Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO - XX. De la Războiul Rece la Pacea Rece

  XX. De la Războiul Rece la Pacea Rece

Afirmația președintelui Clinton la Praga, în 12 ianuarie 1994: „acum problema nu mai este dacă NATO va prelua noi membri, ci când și cum” nu reprezenta numai un joc de cuvinte încurajator pentru grupul Vișegrad. Influentul Antony Lake, consilierul președintelui pentru probleme de Securitate și-a adus în Administrație un foarte bun prieten, experimentatul diplomat Richard Holbrooke, ca asistent al secretarului de Stat pentru probleme europene și eurasiatice. Ca și Lake, Holbrooke era cunoscut pentru fermitatea sa în susținerea expansiunii rapide a NATO spre est, încă din anii trecuți, pe când fusese ambasador în Germania. Se spune că prietenia lui cu Lake a jucat un rol în convertirea lui Lake la iudaism, care i-a deschis acestuia  ̶  conform afirmațiilor sale [1]  ̶   una dintre intrările Deep-State-ului american (slide 1). Prietenia s-a rupt când Richard s-a combinat cu nevasta lui Tony. Important este, însă, că ei au continuat să formeze un tandem puternic pro-expansiune, care a început demersurile concrete pentru absorbția primului val, anihilând ezitările din cadrul Departamentului de Stat: „Președintele a luat decizia și voi nu vă supuneți?!”  ̶  a amenințat Holbrooke.

1.     Înaintând spre Expansiunea NATO (octombrie 1994)

În octombrie 1994 (la un an de la formularea Strategiei de Expansiune), stafful Consiliului Național de Securitate a dat o circulară, intitulată Înaintând spre expansiunea NATO [2], semnată de Antony Lake, către principalele departamente ale Administrației, în care sunt aduse precizări  asupra obiectivelor și termenilor expansiunii, corespunzătoare evoluției situației internaționale din ultimul an. Este prima dată când termenul „neo-containment of Russia” apare într-un document dintre cele declasificate până acum. Ne reamintim: „containmentul” a fost un element esențial al geopoliticii Statelor Unite de prevenire a extinderii comunismului, încă de la începutul Războiului Rece. Termenul             (izolare/îngrădire/ încercuire) și strategia propusă  ̶  și adoptată de către președintele Truman  ̶ au făcut celebritatea unuia dintre clasicii diplomației americane postbelice, George Kennan. În documentul CNS neo-containmentul Rusiei apare ca o strategie de siguranță ale cărei principii trebuie ținute în umbră («Insurance policy/strategic edge rationale  ̶ i.e. neo-containment of Russia ̶ will be kept in the background only, rarely articulated»). „Dimpotrivă, posibilitatea calității de membru, pe termen lung, a unei Rusii democrate nu trebuie exclusă explicit («on contrary, possibility of membership in the long term for a democratic Russia should not be rulled aut explicitly»)

Același document indică un traseu paralel față de cel al „membershipului” pentru relațiile cu Rusia, anume „instituționalizarea unei relații NATO-Rusia (un Tratat de tip «alianță cu Alianța»), care să includă un mecanism de consultare cu Rusia asupra operațiunilor militare conduse de NATO, de exemplu în fosta Iugoslavie, dar fără a-i da un drept de veto asupra deciziilor NATO”. Este, incipientă, ideea viitorului Act Fondator NATO-Rusia și a Consiliului Permanent NATO-Rusia. Stafful Consiliului Național de Securitate lucra profesional, liniștit și coerent la elaborarea gândirii de securitate europeană a Statelor Unite, în timp ce Federația Rusă era sfâșiată între opiniile divergente asupra unui drum fără întoarcere, care ducea nu se știe unde.

La 30 noiembrie 1994, Elțîn a protestat, într-o nouă scrisoare către Clinton, la adresa extinderii: „CSCE-ul este o structură complet formată a tuturor țărilor europene. Sunt de neînțeles motivele din spatele noii revitalizării a discuțiilor referitoare la extinderea granițelor NATO.” ([3], Doc 7; și [4]) În acest context, brusc tensionat, la 1 decembrie 1994 ministrul de Externe al Federației Ruse, Andrei Kozîrev, a refuzat să semneze Programul de Parteneriat Individualîn cadrul  Parteneriatului pentru Pace, „întrucât parteneriatul era considerat subsidiar expansiunii” (Cu un an în urmă Federația Rusă aderase, în principiu, la Parteneriatul pentru Pace, Kozîrev semnând, la 22 iunie 1994, Documentul Cadru al PfP.) Însă, în cursul ultimului an, Elțîn înțelesese că PfP nu este un instrument de securitate care înlocuiește extinderea, ci unul prin care se face, treptat, această extindere și încerca să boicoteze structurile prin care  ̶ învăluite într-o terminologie ademenitoare: „freedom”, „democracy”, „market economy”  ̶  americanii își impuneau controlul exclusiv al Europei.

