Istorii uitate, istorii cenzurate despre românii și aromânii sud–dunăreni

De cele mai multe ori chiar, unii intelectuali se arată surprinși aflând originile aromânești a unor perso­nalități ca Andrei Șaguna, marele mitropolit al Ardealului sau ale mecenatului Emanoil Gojdu.

Cutremură­torul „Părintească Dimândare” cu versurile-i de neegalat ale lui C. Belemace din Moluviștea Macedoniei a devenit, oarecum recent, accesibil datorită Internetului. Ani îndelungați, imnul, la noi, a fost pus sub un obscur obroc pentru unii de înțeles, pentru alții inacceptabil. Fonetic, în multe cazuri, se ajunge la originile balcanice ale altor personalități din trecut ca Teodor Cavaliotti, George Rosa, Pericle Papahagi, N. Zervuli, George Murnu, Constantin Papanace sau la unii membri ai neamurilor Mocioni, Dumba, Sina etc. Mai nou, se poate veni cu figura regretatei academician Matilda Caragiu Marioțeanu (1927-2009), distins filolog care ne-a lăsat, între altele, și Compendiul de dialectologie română.

În trecutul mai vechi sau mai nou, ramura românilor balcanici a fost lovită cu furie și deosebită insistență de toate regimurile politice balcanice într-un naționalism îngust și feroce, cu rădăcini spre sfârșitul de secol XIX și într-o disperată goană după o legitimitate greu tarată de istorie, dar și de un factor important, cel demografic.

Contribuții rare și îndepărtate s-au adus în domeniul cunoașterii fraților sud-dunăreni: un Tache Papahagi - Macedo-românii sau aromânii, Leca Morariu–Istro-românii, Sextil Pușcariu–Studii istro – române, Goșu Papacostea Goga – În zilele redeșteptării macedo-române. Jenant, dar străinii vor fi cei care vor lua problema aromânească în studiu și cazurile Dușan Popovici sau Peyfuss sunt ilustrative.

Pe de altă parte, câți dintre intelectualii de astăzi știu că la baza ridicării Muntenegrului a stat, după 1262, marea familie aromânească Balșa, ce a dat figuri rare ca Negru Balșa, de unde sârbizarea și ajungerea la forma de Cernoievici. De aici a venit marele tipograf Macarie, ce a produs prima nestemată din coroana culturii române, la 1508, prin faimosul Liturghier. Au mai sosit cei din Muntenegru, sub prigoana otomană, aici, în țara Românească și  Moldova, unde se aflau și vlăstarele căsătorite pe meleagurile noastre. Trebuie amintit că în actele oficiale ale imperiului Bizantin, de la începutul mileniului trecut, se va veni, sub domnia împăratului Vasile II Bulga­roctonul (976-1025), cu înființarea Episcopiei Vlahilor. Astfel, patriarhia de Orhida ajungea să aibă această structură sub oblăduire din anii 1019-1020.

Trecând peste paginile luminoase ale primelor două imperii româno-bulgare, ar fi de menționatcăsătoria Tudorei, fiica lui Basarab I, cu Ioan Alexandru Țarul de Târnovo, dintre 1331-1371. Alianța matrimonială a permis acestuia urcarea Tu Scamnu (pe tron, în scaun) cum spuneau aromânii, după bătălia de la Velbujd din 1330 unde bulgarii lui Mihail Șișman au luptat alături de români împotriva sârbilor lui Ștefan II Uroș (1282-1321) din familia Nemania, care plecase și ea din Zeta muntenegrină.

Deși extrem de numeroasele danii ale voievozilor noștri – considerați urmașii împăraților bizantini -, danii făcute de-a lungul a mai bine de cinci secole, pentru lăcașele sârbești, bulgare sau pentru Athos și Arhilepeag, ne-ar fi asigurat recunoștința beneficiarilor și un regim cel puțin de egalitate pentru aromâni, trecătoarele autorități balcanice au înțeles să se comporte sângeros. Invidia și neputința, ura viscerală față de o concurență economică echitabilă vor duce la distrugerea Academiei noastre din Moscopole (Hellenikon Frontisterion), fondată în 1744, și la un carnaj teribil declanșat de pașa din Ianina, în 1788, la insistențele interesate ale reprezentanților unor etnii, pentru distrugerea negustorilor aromâni.

Prima atestare documentară despre românii dinspre părțile actuale ale Serbiei datează din vremea regelui Ștefan IV Dușan (1331-1355) – împărat, din 1346, al sârbilor, grecilor, albanezilor și bulgarilor - după care se poate veni cu vechile toponime ale locului ca Vlaski-Dol, Vlașcopolie, Periș, Vlașcoselo etc. Înspre epoca modernă, frântura de neam dintre Timocul Alb și cel Negru se va vedea implicată în războaiele sârbo-turce, de unde și mesajul din 1809 al lui Gh. P. Karagheorghe (1768-1817), fondatorul dinastiei, către ei. În clătinarea oarecum vizibilă a Imperiului Otoman, în părțile noastre se venea și cu cererile sârbești de la 1815 ca granița dinspre bulgari să fie la Timoc, astfel că românii din Craina se vedeau iarăși în pericol. Profitând de ajutorul rusesc și invocând un hatișerif, la 1833 sârbii ocupau nahiile Craina, Timoc, Șerna, Reka, Krușevaș, Ujițe, Podrinie și Ceaceac. Astfel, Serbia lui Miloș Obrenovici (1780-1880), domnitor în 1817-1839 și 1858-1860, sporea cu peste o treime ajungând la Dunăre. Regimul abuziv al acestuia ducea la revolta districtelor care se alăturau altora din Serbia ajungându-se la răscoala aproape generală a lui Mileta și la Constituția de la Sretenje (1835). Este momentul în care mulți români vor trece în sudul Olteniei așteptând vremuri mai bune deoarece însuși mitropolitul sârb va începe îndepărtarea preoților noștri și va trece la slavizarea forțată a numelor copiilor botezați de noii preoți sârbi. Ridicolă pare a fi astăzi poziția noastră de a permite achiziționarea de moșii de către principii Caragheorghe sau Obrenovici la noi când aceștia asupreau elementul românesc din Serbia. Dincolo de vechile alianțe matrimoniale se poate veni și cu figura unui domnitor regulamentar nevolnic – Al. D. Ghica (1834-1842) - mai mereu falit și inteligent speculat de sârbi care, în particular, aveau epitete greu de reprodus asupra țiganul valah.

