Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână ”
Mihai Eminescu
Undeva, ascuns sub cer, sub stelele, norii și streșinile Domnului, vei găsi, tăinuit întru veșnicie, satul românesc. Deschide-i poarta și te-nchină, așează-ți fruntea pe pământ, pentru a putea sprijini cu ea cerul. Împreuneaza-ți mâinile în rugăciune, pentru a putea țese cu ele pânză de adevăr, pânză de dragoste. Primește în palmele tale bobul de grâu, lipește-l de căldura obrazului și află-i povestea.
Se spune că demult, tare demult, în Împărăția Cerească, viețuiau doi frați a căror relație mult era pe placul îngerilor prin felul în care armonia, așteptarea și miracolul se completau în temelia iubirii celor doi. Într-o bună zi, în vreme ce se plimba prin grădina raiului, Maica cea Bună și Sfântăse apropie de ei și le grăiește :
“ În lumea de sub soare pașii oamenilor se îndreaptă către haos ori către mântuire. Ochii lor văd orizontul sau cerul fără limite. Vreau ca voi să coborâți sub stele și să vă împrieteniți cu rostul trudei celor ce-și pun speranța în mine. Însă darul cel mai de preț, și anume cunoașterea și înțelegerea profundă a iubirii dintre voi, nu-l va primi decât acela ce are suflet pentru rugăciune, ochi pentru lacrimi, frunte pentru seninătate și mâini pentru muncă. Și oricum ar inversa aceste calități, aceste poveri, armonia rămâne deplină. Fie ca el să vă devină frate, căci familia lui crește dintru și întru iubire, iar satul lui să vă fie casă, așa cum v-a fost, aici în cer, grădina mea.”
Așa s-a făcut, căci de atunci, satul moșilor noștri adăpostește un crâmpei din grădina Maicii Domnului, iar pământul și grâul, căci ei sunt cei doi frați, viețuiesc în pace lângă prispa casei bătrânești. Maica cea Bună a dăruit țăranului român pământul spre a-l locui cu demnitate, a-l cultiva cu smerenie și a-l munci cu hărnicie. Pământul este darul suprem, ce trebuie înțeles și ocrotit, iar el, la rându-i, știe să înțeleagă și să ocrotească. Îl găsești în temelia fiecărei case, în pâinea de pe fiecare masă, în obârșia fiecărui izvor. Este cel pentru care strămoșii noștri au luptat, au suferit, au sperat. Au sperat că cei ce vor veni vor ști să-l prețuiască, pentru ca ei, moși din strămoși, să se poată odihni în tihnă. În pământ. Să poată renaște, în stropii de ploaie, în bobul de grâu. În universul satului românesc, omul înzestrat de Dumnezeu își face cruce când se așează la masă, când lucrează ogorul ori când intră în biserică. Este micul lui semn de mulțumire pentru marele dar al Maicii Domnului.
Bobul de grâu nu are nevoie decât de o lacrimă ca să încolțească. Și de un strop de credință. Aici le vei găsi pe amândouă. Potrivește-ți doar pașii cu foșnetul frunzelor. Auzi ? Este ecoul vocii lui Ștefan, fugit din umbra clopotului Putnei și ascuns în freamătul pădurilor satului nostru. Și atâta vreme cât vântul va continua să bată, nu avem voie să ne temem de viitor, căci trecutul e aici, cu fiecare dintre noi.
Deschide ochii, însă doar după ce ți-ai deschis sufletul. Doar așa vei putea vedea obrajii copilăriei în plină iarnă, culorile câmpului în plină floare, strălucirea icoanelor în plină credință. Pentru că odată ce porțile sufletului se deschid, pe ele năvălesc miei, mânji și flori de cireș. Colinde îngerești, întinderi de omăt și miracolul ieslei, înfăptuit în fiecare grajd. Doine de jale, hore de iubire și suspine de bucium. Ferestre înghețate, gutui de aur și iluzii de fum. Odăile sufletului îți vor fi inundate de candoare, iar tu vei simți în fiecare bătaie a inimii și a timpului prezența eternității.
Acum închide poarta satului și nu uita să te închini. Depărteză-ți pașii de vatra bătrânilor, de leagănul pruncilor, desprinde-i dintre miei, zăpezi și colinde. Apoi, după ce drumu-ți va fi departe și străin, după ce pasu-ți va fi pierdut ecoul frunzelor, abia atunci vei simți ceva unic, intraductibil, intangibil. Ceva ce, asemeni bobului de grâu, se naște și renaște dintr-o lacrimă : Dorul.
Alexandra Benea