Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 176
Din decembrie 1989 încoace, noi, românii ardeleni, suntem mereu hărţuiţi, mereu tracasaţi, mereu ameninţaţi, mereu insultaţi, mereu provocaţi sub ploaia pretenţiilor şi a privilegiilor mereu crescânde ale UDMR. Încât, după cele petrecute atunci, mai ales după cele întâmplate, în zilele de 21 şi 22 ale acelui sfârşit de decembrie, la Zetea, Dealu, Târgu Secuiesc şi Praid, pentru a ne opri doar la câteva exemple, după alungarea românilor din judeţele Harghita şi Covasna, avem tot dreptul la o întrebare incomodă, care, de fiecare dată, stârneşte furia şi revolta neprietenilor noştri tradiţionali.
Aşadar, cine pe cine a deznaţionalizat şi deznaţionalizează, prin continue epurări etnice? Din partea cui au venit toate provocările acelea, valuri-valuri, chiar sub privirea împietrită a neputincioşilor noştri guvernanţi, surzi şi orbi, de fiecare dată, în faţa batjocurii udemeriste?
Acel 20 martie 1990, cu învolburările şi dramaticele încleştări interetnice de la Târgu-Mureş, după seria provocărilor premeditate în privinţa separatismului şcolar şi universitar, a încercărilor renaşterii Regiunii Autonome Maghiare, a fost doar începutul. Încleştări violente, cu morţi şi răniţi! De atunci încoace nimic nu mai este întâmplător! Cum chiar deloc întâmplătoare, ci după ce mult a fiert mărgeaua şerpească a urii, a venit proiectul senatorului cu papion, Csapo Jozsef, privind autonomia teritorială a aşa-zisului Ţinut Secuiesc, adus în Parlamentul României.
Pe baza acestei „idei”, la 26 octombrie 2003, CNS (Consiliul Naţional Secuiesc), întrunit la Sfântu Gheorghe, decide să fie înaintată Parlamentului României forma finalizată a „Proiectului statutului de autonomie a Ţintului Secuiesc”, întocmit de Csapo Jozsef, odată cu lansarea „Hotărârii privind administrarea Scaunelor Secuieşti şi autonomia Ţinutului Secuiesc (Terra Siculorum)”, precum şi „Proclamaţia locuitorilor autohtoni de naţionalitate maghiară”. Ce obrăznicie! Uluială! Cu toate că autonomiştii cereau „autodeterminare internă”, „autoadministrare”, „subsidiaritate”, în numele „identităţii naţionale”, deci autonomie teritorială, pe criterii etnice, într-un stat naţional unitar român, autorităţile, guvernanţii de atunci au tăcut, cu acea vină complice, frăţească, faţă de aliatul UDMR! În numele pretenţiilor absurde, revendicările referitoare la autonomia teritorială, pentru ei, deveneau „cerinţe legitime”, iar „garantarea” separatistă să aibă loc printr-o regiune autonomă, o întoarcere la Regiunea Autonomă Maghiară de tristă amintire. Că, vorba românului, nu-i prost cel care mănâncă şapte pâini, ci acela care i le dă! Şi nimeni, între mai-marii zilei, nu s-a găsit să le dea cu şapca peste ochi.
În lipsa reacţiilor necesare, otrava iredentisto-autonomistă a crescut, odată cu pleava pretenţiilor tot mai mari. I-a crescut şi pipota liderului UDMR de atunci, umplându-se peste măsură. „Ţelul nostru este unul şi acelaşi – clama el – , autonomia! Programul politic al UDMR afirmă că ţinta Uniunii este autonomia!”. Cu gândul la „Republica Trei Scaune”, piţărăii autonomişti trec la acţiune, râvnind la bicefalizarea României, care să devină un fel de ROMGARIA, printr-o regretabilă întoarcere în Evul Mediu. Autonomia teritorială şi lingvistică, enclavizarea inimii României erau unicul ţel! Din refuzul de a vorbi limba română, oficială în stat, şi-au făcut un merit, o mândrie !
Cu gândul la un referendum privind aspiraţiile autonomiste pe criterii etnice, în anul 2006, liderii CNS convoacă adunările secuieşti de la Odorheiu Secuiesc (15 martie) şi Ditrău (18 iunie). La Ditrău se dă chiar un ultimatum – «itt és most!» – pentru soluţionarea revendicărilor autonomiste. La 31 noiembrie 2008, CNS şi PCM (Partidul Civic Maghiar) organizează (prin Consiliul Local Sfântu Gheorghe) un alt „referendum oficial” pentru susţinerea unui proiect de hotărâre privind modificarea limitelor teritoriale ale actualului judeţ Covasna şi înfiinţarea aşa-zisului Ţinut Secuiesc. Domnilor Jonathan Scheele, José Durao Barroso şi Olli Rehn, minţiţi, li se spune că „asta-i voinţa poporului secui”. Care popor? Cel format din 200 de secui? Complici în tăcerea lor, guvernanţii sunt muţi ca o stâncă!
