În ultimii doi ani se observă o activitate sporită în cercetarea Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Apar volume de documente, numere speciale ale unor reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, evenimente editoriale cu ecou în viaţa culturală a Bucureştilor. Multe din aceste publicaţii au fost coordonate de profesorul Zoltán Rostás, animatorul unui grup tînăr de oameni curioşi, angajaţi în studiul alternativ al şcolii gustiene.

Trebuie să atrag atenţia că Ionuţ a pus în ghilimele acest cuvînt. Întrebarea îmi stîrneşte un amestec de ironie şi tristeţe. Adică, sîntem departe de cunoaşterea lui Gusti, a Şcolii gustiene şi a mediului în care s-au dezvoltat. Dar, cu sau fără ghilimele, este vorba de faptul că vorbim aşa de des despre Gusti între noi, cei care ne ocupăm academic şi sîntem apropiaţi, încît întrebarea mi se pare legitimă. Mi se pare însă aproape imposibil ca Gusti să devină viral, din motive foarte simple. În primul rînd, fiindcă Gusti a avut un destin ciudat, în sensul că a fost reabilitat în timpul regimului comunist, iar această reabilitare, ulterior, a avut un efect devastator. Avalanşa de laude, de reeditări (evident, trunchiate) din anii ’60-’70 a avut ca efect impresia falsă a cunoaşterii detaliate a acestui tip de sociologie. Adică, imaginea formulată în anii ’60-’70 a părut pentru multă lume completă, aşa încît nici măcar nu-şi mai punea cineva problema că Gusti şi Şcoala lui ar putea să fie obiect de cercetare în continuare.

Ar mai fi de spus că, probabil ca un efect inconştient al anilor ’50, legitimarea istorică a ştiinţelor sociale reîntemeiate în anii ’60 s-a diminuat. Atunci era mult mai şic, mai „cool“ să lupţi pentru a aduce şi a aplica metode noi din Apus, decît să te uiţi înapoi. Şi în anii ’60, şi în anii ’70, şi nu numai în sociologie. E foarte interesant acest lucru fiindcă, pe de altă parte, toată lumea a fost de acord, în principiu, că socialul din prezent nu poate fi cercetat fără antecedentele sale, adică fără trecut. Dar, cînd era efectiv vorba despre „ce-i de făcut“, toată lumea se concentra pe prezent. Un prezent atemporal. În plus, să nu uităm, în anii socialismului mai era un factor favorizant al prezenteismului: sociologia a fost reabilitată nu pentru a repara o nedreptate, ci pentru a-şi aduce contribuţia la „construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate“ în România. Pe conducătorii sociologiei reabilitate nu îi interesa faptul că Şcoala Gusti s-a bazat pe experienţă apuseană, construindu-şi, însă, propria metodologie pe realitatea socială românească, pe istorie socială românească. Am ţinut să fac această retrospectivă pentru a explica de ce Gusti n-are „noroc“, spre deosebire de alţi contemporani ai săi care, începînd din anii ’60, au avut mai mult noroc.

Să răspund şi eu tot cu întrebări. La ce facultăţi de sociologie se predă istoria sociologiei româneşti? Unde este predată, măcar amintită, în cursuri de metode şi tehnici de sociologie, maniera de cercetare a gustiștilor? După mine, ar trebui să se predea şi la sociologie, şi la ştiinţe politice, şi nu le-ar strica nici celor care se iniţiază în istorie socială. Această absenţă spune tot. Pentru că dacă nu se predă înseamnă că n-are importanţă. Gusti nu poate să devină viral nu numai din cauza manierei în care a fost reabilitat, ci și din cauza faptului că reprezenta o atitudine intelectuală care nu a fost valorizată nici în socialism, nici după. E foarte interesant – şi aş zice chiar trist – că, după cel de Al Doilea Război Mondial, cultura românească (şi regimurile care s-au perindat) nu a valorizat un curent care s-a aplecat spre realitate, ci a preferat, mai degrabă, miturile.

