untitled Sabina Ispas despre Căluş şi Căluşar. O viziune neconvenţională asupra unui ritual taumaturgic arhaic (partea a X a)Se impun câteva comentarii despre funcţia sacră a dansului, aşa cum s-ar putea descifra din analiza informaţiei furnizate de versetele Vechiului şi Noului Testament. Majoritatea referirilor la dans (joc) în Vechiul Testament sunt asociate oficierilor religioase şi exprimă emoţia, trăirea religioasă trezită în natura umană de prezenţa şi acţiunea divină. După ce israeliţii au trecut Marea Roşie şi au scăpat de urmărirea oştilor faraonului, Miriam, sora lui Aaron, a luat tamburina şi însoţită de alte femei, a executat un dans în cinstea lui Iahve, acoperit de glorie. Regele David dansează, rotindu-se, în faţa Arcei şi implicit, pentru Dumnezeu, căruia îi consacră sacrificii. Dansul miresei este evocat în Cântarea cântărilor. Este amintit şi dansul în jurul viţelului de aur, pe care Moise îl incriminează cu vehemenţă, dar nu pentru tipul special de devoţiune pe care el îl reprezintă, ci pentru că era prezentat în faţa unui idol păgân, care nu avea legătură cu Dumnezeul unic. In Psalmi este amintit des dansul, însoţit de muzică şi diferite instrumente muzicale, formă de rugăciune, devoţiune, slăvire adusă lui Dumnezeu.
Una dintre cele mai importante sărbători în care dansul are un rol exemplar este, în iudaism, Sărbătoarea Corturilor sau Sukkotul. Sărbătoare a toamnei, legată iniţial de recoltare (Ieşirea, 23, 14; 34, 22; unii specialişti o asociază cu sărbătoarea canaanită a recoltei) – este asociată cu traversarea izbutită a deşertului. Termen care desemnează original sărbătoarea, hagg ar semnifica chiar „dans sacru în jurul sanctuarului”. În creştinismul primar, dansul concret devine alegorie şi simbol, desemnând „dansul spiritual” ca rugăciune adresată divinităţii, nu ca bucurie a dansului în sine, plăcere ludică, satisfacţie a simţurilor personale pentru sine şi în sine. De Sukkot era practicat de către bărbaţi pioşi „dansul cu torţe” însoţit de cântece de bucurie şi de melodii instrumentale executate de leviţi. încă de timpuriu dansul este prezentat astfel, ca o „bucurie cerească”, o parte a adorării lui Dumnezeu de către îngeri şi de către cei care dobândiseră dreptul de a sta în Paradis. Primii creştini, chiar şi apostolii, cunoşteau şi practicau obiceiurile iudaice. Continuarea practicării dansului în cadrul oficierii religioase pare destul de firească la începuturile creştinismului. Valoarea dansului circular ca manifestare spirituală apare menţionată alături de imnul de slavă adus Domnului în scrierile lui Clement Alexandrinul.Dansul credincioşilor trebuie să fie, alături de sau împreună cu îngerii, o laudă adusă divinităţii. Grigore Teologul menţionează un dans care se executa la comemorarea martirilor, care aminteşte de „hora de pomană” şi jocul de la sărindarul de obşte, practici încă active în unele zone din sudul României. „With all these changes in the first two centuries of Christianity (especially the evolution of worship from Temple and Synagogue to home and finally to basilica, with dance being more readily associated with celestial bliss), cultic dance was still acceptable because it was planted deep in the soil of the Judaeo-Christian tradition” (Gagne, p. 43).
