O demonstrație că sistemul ar fi fost bun sau cel puțin neutru și că pricina relelor era incompetența, rea voința, ura sau indiferența unor activiști locali. Elementele de acest tip sunt reale, dar intervenția securității statului pentru a pedepsi recalcitranții nu era posibilă fără acordul forurilor superioare. Iar securitatea sovietică acționa în numele Statului, adică a sistemului. Dan Culcer

 

DEPĂŞIREA FOAMETEI DIN ANII 1946-1947

de Leonid Bulmaga, doctor în istorie, cercetător ştiinţific coordonator la IISD al AŞM.

 
În perioada de maximă bulversare a societăţii, când sub acoperirea lozincilor de restructurare avea loc restabilirea vechii orânduiri sociale, bazată pe puterea banului şi pe exploatare, mulţi din cei ce s-au încadrat activ în lupta de idei, referindu-se la foametea din anii 1946-1947, subiect exploatat la maximum în procesul de denigrare a sistemului socialist, de creare a unei imagini totalmente negativă a acestui tip de orânduire socială, puneau accentul pe rolul, chipurile, în exclusivitate nefavorabil pe care l-a jucat în declanşarea şi evoluţia acestui fenomen aşa-zisul sistem administrativ de comandă. Din contextul celor afirmate de părtaşii acestei idei rezultă că acest sistem nu prezintă în sine nimic altceva decât un rău absolut şi nu este caracteristic decât sistemului politic de tip sovietic.
În cadrul unei „mese rotunde”, organizată de către ziarul „Sovetscaia Moldavia” şi intitulată sugestiv „Pravda o golode 1946-1947 godov v Moldavii” istoricul A. Ţaran afirma următoarele: „Dumaiu, esti neobhodimosti dati obşciuiu oţencu toi forme organizaţii obşcestva, cotoraia protivostoiala golodu v respubliche v 1946-1947 godah. Ocevidno (otcuda ? – L. B.) cito v te godî obşcestvo bâlo organizovano po tipu comandno-administrativnoi sistemî v svoiom ortodoxalinom stalinscom variante. Vsea istoria ătoi sistemi nagleadno demonstrirovala ee polnuiu nesposobnosti ăffectivno borotisea s golodom. Bolee togo, mojno scazati cito sistema sama ghenerirovala uslovia dlea ego voznicnovenia, o cem svidetelistvovala prodovolistvennaia catastrofa 1932-1933 godov, vâcosivşaia millioni celoveceschih jiznei v strane” [1].
La prima vedere pare un lucru straniu, greu de conceput, cum de este posibil, ca prin procedee atât de simple, primitive chiar, s-ar putea de spus, se reuşea totuşi manipularea maselor, inclusiv a cercurilor ce se consideră elevate? Noi nu-l avem în vedere aici doar pe istoricul A. Ţaran. Noţiunea respectivă a fost inventată în centru, la Moscova, în cartierul general al „restructurării”. Autorul ei pare a fi economistul Gavriil Popov. Important este că a fost imediat preluată şi pe larg propagată în calitate de adevăr în ultimă instanţă atât în centru, cât şi în republicile unionale, fară a fi impusă măcar celei mai simple analize. Doar fraza respectivă – sistem administrativ de comandă – nu prezintă în sine nimic altceva decât o simplă tautologie. A administra înseamnă a comanda. Ce fel de administrare poate să existe dacă ea n-are la baza ei elementul principal al oricărui proces de gestionare al treburilor publice – emiterea unor ordine, directive, instrucţiuni şi dispunerea de anumite mecanisme, pârghii de a le putea aplica în practică? A administra înseamnă a conduce, a ordona. Cu toate acestea, calculele celor care au inventat această formulă s-au dovedit a fi îndreptăţite. Ea a fost preluată, folosită pe larg şi a contribuit esenţial la crearea unei imagini negative a orânduirii sociale de tip sovietic şi, de rând cu multe alte sintagme similare, au servit drept anestezic în procesul de manipulare cu mentalitatea maselor, de creare a unei imagini favorabile noilor, de fapt, vechilor principii de organizare a societăţii sub acoperirea lozincilor de trecere la aşa-numita economie de piaţă şi de instaurare a democraţiei. Apelând la această formulă în scopul excluderii din start a oricărei analize obiective a sistemului socialist de gospodărire, autorii respectivi căutau să accentueze în mod deosebit tendinţa conducerii centrale de la Kremlin de a reglementa, a ţine sub control orice mişcare, fenomen de ordin politic, economic sau social, în urma căreia spaţiul de manevră, de iniţiativă, de independenţă a oricărui funcţionar, fie el ministru unional sau simplu secretar al sovietului sătesc, era, chipurile, redus la zero. În baza acestei afirmaţii, care desigur, n-avea nimic cu realitatea, din simplul motiv că lucrul acesta este practic imposibil de realizat, mai ales în cadrul unei formaţiuni statale atât de mare – cum era Uniunea Sovietică, ei căutau de fapt să treacă pe seama conducerii de vârf a Statului Sovietic şi, în primul rând, în mod special pe seama lui I. V. Stalin, toate greutăţile, problemele, nedreptăţile şi chiar fărădelegile ce s-au înregistrat, au avut loc, s-au manifestat pe întreg parcursul edificării socialismului în cadrul Statului Sovietic.
Conform logicii unor atare cercetători, dacă un preşedinte al sovietului sătesc a agresat fizic nişte ţărani, i-a închis în beci pentru o noapte, a inclus în lista pentru ajutor alimentar nişte persoane care nu aveau acest drept şi a exclus altele care aveau strictă nevoie de acest ajutor, a făcut alte lucruri reprobabile, vinovat e sistemul administrativ de comanda şi personal I. V. Stalin. Dacă un secretar al organizaţiei raionale de partid a dat subalternilor săi indicaţii greşite de pe urma cărora au avut de suferit nişte persoane nevinovate, acelaşi lucru, e vinovat sistemul, personal, conducătorul lui de vârf.