Teoretic, da, cerea. Dar spiritul „revoluţionar“, conducerea unipartită, practic nu se încurca cu cercetări anterioare programelor de investiţii. Deci, după o reabilitare parţială a sociologiei în anii ’60, deoarece concepţia generală a şcolii gustiene nu era încorporabilă în naţional-comunismul lui Ceauşescu, a ajuns şi mai rău în anii ’80, fiind menţinută la cotă de avarie.

În perioada interbelică, dar, mai ales, în anii ’20, s-a pus foarte mare accent pe programul – în esenţă naţional-liberal – de construcţie etnicistă a culturii naţionale, pe baza modelelor apusene mai vechi. Miturile promovate atunci nu-i împiedicau însă pe gustişti (şi nici pe alţi cercetători economişti, igienişti, urbanişti etc.) să cerceteze realitatea şi să atragă atenţia asupra unor situaţii sociale catastrofale. Intelectualitatea – şi cea matură, şi cea tînără – se orienta şi în direcţia mitizării, dar şi în cea a căutării ştiinţifice a rădăcinilor metehnelor sociale. Era o lume neomogenă, unii mitizau în manieră statală, alţii mitizau în manieră „antisistem”, dar alţii, realişti, căutau să reducă decalajul, rămînerea în urmă. Cum puteau, cît puteau, cît lăsau condiţiile. Deci, şi Gusti, şi Şcoala lui se puteau afirma.

Mitizarea, ca şi demitizarea sînt procese ce ţin de cultură. Şi puterea politică poate să se amestece, dar nu poate controla perfect procesul. În ce mă priveşte, încerc să evit apostrofarea unuia sau altuia și prefer să cercetez, să-i înţeleg pe cei care mitizează sau demitizează. Sigur că demitizarea, în socialismul lui Ceauşescu, era imposibilă. Miturile au fost apărate de cenzura partidului. Dacă, totuşi, au fost „scăpări“, demitizatorul a fost înjurat fără drept de replică. A se vedea cazul lui Henri H. Stahl, cu al său volumEseuri critice, din anii ’80. După 1989, cu libertatea de exprimare şi de presă asigurată formal, adepţi importanţi ai mitizării continuă să reziste, dar vin tinerii şi pun sub semnul întrebării nu numai miturile, ci şi modul lor de abordare.

Asta este cert. Dar mai important este că am continuat munca la acest proiect de istorie socială a sociologiei. Ceea ce înseamnă, de fapt, o direcţie nouă faţă de abordarea „filozofantă“ a istoriei sociologiei, adică o istorie a ideilor sociologice fără legătură consistentă cu contextul social-politic. Noi vrem să promovăm o analiză a trecutului ştiinţelor sociale cu mare deschidere către social. Ne interesează mecanisme, resorturi sociale nemijlocite sau indirecte care au pus în funcţiune sociologia interbelică, condiţiile sociale de cercetare şi influenţele sociale pe care leau exercitat sociologii în diverse ipostaze ale lor şi în diferite perioade. Ori prin presă, ori prin activitate de organizare cum au făcut cei implicaţi în munca de la Fundaţia Culturală Regală, ori prin angajare politică. Deci, la urma urmei, istoria socială ca metodă, ca viziune este substanţial altceva decît cea a istoriei sociologiei făcută pe filiaţia ideilor şi a metodelor sociologice.

Din păcate nu. Acest demers, constat, nu este uşor. Este mai comod să judeci situaţii, articole de ziar, oameni, instituţii etc. din trecut pe baza cunoştinţelor recente, să dai sentinţe valorice, decît să încerci să înţelegi fenomenul din datele contextului şi antecedentele sale. Nu este nici ştiinţific, nici moral ca o faptă, un articol, o decizie, un om etc. să fie judecaţi prin prisma posterităţii. Dar să nu credeţi că suficienţa cu care o personalitate din trecut este pusă la punct din înălţimea anilor 2000 îi caracterizează numai pe unii dintre confraţii mei mai tineri sau mai în vîrstă din România. Şi în mediul academic apusean sînt destui care se pretind mai deştepţi, mai morali, mai democraţi decît intelectualii interbelici.

