România – între comunism si democratie originala

Fiindca sub regimul comunist traisem si muncisem în România vreme de aproape cinci ani si fiindca, în octombrie 1981 si în iulie 1982, fusesem angajat de ONU ca expert în stiinte sociale la Institutul de învatamânt si cercetare finantat de aceasta organizatie la Bucuresti (CEDOR), am putut sa constat cât de supusi regimului erau cei mai multi dintre intelectualii, scriitorii, poetii si universitarii români. Unii îl slujeau cu zel, altii cu o anume moderatie, dar niciodata trecând dincolo de limita invizibila, dar foarte palpabila, a unei ratiuni practice bine temperate; altii, în fine, cei mai abili sau mai putin lasi se dedau simulacrului cu o delectare cinica. În schimb, în anii 1970, nimeni, cu doua exceptii – scriitorul Paul Goma si economistul Mihai Botez – nu manifestase public vreo opozitie, de orice fel ar fi fost, în fata deciziilor imorale politic, incoerente din punct de vedere economic, necugetate si de multe ori trase de par ale regimului. Ei doi actionasera la lumina zilei, iar nu în secretul dezbaterilor de tendinte din sânul instantelor Partidului si ale institutiilor culturale, ori povestind în privat al enspelea banc sau vorba de duh care încondeia neghiobia sefului suprem si a adjunctilor sai. Si pentru aceasta crima de lezmajestate au fost expulzati. Disidentii anilor 1970-1989 puteau fi numarati pe degetele de la doua mâini, cu conditia sa le fie adaugati si câtiva lideri ai muncitorilor care au stiut sa-si mobilizeze tovarasii de munca pentru a cere guvernului conditii mai bune si mai sigure de munca si aprovizionare. Cine-i cauta pe adevaratii disidenti n-are ce gasi la prea-guresii parizieni de dupa emigrare, din anii 1970-1989, care, sub ratiuni politice, pitulau meschine interese economice. Trebuiau cautati însa – fie la Paris, fie în Germania, în Belgia, în Olanda sau în Italia – oameni care, la sfârsitul anilor 1940 si începutul anilor 1950, se ridicasera împotriva instaurarii regimului comunist… Nu se numarau acestia printre amicii mei politici – nici pe departe – dar se dovedisera curajosi, iar curajul, când viata îti este pusa în joc, e un lucru rar si cu atât mai mult merita amintit. „Cine moare ca un erou pentru o cauza care nu e eroica ramâne un erou“, notase Ernst Jünger în jurnalul sau parizian. Multi dintre ei, barbati si femei deja în vârsta, pravaliti dupa ani grei de temnita si de munca fortata din epoca de plumb a stalinismului românesc (1948-1962), proveneau din mediul politic al României interbelice si al celui de-al Doilea Razboi Mondial. La Bucuresti, în decembrie 1989, i-am vazut pe câtiva iesind din umbra; se aratau la lumina ca niste spectre macinate de vreme, unii dintre ei agresivi, dar cei mai multi pribegi fara tinta, dupa ce supravietuisera, în anii întunecati, într-o semi-clandestinitate. Erau acolo cei care, dupa amnistia din 1964, fusesera trimisi la meserii de jos: contabili de cooperative agricole sau mestesugari, muncitori calificati sau maistri în diferite ramuri ale industriei, sefi de santiere, reparatori de stilouri sau de brichete, poate chiar cercetatori anonimi în diverse institute de literatura, de lingvistica sau de folclor. Toti acesti fosti prizonieri politici – aproape niste mosnegi astazi – tinusera, în tineretea lor (în 1945 aveau nu mai mult de douazeci-douazeci si cinci de ani) de unele curente de gândire, de partide sau de biserici care nu aveau nimic în comun cu stânga mondena a celor mai multi dintre intelectualii francezi sositi