Noi am avut posibilitatea să ne convingem, când am analizat campaniile de colectare a pâinii către stat, că multe încălcări grosolane ale legislaţiei in vigoare erau rodul incompetenţei, nivelului scăzut de conştiinţă civică sau chiar de rea-voinţâ a unor funcţionari, activişti de rang raional sau local. Acelaşi lucru îl observăm şi în cadrul analizei luptei pentru combaterea distrofiei. De câte ori cei afectaţi de această maladie aveau de suferit, uneori plătind cu viaţa, din cauza unei ambiţii, unei atitudini ostile a aceloraşi funcţionari locali. Uneori din lipsa celui mai simplu simţ de răspundere, nu mai vorbim de sentimentul solidarităţii sau al compătimirii, care, judecând după unele documente ale timpului, lipseau cu desăvârşire la unii funcţionari de rang raional şi local. Prin ce se face vinovat sistemul politic atunci existent? La nivel unional şi republican s-au adoptat toate măsurile posibile, s-au stabilit şi repartizat fondurile necesare, cert lucru, în funcţie de situaţia reală în ţară şi posibilităţile ei în această privinţă s-au desemnat protagoniştii responsabili de realizarea acestor măsuri, s-au dat indicaţiile necesare, s-au lansat directivele respective. În ce constă vina lui Stalin, Cosâghin, a aceluiaşi Covali etc. în cazurile când un preşedinte al sovietului sătesc scotea din lista celor care erau în drept să primească ajutor alimentar urgent pe un consătean de-al său şi-l introducea pe altul?
S-ar putea obiecta precum că, chipurile, şi acest preşedinte al sovietului sătesc tot era exponentul sistemului, facea parte din el. Formal, da. În realitate însă nu, dat fiind că mentalitatea lui, judecând după comportament, nu se încadra nicidecum în ideologia ce se afla la baza acestui sistem. Dacă Stalin şi ceilalţi din jurul lui au adoptat măsurile de acordare a ajutorului alimentar de urgenţă populaţiei din RSS Moldovenească, conducându-se de interese majore, de stat, apoi preşedinţii sovietelor săteşti, cel puţin unii din ei, responsabili de aplicarea lor în viaţă, după cum am avut posibilitatea să ne convingem din cele menţionate mai sus, nu rareori manifestau în practică interese de sens opus.
Pe lângă ajutorul alimentar acordat familiilor nevoiaşe un rol important în combaterea distrofiei erau chemate să-l joace şi, într-adevăr, l-au jucat punctele de alimentare. Însă după cum o demonstrează documentele timpului şi în cadrul organizării şi funcţionării punctelor respective, impactul factorului uman la fel a fost destul de pronunţat, nu rareori cu caracter negativ. Pe lângă greutăţile de ordin obiectiv – insuficienţa produselor necesare, lipsa încăperilor adecvat amenajate, a inventarului necesar, gerul năprasnic, lipsa combustibilului pentru încălzirea încăperilor de multe ori, lipsa mijloacelor de transport etc., asupra modului şi eficienţei de funcţionare a punctelor de alimentare îşi exercitau influenţa factori de ordin subiectiv – nivelul scăzut de pregătire profesională a persoanelor implicate în deservirea acestor puncte, ţinuta lor morală, în unele cazuri complet inadecvată situaţiei. Furturile produselor alimentare, pregătirea proastă a bucatelor, tratarea bolnavilor cu indiferenţă, excrocherii cu listele etc. erau fenomene des întâlnite în activitatea acestor puncte şi se datorau în totalitate mentalităţii, atitudinii faţă de obligaţiile de serviciu a celor angajaţi în sistemul respectiv.
În satul Cioara, raionul Bujor, felcerul Nesvoian de comun acord cu preşedintele sovietului sătesc Eşanu, au inclus în lista celor care aveau dreptul să ia masa la aceste puncte 14 persoane care nu erau bolnave de distrofie. Concomitent ei au scos din această listă alte 14 persoane care erau bolnave de distrofie şi aveau strictă nevoie de a fi alimentate suplimentar [2].
În satul Izvoare, raionul Drochia, bolnavii de distrofie, internaţi în spital, trei zile la rând au fost ţinuţi flămânzi în timp ce produsele alimentare necesare erau în depozitul spitalului, însă se aflau sub lacăt. Uneori bolnavilor internaţi în acest spital li se dădea doar apă fiartă fără pâine şi zahăr. La decesul unui pacient bolnav de distrofie, A. I. Bulat, medicul acestui spital, Rozenfild, a declarat cu nonşalanţă, că chipurile indiferent de faptul dacă i s-ar fi acordat hrană s-au nu, el totuna era sortit să moară [3].
În satul Noii Prodăneşti, raionul Cotiujeni, la punctul de alimentare bucatele erau pregătite foarte prost. La protestele celor ce se alimentau asupra acestui fapt, şeful lui, un oarecare Smaizman, replica cu răutate: „Să ziceţi mersi şi de aceea ce vi se dă, degrabă nici această n-o s-o vedeţi” [4].
În satele Iordanovca, Sadadia, raionul Romanovsc, punctele de alimentare uneori 3-4 zile la rând nu primeau pâine [5].
În perioada de funcţionare a punctelor de alimentare în acest raion au fost eliberate din funcţie 25 de persoane, dintre care 16 pentru fraudă şi furturi [6].
Drept cauză a unor astfel de fenomene, autorii memoriului, în care erau menţionate toate aceste fapte, considerau lipsa unor discuţii pe marginea lor în cadrul şedinţelor comitetelor raionale şi judeţene de partid, comitetelor executive de acelaşi nivel, lipsa unui control zilnic din partea organelor respective asupra modului de activitate a punctelor de alimentare şi, mai cu seamă, asupra modului cum sunt pregătite şi repartizate bucatele în cadrul lor [7]. Luând în considerare acea penurie de cadre calificate de care suferea Moldova în acea perioadă de timp, aproape în toate domeniile vieţii sociale, soluţia propusă nu prea avea sorţi de izbândă. Era practic imposibil ca pe lângă cele câteva mii de persoane care erau nemijlocit implicate în procesul de funcţionare a punctelor de alimentare, a spitalelor şi bărăcilor în care erau internaţi cei bolnavi de distrofie să mai găseşti încă vreo 200 de persoane cu funcţii de răspundere, care să controleze zilnic felul cum este pregătită hrana la punctele respective, modul cum sunt respectate normele stabilite atât la pregătirea, cât şi la repartizarea ei.
Cu toate acestea, eforturile depuse la combaterea distrofiei pe parcursul primelor şase luni ale anului 1947, perioada cea mai grea din punctul de vedere al proporţiilor pe care le-a căpătat această maladie în ansamblu pe republică, au fost enorme, practic, pe măsura gravităţii situaţiei. Către mijlocul lunii mai în republică funcţionau peste o mie puncte de alimentare în care luau masa zilnic peste 175 mii de persoane. Numărul celor bolnavi de distrofie către 15 mai 1947 s-a redus faţă de 15 martie al aceluiaşi an, punctul culminant al îmbolnăvirilor cu cca 117 mii de persoane. De la 240.537 până la 123.763 persoane [8].