Sigur că da. Autoarea eseului intruductiv la numărul special Les Études Sociales, consacrat Şcolii gustiene, după ce recunoaşte singură că nu cunoaşte sociologia profesorului de la Bucureşti, ajunge la concluzia că Gusti a favorizat fascismul în România interbelică. Lăsînd la o parte pe sociologii interbelici francezi care nu l-au bănuit pe Gusti de asemenea tendinţe, autoarea ar fi trebuit să-şi pună întrebarea: de ce profesorii pe care i-a avut – Jean Stoetzel, Bernard Hervieu, Henri Mendras – l-au apreciat pe Gusti? Dar pe mine nu prejudecăţile autoarei mă întristează, ci cele ale colegilor mei, care au cunoscut textul şi nu au schiţat nici măcar un gest. Excepţie făcînd Paul Cernat, Vintilă Mihăilescu, Adrian Rachieru, Dumitru Sandu și autorii studiilor din revistă. Oare nu este ciudat că lumea s-a mobilizat cînd a fost vorba de Cioran, de Eliade, de Noica, deși ei efectiv au fost, la un moment dat, la extrema dreaptă, dar deloc cînd a fost vorba de Gusti?

Înainte de a răspunde la această întrebare, dar legat de aceasta, vreau să evoc importanţa muncii, în esenţă solitară, a Sandei Golo penţia, profesoară emerită la Brown University din Statele Unite, care, printr-un efort nemaiîntîlnit de mine, a reuşit să salveze şi să sistematizeze arhiva părinţilor săi, Anton Golopenţia şi Ştefania Cristescu-Golopenţia, oameni de bază ai Şcolii gustiene şi, după revoluţie, după noi cercetări de arhivă, să demareze o ediţie critică a Operei lor. De asemenea, să înceapă publicarea volumelor de corespondenţă urmînd o concepţie proprie, cu adnotări atît de bogate, încît putem să spunem că sînt fără pereche în istoria ediţiilor de documente personale în cultura română. Volumele Rapsodia epistolară constituie un model pentru ştiinţele umaniste, dar, mai mult decît atît, sînt de neocolit în abordarea modernă a istoriei sociale a vieţii tinerei generaţii intelectuale din anii ’30 ai secolului trecut.

În ceea ce priveşte numerele speciale legate de Şcoala gustiană, unele au fost pregătite mai devreme şi au apărut prea tîrziu, cum a fost deja amintitul Les Études Sociales, care a fost primul număr consacrat integral sociologiei româneşti din toată istoria disciplinei și care a apărut în 2012, în loc de 2010. Am coordonat acest număr împreună cu tînărul sociolog franco-român Mihai Gaiţă şi am beneficiat de colaborarea Theodorei Văcărescu şi a lui Antonio Momoc, pe atunci doctoranzii mei. Pe urmă, eu consider revistă şi un fascicol al Conferinţei „ACUM“ de sociologie din 2011 de la Braşov, coordonat împreună cu profesorul Ştefan Ungurean.

Au urmat, aproape paralel, numerele speciale din Secolul 21, ediţie coordonată de Sanda Golopenţia, şi din Transilvania, număr dublu coordonat de mine. De fapt, cele două echipe erau cam aceleaşi, cu mici deosebiri. Sanda Golopenţia avea colaboratori şi din alte ţări, din Franţa, din America. Eu am inclus pentru prima dată cercetători eminenţi din Cluj şi din Iaşi. Sanda Golopenţia a vrut să facă o prezentare complexă a Şcolii gustiene, în două volume, dar revista Secolul 21 n-a avut resurse decît pentru un număr. Eu am făcut un număr dublu la Transilvania. Am încercat să vin cu această formulă altfel, care nu era nouă în esenţă (folosirea istoriei orale în anii ’80 era deja un „altfel“), era conformă cu programul anunţat chiar în Observator cultural. Cam în acelaşi timp, un tînăr universitar ieşean, Sebastian Năstuţă, a realizat un număr al revistei Sociologia Românească despre relaţia dintre Petre Andrei şi Dimitrie Gusti, în care noi am asigurat studiile legate de Şcoala gustiană.