acum în turism politico-cultural la Bucuresti, pentru a participa, cu ocazia unui circuit organizat de Mihnea Berindei si de Parti Socialiste „mitterandian“, la cele dintâi agape „post-revolutionare“… M-am ferit, în ceea ce ma priveste, sa iau parte la aceste chermeze care frizau dezmatul, preferând ca, la întoarcere, alaturi de amica mea Gail Kligman, pe care o regasisem la Bucuresti, sa stam la taifas cu niste prostituate „cu vechime“ de la Intercontinental sau, la Cluj, sa culegem amintirile unor fosti preoti greco-catolici care-si regasisera, dupa patruzeci si cinci de ani de tainuire a bisericii lor în catacombe, dupa patruzeci de ani de slujbe, de botezuri si de casatorii clandestine, îsi gasisera asadar posibilitatea de a avea un cuvânt public, o parohie si enoriasi – în ciuda aprigei opozitii a Bisericii Ortodoxe. Am întâlnit si fosti membri ai Partidului Liberal sau ai Partidului National Taranesc. Mi-am regasit, la conducerea ziarului „Libertatea“, un prieten vechi, multa vreme cercetator la Institutul de dialectologie din Bucuresti, Paul Lazarescu, care în 1945 fusese secretarul regional al tineretului Partidului National Taranesc în Moldova si ducea în cârca ani buni de munca fortata. Într-o brambureala totala, se iveau la lumina batrâni monarhisti, insi din Garda de Fier, fideli ai maresalului Antonescu etc…, o întreaga societate care statuse sub obroc îsi aflase peste noapte reabilitarea. Niciun interes însa pentru agitatia „post-revolutionara“ mondena, unde participantii, români si occidentali, glasuiau sus si tare, fara pic de rusine si fara teama de ridicol, ca de acum încolo nu aveam decât sa celebram întoarcerea României în Europa! Ca si când dupa încheierea suzeranitatii otomane, dupa Regulamentul Organic introdus pe rând în Valahia si în Moldova, în 1831 si în 1832, dupa recunoasterea Principatelor Unite, în 1868, si apoi a Regatului României, în 1881, România s-ar fi aflat altundeva decât în Europa, chiar si sub regimul comunist. Aceste fraze, în fapt destul de muscatoare, pareau sa fi uitat cu totul de Transilvania si de Banat (reunite de facto cu Regatul României în 1919, de jure, în 1920, dupa Tratatul de la Trianon), cu orasele si târgurile lor marcate pentru totdeauna de pecetea urbanismului austro-ungar, în acelasi timp medieval, renascentist, fin de siècle si, pe alocuri, Jugendstil. Toate numai platitudini, la pachet cu o uluitoare nerozie, carora nestiutorii, în ciuda bunului simt care poate nu le era strain, sfârseau prin a le acorda credit. Din fericire însa, intelectualii si jurnalistii se lasa repede cuprinsi de plictis, chemati de mereu alte meleaguri, de agitatia glaciara a modernitatii tardive si de urgenta superficiala a actualitatii… Asa ca am asteptat domolirea febrei si, la sfârsitul lui ianuarie 1990, m-am hotarât sa plec în România pentru un periplu de trei saptamâni în compania lui Dan Culcer (în acea vreme jurnalist independent), proaspat exilat, un bun tovaras de calatorie, calm, cumpatat, privind întotdeauna actualitatea cu o rezerva prudenta, fost sociolog al literaturii, un foarte fin cunoscator al tarii sale si, last but not least, trilingv (stia româna, maghiara si franceza). Ne-a însotit în peregrinarile noastre si Gérard Soulier, în acea vreme profesor de drept la universitatea din Amiens, prieten vechi, un foarte bun jurist, specialist în drept european si în probleme ale minoritatilor nationale si etnice. Formam cu totii o echipa sudata, de prieteni cu perspective diversificate si complementare.