Pe lângă cele 175 mii de persoane care zilnic luau masa la punctele de alimentare, peste 1160 mii de persoane primeau ajutor alimentar. În aceste scopuri, pe parcursul lunilor ianuarie-martie 1947 au fost repartizate 20.596 tone de cereale [9].
Către mijlocul lunii mai, treptat a început să scadă şi numărul deceselor celor bolnavi de distrofie. Către 1 ianuarie 1947 numărul celor decedaţi de pe urma distrofiei a constituit 10.972 de persoane. Pe parcursul lunii ianuarie de pe urma foametei au decedat 9.871 de persoane, în februarie – 10.683, in martie 8.129, în aprilie – 2.681 şi in primele 2 săptămâni ale lunii mai – 636 de persoane [10]. În total, dacă e să dăm crezare notei informative a adjunctului secretarului CC al PC (b) din Moldova pentru comerţ – A. Ustinov, în perioada cea mai critică a foametei – toamna anului 1946 – iarna-primăvara anului 1947 în republică de pe urma distrofiei au decedat în jur de 43 mii de oameni (42.972). Cifrele respective, desigur, reflectă realitatea, dat fiind că multe alte date indicate în această notă, şi în primul rând, cele ce se referă la dinamica îmbolnăvirilor de distrofie, ponderea acestora în numărul total al populaţiei scot în evidenţă un tablou sinistru al fenomenului, nişte tendinţe deloc pozitive, mai ales pentru lunile ianuarie, martie ale anului 1947. Autorul insă le expune aşa cum sunt (vezi tabelul).
Dinamica îmbolnăvirilor de distrofie, a funcţionării punctelor de alimentare şi a ajutorului alimentar acordat populaţiei rurale
 
În linii mari tabloul dat scoate în evidenţă toţi parametrii de bază ai foametei din 1946-1947. Pe de-o parte, el indică numărul celor bolnavi de distrofie, ponderea lor în numărul total al populaţiei, numărul celor spitalizaţi şi, în sfârşit, al celor decedaţi. Pe de alta, el reflectă eforturile, măsurile reale ale organelor de conducere ale republicii în scopul combaterii acestui fenomen, reducerii ariei lui de răspândire. Totodată, el scoate în vileag un adevăr foarte neplăcut pentru conducerea de vârf de atunci a republicii – incapacitatea ei de a percepe proporţiile reale ale fenomenului, caracterul lui sinistru şi catastrofal. Către 1 ianuarie 1947 în republică de pe urma distrofiei decedase deja cca 11 mii de oameni, însă organele respective nu aveau la dispoziţie nici datele concrete privind numărul bolnavilor de categoria a 2-a şi a 3-a, adică a celor mai afectaţi de această maladie, situaţia cărora era cea mai critică şi care necesitau ajutor alimentar şi medical de urgenţă. Situaţia i-a luat prin surprindere pe cei aflaţi în vârful piramidei puterii în republică. Altfel cum s-ar putea de explicat că chiar după înfăptuirea unor măsuri de amploare întru combaterea distrofiei – înfiinţarea punctelor de alimentare, acordarea ajutorului alimentar unui număr tot mai mare de persoane, numărul îmbolnăvirilor de distrofie continuă să crească. Doar către începutul lunii mai, când numărul punctelor de alimentare depăşise cifra de o mie, când numărul celor care se alimentau în ele se ridica la peste 175 mii de persoane, putem afirma că dinamica acestor îmbolnăviri a scăzut din intensitate. Deşi şi la 15 mai 1947 numărul bolnavilor de distrofie se ridica la cca 124 de mii, inclusiv la cea de 36 de mii a celor de categoria a 2-a şi a 3-a.
De menţionat că odată cu încetarea acordării ajutorului alimentar la sfârşitul lunii mai – începutul lunii iunie, numărul îmbolnăvirilor de distrofie începe din nou să crească. Într-o notiţă informativă pe numele secretarului CC al PC (b) din Moldova – N. G. Covali şi a secretarului comitetului judeţean de partid Chişinău – N. S. Krainii, secretarul comitetului raional de partid Străşeni – D. Gladchii scria că dacă la data de 25 mai în raion erau luaţi în evidenţă 2.002 persoane bolnave de distrofie, apoi la data de 5 iunie numărul lor a crescut până la 2.175 de persoane [11].
În satul Tătăreşti la 25 mai, bolnavi de distrofie erau 83 de oameni, iar la 5 iunie deja 103. În satul Străşeni respectiv – 158 şi 237. În satul Ciuciuleni – 191 şi 250 de persoane [12].
Cauza acestor îmbolnăviri, conform opiniei autorului acestei notiţe informative, rezidă în sistarea ajutorului alimentar. Ţăranii n-aveau resurse alimentare. Odată cu încetarea funcţionării punctelor de alimentare numărul îmbolnăvirilor de distrofie a început să crească [13].
Fenomenul respectiv constituie un argument în plus împotriva autorilor, care încearcă să diminueze importanţa ajutorului alimentar acordat de către Statul Sovietic ţăranilor moldoveni. Dacă n-ar fi existat acest ajutor, proporţiile catastrofei demografice pentru republica noastră ar fi fost enorme, poate chiar irecuperabile. Însă în pofida tuturor măsurilor adoptate, ajutoarelor concrete acordate, în definitiv, foametea a fost depăşită doar în toamna anului 1947. La 1 iulie 1947 în republică se mai numărau încă peste 90 de mii de bolnavi de distrofie. Iar pe parcursul lunii iunie de pe urma acestei maladii au decedat 5.238 de persoane [14]. Decesele au continuat şi pe parcursul lunii iulie. Însă evident într-un număr mult mai mic. În ansamblu pe republică numărul celor decedaţi de pe urma distrofiei în prima decadă a lunii iulie a fost de 1.100 de persoane, în cea de-a doua – de 330 de persoane [15]. Conform informaţiilor parvenite din raioane, cauza deceselor în această perioadă în mare parte o constituia supraîncărcarea aparatului digestiv cu boabe crude de culturi cerealiere [16].
