ADEVĂRUL DESPRE DEMOCRAŢIE
sau
DESPRE DEMOCRAȚIE ÎN AMERICA ȘI ÎN LUME
Potrivit lui Aristotel (ne cerem scuze celor cărora nu le plac astfel de referiri, dar nu avem de ales, căci de la Socrate, de la Platon şi de la Stagirit ni se trag cam toate) există — ca o primă certitudine — trei forme posibile de guvernământ :
1. Politeia, adică guvernarea prin consens, bazat pe negociere, a tuturor cetăţenilor.
2. Aristocraţia, adică guvernarea de către elite (de regulă) ereditare
3. Monarhia, adică guvernarea (de regulă ereditară) de către o singură persoană
Şi, tot potrivit lui Aristotel, fiecăreia din aceste trei forme de guvernământ îi corespund trei forme « degenerate » de guvernare. Respectiv :
1. Politeiei îi corespunde democraţia, adică dictatura majorităţii.
2. Aristocraţiei îi corespunde oligarhia, adică dictatura elitelor.
3. Monarhiei îi corespunde tirania, adică dictatura unei singure persoane.
Omenirea a cunoscut democraţia doar prin manifestarea ei care s-a petrecut în Grecia antică, pe aria restrânsă a cetăţii ateniene, şi pe o perioadă, de asemenea, relativ scurtă de timp : cam din secolul al VI-lea, până prin secolul al IV — lea înainte de Cristos. Deci cam între anii 500 şi 300 î.C.
În rest, omenirea a avut parte, practic, doar de regimuri aristocratice, de fapt oligarhice și monarhice, de fapt tiranice.
Şi, nici vorbă — aceasta ca o a doua certitudine — ca omenirea să fi avut vreodată parte de un regim politeic, adică de un regim al negocierilor reale, în care cetăţenii/membrii unei colectivități să tindă spre consensul social.
Fapt care, implicit, ne conduce (și vom arăta cum) către cea de a treia certitudine : aceea potrivit căreia ceea ce cunoaştem/trăim noi, o parte din ce în ce mai mare a omenirii, după 1776, nu este un regim democratic, al puterii poporului, ci (în cel mai bun caz) este un regim aristocratic, adică o guvernare a elitelor.
O guvernare a elitelor care (cel puţin aparent) nu mai sunt ereditare, ca în antichitate şi evul mediu, ci sunt alese.
Ceea ce, oricum, trebuie să recunoaştem că, față de Antichitate și Evul Mediu, este (din mai multe puncte de vedere și pentru cei mai mulți dintre noi) un oarecare progres.
Iar o astfel de orientare, devenită realitate, a fost impusă/indusă, încetul cu încetul, (nu ne propunem să dezvoltăm aici și acum subiectul) mai întâi la nivel mental, apoi şi la nivel factual, (mai ales) după formularea/definitivarea « constituţiilor masonice », apreciată a se fi întâmplat undeva pe la începutul secolului al XVIII — lea, adică, aproximativ, în jurul anului 1715.
Pe scurt deci, ceea ce a fost şi continuă să fie prezentată — odată cu naşterea Statelor Unite ale Americii, la 1776 — ca fiind democraţie, nu are, în realitate, nici o legătură cu democraţia, adică cu « puterea poporului. »
Căci ceea ce este nu doar acceptat, ci și slăvit și adulat de către cei mai mulți dintre contemporani ca fiind „democrație », nu este, în realitate, altceva (și asta în cel mai bun caz) decât ARISTOCRAŢIE ELECTIVĂ !
Celebra carte a lui Alexis de Tocqueville : « Despre democraţie în America » nu este altceva decât o genială mistificare cu care, practic, începe lungul şir al manipulărilor, din ce în ce mai agresive, la care discernământul nostru a fost supus în decursul ultimelor două secole.
Şi, în acest sens, să ne amintim de celebra afirmaţie a lui Churchill, care obişnuia să spună că democraţia, deşi este plină de imperfecţiuni, este totuși cea mai bună formă de guvernare, căci o alta mai bună nu există.
Afirmaţie care, evident, este o MĂGĂRIE câtă vreme ea are în vedere regimul aristocrației elective pe care Churchill îl servea, dar pe care, în mod ocult și manipulatoriu îl prezenta ca fiind democratic. .
Pentru că democraţia înseamnă (și nici nu poate însemna altceva), pur şi simplu PRIN DEFINIȚIE — ca însăși (de) numire — deținerea și exercitarea DIRECTĂ de către majoritatea membrilor colectivității/poporului a puterii/voinţei, lor majoritare.
Aşa cum făceau atenienii care se adunau în agora (în piaţa oraşului) şi hotărau DIRECT, nu prin reprezentanţi, ceea ce vroiau să facă.
De exemplu, să-l condamne la moarte pe Socrate.
Drept aceea, democraţie nu înseamnă (nu poate însemna) nicidecum exercitarea INDIRECTĂ, prin reprezentanţi (deputaţi, senatori, consilieri, etc.), de către majoritatea membrilor poporului a puterii/voinţei lor majoritare.