Am ajuns împreuna la Budapesta, am închiriat o masina si, la sfârsitul dupa-amiezii, în ziua de 30 ianuarie 1990, iata-ne sositi la frontiera de nord-vest a României, la vama din Bors, nu departe de Oradea. La patru ceasuri dupa prânz, lumina era deja crepusculara, si o ploaie fina, înghetata, ciupita din când în când de fulgi de zapada, se cernea din norii vineti si grosi. Locul era lugubru, chior, strajuit doar de un bec anemic de câtiva wati, fara abajur, care arunca în jur o lucoare galbejita, pierduta în pâcla picaturilor. În fata granicerului chircit sub toala de iarna gri-albastrie, cu o mutra pe trei sferturi înghitita de cãciula de astrahan brumariu, manifestând o amabilitate prea exuberanta pentru a nu-i fi fost comandata de undeva de sus, n-am mai stiut însa cum sa ma comport. Bravul subofiter, albit în meseria de sluga, refuza cu încapatânare sa puna stampila oficiala a vamii românesti pe documentele necesare repatrierii în Franta a materialului nostru audiovizual. Noile ordine îndemnau cu siguranta spre o atitudine deferenta fata de strainii care intrau în România postrevolutionara, dar bruschetea schimbarii generase un asemenea haos încât activitatea normala a posturilor de frontiera se tulburase pâna la a nu-si mai putea îndeplini sarcinile minimale… Un comportament taman pe dos în comparatie cu regimul precedent, dar la fel de incoerent… Asadar, iatã, mã reîntorceam pe aceste plaiuri… Dan Culcer, si el.
Odata ajunsi la Oradea, primul oras mare românesc, situat la câteva zeci de kilometri de vama, ceea ce ne-a izbit pe toti trei era nu atât lipsa iluminatului public, cât stadiul de degradare a podurilor, a soselelor, a strazilor si a trotuarelor. Când plecasem de aici, în 1982, starea strazilor si a soselelor nu era nici atunci de invidiat, dar cu siguranta nu era atât de grava ca în Iugoslavia sau în Ungaria; în 1990 însa, erau atâtea strachini în asfalt încât aveam impresia ca circulam pe o sosea proaspat bombardata, potrivita pentru masini de teren, nicidecum pentru berline. s…t

Daca din 24 decembrie 1989, discursurile oficiale ale FSN, ale jurnalistilor si intelectualilor preschimbati în „democrati“ patimasi propuneau „vânatoarea“ de comunisti, numiti (deja!) „teroristi“, în fapt – cu exceptia câtorva personaje mai vizibile ale regimului precedent, a inerentelor reglari de conturi care se întâmpla de fiecare data când are loc o schimbare brusca de suveranitate si legitimitate, si a „sinuciderii“ câtorva militari aparent incomozi pentru „noii“ stapâni – nimic esential nu s-a schimbat în structurile ierarhice ale institutiilor. Trebuia dat repede un os de ros populatiei, pentru a o abate de la realitatea noului curs al vietii economice, trebuia explicata si a legitimata schimbarea ce tocmai avusese loc. Autoritatile au recurs asadar la vechiul subterfugiu nominalist: schimba numele institutiilor pentru a-i face pe oameni sa creada ca s-au schimbat si în interior! Sau, cum zice proverbul românesc: „Aceeasi Marie, cu alta palarie“. Asa ca Militia a devenit Politie, Securitatea – SRI, iar fostii membri mai mult sau putin influenti ai Partidului, ai UTC-ului sau ai studentimii comuniste si-au injectat cu grabire profesii de credinta democratice, sub obladuirea diverselor partide istorice sau a celor recent constituite. Si, în acelasi timp, dadeau cu totii nas în nas pe cararea spre Biserica, ca si cum Sfântul Duh s-ar fi pogorât asupra lor în acea noapte de 23 decembrie 1989… Directorii marilor întreprinderi industriale ramasesera în functie, controlul politico-politienesc continua sa mearga ca uns, scolile si liceele îsi reluasera activitatea dupa vacanta „revolutionara“ de Craciun, care marca si revenirea oficiala a sarbatorilor religioase în calendarul laic. Generatia produsa în totalitate de comunismul ceausist, universitari de patruzeci de ani, în general din a doua si din a treia linie ierarhica a Partidului comunist, facuse vânt profesorilor mai batrâni, prea compromisi sau pur si simplu prea în vârsta, si s-a protapit în posturi de conducere fara a întâmpina nicio rezistenta, renegând regimul precedent si învatamântul de atunci, uitând ca ei taman în cadrul acestui sistem de învatamânt îsi obtinusera diplomele (altminteri de o valoare mediocra, în general, în domeniul umanist, cu exceptia limbilor straine). O vizita la Cluj, un tur prin culoarele universitatii pentru a asista la câteva dezbateri în amfiteatre, doua sau trei vizite facute unor vechi prieteni, profesori de liceu sau asistenti universitari au fost de-ajuns pentru a ne convinge de natura schimbarii cu care aveam de-a face. Singurul lucru cu adevarat nou era schimbul valutar: se practica în vazul lumii, pe strada, între necunoscuti, în holurile hotelurilor, în salile de restaurant, pe sub barbile fostilor militieni deveniti noii politisti.