Un aspect important al problemei îl constituie numărul total al celor decedaţi. În timp ce unii cercetători, în principal, din rândul celora care îşi atribuie apartenenţa la istoriografia sovietică moldovenească, caută să diminueze acest număr, să-l prezinte oricum mai puţin pronunţat, cei de factură „nouă”, adică acei care de la 1987 încoace şi-au schimbat optica asupra trecutului istoric al republicii noastre, dimpotrivă, caută în fel şi chip să-l sporească, să-l facă cât mai frapant, cât mai sinistru.
De menţionat că în ultima lucrare de sinteză pe istoria Moldovei de până la aşa-zisa „Restructurare” nici nu se făcea aluzie referitor la numărul celor decedaţi în timpul foametei din anii 1946-1947.
În cadrul abordării tangenţiale a acestui cataclism social-economic accentul era pus pe ajutorul acordat ţăranilor moldoveni din partea Statului Sovietic [17].
În „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, editată in anul 2004, subiectul respectiv este reflectat deja destul de amplu, numărul celor decedaţi de distrofie fiind estimat la o sută de mii. În urma foametei, susţin autorii acestei lucrări, de distrofie au suferit nu mai puţin de 389 mii de oameni, pentru 100 mii din acel număr boala s-a terminat cu moartea [18].
Anterior această cifră, istoricul V. Ţaranov o deduce în monografia sa „Ocerchi soţialino-ăconomicescogo razvitia Moldovî” (1940-1960 gg.) [19]. Starea reală a organelor de statistică din acea vreme, menţionează el, nu permite stabilirea precisă a numărului celor decedaţi de pe urma distrofiei. Totodată, analiza minuţioasă a materialelor informative privind mortalitatea de distrofie în perioada – toamna anului 1946 – vara anului 1947 scoate în evidenţă faptul că numărul celor decedaţi de pe urma acestei maladii nu depăşeşte 100 de mii [20].
Acest punct de vedere îl împărtăşeşte şi istoricul Lucheria Repida. În perioada noiembrie – decembrie 1946 – prima jumătate a anului 1947 în republică, susţine ea, au decedat de pe urma distrofiei 95.607 persoane. De pe urma altor maladii – 42.912 persoane. Datele respective nu sunt complete, dat fiind că multe persoane aflate în căutarea produselor alimentare decedau în afara hotarelor republicii. Însă puţin probabil, consideră autoarea, că numărul acestora să fi fost mare [21].
Unul dintre primii istorici care a căutat să stabilească numărul celor decedaţi de pe urma distrofiei în anii 1946-1947 în baza documentelor de arhivă a fost Boris Bomeşco. De pe urma distrofiei şi a bolilor, care într-un fel erau o consecinţă a acesteia, susţine el, populaţia republicii a pierdut în jurul a 70-80 mii de oameni sau peste 3 la sută din numărul ei total. Aici n-au fost luaţi în calcul cei care au decedat în afara republicii – în regiunile Ivano-Francovsc, Cernăuţi, Lvov, unde plecau în căutarea produselor alimentare. Permanent în drum se aflau 5-6 mii de oameni, o parte dintre care au decedat acolo [22].
După cum am menţionat mai sus, există însă cercetători care susţin că numărul celor decedaţi de pe urma foamei a fost mult mai mare. Istoricul Ion Ţurcanu, unul dintre primii care a abordat această problemă, se alătură celor care consideră că tributul foametei ar fi constituit 150-200 mii de oameni [23].
Cifra respectivă o susţin şi autorii culegerii de documente „Golod v Moldove (1946-1947)”. Cel mai probabil cifra reală a celor decedaţi de pe urma foametei, consideră ei, este de 150-200 mii de oameni [24].
Numărul celor decedaţi pe parcursul celor 10 luni de foamete, septembrie 1946 – iulie 1947, argumentat documentar, constituie 148.975 de oameni [25]. Însă aici sunt incluşi şi cei decedaţi din cauza vârstei sau a bolilor. Chiar dacă luăm în calcul numărul celor decedaţi peste hotare, numărul total nu poate constitui 150, cu atât mai mult 200 mii de oameni. Probabil, au dreptate acei cercetători care consideră că numărul celor răpuşi de foame nu depăşeşte cifra de o sută de mii. E de la sine înţeles că atunci când încercăm să stabilim numărul real al celor decedaţi de pe urma foamei nu trebuie să scăpăm cu vederea că moartea neîndreptăţită înainte de vreme a unei singure persoane deja prezintă în sine o întreaga tragedie. Dar atunci când această soartă în condiţii mult mai tragice şi mai grele o împărtăşesc zecile de mii de oameni absolut nevinovaţi, cum poate ea fi interpretată? Din punctul nostru de vedere, nu altfel decât o adevărată catastrofa naţională. Şi pentru a scoate în evidenţă tot tragismul acestei catastrofe, ironia soartei celor care au fost protagoniştii ei, trebuie să stabilim totuşi cu o precizie cât mai mare cine se face vinovat de ea, cine poartă răspundere faţă de vieţile pierdute de pe urma ei? După cum e şi firesc, la acest subiect opiniile celor care l-au abordat în cadrul cercetărilor lor diferă foarte mult.
Startul discuţiilor în jurul acestei probleme l-a dat scriitorul Dumitru Matcovschi. În plină desfăşurare a aşa-numitei „Perestroici”, în anul 1987, el publică în ziarul moscovit „Literaturnaia gazeta” un articol intitulat „Hotinul în rezervaţie” [26]. Scopul articolului, din cele declarate de autor, urmărea sensibilizarea opiniei publice asupra unor probleme stringente cu care, chipurile, se confrunta societatea la acea vreme. În realitate, acest articol nu prezintă nimic altceva decât un început de critică frontală a sistemului social-politic existent. Referindu-se însă la problema foametei din anii 1946-1947, autorul a dat dovadă de multă înţelepciune, expunând un punct de vedere destui de echilibrat asupra cauzelor acestui flagel. „Nenorocirea din anul patruzeci şi şapte, susţinea el, a avut cauzele ei obiective: seceta s-a abătut asupra noastră imediat după război, Moldova se ruinase complet, oamenii trăiau răzleţiţi, fiecare cum îl ducea capul. Dar a existat şi o cauză subiectivă: conducerea de pe atunci a republicii a insistat să se realizeze planul de vânzare la stat a cerealelor. Ţara nu ştia ce se întâmplă în Moldova. Când a aflat, s-a grăbit să ne vină în ajutor [27].
Un punct de vedere similar cu scoaterea în evidenţă şi mai pregnant, şi mai desluşit a factorului subiectiv în procesul de provocare a foametei din anii 1946-1947 este expus de către directorul de atunci al Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PC al Moldovei – Vasile Isac, în cadrul unei mese rotunde, organizată de ziarele „Moldova Socialistă” şi „Sovetscaia Moldavia” în sala de conferinţe a acestui institut la 4 august 1988.
