Conform ultimei menţiuni din Cartea funciară, de dinainte de aşa-zisa „retrocedare”, menţiune din anul 1906, proprietare ale clădirilor Liceului „Unirea” din Târgu Mureş sunt „Fondurile de Studii şi de Burse ale Statusului Romano-Catolic Ardelean” - traducere din limba maghiară a denumirii proprietarului de către subsemnatul, deoarece din 1906 până în anul 1947 nu s-a mai făcut nicio inscripţie în cartea funciară a acestor imobile, deşi trebuia să se facă o inscripţie de către statul român în perioada interbelică şi să se menţioneze proprietarul în limba română, conform cel puţin DECRET-LEGE Nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare. Aşadar, proprietare sunt, conform inscripţiei din 1906 (!), „Fondurile de Studii şi de Burse ale Statusului Romano-Catolic Ardelean” şi nicidecum Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia şi nici Statusul Romano-Catolic Ardelean. Denumirea din Cartea funciară o putem raporta, prin analogie, cu aceea a celebrei fundaţii româneşti de la Budapesta de dinainte de Marea Unire din 1918 (nerestituită nici acum de statul ungar), numită – conform testamentului marelui Mecena Emanoil Gojdu - „Fundaţiaunea lui Gojdu”, înfiinţată în 1869, cu o avere uriaşă. „Fundaţiunea lui Gojdu” nu era nicidecum proprietatea fondatorului Emanoil Gojdu, nu era înscrisă în cartea funciară pe numele fondatorului, deşi în titlul fundaţiei se scria pronumele posesiv LUI. Această fundaţie avea deja personalitate juridică proprie, nu era proprietatea nimănui, proprietar era chiar fondul, iar administrator – conform statutului - era o reprezentanţă formată din mitropolitul ortodox român al Ardealului şi toţi episcopii ortodocşi români din Ungaria şi Transilvania, alături de "încă trei bărbaţi civili".
În cazul proprietarului numit „Fondurile de Studii şi de Burse ale Statusului Romano-Catolic Ardelean”, situaţia este identică cu „Fundaţiaunea lui Gojdu”, articolul posesiv ALE nu indică nicidecum că aceste fonduri sunt/erau proprietatea Statusului Romano-Catolic Ardelean, şi nicidecum nu erau înscrise în cartea funciară a acestei organizaţii laico-religioase pe care nu a recunoscut-o în 1932 nici statul Vatican, zicându-i „aşa-zisul Status Romano-Catolic Ardelean”. Deci fondurile nu erau decât proprietate publică, cu statut juridic propriu.
Rămâne în istoria României de după 1989 una dintre cele mai mari enigme modul cum comisia guvernamentală de retrocedare şi justiţia română nu i-au cerut Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia dovada proprietăţii asupra acestor fonduri publice mari create de Maria Tereza. Şi dovada proprietăţii se face pe baza cărţii funciare a Episcopiei sau a Statusului Romano-Catolic Ardelean şi nu după după cartea funciară a fondurilor, după denumirea acestora, care este cu totul altă problemă. Este una dintre cele mai mari curse în care au căzut „retrocedatorii”, de fapt împroprietătorii – ca să folosim un termen nou, ieşind astfel din legalitate, nemaivorbind de cei care au reclamat proprietatea.
De ce s-a scris, totuşi, în denumire - bineînţeles abuziv, pentru că fondurile/fundaţiile amintite nu s-au constituit nicidecum cu acest apendice – „ale Statusului Romano-Catolic Ardelean”?. Pentru că au fost, o perioadă, într-adevăr ale Statusului Romano-Catolic Ardelean, dar nicidecum în proprietate, ci în administrare. Şi una este proprietatea şi alta administrarea unui bun, a unei averi.
Într-o veselie exuberantă, de mari ctitori ai reaşezării dreptului istoric de proprietate după comunism, comisia guvernamentală de retrocedare de la Bucureşti şi justiţia română au împroprietărit – acesta este termenul exact - Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia cu numeroase imobile în nume propriu sau/şi al Statusului amintit, atât în Cluj, cât şi în Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Alba Iulia şi în alte centre ale Transilvaniei, jignind astfel profund pe românii transilvăneni, confiscându-le dreptul la nişte averi istorice comune ale românilor, maghiarilor, saşilor etc, confiscându-le dreptul la istorie şi reaşezând în drepturi constituţia medievală a Transilvaniei prin aceste împroprietăriri a unor bunuri la care ei, românii, să nu mai aibă niciun drept.
Nu ne rămâne poate decât să „mulţumim” acestor instituţii ale statului român pentru că abia acum s-a legitimat groaznicul sistem medieval al Transilvaniei, de la 1437 la 1848, apoi al Ungariei şovine de la 1867 la 1918 şi de la 1940 la 1944 - din cauza opresiunii căruia şi acum suferim -, i-a fost legalizat acestor entităţi statale jaful pe care l-au făcut asupra românilor.