De la Viktor Orbán, premierul Ungariei, la Németh Zsolt, de la fostul preşedinte al Ungariei, Solyom Lászlo, la celălalt fost preşedinte, Pal Schmit, plagiator care şi-a dat demisia, erau fluturate „modelele” autonomiste Tirolul de Sud, Kosovo, Catalunia, potrivite la ce ei cer cam ca nuca în perete. Demnitarii unguri se plimbau şi se plimbă prin Ardeal ca Vodă prin lobodă, ca printr-un sat fără câini, dar nimeni nu a avut şi nu are curajul să-i declare persona non grata şi, cu un şut „diplomatic” în fund, să le arate direcţia Budapesta! Din păcate!
La 15 martie 2008, de Ziua Ungariei, o nouă provocare: drapelul României, Tricolorul, arborat pe clădirea Consiliului Judeţean Covasna (preşedinte Tamas Sandor) este coborât în bernă, în semn de doliu, concomitent cu refuzul amplasării steagului românesc pe unele clădiri ale statului român! La 31 martie 2008, nostalgicii revizionişti, iredentişti, şovini şi extremişti, bolnavi la cap, aprobă stema, drapelul şi fanionul secuiesc. Este vremea în care gândul autonomist le zboară spre acea „autonomie aritmetică” prin Partium (Bihor), Satu Mare, Arad, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, când sunt înălţate monumente non-grata ale „stăpânirii maghiare de 1.000 de ani în Ardeal”, când sunt înlocuite numele româneşti ale străzilor şi bulevardelor cu denumiri maghiare, când se fac pelerinaje la Şumuleu-Ciuc, Ghimeş-Făget, cei din ţara vecină fiind aduşi cu un tren tras de o locomotivă cu stema Ungariei Mari, când apar, peste noapte, panourile provocatoare, pentru delimitarea aşa-zisului Ţinut Secuiesc, de la Chichiş şi Aita Mare.
Toate acestea, pe timpul în care Tökés Lászlo clama: „Să obţinem autonomia! Problema noastră este precum cea din Kosovo şi a Tibetului!”. Auzi şi nu-ţi vine să crezi! Publicaţiile de limbă maghiară „Haromszek”, „Europai Idö”, „Székely hirmondo”, „Harghita Nepe”, televiziunile şi radiourile ungureşti nu prididesc să ne înjure, să falsifice istoria, să ne provoace mereu. Atacuri mediatice, teorii revanşarde, deziderate autonomiste! Apar steagurile pe instituţii ale statului român de la Sovata, Ghindari, Fântânele, Sărăţeni, Miercurea Nirajului, Găleşti, Acăţari, din judeţul Mureş. Sunt organizate tabere pe la Tuşnad şi Gheorgheni, la care se discută despre revizuirea Tratatului de Pace de la Trianon (1920), despre o recosmetizare a imaginii criminalului de război – Wass Albert, sub tutela Plutonului „Wass Albert” al „Gărzii Maghiare”, cu pui în Ardeal, şi a partidului „Jobbik” (preşedinte Vona Gabor), manifestări antiromâneşti ale „Mişcării de Tineret 64 de Comitate” (HVIM) sub bagheta dirijorală a lui Torocskai Lászlo, ale Tineretului Maghiar din Ardeal (EMI), ale altor grupuri cu caracter revizionist şi iredentist, ale celor care, pe unde apucă, urlă ca apucaţii: „Să piară Trianonul!”. O zbatere surdă pentru o Transilvanie independentă, autonomă!
Pe străzile Clujului au demonstrat, aceşti apucaţi, cu însemne
fasciste, naziste, chiar cu steagurile lui Arpad! Elucubraţii
autonomiste, la care, din păcate, au aderat şi „bisericile istorice”
maghiare, cu gândul la acea Regiune Autonomă Maghiară, de tristă
amintire, la un imposibil aşa-zis Ţinut Secuiesc, cu instituţii,
parlament, guvern, poliţie, armată, administraţie proprii. Din păcate,
din nou, guvernanţii români au uitat sau n-au luat în seamă discursurile
autonomiste ale duşmanilor tradiţionali, din 4 şi 5 septembrie 2009,
făcându-se că nu ştiu că „orice formă de autonomie teritorială, pe
criterii etnice, conduce la discriminarea şi marginalizarea românilor
din zonă, lovind direct în păstrarea identităţii lor în propria ţară”! Altă vinovată tăcere!