Iluzia acestei schimbari politico-politienesti ni s-a înfatisat înca mai cruda într-o zi de piata, la Baia Mare. Abia începuseram sa filmam si sa punem întrebari pietarilor si musteriilor, într-o atmosfera propice, când ne trezirãm bruscati de un grup de civili a caror mutra patibulara nu le putea masca intentiile. Într-adevar, erau „noii“ politisti. Pe un ton care se voia fara replica, ne-au clantanit sa „ne caram, ca daca nu, vedem pe dracu!“ Nu era timp de taclale; niste fricosi nu eram cu siguranta, dar ne-am spus ca n-are rost sa facem pe vitejii: nu merita osteneala. Asa ca, am început, cuminti, sa batem în retragere si sa ne organizam defensiva. În vreme ce Dan Culcer si cu mine feream camera video de mare valoare ce ne fusese încredintata, Gérard Soulier, într-o ariergarda vigilenta, îsi tinea masivul aparat foto ca pe o arma, gata sa sparga moaca aluia care-ar fi cãlcat peste nevazuta linie rosie dintre noi. În acel moment de tensiune extrema, tarabagii, martori la tarasenie, ne-au sarit în ajutor. Luându-i la refec si înjurându-i, facându-i securisti si „p…“, i-au fortat cu o autoritate vehementa sa paraseasca imediat piata, iar pe noi ne-au îndemnat sa ne continuam treaba. Acesti buni samariteni ne-au informat ca asa-zisii politisti în civil lansasera zvonul ca noi distribuiam dolari (sic!) clientilor din piata, trecatorilor de pe strazile orasului, muncitorilor de ici si de colo, taranilor – fiind, chipurile, niste agenti electorali veniti din strainatate pentru a promova Partidul National Taranesc – ala care ar fi trebuit sa câstige alegerile în 1946 daca n-ar fi fost fraudate de comunisti… În sine, aceste afirmatii nu erau decât ridicole si garnisite cu prostie, totusi nu erau mai putin graitoare si revelau adevarata natura a transformarii politice numite revolutie. Se vede treaba ca erau mai multe factiuni ale PCR-ului, ale armatei si ale politiei politice implicate în lovitura de stat si în luarea puterii din 23 decembrie 1989. Asa ca, dupa câteva interviuri, filmari si fotografii, ne-am decis sa punem punct, sa ne întoarcem la masina si sa plecam spre Breb, unde ne fusese masul.