Cugetând asupra cauzelor ce au provocat acest flagel, Vasile Isac menţiona că din analiza faptelor, a materialelor documentare, în care şi-au găsit reflectarea evenimentele tragice din acea perioadă, rezultă că seceta n-a fost singurul factor ce a condiţionat foametea. Una din cauzele situaţiei critice ce s-a creat în republică în privinţa asigurării cu produse alimentare la acea vreme o constituie incapacitatea conducerii de atunci a republicii de a aprecia obiectiv, la parametrii ei reali, această situaţie şi de a o face cunoscută conducerii de vârf a Uniunii la momentul oportun [28]. Drept urmare, sarcinile de plan de predare a pâinii către stat n-au fost corelate cu posibilităţile reale ale gospodăriilor, multe raioane obiectiv nu erau în stare să facă faţă acestor sarcini [29].
Erau comise şi multe încălcări în procesul repartizării ajutoarelor alimentare. Pe lângă greutăţile de ordin obiectiv – vreme geroasă, drumuri introienite, lipsa mijloacelor de transport era prezentă, din păcate, şi nepăsarea din partea unor funcţionari faţă de chinul, nenorocirea ţăranului [30].
Rolul negativ al factorului subiectiv în declanşarea foametei este nevoit să-l recunoască şi Boris Bomeşco, unul dintre primii cercetători de profesie care şi-a concentrat atenţia asupra acestei probleme în noile condiţii de dezvoltare a ştiinţei istorice. Broşura, publicată sub semnătura sa, „Zasuha i golod v Moldavii 1946-1947 gg”, denotă modul de abordare a problemei, factorul pe care dânsul îl consideră determinativ în provocarea acestui fenomen. Cu toate acestea, după o analiză minuţioasă a situaţiei ce s-a creat în republică în toamna anului 1946 la capitolul asigurării populaţiei cu produse alimentare, el se vede nevoit să constate că conducerea locală (şi are în vedere conducerea de vârf a republicii – L. B.) n-a fost în stare să aprecieze adevărat această situaţie şi n-a insistat în modul cel mai categoric şi tranşant asupra acordării de urgenţă populaţiei a unui ajutor alimentar consistent [31].
Tot în această perioadă, în plină „restructurare” a vieţii publice şi ştiinţifice, apar lucrări la această temă, în care cauzele foametei din anii 1946-1947 sunt tratate complet de pe alte poziţii.
Foametea din anii 1946-1947, scria istoricul Ion Ţurcanu într-o broşură scoasă de sub tipar la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, nu a fost rezultatul condiţiilor naturale defavorabile şi nici urmarea unor greutăţi economice ale statului sovietic în situaţia când condiţiile climaterice într-adevăr provocau o scădere a producţiei agricole, iar de aici şi problema privind aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare, regimul Stalinist nu numai că nu a facut ce se cuvenea să facă pentru înlăturarea acestor factori negativi, ci a profitat de nefericirea celor mulţi pentru a-i face şi mai dependenţi de el şi a-i supune unei exploatări şi mai mari [32].
Iarna lui 1946-1947, scria alt istoric care a abordat problema în cauză, a fost cea mai tragică din istoria contemporană a românilor basarabeni. La sate mureau familii întregi. Erau sate în care, în fiecare lună, se stingeau 120-180 de vieţi omeneşti. Responsabil de această situaţie tragică era, in primul rând, statul socialist [33].
Referindu-se la această filă tragică din istoria neamului, profesorul Boris Vizer susţine că ea a fost rezultatul firesc al politicii promovate de statul sovietic în domeniul relaţiilor agrare. „Pentru accelerarea colectivizării, sublinia el într-un manual de istorie pentru cl. a IX-a, s-a recurs la constrângerea populaţiei prin foame organizată, după cum s-a mai procedat în U.R.S.S. la începutul anilor ’30 [34]. El recunoaşte că foametea din 1946-1947 a fost cauzată de mai multe circumstanţe, însă cauza principală, conform convingerii lui, a constituit-o concentrarea resurselor de pâine în mâinile statului şi folosirea lor ca mijloc de convingere a populaţiei” [35].
În acelaşi context prezintă interes opiniile privind cauza foametei din anii 1946-1947 a două persoane care nu aparţin tagmei istoricilor, dar care au fost martorii şi victimele acestui flagel – Serghei Sidorenco şi Grigore Eremei. Primul, în martie 1946 a fost demobilizat din rândurile Armatei Roşii şi repartizat la muncă de partid în Moldova, în virtutea funcţiilor de serviciu fiind nemijlocit implicat în lupta de combatere a foametei. Al doilea, la acea vreme fiind de o vârstă fragedă, a avut de suferit pe propria-i piele consecinţele acestui flagel.
Cauzele foametei, conform opiniei lui S. Sidorenco, au fost două: consecinţele extrem de grele ale regimului româno-german din anii 1941-1944 şi seceta fără precedent din anii 1945-1946 [36].
În anii 1941-1944, terenurile însămânţate cu cereale s-au redus cu 180 mii ha, au fost distruse cca 30 mii ha de vii şi livezi. Au fost scoase din teritoriul Basarabiei zeci de milioane de puduri de produse agricole, cca 500 mii capete de vite. Rezervele de produse alimentare ale ţăranilor s-au redus la limită [37].
Putem cădea de acord, susţine Grigore Eremei, că pe plaiul nostru, mai ales în 1946, s-a dezlănţuit o secetă mai rar întâlnită. Totodată trebuie să recunoaştem cinstit că foametea în masă a fost consecinţa carierismului conducerii de atunci a republicii şi, în primul rând, a primului secretar al CC al PCM – Nicolai Covali, care în scopul dobândirii unor dividente politice la Moscova a insistat asupra supraîmplinirii cu orice preţ a planului de vânzare a pâinii la stat [38].
Şi, ca un ultim acord în suita de opinii asupra acestei probleme, ne vom opri atenţia asupra celor scrise de autorii introducerii foarte preţioasei culegeri de documente „Golod v Moldavii” – Anatol Ţaranu şi Ion Şişcanu, pornind de la premisa că cine să cunoască mai bine problema decât acei care au ţinut în mână, au studiat practic toate documentele cele mai importante, descoperite către acel moment în marea lor majoritate în Arhiva organizaţiilor social-politice a Republicii Moldova.