În urma acestor legalizări, copiii români au fost scoşi din centrele oraşelor transilvane, cei de la Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc au fost alungaţi primii, apoi treptat purificarea continuă şi putem aştepta Centenarul Marii Uniri cu aceste evenimente „minunate”, mai bine zis de minunea lumii civilizate. Urmează acum să ni se interzică până şi iubirea noastră faţă de trecutul acestor imobile – averi comune tuturor etniilor - unde au învăţat un Şincai, un Maior, un Avram Iancu şi alţi mari reprezentanţi ai istoriei noastre naţionale.
Faptul că la Tâgu Mureş a început să se mişte justiţia este salutar.
Vasile LECHINŢAN
Comentariu Dan Culcer: Procuratura României va trebui să se auto-sesizeze pentru a anula toate deciziile ilegale de «retrocedare» de acest tip. Iar persoanele sau instituțiile care au facilitat abuzurile să fie trase la răspundere administrativă pentru incompetență și abuz, iar pe linie penală persoanele responsabile să fie judecate, cu o încadrare juridică corectă.
În cazul proprietarului numit „Fondurile de Studii şi de Burse ale Statusului Romano-Catolic Ardelean”, situaţia este identică cu „Fundaţiaunea lui Gojdu”, articolul posesiv ALE nu indică nicidecum că aceste fonduri sunt/erau proprietatea Statusului Romano-Catolic Ardelean, şi nicidecum nu erau înscrise în cartea funciară a acestei organizaţii laico-religioase pe care nu a recunoscut-o în 1932 nici statul Vatican, zicându-i „aşa-zisul Status Romano-Catolic Ardelean”. Deci fondurile nu erau decât proprietate publică, cu statut juridic propriu.
Rămâne în istoria României de după 1989 una dintre cele mai mari enigme modul cum comisia guvernamentală de retrocedare şi justiţia română nu i-au cerut Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia dovada proprietăţii asupra acestor fonduri publice mari create de Maria Tereza. Şi dovada proprietăţii se face pe baza cărţii funciare a Episcopiei sau a Statusului Romano-Catolic Ardelean şi nu după după cartea funciară a fondurilor, după denumirea acestora, care este cu totul altă problemă. Este una dintre cele mai mari curse în care au căzut „retrocedatorii”, de fapt împroprietătorii – ca să folosim un termen nou, ieşind astfel din legalitate, nemaivorbind de cei care au reclamat proprietatea.
De ce s-a scris, totuşi, în denumire - bineînţeles abuziv, pentru că fondurile/fundaţiile amintite nu s-au constituit nicidecum cu acest apendice – „ale Statusului Romano-Catolic Ardelean”?. Pentru că au fost, o perioadă, într-adevăr ale Statusului Romano-Catolic Ardelean, dar nicidecum în proprietate, ci în administrare. Şi una este proprietatea şi alta administrarea unui bun, a unei averi.
Într-o veselie exuberantă, de mari ctitori ai reaşezării dreptului istoric de proprietate după comunism, comisia guvernamentală de retrocedare de la Bucureşti şi justiţia română au împroprietărit – acesta este termenul exact - Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia cu numeroase imobile în nume propriu sau/şi al Statusului amintit, atât în Cluj, cât şi în Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Alba Iulia şi în alte centre ale Transilvaniei, jignind astfel profund pe românii transilvăneni, confiscându-le dreptul la nişte averi istorice comune ale românilor, maghiarilor, saşilor etc, confiscându-le dreptul la istorie şi reaşezând în drepturi constituţia medievală a Transilvaniei prin aceste împroprietăriri a unor bunuri la care ei, românii, să nu mai aibă niciun drept.
Nu ne rămâne poate decât să „mulţumim” acestor instituţii ale statului român pentru că abia acum s-a legitimat groaznicul sistem medieval al Transilvaniei, de la 1437 la 1848, apoi al Ungariei şovine de la 1867 la 1918 şi de la 1940 la 1944 - din cauza opresiunii căruia şi acum suferim -, i-a fost legalizat acestor entităţi statale jaful pe care l-au făcut asupra românilor.
În urma acestor legalizări, copiii români au fost scoşi din centrele oraşelor transilvane, cei de la Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc au fost alungaţi primii, apoi treptat purificarea continuă şi putem aştepta Centenarul Marii Uniri cu aceste evenimente „minunate”, mai bine zis de minunea lumii civilizate. Urmează acum să ni se interzică până şi iubirea noastră faţă de trecutul acestor imobile – averi comune tuturor etniilor - unde au învăţat un Şincai, un Maior, un Avram Iancu şi alţi mari reprezentanţi ai istoriei noastre naţionale.
Faptul că la Tâgu Mureş a început să se mişte justiţia este salutar.
Vasile LECHINŢAN
Comentariu Dan Culcer: Procuratura României va trebui să se auto-sesizeze pentru a anula toate deciziile ilegale de «retrocedare» de acest tip. Iar persoanele sau instituțiile care au facilitat abuzurile să fie trase la răspundere administrativă pentru incompetență și abuz, iar pe linie penală persoanele responsabile să fie judecate, cu o încadrare juridică corectă.