Pâna acolo, am ales un drum care traversa regiunea miniera vecina de la Cavnic, situata pe versantul vestic al muntelui Gutin, binecunoscuta pentru bogatele sale zacaminte de metale neferoase. Acolo, de-a lungul unei sosele în panta întinsa pe câtiva kilometri si paralel cu un pârâu ceva mai rasarit, într-un orasel la fel de mohorât si iarna si vara, cu micul sau centru administrativ si câteva cutii de chibrituri prapadite pe post de locuinte, dar altminteri plin de case de lemn, de caramida si de ciment, traieste o adevarata comunitate muncitoreasca formata din unguri, slovaci si români semi-urbanizati. În jur, în vaile perpendiculare si pe dealuri, într-o zona semi-muntoasa în care agricultura nu fusese colectivizata, la periferia orasului si putin mai departe, în satele din vecinatate, taranii români practicau un part time farming. La Cavnic nu existau conflicte nationaliste, minerii de toate originile pareau a se-ntelege bine unii cu altii si – printr-o solidaritate destul de puternica – avusesera câstig de cauza în fata puterii comuniste ori de câte ori aceasta încercase sa le retraga sau sa le diminueze avantajele în natura de care beneficiau în virtutea muncii lor crunte, desfasurate la aproape o mie de metri sub pamânt… Dupã doar o luna si jumatate de la caderea regimului comunist, nimic, cu exceptia ivirii marfurilor noi în vitrinele sumbre si prafuite, nu parea sa se fi clintit în oraselul ale carui strazi si case erau, în ziua aceea, vatuite cu paturi groase de zapada, pudrate cu un praf negru. Dupa ce am trecut de centrul administrativ, care arbora drapelul românesc prevazut cu o gaura acolo unde pâna atunci tronase stema Republicii comuniste române, am regasit acelasi peisaj stiut de ani buni, pe jumatate urban, pe jumatate rural… La intrarea într-o mina, zarim un grup de oameni care în mod vadit tocmai iesisera din patratul pecetluit al subteranei. Se vedea ca erau încinsi într-o discutie; din clipa în clipa le crestea furia, iar cuvintele erau însotite de gesturi de iritare. Ne-am oprit, ne-am dat jos din masina si, odata ajunsi la ei, ne-am prezentat. Am fost primiti cu bratele deschise, toti se îngramadeau sa-si spuna în fata camerei si a magnetofonului opinia si argumentele schimbate, pâna atunci, între ei. Discutia se referea la decizia de a începe sau nu o greva, fiindca, dupa „revolutie“, pe zi ce trecea, conditiile de munca se degradasera. Deja începuse sa întârzie plata salariilor si a orelor suplimentare conform datei prevazute în contract… O data în plus, niste situatii precise si bine definite aratau ca „revolutia“ era departe de a fi fost pusa în practica de o majoritate în folosul celor multi. Se vedea limpede ca masa lucratorilor obisnuiti fusese exclusa de la asa ceva, ca autoritatile le permisesera doar sa asiste la spectacolul televizual al „eliberarii de sub jugul comunist“, cum bine pricepuse poetul român Augustin Pop, disparut azi dintre noi: „Acum vom trece de la comunism/ la o democratie originala./ Va rugam sa gânditi altfel./ Si cu aceasta, stimati telespectatori,/ revolutia a luat sfârsit/ Va multumim pentru atentie.“

În orice caz, în experienta lor de zi cu zi, acesti muncitori constatau ca nimic nu se schimbase sau ca, mai rau, conditiile de lucru se înasprisera. Sigur, raul cel mare nu venise înca, multi dintre ei aveau sa fie trimisi în somaj si apoi concediati, în numele privatizarii si a rentabilitatii diferentiale numite „terapie de soc“ – o enuntare medicala pentru o situatie economica – ca si cum economia socialista ar fi fost o boala, si nu o optiune mai mult sau mai putin reusita a societatii –, facând cu atât mai imorala aceasta scoatere la mezat a minerilor, priviti de acum înainte ca niste excrescente maligne ale unei maladii degenerante. Deja li se ivisera sub ochi marfuri necunoscute înainte, napadind magazinele înca de stat care, în doi-trei ani, aveau sa curga pe-aici val dupa val. Fara sa-si dea seama, dupa ce aclamaserã câteva produse utile ce lipsisera pâna atunci de pe piata, aveau sa devina noii martori ai invaziei operate de imperiul nimicului (cam uitata în Vest de ceva vreme).
În acest timp, în culisele spectacolului atâtator al marfii, se pregatea, prin propaganda apetitului generalizat, publicitatea; se pregatea capotarea sistemelor de sanatate si al învatamântului gratuit, pe scurt transformarea tuturor nevoilor si activitatilor umane într-un obiect de schimb. Niciunul dintre „nobilele si înaltele suflete democratice“ nu sufla însa vreun cuvânt asupra pericolului ce ameninta protectia si promovarea sociala.