Înainte de caracterizarea acestora trebuie să amintesc Revista Română de Sociologie, condusă de profesorul Sorin Rădulescu, care a publicat un număr consacrat Ştefaniei Cristescu-Golopenţia, cea mai talentată monografistă a Şcolii. Această revistă academică, din păcate mai puţin cunoscută, a mai publicat numere consacrate unor monografişti de frunte, ca Vulcănescu şi Herseni, cu multe documente inedite.

Recent, a avut loc, la Muzeul Ţăranului Român, o dublă lansare a numărului special alrevistei Transilvania. De această dată, Sanda Golopenţia face o radiografie a unei teme încă puţin frecventate, şi anume anul 1939, care era considerat a fi marcat începutul marginalizării Şcolii, din cauza faptului că, avînd în vedere războiul iminent, Congresul Internaţional de Sociologie programat la Bucureşti nu a mai avut loc, şi Serviciul Social a fost suspendat. Asta nu însemna doar întreruperea activităţii de pe teren a echipierilor, ci şi un fel de diminuare bruscă a activităţii Fundaţiei Culturale Regale, a finanţării publicaţiilor sociologice, a mutării în alte posturi a colaboratorilor lui Gusti. Totul era cauzat, în primul rînd, de război, care redirecţiona resursele spre Armată. Ca atare, o mulţime de proiecte pentru ştiinţă, pentru cultură, pentru asistenţă socială, pentru şcoală s-au diminuat. Sanda Golopenţia aduce, şi în acest număr, documente noi de mare importanţă. Dar, după mine, cel mai important rezultat a fost faptul, subliniat în articolul pe care l-am publicat acolo, că pregătirile pentru congres au oprit degringolada mişcării monografiste, pentru că, începînd din 1937, s-au mobilizat monografiştii, au continuat şi au completat cercetările tocmai pentru a se prezenta cu lucrări noi la congresul preconizat.

Cealaltă culegere de studii, apărută la revista Sfera Politicii, a fost concepută ca un ansamblu de preocupări multidirecţionale din cadrul cercetărilor noastre (lărgind şi de data asta colectivul de colaboratori cu tineri din afara grupului nostru „cooperatist“). În plus, aici am promovat tentativa unei viziuni asupra istoriei sociale mult mai concentrate pe fenomene restrînse, dar cu semnificaţii adînci. Am dezvoltat ideea unei cercetări mai concentrate pe moment, pe context, fiindcă ni s-a părut total inconsistentă şi, pînă la urmă, si imorală ideea de a caracteriza atitudinea, concepţia unui om spicuind „pe sărite“ din luări de poziţii din perioade sau chiar din decenii diferite ale biografiei sale. Dorim ca cercetările de istorie a Şcolii gustiene să se alimenteze din datele contextului şi să nu fie un pretext de etalare a erudiţiei largi a unuia sau a altuia. În acest sens, aş atrage atenţia asupra articolului lui Ionuţ Butoi. Iar, dintre doctoranzi, amintesc articolele Alinei Juravleşi pe cel al lui Ion Matei Costinescu. Eu m-am concentrat pe analiza unei perioade scurte, ministeriatul lui Gusti din 1932-1933, disecînd acest interval de un an și cinci luni în mai multe segmente şi paliere, unul mai puţin sociologic decît celălalt, dar cu atît mai interesante pentru evoluţia şcolii monografice şi, în general, a intelectualităţii bucureştene.

