AŞTEPTÂND(U-NE) ÎN LINIŞTE
Mă bate gândul să cred că MIHAI SIN, prin alegerea neprevăzutei petreceri spre DINCOLO, a găsit de cuviinţă să îmi aducă aminte că îi rămăsesem dator cu nişte cuvinte de mulţumire…
Regret că nu i le-am spus, pe vremuri, la momentul oportun, dar oricât am tărăgănat, n-am făcut-o pentru că îmi doream să se întâmple, cum nici măcar prin închipuire nu mi-a trecut, să o fac tocmai după ce EL are să fie chemat la cele veşnice.
Posibil, să fi cântărit mult, în efectuarea acestui pas cutezător, că se număra printre cei aleşi, fapt asupra căruia, personal, nu aveam, demult, nicio îndoială ... Am în vedere prestanţa, care îi da la iveală fibra lui de scriitor, în speţă, prozator, dar cine ar fi putut să creadă că, atributul unicităţii sale, includea şi o anume prioritate în alegerea ceasului despărţirii de cele pământeşti .
De fapt, ca să fiu sincer, toate cele spuse mai înainte, mi se învălmăşesc abia acum, în mintea tulburată de vestea cutremurătoare pe care mi-a transmis-o, sec, prietenul Dan Culcer : A murit azi Mihai Sin … Era 6 mai 2014 !
Oricât de rare ne-au fost întâlnirile, mi-au impus întipărirea în minte, aşa cum îl păstrez şi azi, a unui chip luminos, prin scânteierea ochilor, un chip configurat în aşa fel încât să-ţi dea de înţeles că ai de a face cu un OM care a VĂZUT ŞI SE AFLĂ ÎN POSESIA TAINEI ! Vorbele sale apăsate, rostite cu siguranţă de bisturiu, însoţite de vibrarea glasului, îţi creau impresia unui flux de etichete, una mai potrivită decât alta comunicării cu miez, asupra căruia ţi se impunea să cugeţi ! Fiind stăpân pe ceea ce vroia să spună, părerea sa nu se rezuma la o convenţională întreţinere a dialogului ci, dându-i sens şi jaloane, îl îndreptare spre o ţintă precisă ! Îndrăznesc să presupun, acum, când el nu mă mai poate confirma şi nici infirma că Mihai Sin trăise, de foarte tânăr, acte de cataliză substanţială şi sufletească ale căror urmări se arătau mai importante decât lecturi din biblioteci întregi. Altfel spus, Mihai Sin, aflat pe pragul intrării în viaţa literare, ştia deja că are de spus CEVA ! Citez din prima sa carte, Aşteptând în linişte : Mi-ar fi plăcut, totuşi, să rostesc un mare adevăr . Un adevăr unic. Se vede că nu am har, că nu am menirea asta. Ar fi fost totuşi frumos să-ţi spun un mare adevăr, apoi să-l spui lumii…” Parcă asişti la confesiunea prozatorului. Mărturisind cât de mult îşi dorea, încă, de la întâia sa carte, pe care o trimitea în lume, să-i poarte ADEVĂRUL UNIC. Adevăr prin care, poate că nu bănuia pe atunci, avea să intre în atenţia teroarei istorie… Nu este exclus să greşesc şi Mihai Sin să fi avut premoniţia a ceea ce urma să-i aducă scrisul său, de unde şi fermitatea cu care şi-a susţinut crezul !
Prima impresie, cu care am rămas după ce l-am văzut, a prins tot mai multă consistenţă, după fiecare dintre fugarele noastre întâlniri. Din păcate, timpul a făcut în aşa fel încât să nu avem parte măcar de ceasuri dacă nu o vreme mai îndelungată afectată taifasurilor. Acum, când e prea târziu, ştiu că Mihai Sin era omul de la care, ca să-l parafrazez pe Tolstoi, puteam afla răspunsuri la multe dintre întrebările care mă frământau şi pe mine…
Cunoaşterea noastră a fost intermediată, dacă pot spune astfel, de un eveniment spiritual de excepţie : înfiinţarea revistei VATRA, în noua serie ! Modesta mea semnătură, aflându-se între ale acelora care, susţinând ideea nucleului constituit în jurul lui Romulus Guga, la Tg. Mureş, au pledat pentru necesitatea unei REVISTE literare în această zonă, rămasă de izbelişte.
Între timp, ideea devine fapt, şi REVISTA VATRA îşi deschide ferestrele paginilor către iubitorii de cultură, prin cuprinderea lor, ajungând, în scurt timp, reper al vieţii spirituale, la nivelul ţării.
În luna mai 1971, apare nr. 2, în care am surpriza să mă regăsesc la Rubrica „Vatra vă propune un prozator”, sub genericul căreia mi se publică proza CERC DOMOL, înaintată de mine către redacţie sub alt titlul, FUGA, pare-mi-se.