Ei şi-au expus punctul de vedere pornind de la întrebarea retorică: a fost oare posibil de evitat tragedia anului 1947? E absolut evident, recunosc ei, că foametea postbelică a fost provocată de o secetă cruntă. O circumstanţă agravantă a constituit ruina de după război. Cu toate acestea, foametea în masă ar fi putut fi evitată. Însă astfel de raţionamente, subliniază ei, ar fi fost logice în cadrul unui sistem social, care poartă de grijă cetăţenilor săi, ele însă îşi pierd orice sens atunci când ne referim la sistemul administrativ de comandă stalinist, care macină fără nicio milă vieţile omeneşti în interesul doctrinelor politice [39].
În anul 1946, continuă ei, când ţara se zbătea sub presiunea unei secete extrem de aspre, iar în Moldova mureau sate întregi, zeci de milioane de puduri de pâine au fost exportate peste hotare. Şi aceasta era pâinea smulsă prin intermediul colectărilor din mâinile înţepenite ale celor ce mureau de foame [40].
Ajutorul alimentar care era acordat populaţiei, conchid autorii respectivi fară pic de îndoială, urmărea nu atât salvarea de vieţi omeneşti ci, mai degrabă, păstrarea în viaţă a lucrătorilor, fără de care ar fi fost imposibile colectările de pâine [41].
Fără a intra în detalii, analiza tuturor acestor puncte de vedere vom încerca s-o facem prin prisma cifrelor, datelor concrete reflectate în documentele, memoriile timpului, ceva mai jos, ţinem totuşi să menţionăm că, la prima vedere, când iei cunoştinţă de concluziile acestora din urmă, înclini să crezi ori că autorii respectivi n-au citit cu destulă atenţie documentele pe care le-au avut la dispoziţie, ori că ei posedă o logică deosebită de cea obişnuită ce le permite să vadă lucrurile anume în acest mod. Opiniile reproduse însă sunt un fapt împlinit, ele reflectă situaţia reală ce s-a creat în acest domeniu al ştiinţei şi nouă nu ne rămâne decât să luăm act de ele şi să încercăm a le analiza prin prisma realităţilor istorice la acea vreme.
Majoritatea celor ce au scris la această temă au menţionat impactul negativ al războiului asupra forţelor de producţie din agricultură, asupra stării materiale a gospodăriilor ţărăneşti în general. În capitolul precedent noi la fel am dedicat acestei probleme un spaţiu destul de larg. Practic, unanimi sunt autorii care au studiat factorii ce au provocat foametea din anii 1946-1947 şi în privinţa aprecierii secetei cumplite din anii 1945-1946. Pentru a întregi tabloul sub acest aspect vom reproduce doar câteva crâmpeie din documentele timpului, în care şi-au găsit reflectarea parametrii reali ai acestui cataclism natural. S-ar părea că pentru istoriografia noastră subiectul acesta este deja consumat, este cercetat în detaliu, sub toate aspectele. Cu toate acestea, o trecere în revistă a celor mai concludente caracteristici ale ei, ţinând cont de faptul că totuşi anume ea a fost factorul obiectiv principal ce a stat la baza acestui flagel, ni se pare nu doar potrivită, ci chiar necesară.
Anul 1945, conform datelor serviciului agrometeorologic s-a dovedit a fi secetos şi rece. Depunerile atmosferice au constituit 72 la sută faţa de media anuală obişnuita în raioanele de sud şi de sud-est (Tiraspol) şi 81 la suta în cele de nord (Briceni). Iarna, primăvara şi toamna anului 1945 au fost mai reci decât de obicei. Vara, dimpotrivă, valorile termice au depăşit normele [42].
Depunerile atmosferice în toamna anului 1945, pe parcursul lunilor septembrie-noiembrie, perioadă extrem de importantă pentru culturile însămânţate în această perioadă, au fost mult sub media anuală. Conform datelor înregistrate de către staţiile agrometeorologice locale, ele au alcătuit – 31 mm la Chişinâu, 33 – la Bălţi, 35 – la Cărpineni, 43 – la Tiraspol, 50 – la Corneşti, 55 – la Soroca, 65 – la Briceni, 70 – la Comrat şi 75 mm – la Voroncău. În procente faţă de media anuală în anii precedenţi ele au constituit: 32,26,34,53,47,45,55,74 şi 59 [43].
În cinci din aceste nouă localităţi depunerile respective nu s-au ridicat nici măcar până la o jumătate faţă de media anuală obişnuită. În trei din ele aceste depuneri au constituit doar cca 30 la sută faţă de normă.
Condiţiile meteo nefavorabile din toamna anului 1945 – iarna anului 1946 au continuat şi în primăvara acestui an. În lunile martie – mai depunerile atmosferice abia au constituit a cincea parte din normă. Situaţia s-a complicat şi in urma creşterii valorilor termice, a gerului şi a vânturilor puternice. În luna mai au fost înregistrate 15 zile când temperatura aerului s-a menţinut la 30°, în unele zile atingând chiar 38°, la sol fiind înregistrate temperaturi de 65 [44].
Depuneri atmosferice de la 1 aprilie până la 1 octombrie 1946, conform opiniei unuia din martorii oculari ai acestui cataclism, au fost la nivelul celor ce cad în pustiu. Toată vara n-au fost ploi. Semănăturile ardeau din rădăcină. Din regiunea Ismail prin Moldova treceau căruţe cu refugiaţi ce se deplasau spre regiunile Cernăuţi, Lvov, în speranţa de a supravieţui [45].
Noi am menţionat deja că seceta din 1946 cuprinsese o serie întreagă de regiuni ale Uniunii şi după parametrii ei principali se apropia de seceta din anul 1891, una dintre cele mai devastatoare secete din istoria Rusiei.
Care au fost consecinţele directe ale secetei din anii 1945-1946? Reducerea recoltei. Producţia globală de cereale în republică, conform calculelor unor cercetători în baza datelor Direcţiei centrale de statistică, în anul 1946 s-a dovedit a fi de 2,5 ori mai mică decât în anul neroditor 1945 şi de 5 ori mai mică decât în anul 1940. În ansamblu pe republică ea a constituit 365 mii t [46].