Se leagă, cum să nu. În anii ’80, cînd mi-am dat seama de fertilitatea acestei metode (înregistrînd cîteva sute de ore), am vrut să determin colegi bucureşteni să pună mîna pe magnetofon şi să urmeze instrucţiunile metodologiei istoriei orale (cei din provincie au fost mai receptivi). Nimeni nu s-a angajat, pentru că aşa ceva nu se putea publica atunci. După ’89, eu am continuat în stilul meu, dar, atunci, am introdus metoda şi în practica studenţească, fiindcă mi-am dat seama de ignoranţa aproape totală a studen – ţilor în ce priveşte istoria contemporană. Pe lîngă intenţii paideice, anual am obţinut și cîte o „recoltă“ de interviuri. Mi-am dat seama relativ repede de faptul că, după o riguroasă selecţie, aceste inteviuri pot fi publicate. M-a stimulat şi fostul meu student, apoi asistent, regretatul Sorin Stoica, el văzînd şi valori literare în aceste texte. După dispariţia sa prematură, am continuat publicarea de selecţii tot cu foşti studenţi, ulterior doctoranzi: Theodora-Eliza Văcărescu, Florentina Ţone şi Antonio Momoc. Încet-încet, fără să-mi dau seama, am ajuns la zece volume, majoritatea îngrijite de Doina Jela, la Editura Curtea veche. Aceste interviuri sînt, pentru mulţi cititori de azi, interesante, dar pentru cercetătorii de istorie socială sînt surse de documentare şi, odată cu trecerea timpului, cu atît mai mult vor avea această trăsătură. Mai ales pentru perioada războiului şi a regimului comunist. Nu pentru viaţa liderilor partidului, a aparatului central, ci pentru ţărani şi ţărănci, pentru muncitori şi muncitoare, pentru micii intelectuali, militari, comercianţi etc. Eu cred că istoria orală (nu numai a noastră) va fi principala sursă pentru înţelegerea modului în care s-au descurcat oamenii în acel regim. Sigur că are legătură și cu istoria socială a sociologiei, pentru că aceasta din urmă tot nu poate să fie înţeleasă numai din date confecţionate de regim.

Fără sprijin academic efectiv, era de datoria noastră să cautăm o modalitate de a convinge mediul cultural-ştiinţific că Şcoala gustiană şi metoda nouă de cercetare sînt interesante, valide şi că ceea ce fac cu tinerii mei colegi este legitim. Trebuia să recurgem la Internet, de vreme ce canalele învăţămîntului au fost, practic, inexistente. Din acest motiv am inventat site-ul numit Cooperativa G, pe care grupul nostru l-a conceput ca o „magazie“ de studii, recenzii, interviuri de istorie orală pe care o actualizăm şi o anunţăm săptămînal printr-un newsletter.

Cu aproape zece ani în urmă, pe terasa bufetului foarte popular şi cu nume pitoresc, „Jeg“, din Complexul studenţesc Leu, s-au strîns cîţiva masteranzi şi asistenţi, toţi foşti studenţi de-ai mei, iniţiaţi în istorie orală şi interesaţi în perspectivele studiilor gustiene, cu scopul de a ne organiza. Ne-am tot gîndit cum să ne numim, că denumirile asociaţie, societate, fundaţie, centru, „colegiu invizibil“ etc., toate au fost uzate, şi atunci, mai mult ca să epatăm, am ales cooperativa, „compromisă“ de regimul comunist. Lumea de atunci, după Revoluţie, nu ştia că această formă de organizare a fost foarte populară în interbelic şi că Gusti însuşi a fost promotorul impetuos al acesteia. Lui i se datorează primele cooperative studenţeşti. Ulterior, nu am folosit această denumire, dar grupul, cu dezertări inerente, a funcţionat în cadrul şcolii doctorale de la sociologie. Dar, să revin la acest site. La început sigur că primeam like-uri şi comentarii mai mult de la prieteni și colegi, dar, treptat, au apărut mulţi necunoscuţi, pesemne interesaţi de tematica şi de abordarea noastră.