În ruine vor cădea bisericile ridicate de voievozii noștri (exempli gratia Lopușnia, 1501), iar episcopia de Râmnic se va vedea exclusă de la asistarea spirituală a românilor, așa cum se întâmplase până atunci. Presiunea asupra timocenilor se va accentua și sub regele Milan I Obrenovici (1868-1889), cel născut la Mărășești în 22 august 1854, de Elena Maria Obrenovici - viitoarea amantă a lui Al. I. Cuza  - fiica vel logofătului C. Catargiu și a Smarandei Balș (urmașa familiei muntenegrene Balșa).

Ca o paranteză trebuie spus că și cea de a doua soție a lui, din 1875, va fi tot moldoveancă, vara sa, frumoasa fiică a Pulcheriei Sturdza și a colonelului basarabean Petre Cheșco (Cazacu) - Natalia (15.05.1859-08.05.1941) -, viitoarea mamă a regelui sârb Alexandru I al Serbiei asasinat în 11 iunie 1903 în urma loviturii de stat inițiată de Mâna Neagră prin Apis (col. Dragutin Dimitrievici) cel care va da foc lumii la Sarajevo în 28 iunie 1914.

Milan I era oarecum încrâncenat față de opoziția sârbă – vezi atacurile joase ale lui Stoian Protici, de la radicalii populari, față de mama sa Maria Obrenovici care se sinucisese în 4/16 iulie 1876 la Dresda -, dar și de refuzul României lui Carol I de a participa la un atac asupra Bulgariei. Înfrângerea de la Slivnița din noiembrie 1885 a fost total neașteptată pentru partea sârbă care avea contingente duble față de cele bulgare astfel că se ajungea la al doilea tratat de pace de la București din februarie/martie 1886. Născut cu un an mai devreme George Vâlsan scria, mult mai târziu, că „Românul din Craina și Timoc, care a fost silit să uite până și pe <<Tatăl nostru>> în limba lui, vrea să se poată ruga iarăși lui Dumnezeu pe care-l înțelege și să poată asculta iarăși preot citindu-i românește. N-avem neam de risipit nimănui și niciodată”.

Profesorul I. Petrovici asista încremenit în curtea școlilor sârbești la joaca mută a copiilor de români cărora li se interzise categoric să vorbească românește.

O interesantă, dar obturată pagină de istorie ajungea să se producă odată cu izbucnirea celei de a doua conflagrații mondiale și prin sosirea prizonierilor sârbi lângă Craiova. Mulți dintre aceștia erau români timoceni care, acum, se adresau Bucureștilor, sperând că acesta va trece la eliberarea zonei de pe Timoc, Vardar spre Salonic, așa cum germanii ne propuseseră. In document se arăta „de sute de ani n-am avut școli, nici biserici decât în limba sârbă, ne păstrăm limba, portul și obiceiurile, ca și frații noștri Olteni. Am suferit veacuri de-a rândul, pentru ca acum să cerem alipirea Timocului la Patria Mamă”. Memorandul lui Antonescu din aprilie 1941 se va reduce însă la revendicarea Banatului sârbesc pe care, după 1918, îl cedasem din prea mare înțelegere față de poziția Belgradului, ce ar fi ajuns, din nou, capitală pe graniță. Se mai avea în vedere, în viziunea celor de pe Dâmbovița, crearea unui stat Macedonean independent și în care drepturile aromânilor să fie respectate, iar cei de pe Timoc și Vardar să aibă autonomie.

O dureroasă fractură se va produce în blocul timocean în anii acestui sângeros război. O parte va opta pentru colonelul Draja Mihailovici (1893-1946) reprezentantul curentului naționalist și regal (cetnicii), executat la Belgrad de comuniști, iar alta pentru comuniștii internaționaliști ai lui Iosif Broz Tito (Weiss). Este perioada în care C. Sandu-Timoc scria: „Românii timoceni nu au profesori de istorie și învățători, dar își cântă trecutul prin lăutarii lor, făclieri permanenți ai obiditului suflet timocean”.

Este deosebit de dureros când turiștii români, ajunși în Serbia sau Muntenegru, nu aud istoriile adevărate și triste din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat legate de români sau aromâni -vezi Republica Pindului, Principatul aromân din Pind, Voievodatul Macedonean etc.- de la ghizii lor mare majoritate diplomați - semidocți, dar cu pretenții.

Iarăși puțini au fost cei care au realizat că s-a auzit glasul sângelui atunci când muntenegrinii au sărit ca unul la podul de la Gâtul (Grlo), locul accidentului cu autocarul românesc din 23 iunie 2013. Oare câți vor fi aflat de decorarea de către români a 12 dintre salvatorii din defileul Moracea de lângă Podgorița?