Furia minerilor crestea cu fiecare întrebare a noastra; pe masura ce alti mineri ieseau din subteran, grupul nostru devenea tot mai mare. La un moment dat, vreo treizeci de oameni cu fetele stropite cu pete negre ne-au potopit cu întrebari – într-un mod calduros (si respectuos) însa, doritori sa ne afle parerile: voiau sa stie cum au fost percepute evenimentele din România în strainatate si în special în Franta, care la începutul anilor 1990 se bucura înca de un prestigiu istoric real în rândul cetatenilor români. Astazi însa, cu rarisime exceptii, multumita arogantei goale a diplomatilor culturii, neghiobiei administrative a diverselor institutii universitare franceze si, last but not least, unei conceptii „gadgetice“ a actiunilor culturale ce frizeaza impostura, din acest prestigiu n-a mai ramas decât amintirea, una foarte de-demult, numai buna sa îngrase cartile de istorie.
Dar iata ca interlocutorii nostri se înfierbânta, se aprind, se avânta ca si cum ar fi rabufnit dintr-o criza înabusita de prea multa vreme. Ne cer sfaturi: cum sa preseze conducerea, cum s-o oblige sa reglementeze orele suplimentare, dar si cum sa alerteze presa si sa-si faca cunoscuta soarta?… A trebuit sa le explicam ca noi nu eram nici responsabili politici, nici responsabili sindicali, în Franta, si nici macar jurnalisti acreditati ai vreunor publicatii, ci simpli calatori mânati de curiozitate, care doreau pur si simplu sa înregistreze cât mai fidel posibil diverse situatii întâlnite prin tara. Stând noi asa de vorba, iata, noi protagonisti. Vreo patru sau cinci insi, daca-mi aduc bine aminte, se lipisera de grupul nostru si ne cântareau vorbele în tacere. Deodata, unul dintre ei, aratând ca un miner obisnuit, ne interpeleaza pe un ton insolent: „Ce faceti aici? N-aveti ce cauta aici! Tãiati-o! Asta o întreprindere de stat!“ Minerii au sarit îndata sa-i îndeparteze de grup, strigându-le ca sunt membri ai conducerii deghizati în mineri… Constienti de tensiunea extrema care plutea în aer, am încercat si noi cum am putut sa domolim treburile. „Suntem aici pentru a asculta toate parerile, fara rezerva“, am spus. Tensiunea mai scazu putin, si ultimii veniti începura atunci o cuvântare întortocheata zicând ca ei sunt mineri însotiti de un reprezentant sindical (calitate contestata de cei mai multi dintre cei prezenti) si ca tocmai iesisera din sala de dusuri pentru a „pazi mina de spioni“ (sic!). Asta ne-a latit zâmbetul pe buze, mai ales ca Gérard Soulier mi-a atras atentia asupra mâinilor noilor veniti, facându-ma sa observ ca alea nu erau mâini de miner, ci de hârtogar. La rândul sau, Dan Culcer, adresându-se celui care se prezentase drept lider „sindicalist“, l-a facut sa-si priveasca propriile mâini. L-am vazut atunci ca se framânta, ca o ia de la-nceput cu amenintarile, în isonul alorlalti netoti cu care venise. Adevaratii mineri s-au pus însa între ei si noi, si, protejându-ne, ne-au condus în josul strazii pentru a ne putea continua conversatia, pomenind încontinuu de degradarea conditiilor de munca, de întârzierea platii salariilor si de neplatirea orelor suplimentare… Daca, pe moment, m-am gândit cât de sever era controlul sociopolitic al diverselor ramuri industriale care ascultau de ordinele FSN-ului (orchestratorul loviturii de stat), post factum a trebuit sa constat ca puterea manageriala a elitelor tehnice comuniste (ingineri si tehnicieni superiori ai economiei planificate), împreuna cu înalta ierarhie a diverselor servicii ale Militei, Securitatii si Armatei, pusesera deja pe roate procesul de privatizare a mijloacelor de productie. Foarte repede, în primii doisprezece ani de postcomunism românesc, oricare a fost coalitia de partide aleasa si detinatoare a puterilor legislative si executive (responsabile de interesele acestei tari), dreapta sau „stânga“, nu conteaza, am avut, ca profesor invitat la Universitatea din Cluj, libertatea sa ma conving ca asta nu însemna decât un furt din proprietatea publica, organizat si planificat chiar de stat. Vreme de doisprezece ani am asistat asadar la dezmembrarea si la prapadirea bunului public, la ceea ce economistul canadian Chossudovsky calificase drept „jaful secolului“, alimentat si preamarit de toate instantele economice si politice occidentale, si pe care cei mai multi dintre moralistii liberali îl proslaveau ca o culme a democratiei.