La început nu am făcut-o, fiind absorbiţi de organizarea materialului şi pentru că am avut feedback imediat de la cunoscuţi. Avînd în vedere profilul, destul de nișat, precum și faptul că nu am fost promovaţi de alte site-uri academice sau culturale (pur și simplu nu ne-am ocupat de acest aspect, nu e un reproș aici), nu stăm rău. Oricum, tematica noastră nu este populară şi nici nu vrem să fie populară. Cine nu cade în extaz în faţa interbelicului şi vede mai nuanţat societatea şi cultura sub regimul comunist nu prea poate avea popularitate. Una peste alta, vizibilitatea noastră este suficient de mare ca să ne gîndim la unele modificări tehnice, care să ajute cititorul să „răsfoiască“ site-ul mai uşor, și ne-am gîndit şi la diversificarea „ofertei“, fără să ieşim din sfera arhipelagului gustian – ca să folosesc expresia inspirată a Sandei Golopenţia. Vom introduce cîteva categorii, alături de cele existente, unde vom publica o serie de documente care atestă integrarea activă şi firească a sociologilor gustieni în lumea literar-artistică a Bucureştilor, corespondenţă şi publicistică adnotate critic de noi, articole de presă ce cuprind evenimente de acum 75 de ani, legate de Şcoala gustiană, organizarea Serviciului Social, pregătirea pavilionului românesc de la Expoziţia mondială de la New York şi evenimentele legate de Congresul Internaţional de Sociologie planificat să aibă loc la Bucureşti, sub preşedinţia lui Gusti. Introducem și o nouă rubrică, „Pagini alese“, care ne va lega de excelenta colecţie digitală de opere gustiene, Sociolbuc, construită de profesorul Dumitru Sandu. Avem şi alte planuri cu Cooperativa G, dar totul la vreme respectivă.

Nu e vorba de „jobenul“ meu, ci de al grupului pe care vrem să-l lărgim. E vorba de faptul că avem foarte mult material, avem un atelier (în reţea) destul de productiv şi „comenzi“ de asemenea semnificative. Pe scurt, este gata o culegere de texte prin care, împreună cu Theodora Eliza Văcărescu, arătăm că Şcola gustiană nu s-a limitat la mediul rural, ci s-a preocupat de oraş şi, în primul rînd, chiar de Bucureşti. Într-o altă culegere în pregătire, împreună cu Florentina Ţone, arătăm că nici fenomenul modern al migraţiei nu a fost străin Şcolii gustiene. Fiindcă Universitatea din Bucureşti, în acest an, serbează 150 de ani de la fondare, venim şi noi cu un volum ce va cuprinde studii scrise de Theodora-Eliza Văcărescu, Dragoş Sdrobiş şi Ionuţ Butoi – pentru că Şcoala sociologică de la Bucureşti a fost mult mai activă între pereţii Alma materului decît se credea. Şi sigur că sînt în organizare şi alte numere speciale, dar la sfîrşit vreau să amintesc un proiect extrem de laborios, dar necesar, cel al elaborării unei mari biobibliogafii a lui Gusti, iniţiată de serviciul de bibliografie al BCU. Din acest colectiv restrîns fac parte atît membrii seviciului – Elena Bulgaru, Daniela Dumitrescu, Şerban Şubă şi şeful serviciului, Dinu Ţenovici, cît şi Marin Diaconu şi subsemnatul. Pe lîngă identificarea de scrieri, referinţe, corespondenţă etc., sarcina cea mai mare este organizarea unei vaste reţele internaţionale de căutare a informaţiilor referitoare la Gusti în străinătate.

Da. Aici este nevoie de inventarierea tuturor cărţilor şi a articolelor semnate de Gusti, cu toate ediţiile existente pînă azi, inculsiv traduceri, de întocmirea unei cronologii a activităţii sale, de colectarea scrisorilor trimise și primite, cît şi de identificarea referinţelor despre Gusti în volume, ziare, reviste, dosare de arhivă, ceea ce necesită un volum de muncă și mai mare. Noroc că acest servici de la BCU e foarte dedicat, Marin Diaconu strînge asemenea date de decenii, iar eu, de vreo zece ani, adun sistematic publicistica gustiştilor şi a scrierile altora despre Şcoală. Da, e o muncă sisifică, dar, vorba aceea, dacă nu noi, cine, dacă nu acum, atunci cînd?