Sunt argumente care ne determină să susţinem existenţa unor tradiţii, cu determinare rituală, care oferă cadru favorabil desfăşurării dansului ca formă de devoţiune în biserica creştină primară. Dintre acestea, unele s-au păstrat în creştinismul ortodox de factură bizantină, în cel românesc implicit, care se dovedeşte a fi foarte conservator, poate şi datorită coerenţei excepţionale a structurilor creştine profunde ale obiceiurilor, credinţelor, reperelor existenţiale, în general. Din cronologia dansului liturgic şi a evenimentelor care determină practicarea lui în biserica creştină reţinem câteva date, aşa cum au fost redate în lista alcătuită de Ronald Gagne în lucrarea citată. Astfel, în anii 539 şi 589 Conciliile de la Toledo, din Spania, condamnă practicarea dansului în cadrul procesiunilor şi în timpul priveghiurilor dinaintea comemorării sfinţilor, dar în 678 un alt conciliu din aceeaşi localitate aminteşte de un ritual bogat în coregrafie sacră, alcătuit de arhiepiscopul Isidor de Sevilia; în 554 regele Childebert din Franţa interzice dansurile religioase care aveau loc în biserică de Paşti, de Crăciun sau cu prilejul altor sărbători. Interdicţii ale dansului sacru în biserică sunt amintite în 743 (Hennehau, Germania), 826, 850 (Roma). În anul 900 patriarhul Teofilact al Constantinopolelui introduce dansul în biserică de Crăciun şi de Bobotează şi îngăduie desfăşurări dramatice cunoscute şi astăzi în lumea creştină ortodoxă: Steaua, Irozii şi Vicleimul. Câteva sute de ani mai târziu, în cea 1170, Balsamon, patriarh al Atiohiei, interzice dansul în biserica din Constantinopol, unde încă se practica pe data de 6 ianuarie, când se celebra Bobotează. Prin 1248, în Franţa, se pare că în biserică se dansa cu prilejul sărbătorii Sfântului Nicolae (Gagne, p. 81-83). Lista acestor succesive acceptări şi interdicţii ale dansului în cadrul locaşului de cult sau în preajma acestuia, cu prilejul celebrării diferitelor sărbători creştine, dovedeşte că practica devoţiunii, rugăciunii sau chiar a încercării de a intra în contact cu divinitatea prin mijlocirea dansului este activă atât în Biserica răsăriteană, cât şi în cea apuseană.Dansurile căluşăreşti credem că se pot înscrie în această categorie a dansurilor sacre, în strânsă dependenţă cu devoţiunea şi, mai ales, cu extazul. O lucrare de referinţă în acest sens, unul dintre puţinele studii perene întreprinse asupra practicării dansului sacru în biserica creştină, este cea a teologului englez W.O.E. Oesterley, numită chiar The Sacred Dance. A Study in Comparative Folklore, apărută în 1923, la Cambridge.
Autorul porneşte de la constatarea făcută de coreologii specialişti în istoria dansului care susţin că în antichitate şi chiar în cazul culturilor arhaice conservate în timpurile moderne, conceptul de dans avea cu totul alte conotaţii decât cele cu care este familiarizat omul modern. Folosind surse arheologice, epigrafice, vechea literatură sacră, cum ar fi Cartea morţilor, egipteană, Vechiul Testament şi literatura iudaică postbiblică, vechea literatură arabă, scrieri ale părinţilor bisericii creştine şi autori clasici ai literaturii greceşti şi latine, el face o analiză minuţioasă a caracteristicilor dansului practicat în vechea tradiţie iudaică şi în biserica creştină, a funcţiei acestei performări care foloseşte un limbaj specializat şi un cod propriu de comunicare şi nu în ultimul rând, a calităţilor pe care trebuie să le îndeplinească performerii. Oesterley consideră că originea dansului sacru se află în dorinţa omului de a imita ceea ce crede că este caracteristic puterilor supranaturale. Dansul sacru nu îşi are rădăcina în imitarea mişcării animalelor pe care oamenii se străduiau să le vâneze, afirmă pe drept cuvânt autorul; el nu apare decât atunci când s-au putut crea nivele superioare ale religiei. Oamenii au imitat ceea ce credeau că fac zeii şi zeiţele, la început, pentru ca după aceea să execute acele mişcări care se credea că onorează şi bucură puterile supraumane. Dansul era oferit ca un dar, o rugăciune sau un autosacrificiu pentru a onora puterea divină. O interesantă observaţie care credem că are legătură cu demonstraţia noastră, cu formele străvechi de devoţiune şi practică a rugăciunii este următoarea: „so by imitating the supernatural power the imitator conceived himself to be making himself one with him who was imitated [...] by receiving the god into himself a man became identified with the God [...] imitation, personation and the act which produce identification [...] two latter rites [...] those of personation and of absorbing the god [...] are accompanied by the sacred dance as a necessary adjunct. [...] the God showed his approval by uniting himself with his dancing worshipper (Oesterley, p. 24-26). Divinitatea utilizează corpul slujitorului său ca un „vehicul” pentru a-şi face cunoscută voinţa, pe de o parte, iar cel ce oficiază, poate, la rândul său, să folosească puterea divină, care nu i-a fost încredinţată pentru alte scopuri. În această situaţie se află profeţii evrei care în condiţii extatice transmit voinţa divină sau fac profeţii. Am dat acest citat extins pentru că noi apreciem că într-o situaţie similară se află căluşarii atunci când practică Căluşul taumaturgic, de Rusalii. Dansurile extatice sunt amintite înVechiul Testament alăturate profeţiilor, sărbătorilor secerişului şi culesului viilor care erau, neîndoielnic, religioase; erau şi dansuri care celebrau victoriile militare, parte a ritualurilor circumciziei, a ceremoniei căsătoriei şi legate de ritualurile de înmormântare. O privire fugară asupra acestor momente ne ajută să revizuim unele opinii privind originea, vechimea şi să găsim o justificare în adâncul gândirii paleocreştine pentru numeroasele dansuri în cerc, horele, atât de bine reprezentate în ritualurile din ciclul calendaristic şi în cele ale ciclului vieţii.
- Va urma -
Nota Bene: Sublinierile ne aparţin
(Sursa: Sabina Ispas Cultură orală şi informaţie transculturală)