2.      Izbucnirea lui Elțîn de la Budapesta (5 decembrie 1994)

În 5-6 decembrie 1994 a avut loc la Budapesta întâlnirea șefilor de state și guverne în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. Punctul 3 al Declarației Conferinței  ̶ intitulate Spre un Parteneriat Autentic într-o Nouă Eră  ̶ prevede transformarea CSCE într-o organizație permanentă, OSCE, care se definea ca o „structură de securitate înglobând state de la Vancouver la Vladivostok”. Trecuse aproape un an de la summitul NATO de la Bruxelles care impusese Strategia americană de Expansiune și Transformare NATO. Elțîn înțelesese că extinderea NATO nu era o problemă de perspectivă îndepărtată și încețoșată, cum i s-a prezentat mereu, ci devenise o realitate imediată. Discursul lui a fost exploziv [5], [6], atacând Administrația americană, în prezența lui Clinton: „Dacă obiectivul este să aduceți NATO la granițele Rusiei, vă spun  ̶  este prea devreme să îngropați o Rusie democratică…Europa, chiar înainte de a înlătura moștenirea Războiului Rece, riscă să se împotmolească într-o pace rece…De ce sădiți semințele neîncrederii? Istoria demonstrează că este o iluzie periculoasă a presupune că destinele continentelor și ale comunității mondiale  ar putea fi conduse dintr-o singură capitală.”

Discursul a produs surpriză și bulversare. Presa l-a preluat sub titluri incitante: „Izbucnirea («blowup») lui Elțîn: NATO încearcă să rupă din nou continentul în două” [5]; „Elțîn avertizează: Lărgirea NATO poate aduce Pacea Rece” [6]. Tema „conducerii dintr-o singură capitală” va reveni în actualitate, în termenii unipolaritate/multipolaritate, în celebrul discurs al președintelui Vladimir Putin de la Conferința pentru Securitate de la München din 2007: „dominația monopolistă a Statelor Unite în relațiile globale și hiperutilizarea, aproape necontrolată, a forței în relațiile internaționale.” Cu o mare deosebire: în 2007, după 7 ani de președinție Putin, Rusia avea o economie înfloritoare; în 1994, terapia de șoc a lui Elțîn aruncase Federația Rusă în colaps economic, haos și criminalitate. Elțîn era la mâna lui Clinton.

3.      Reacția lui Clinton

Președintele Clinton a fost profund iritat și consternat de violența tonului lui Elțîn („nu mai vreau să fiu un sprijinitor al lui Elțîn”).  Tot în acest context, Strobe Talbott  ̶  un foarte bun cunoscător al culturii, civilizației și istoriei Rusiei  ̶  a rostit remarcabila maximă:  „nu este nimic mai ofensiv decât o Rusie în defensivă” («there is nothing more offensive than a Russian on the defensive»). Să ne reamintim pulverizarea Marii Armate prin tactica defensivă a lui Kutuzov. Maxima lui Talbott mi se pare premonitorie pentru anul 2022 și, în general pentru vremurile pe care le trăim cu atâta  imprudență ostentativă și inconștiență diplomatică, din partea celor care conduc România.

Această iritare a lui Clinton a scos la lumină subliminalul, sau poate, dimpotrivă, esența rațională nemărturisită a gândirii lui despre relația Statelor Unite cu Federația Rusă și implicit despre „parteneriatul/camaraderia/prietenia Bill-Boris”: „Ceea ce rușii au de câștigat din acest mare târg pe care li-l oferim este șansa de sta în aceeași cameră cu NATO și de a ni se alătura atunci când suntem de acord asupra unui lucru; dar ei nu au nicio putere să ne oprească de face ceva cu care ei nu sunt de acord. Ei își pot exprima dezacordul prin a ieși din cameră. Și, ca al doilea mare beneficiu, ei obțin promisiunea că noi nu intenționăm să punem stafful nostru militar în vechii lor aliați, care acum vor deveni aliații noștri, cu excepția cazului că ne trezim într-o dimineață și am decis să ne răzgândim.” («unless we happen to wake up one morning and decide to change our mind»).” ([7], p. 204-205)

Acest citat  exprimă clar continuitatea aroganței de mare putere (câștigătoare, desigur, a Războiului Rece) și în perioada Clinton, perioadă în care această aroganță a fost mascată de un limbaj diplomatic conciliant. Doctrina Wolfowitz și cea a „excepționalismului american” sunt impregnate în ADN-ul politic al Statelor Unite.

4.       Reconciliere sau reașezare? (16 decembrie 1994)

La 16 decembrie 1994 vicepreședintele Al Gore a venit la Moscova „pentru un singur subiect  ̶  președintele Clinton dorește să depășim dezacordul de la Budapesta”. În apartamentul de spital în care Elțîn era internat, după o operație, Al Gore i-a transmis că „președintele vrea să știți că rămâne personal puternic atașat parteneriatului cu dumneavoastră” și „este convins că trebuie să fundamentăm o modalitate de a căuta o interpretare și un acord comun asupra securității europene” («he believs strongly we must fund a way to seek an understanding and joint agreement on European security»). Clinton „speră că toate problemele și neînțelegerile pot fi gestionate în mod privat, nu public.”([8] Doc.16; și [9]). Al Gore l-a asigurat pe Elțîn că nu există nici negocieri nici calendar pentru aderare. De fapt, așa cum arată documentele desecretizate după 2018, calendarul expansiunii era bătut în cuie din septembrie 1993 ([8], Doc.02)și negocierile erau în curs. Al Gore i-a spus ulterior primului ministru belgian că l-a pregătit pe Elțîn să accepte inevitabilul.