Democraţie nu înseamnă (nu poate însemna) deci delegarea puterii/voinţei suverane de către popor, către reprezentanţi.
Chiar dacă poporul însuşi alege acei reprezentanţi.
Pentru că, în chiar secunda în care îşi alege reprezentanţii, poporul îşi PIERDE puterea.
Ea, puterea se va afla, de atunci încolo, la reprezentanţi. NU se va mai afla la popor.
Este simplu, este elementar.
Şi tocmai de aceea şmecheria (pentru că despre o șmecherie genială, trebuie să recunoaștem, este vorba) a reuşit !
Așa cum — potrivit și măsurilor active din manualele KGB, inspirate, la rândul lor, de o experiență seculară, chiar milenară, inclusiv biblică — pentru a fi crezută, o minciună trebuie să fie cât mai mare cu putință, înglobând, de preferință (și) un adevăr pervertit, tot astfel, sfidând logica elementară și prostind generații de gură cască, aristocrația electivă ne este prezentată (de către inventatorii ei și de către urmașii lor) ca fiind democrație…
Democrație „reprezentativă », firește.
Democrație „reprezentativă » care, prin definiție, așa cum putem vedea, NU EXISTĂ !!!
Democrație „reprezentativă » care, prin definiție, ESTE O CONTRADICȚIE ÎN TERMENI !!!
Tot astfel, a vorbi despre democrație directă este o TAUTOLOGIE FĂRĂ CUSUR câtă vreme democrația nu poate fi decât directă în virtutea certitudinii că puterea (ca și proprietatea) o ai și o (și) exerciți, sau nu o ai și nu o exerciți pentru că ai atribuit-o (sau a fost atribuită) altcuiva și o exercită altcineva.
Indiferent că o face în numele tău.
Sau nu o face în numele tău.
Așadar, în ceea ce ne privește nu suntem interesați să punem în evidență (așa cum a făcut-o până acum cvasitotalitatea criticilor/analiștilor politici) imperfecțiunile. respectiv tarele democrației „reprezentative » și de aici să tragem concluzia că deși imperfectă, ea, democrația „reprezentativă », ca democrație, poate fi, pentru optimiști, perfectibilă, iar pentru pesimiști, utopică. Sau, după caz, nocivă.
Și, în continuarea ideii de mai sus, cu atât mai puțin suntem interesați să arătăm că, în termeni reali, practic orice (formă de) democrație „reprezentativă » nu este nici măcar capabilă să atingă stadiul de aristocrație electivă, eșuând, de regulă, lamentabil, în oligarhie, pur și simplu.
Dimpotrivă, ca o concluzie la cele de până acum, vom reitera CERTITUDINEA potrivit căreia așa zisa democrație reprezentativă, parlamentară, indirectă, sau cum vor să numească (pentru a ne prosti în continuare) moașele ei oculte, este o MINCIUNĂ ONTOLOGICĂ, UN FALS EPISTEMIC ABSOLUT și O MANIPULARE SEMANTICĂ DE DIMENSIUNI APORETICE.
Așa că, dacă vrea să depășească/să iasă din criza în care singură s-a lăsat băgată, omenirea, mai bine zis umanitatea, TREBUIE să spargă această oglindă strâmbă, de fapt să iasă din această cameră a oglinzilor strâmbe.
Cu orice risc !
Și cine a văzut „Cetățeanul Kane » știe/înțelege despre ce este vorba…
Şi mai trebuie ştiut (cel puțin) încă un lucru : chiar şi această democraţie
„reprezentativă », de fapt, așa cum am demonstrat, aristocrație electivă, poate funcţiona doar în condiţiile unei relative bunăstări cvasi generale a societăţii şi a unui creştinism generalizat la nivelul marii majorităţi a membrilor respectivei societăţi.
Afirmația de mai sus — care nu ne aparține, ci a fost preluată ca un loc devenit comun — fiind valabilă după părerea noastră cu atât mai mult cu cât, chiar şi democraţia ateniană (să o numim autentică) a sucombat, probabil, atât datorită condiţiilor economice, politice şi militare, cât mai ales datorită modelului mental, generalizat la nivelul antichităţii. Model bazat pe o religie politeistă care, asemenea tuturor celorlalte religii contemporane ei, funcţionau (aparent paradoxal) ca variante ale Legii Talionului.
Pe de altă parte, este foarte adevărat că noi nu știm (pentru că nu am fost lăsați să aflăm, inclusiv prin experiență) dacă democrația autentică poate funcționa în condițiile lumii moderne, sau dacă ea este ceea ce denumea Heidegger ca fiind un drum de pădure închis (Holzweg).
Iar în situația în care vom constata că democrația este (sau a fost rătăcită pe) un astfel de drum, vom putea afla dacă vom (putea) ajunge într-un luminiș, sau dacă ne vom afunda iremediabil în hățișuri, doar dacă vom începe să tăiem copaci…
↧
Șerban POPA. ADEVĂRUL DESPRE DEMOCRAŢIE sau DESPRE DEMOCRAȚIE ÎN AMERICA ȘI ÎN LUME
↧