Dacă în anul precedent 1945, după livrările obligatorii către stat în republică rămăsese peste 700 mii tone de cereale, plus unele rezerve ce le mai păstrase ţăranii din roada anului 1944, plus anumite ajutoare alimentare din partea statului şi cu toate acestea populaţia a reuşit cu mare greu să scape de foamete în masă [47], apoi la ce se putea de aşteptat în condiţiile când recolta de cereale în ansamblu pe republică era doar de 365 mii tone, iar de rezerve în marea majoritate a gospodăriilor ţărăneşti nici vorbă? Era conştientă conducerea de vârf a republicii de faptul acesta? Judecând după conţinutul documentelor oficiale – telegrame, note informative expediate pe numele diferitor demnitari de partid şi de stat de la Moscova, hotărâri ale plenarelor biroului CC al PC (b) din Moldova se crează impresia că nu. Practic în niciun document oficial adoptat de către organele superioare de partid şi de stat ale republicii până la cunoscuta şedinţă lărgită a biroului CC al PC (b) din Moldova cu participarea lui Alexei Nicolaevici Kosâghin, din 24 februarie 1947, situaţia catastrofală alimentară din republică nu-şi găseşte reflectarea. Deja la mijlocul verii anului 1946 conducerea de vârf a republicii avea la îndemână datele ce scoteau în evidenţă, demonstrau fără chip de tăgadă apariţia condiţiilor, premisele unei catastrofe alimentare de proporţii. Însăşi telegrama preşedintelui Consiliului de Miniştri al RSSM – N. Covali şi a secretarului CC al PC (b) din Moldova – N. Salogor pe numele lui A. Micoian scoate în vileag acest lucru. Peste 200 mii de hectare de semănături pârjolite, cca 350 mii hectare într-o stare jalnică. Roada medie la hectar în 41 de raioane din cele 60 era de 1-3 chintale [48].
Existau probe directe că această catastrofa deja s-a declanşat. În iunie 1946, în unele raioane ale republicii oamenii mureau în masă de distrofie. Într-o notiţă informativă a consilierului K. Plehanov pe numele secretarului organizaţiei de partid din judeţul Bălţi – N. Corneev se sublinia că situaţia alimentară în judeţ este foarte gravă. Numărul celor bolnavi de distrofie în multe sate creşte cu fiece zi. La 1 mai în raionul Ungheni erau înregistraţi 242 persoane bolnave de distrofie. La 10 iunie – 364 [49]. Situaţia este de-a dreptul catastrofală în satele Bălăsineşti, Beleavinţi şi Coteala, raionul Lipcani. În fiecare din ele numărul celor bolnavi de distrofie se ridică la 300. În fiecare zi mor câte 10-15 oameni [50]. După cum rezultă din datele acestei note, fenomenul distrofiei a început să se manifeste pregnant în aproape toate raioanele judeţului. Şi aceasta în plină vară într-o zonă care, de obicei, în alţi ani era mai puţin afectată de secetă.
S. Sidorenco scrie în memoriul său „Mi-amintesc şedinţa comitetului de partid judeţean Soroca … alarmaţi, noi raportăm primului secretar M. Naconecinâi despre faptul că grânele în câmp au pierit, oamenii au început să întrebuinţeze în hrană seminţele prevăzute pentru semănat, este neapărat nevoie de a acorda ajutor populaţiei. M. Naconecinâi nu o dată în prezenţa noastră l-a sunat pe N. Sologor, rugându-l să informeze CC al PC (b) din toată Uniunea, Consiliul de Miniştri al URSS. Însă acela, nu se ştie din ce motive, manifesta prudenţă, tărăgăna lucrul acesta” [51].
S. Sidorenco îl învnuieşte pe N. Sologor că n-a informat la timp şi în deplină cunoştinţă de cauză conducerea de la Kremlin privind situaţia reală din republică. G. Eremei consideră că de acest lucru se face vinovat N. Covali. Afirmaţie confirmată mai târziu şi de A. N. Kosâghin. „Guvernul, menţiona el în cadrul şedinţei lărgite a biroului CC al PC (b) din Moldova, din 24 februarie 1947, a aflat despre situaţia gravă ce s-a creat în republică privind asigurarea cu produse alimentare nu de la Dvoastră, tovarăşe Covali, ci de la procuratură şi din alte relatări, rapoarte” [52]. Faptul că n-au informat la timp conducerea de vârf a Uniunii despre ce se întâmplă cu adevărat în republică nu prezintă în sine altceva decât o greşeală echivalentă cu crima. Nu se ştie, să admitem că o atare informaţie ar fi putut să se soldeze cu anumite neplăceri pe linie de carieră. Deşi, după cum rezultă din cele spuse de A. N. Kosâghin în cadrul acestei consfătuiri, n-a existat nici aluzie la aşa ceva. Însă cât ar fi putut să cântărească acestea din urmă – sancţiunile pe linie de partid sau chiar pierderea postului, pe fundalul zecilor de mii de vieţi omeneşti salvate? Putem vorbi anume de zeci de mii, fiindcă chiar acordat cu întârziere, practic din februarie 1947, când distrofia căpătase proporţii catastrofale, acest lucru s-a reuşit. Însă şi mai grav este faptul nu doar că nu s-a relatat cu insistenţă guvernului unional despre situaţia grea în care s-a pomenit Moldova în vara anului 1946, ci s-a continuat cu încăpăţânare politica de colectări a pâinii către stat. Noi am menţionat că deja în lunile iunie-iulie conducătorii de pe loc băteau alarma, vorbeau despre o catastrofă alimentară ce se abate asupra ţării. Conducerea de vârf a republicii rămânea surdă la aceste semnale, ba mai mult ca atât, continua să se ocupe cu demagogia, declarând că nu poate fi considerată cu adevărat bolşevică acea conducere care nu este capabila să îndeplinească o sarcină de stat de extremă importanţă, că în lupta pentru pâine pentru adevăraţii bolşevici nu există greutăţi de neînvins [53].
Pe de-o parte, seceta, ruina. Pe de alta, comportamentul egoist al unor lideri de partid din republică. În afară de acestea, după cum am avut posibilitatea să ne convingem din cele menţionate anterior, comportamentul în multe cazuri criminal al unor şefi, activişti locali s-au soldat în cele din urmă cu pierderea a zeci de mii de vieţi omeneşti, cu grave deformări în constituţia psihică a oamenilor muncii de la ţară, cu răni adânci în sufletul celor care au avut de suferit de pe urma acestui flagel, şi-au pierdut rudele, apropiaţii. Pornind de la faptul că chiar şi cu mare întârziere ajutorul acordat din partea statului sovietic a reuşit să reducă substanţial proporţiile acestei catastrofe, să salveze sute de mii de vieţi omeneşti, putem afirma cu toată certitudinea că dacă măsurile respective ar fi fost întreprinse din toamna anului 1946, când foametea deja pătrunsese aproape în toate satele Moldovei, iar numărul celor bolnavi de distrofie creştea în fiecare zi, pierderile de vieţi omeneşti ar fi putut fi practic evitate. A lipsit însă un singur lucru – curajul, un pic de altruism, omenia celor ce se aflau la acea vreme la cârma ţării şi aveau datoria, erau obligaţi în virtutea funcţiilor ce le deţineau să poarte grijă oamenilor pe care soarta i-a hărăzit să fie supuşii lor.