De fapt, a fost un lanţ de surprize, de unde şi buimăceala care m-a făcut să uit de datoria morală pe care o aveam de a-i mulţumi lui Mihai Sin.
Luându-le într-o ordine arbitrară, prima surpriză ar fi publicarea prozei mele în chiar nr. 2 al revistei. Personal, am considerat-o o performanţă.
Apoi, ar veni succinta prezentare pe care mi-a făcut-o MIHAI SIN.
Iat-o : „ În contrast cu fragilitatea fizică, un talent epic robust, o existenţă tumultuoasă, deloc comodă, îl caracterizează pe Ion Nete, ziarist la Miercurea Ciuc. A debutat în Amfiteatru (1968), publicând apoi schiţe şi povestiri în Luceafărul.”
În al treilea rând, titlul prozei, CERC DOMOL, ce părea mult mai aproape de ceea ce gândisem, numai că puterea minţii nu mă ajutase să-l „ghicesc”. Drept pentru care am simţit că-l invidiez pe cel ce o botezase !
Sigur, mi-a căzut la suflet publicarea, la fel şi titlul adoptiv, dar nu m-am putut împăca nicicum cu prezentarea. Debutând eu sub girul prozatorului Fănuş Neagu, mi se părea că fusesem, oarecum, expediat, în plus, consemnarea acelei fragilităţi fizice mi-a adus aminte peripeţiile prin care am trecut odată cu vizita medicală pe care am făcut-o la admiterea în liceu când, în dreptul numelui meu, a fost stipulat : debilitate fizică, nu ştiam ce înseamnă, dar presimţirea îmi spunea că nu poate să fie de bine !
Am tălmăcit şi răstălmăcit puţinele cuvinte, menite să-mi definească perspectiva de scriitor, şi în cele din urmă le-am lăsat în plata Domnului.
Cât m-am înşelat, aveam să-mi dau seama, pe măsura publicării cărţilor, dat fiind că referirile critice, atâtea câte s-au scris, aveau, în esenţă, ca numitor comun, exact ce detectase Mihai Sin, la citirea primei mele proze. Timpul, apoi, a fost darnic în prilejuri care să mă convingă de acuitatea simţului său, întărindu-mi convingerea că Mihai Sin era bine aşezat într-un rost al său, ca urmare, înclin, totuşi, să cred, a trăirii unor acte de cataliză substanţială şi sufletească.
Îmi răsare în aminte, o explozie de entuziasm a sa. Venise la Miercurea Ciuc, simţind nevoia de aer proaspăt pentru revigorare, după ce dusese la bun sfârşit, respectiv obţinerea BD-ului ( bun de difuzare) un nou număr al revistei. Eram într-o cameră, la etajul IV şi ne pregăteam să ieşim în oraş, când m-am pomenit, la un moment dat, că-l văd pe Mihai Sin sărind cât a putut de sus. A lovind cu mâna un braţ al lustrei, pare-se că obiectul a suferit chiar o fractură iremediabilă.. Pe loc, nu am găsit nicio explicaţie gestului, şi cu atât mai mult nu am crezut că putea fi motivat de obţinerea invocatului BD ! Nu mi se părea potrivit, câtă vreme noi ajungeam, cu ziarul INFORMŢIA HARGHITEI, la BD, în fiecare noapte ! Comparaţia, fiind, evident, superficială, pentru că, în ziarul nostru, nu am văzut poezii de Ion Caraion, nici banderole, pe prima pagină, cu înscrisul IMPOSIBILA ÎNTOARCERE, titlul cărţii, în vogă, a lui Marin Preda fiind preluat ca un bumerang împotriva politicii care îşi promova restricţiile…
Dar, nu sunt eu cel potrivit pentru a vorbi despre miza revistei, despre creuzetul şi alchimia prin colectivul său de redacţie i-a impus acel specific inconfundabil, de repere al peisajului revuistic al ţării….
Despre personalitatea prozatorului Mihai Sin avea să dea seamă chiar prima sa carte, AŞTEPTÂND ÎN LINIŞTE, titlu pentru care, bineînţeles, iarăşi, l-am invidiat. Aşa cum aveam s-o fac, apoi, aproape pentru toate cărţile, câte i-au purtat semnătura. (Bate şi ţi se va deschide, Ierarhii, Schimbarea la faţă, Quo vadis, Domine? ...)
Răsfoindu-i prima carte, observ că Mihai Sin era bine ancorat în tema morţii, nu cocheta cu ea, suspectând-o pentru alunecarea în spectacol pe când el îşi dorea ca acele ultime secunde să-i consacre MARELE ADEVĂR, altfel, SPUSEI sale nu-i rămânea decât să se întoarcă în el…
Cărţile nu tac ci îi mărturisesc crezul său, pentru cine are urechi de auzit, astfel, încât, Mihai Sin, ajuns acolo unde a ajuns are să-şi vadă de ale lui noi rosturi, AŞTEPTÂND(U-NE) ÎN LINIŞTE !