Aşa s-a ajuns ca profesorii şi elevii să fie alungaţi din Liceul „Bolyai”, ca acest Marko Bela, copia lui Lenin, să ne arunce în faţă cuvintele prin care noi, românii, să învăţăm ungureşte în propria ţară, nu ei, ungurii, limba română, insultându-ne credinţa şi bisericile ortodoxe, pe care el le vede „cu turlele în formă de ceapă”, cerând autoritar „înapoi pământul natal, patria de la 1918!”. Să te mai miri, oare, că la împlinirea celor 70 de ani de la Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, pe străzile municipiului Miercurea Ciuc (printr-o autorizaţie dată de primarul Raduly Robert care, în postură de Hitler, declara că, de la prefect la femeia de serviciu, toţi românii trebuie să cunoască limba maghiară!), fantoma lui Horthy Miklos se plimba, însoţită de husari călări, în uniforme cu fireturi?
Să te mai miri că se întâmplă atâtea în Ardealul nostru, atâta timp cât, cu ani în urmă, la Miercurea Nirajului, cândva localitate românească, înaltul ierarh Andrei Andreicuţ, azi mitropolit al Clujului, Sătmarului şi Maramureşului, şi părintele protopop Nicolae Gheorghe Şincan erau insultaţi, de primar şi câţiva consilieri, după care au fost profanate crucea şi piatra, sfinţite, de pe locul viitoarei biserici ortodoxe?
Trianonul a devenit cuiul sâcâitor din talpa autonomiştilor şi a neprietenilor noştri. Provocările se ţin, din păcate, lanţ. Încurajaţi de Budapesta, după arborarea steagului secuiesc pe Parlamentul Ungariei, sicofanţii ăştia, cei 6% din politica papricaşului, ne bat, obraznicii, cu pumnul în masă, cerând autonomie, uitând că noi, românii, suntem 89% din populaţia acestei Românii! Cu ai lor „paşi mărunţi”, au bifat toate obiectivele de pe lista de revendicări! Mereu aţâţaţi să întreţină convulsii într-o zonă sensibilă a României, sub bagheta dirijorilor Tökés Lászlo, Marko Bela, Király Károly, Sütö András, Katona Adam, Eva Maria Barky, mai încoace venind, de incitările lui Kelemen Hunor, György Frunda, Toro T.Tibor, Izsak Balazs, actualul lider al CNS, ei doresc să şteargă urmele românismului în zonă, pofta lor hulpavă, udemeristo-autonomistă, fiind încurajată, din 1990 încoace, de Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Petre Roman, Adrian Severin, Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu, prin înjositoare compromisuri.
N-au învăţat guvernanţii români nimica. Nici de la Nicolas Sarkozy, fostul preşedinte francez, cel care, iritat de cei care cer privilegii, le-a răspuns sec şi scurt: „Aici este Franţa! E clar?”. Nici de la preşedintele Vladimir Putin, al Federaţiei Ruse, nici de la premierul australian care, minoritarilor nemulţumiţi, le aminteau scurt: „Nu vă place? Aveţi libertatea de a pleca!”. Nici de la slovacii care au acum o lege privind apărarea limbii oficiale, nici de la letoni, care, atunci când ruşii de acolo, 44% (noi, românii, aici, suntem 89%), cereau limbă oficială, prin referendum, le-au spus, categoric: NU! Iar ruşi, cum aminteam, acolo sunt 44%.
De ce, oare, n-am putea fi şi noi, românii, un pic letoni şi slovaci, dacă nu francezi şi greci, aici, pe pământurile lui Burebista, Decebal, al cnejilor Gelu, Glad, Menumorut? Aţi auzit, cumva, ca turcii, vreo şapte milioane, să ceară steag şi autonomie în patria lui Goethe? Pentru că, oricum am lua lucrurile, e jenant, chiar revoltător, să auzi că, prin Harghita şi Covasna, armata, jandarmeria, poliţia română, sub flamura aceea secuiască, sub ambiţia nelimitată şi orgoliul nemăsurat, sunt „trupe de ocupaţie” în propria ţară. Şi, în neobrăzarea fără limite, ni se spune în faţă, ameninţându-ne, că acel „capitol” nu s-a încheiat! Deci, capitolul privilegiilor! Or, ştie oricine, drepturi au. Încă prea multe. Supradrepturi, chiar. Numai că nu drepturi vor ei, ci privilegii, într-un stat în stat, numit Ţinutul Secuiesc. Chiar şi o Transilvanie autonomă! Asta vor ei. Numai că prea uită ei că, de când se ştie, cine scoate sabia de sabie va pieri! Iar tot ce s-a câştigat cu sânge nu se negociază cu cerneală!
Ţara are nevoie însă de conducători dăruiţi şi buni români, care să facă politica interesului naţional, nu a interesului îngust, de partid! România are nevoie, grabnică, de buni patrioţi şi naţionalişti, iubitori de Neam şi Ţară. Nu de laşi! Nu de trădători!
Sursă: CUVÂNTUL LIBER
Titlul original: „Toate au o limită, nu-i aşa, domnilor guvernanţi?” (extrase)