E ştiut că unii cercetători încearcă să atribuie vina cea mare în declanşarea acestui flagel aşa-numitului sistem administrativ de comandă în varianta sa ortodoxă de tip Stalinist, care, chipurile, fiind programat din start la violenţă, predispus să soluţioneze până şi cea mai neînsemnată problemă doar cu sancţiunea celor din vârf şi cu o irosire de resurse umane, s-a dovedit a fi incapabilă să facă faţă acelei situaţii ce s-a creat la noi în republică în timpul foametei [54].
Cât priveşte rolul pe care l-a jucat acest sistem, dacă e să considerăm că sistemul administrativ din Uniunea Sovietică la acea vreme poate fi calificat şi în felul acesta, în combaterea foametei, apoi el n-a fost decât unul pozitiv. Dacă n-ar fi existat o centralizare strictă a organelor de putere în cadrul Uniunii, ar fi fost practic imposibil de realizat atât de operativ şi eficient mobilizarea în cadrul întregii Uniuni a resurselor necesare pentru combaterea foametei în Moldova. Sute de mii de vieţi omeneşti au fost salvate doar datorită acelor posibilităţi pe care le oferea acest sistem. Şi nu e vina sistemului, a puterii sovietice, cu atât mai mult, a lui Stalin, că Moldova la acea vreme ducea lipsă de cadre calificate, oneste, capabile să facă faţă problemelor cu care se confruntă populaţia ei, drumurile erau rele, lipseau mijloacele de transport, încăperile necesare pentru organizarea spitalelor, punctelor de alimentaţie etc., etc.
Cât priveşte afirmaţia unor cercetători precum că, în general, foametea din anii 1946-1947 poartă un caracter organizat, că a fost consecinţa unor măsuri premeditate, apoi ea nici nu poate fi luată în consideraţie. Trebuie să deţii, să dai dovadă de o logică specifică, deosebită, pentru ca să susţii că Uniunea Sovietică, care pierduse peste 25 milioane de oameni, avea strictă necesitate să mai ucidă câteva sute de mii.
Foametea din anii 1946-1947 a fost consecinţa unui concurs de circumstanţe nefavorabile. Însă rolul principal în provocarea, declanşarea ei îi revine, după cum am avut posibilitatea să ne convingem, aşa-zisului factor uman. Deşi nici nu ne dă mâna să-l califici în aşa mod, luând în considerare consecinţele manifestării lui.
Note:
[1]. Vezi: „Sovetscaia Moldavia” 23 sentiabrea, 1989.
[2]. Golod v Moldavii, p. 621.
[3]. Ibidem.
[4]. Ibidem.
[5]. Ibidem.
[6]. Ibidem, p. 622.
[7]. Ibidem.
[8]. Ibidem, p. 646.
[9]. Ibidem, p. 645-646.
[10]. Ibidem, p. 645.
[11]. Ibidem p. 673.
[12]. Ibidem.
[13]. Ibidem.
[14]. Ibidem, p. 690.
[15]. Ibidem.
[16]. Ibidem.
[17]. Istoria Moldavscoi SSR, Chişinău, Ştiinţa, 1982, p. 405.
[18]. Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Chişinău, 2004, p. 310.
[19]. Ţaranov V. I., Ocerchi soţialino-ăconomicescogo razvitia Moldovî (1940-1960 gg), Chişinău,
2002, p.160.
[20]. Ibidem.
[21]. Repida L. E., Suverennaia Moldova. Istoria i sovremennosti, Chișinău, 2008, p. 220.
[22]. Bomeșco B., Zasuha i golod v Moldavii, 1946-1947gg., Chișinău, Ştiinţa, 1990, p. 43.
[23]. Ţurcanu I., Foametea din Basarabia în anii 1946-1947, Chișinău, Universitas, 1993, p. 142.
[24]. Golod v Moldove (1946-1947), p. 10.
[25]. Matcovschi Dumitru, Narușiteli v zacazniche (Literaturnaia gazeta, 1987, 4 fevralea).
[26]. Ibidem.
[27]. „Sovetscaia Moldavia”, 1988, 4 avgusta.
[28]. Ibidem.
[29]. Ibidem.
[30]. Bomeşco B. Opera citată, p. 25.
[31]. Țurcanu I., Opera citată, p. 142.
[32]. Şişcanu Ion, Desţărănirea bolşevică în Basarabia, Chişinău, Adrian, 1994, p. 53.
[33]. Vizer B., Istoria contemporană a românilor. Materiale pentru clasa a IX-a, Chişinău, Ştiinţa, 1997, p. 88.
[34]. Ibidem.
[35]. Ibidem.
[36]. Sidorenco S., Zasuha. A esli greanet opeati?, Mâsli, nr. 2(6), 1999, mai.
[37]. Ibidem.
[38]. Eremei G., Opera citată, p. 479.
[39]. Golod v Moldavii, p. 13.
[40]. Ibidem.
[41]. Ibidem.
[42]. AOSPRM. F. 51. Inv. 4. D. 241, f. 33.
[43]. Golodv Moldavii, p. 186.
[44]. Kasnicov F. Boriba s zasuhoi v Moldavii, Chişinău, 1947, p. 11, Sâtnic M. C Opera citată, p. 58, Bomeşco B., Opera citată, p. 15.
[45]. Sidorenco S., Opera citată, p. 50.
[46]. Sâtnic M., Opera citată, p. 59.
[47]. Bomeșco B., Opera citată, p. 23.
[48]. Golod v Moldavii, p. 205.
[49]. Ibidem, p. 203,204.
[50]. Ibidem.
[51]. Sidorenco S., Opera citată.
[52]. Golod v Moldavii, p. 508.
[53]. Ibidem, p. 267.
[54]. Sovetscaia Moldavia, 1989, 23 senteabrea.
Leonid Bulmaga, doctor în istorie, cercetător ştiinţific coordonator la IISD al AŞM.