Aceasta întâlnire îmi confirma, o data în plus, ca nu eram câtusi de putin în eroare atunci când calificam aceasta „revolutie“ drept o lovitura de stat pusa la cale de generatia celor de patruzeci-cincizeci de ani, multi dintre ei membri ai Securitatii sau colaboratori privilegiati ai ei, în sânul diverselor institutii si ministere. Toti actorii importanti din Bucuresti si din marile orase din provincie (Timisoara, Cluj, Brasov, Iasi, Ploiesti, Pitesti, Constanta) erau produsul pur al celui de-al doilea comunism românesc, cel al epocii de ascensiune si de întarire a puterii grupului Ceausescu. În 1989, toti acestia proveneau din linia secunda a elitei PCR. Ei au fost cei care, într-un fel sau altul, dupa ce dadusera suficiente garantii puterilor occidentale, si-au asigurat încrederea lor pentru a conduce tara în jocul formal si procedural al alternantelor democratice (…) A crea iluzia unei schimbari reale a elitelor prin transformarea reala a unei puteri socialiste, hiperautoritare, uneori de-a dreptul dictatoriale, cu o politie care cauta sa controleze în mod direct constiintele, transformarea acestei puteri, asadar, într-o putere politico-economica postmoderna, care-si însuseste, într-o prima faza, toata puterea politica si mare parte din puterea economica (sursa a puterii în sistemul capitalist) într-o a doua faza, iata – zic eu – esenta însasi sau adevarul gol-golut al acestui „Thermidor“ dunarean.
În vreme ce minerii si alti muncitori metalurgisti, mecanici, sudori, lucratori în turnatoriile industriale, strungarii, topitorii, finisorii începeau sa resimta inexorabil pauperizarea si haosul administrativ, pe scena politica defila vânatoarea de comunisti. Toata lumea îi critica, toata lumea îi înjura si-i denunta. Dar unde se ascundeau totusi acesti comunisti? Fiindca, în afara de câtiva batrâni pricajiti, „noile“ elite din partidele istorice reconstituite sau din partidele nou aparute în ianuarie 1990 erau, toate, compuse din fosti membri ai Partidului Comunist, si chiar din elemente de nadejde ale acestuia! Aceste discursuri vindicative pornite pe urmele „comunismului“ puteau sa para însa o realitate pentru un observator strain care nu stia nimic despre istoria contemporana a tarii, dar, în realitatea psihologica si în experienta sociala a tuturor cetatenilor români (sau aproape a tuturor), „comunismul“, dupa ce fusese vreme de patruzeci de ani covârsit de atribute pozitive, de valori eroice de tot soiul, dupa ce fusese oferit ca singurul model ideal al omului social împlinit în patria sa, devenise, într-o singura noapte de decembrie, un personaj care purta în cârca toata negativitatea din lume: Raul în carne si oase. Pentru tinerele generatii, o negare atât de violenta si de brusca venita din partea celor mai în vârsta nu putea însa decât sa genereze o lume fantasmatica, în imaginar, si aparitia unor simulacre în practicile cotidiene. O tacere grea si apasatoare din partea parintilor si a celor mai înaintati în zile ca ei domnea peste acest trecut recent, peste practicile reale din viata individuala si sociala a fiecaruia. (Va urma)

Extras din Postfata (2007) volumului Inventarea poporului-natiune. Letopiset al României si al Europei Orientale 1973-2007, traducere din franceza de Teodora Dumitru, în curs de aparitie la Editura Idea Design&Print