Vizita lui Al Gore, în aparență de reconciliere, a fost de fapt una de punere la punct, de fixare a marjei de mișcare a lui Elțîn. Nu cunoaștem reacția imediată a lui Elțîn, documentul desecretizat ([8] Doc.16; și [9]). redând numai punctele aduse în discuție de către vicepreședintele Al Gore. Este de notat că desecretizarea pentru perioada respectivă este încă într-o bună măsură limitată și deseori face obiect de litigiu între Arhivele Securității Naționale și Departamentul de Stat [3].

5.      Democrația  ̶  Pasărea Focului

În memoriile sale, Andrei Kozîrev relatează o descindere inopinată, în martie 1995, a lui Elțîn la Ministerul Afacerilor Externe, în cursul căreia s-a exprimat extrem de dur împotriva faptului că ministrul și echipa lui duc o politică de negocieri în privința expansiunii NATO: „Cine a autorizat acest lucru? Eu nu!…Vreau ca toată lumea de aici să-și reamintească faptul că Rusia  ̶  președintele Rusiei  ̶  este împotriva NATO, împotriva lărgirii, și că nu intenționăm să negociem niciun termen și nicio condiție a acordului nostru, pentru că pur și simplu nu suntem de acord” ([10], p.299-300). Justificându-și față de colegii americani schimbarea de atitudine în negocieri, Kozîrev  ̶   în glumă; Elțîn ținea la el, iar el îi era loial lui Elțîn  ̶  a spus: „Dacă nu procedez așa, îmi voi scrie memoriile în GULAG.” Și le-a scris, de fapt, în Statele Unite, la Miami, unde s-a stabilit după 2010…

În privința perioadei 1990-1996 pe care a trăit-o ca ministru de Externe, Kozîrev spune că „pe măsură ce citește mai mult, înțelege tot mai puțin din ceea ce s-a petrecut atunci”. Este posibil ca apercepțiile lui, eventual cu doza de încredere a acelei perioade într-o nouă șansă a moralpolitik-ului, să-l facă să nu înțeleagă exclusivitatea real-politicului bine acoperit al politicii americane de după intermezzo-ul Reagan-Gorbaciov.

La ora actuală Kozârev este un adversar înverșunat al politicii Vladimir Putin a Federației Ruse și un susținător fervent al politicii Jo Biden de înarmare a Ucrainei până la presupusa victorie asupra Federației Ruse. Dincolo de această implicare  ̶  discutabilă pentru un fost ministru de Externe al Federației Ruse  ̶  titlul nostalgic al memoriilor sale, publicate în 2019: Pasărea Focului ̶ Soarta greu de definit a Democrației Ruse [10], este superb: În folclorul slav, Pasărea Focului este o pasăre căutată cu disperare și, în unele variante, niciodată găsită, a cărei singură urmă pe pământ este o pană de aur căzută undeva (slide 2).

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Anthony_Lake

[2] Antony Lake, NCS Staff Paprer on NATO Expansion: Moving Toward NATO Expansion

https://nsarchive.gwu.edu/document/32226-document-3-anthony-lake-secretary-state-secretary-defense-un-ambassador-and-joint

 [3] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton,What Yeltsin Heard: From Cold War to “Cold Peace”. Clinton’s Two Tracks Collide – NATO Enlargement and Russia Engagement, Briefing Book 780 (2021)https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/nato-russia-russia-programs/2021-11-24/nato-expansion-budapest-blow-1994

[4] https://nsarchive.gwu.edu/sites/default/files/documents/r332yo-fksgt/07.pdf

[5] Elaine Sciolino, “Yeltsin Says NATO Is Trying to Split Continent Again”, The New York Times, December 6, 1994.https://www.nytimes.com/1994/12/06/world/yeltsin-says-nato-is-trying-to-split-continent-again.html

[6] N.Kempster and D.Murphy, Broader NATO may Bring Cold Peace  ̶  Elțîn Warns, Los Angeles Times, 6 dec. 1994,  https://www.latimes.com/archives/la-xpm-1994-12-06-mn-5629-story.html

[7] J. M. Goldgeier and M. McFaul, Power and Purpose: U.S. Policy toward Russia After the Cold War,  Brookings Institution Press (2003), p. 204-205.

[8] Svetlana Savranskaya and Tom Blanton, NATO expansion: What Elțîn heard, Briefing Book 621, (2018) https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2018-03-16/nato-expansion-what-yeltsin-heard 

[9]Talking points for Gore/Yeltsin meeting  Dec 16, 1994.

https://nsarchive.gwu.edu/document/16388-document-16-talking-points-gore-yeltsin

[10]A.V. Kozîrev, The Firebird: The Elusive Fate of Russian Democracy, The University of Pittsburgh Press (2019),https://doi.org/10.2307/j.ctvpbnpnx.17

Prof. Dr. Tiberiu Tudor