Conjuncţia salvatoare de Dorin-Liviu Bîtfoi
| O virgulă aşezată unde trebuie poate schimba, se ştie, un document de o mie de pagini. În cazul cărţii lui Liviu Vălenaş, se recuperează istoria unei conjuncţii care a salvat sute de mii de destine. Semnând în ultimii ani mai multe opuri de convorbiri cu figuri reprezentative ale veacului (Gheorghe Barbul, Ion Pantazi ş.a.), autorul domiciliat la Nürnberg îl întâlneşte de această dată pe Alexandru Danielopol, fiul fiziologului Daniel Danielopol şi al Piei Pillat, soră a poetului – moştenitor, în consecinţă, şi al genei Brătienilor. Danielopol devine, încă din copilărie, fiul de suflet al lui Nicolae Titulescu, sub influenţa căruia se formează în anii de studii. Are astfel ocazia de a asista la întâlniri importante ale diplomatului, printre care cele cu Maxim Litvinov, ambasadorul URSS. Una dintre temele cărţii este deja prezentă. Alexandru Danielopol devine martorul direct al obsesiei lui Titulescu pentru asigurarea juridică a graniţelor României Mari. Or, în anii ’30, singura provincie descoperită din acest punct de vedere este Basarabia, în dispută cu URSS. Merită subliniat că, aparent naivă azi, politica tratatelor acţionează totuşi în spiritul epocii. Dacă ea se va dovedi repede ineficace în faţa totalitarismelor, iată un fapt care nu poate cădea, nici pe departe, în sarcina exclusivă a lui Titulescu, cât a întregii lumi interbelice. Interesantă este şi caracterizarea pe care Alexandru Danielopol o face mentorului său, din care exclude determinanta politică – adăugând în schimb naivitatea visătorului. Spre deosebire de Liviu Vălenaş, nu-i va contesta însă şi spiritul vizionar. Căci dacă tratatele nu au, în pofida intenţiilor, un caracter definitiv, nu se poate nega totuşi utilitatea lor practică şi valoarea ca argument istoric. Tema centrală a cărţii o constituie, dincolo de toate acestea, activitatea lui Alexandru Danielopol în Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului cu Aliaţii. În 1944, Danielopol are numai 28 de ani. Dar, prin încrederea de care se bucură din partea lui Savel Rădulescu, fost adjunct al lui Titulescu la Externe, prin formaţia sa de jurist şi în febra momentului, este însărcinat cu punctul 5 al Armistiţiului, probabil cel mai ingrat, întrucât se referă la “repatrierea” în URSS a nord-bucovinenilor şi a basarabenilor, în calitatea lor inedită de cetăţeni sovietici. Este vorba despre refugiaţii din 1940 – iar prevederile Kremlinului sunt, şi în această privinţă, o capodoperă a arbitrarului. Situaţia e disperată, mai ales că sovieticii acceptă numai soluţiile bazate pe legislaţia proprie, nu şi pe dreptul internaţional. În aceste condiţii, strălucitul absolvent al colegiului iezuit de la Evreux reuşeşte imposibilul, descoperind într-un decret al Sovietului Suprem din 8 martie 1941, care reglementează statutul acestor persoane, o chichiţă juridică – o interpretabilă conjuncţie “şi”. De aici, Danielopol construieşte salvarea celor 300 de mii de refugiaţi, pe care reuşeşte finalmente să o impună NKVD-ului şi părţii sovietice. Realizare excepţională care merita cel puţin o bibliografie. Este meritul lui Liviu Vălenaş şi al Editurii Vremea de a o inaugura cu volumul de faţă (în 1990 apărea totuşi şi un articol al lui Mihai Pelin în această chestiune), ce include convorbirile de la Paris cu Alexandru Danielopol pe perioada 1994-1996, o convorbire cu Romulus Cordescu (unica persoană în viaţă dintre cele semnatare, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, a Convenţiei de Armistiţiu), stenograma discuţiilor din 3 martie 1945 de la Comisia Aliată de Control, unde românii urmăresc impunerea interpretării Danielopol, câteva scrisori etc. (2003) DORIN-LIVIU BÎTFOI http://www.romlit.ro/conjuncia_salvatoare |