Quantcast
Channel: Arhiva Românilor
Viewing all 1310 articles
Browse latest View live

Ioan Lăcătuşu, PhD - A FALSE “REFERENDUM” FOR GAINING AN ALREADY EXISTING AUTONOMY

$
0
0

THE COVASNA – HARGHITA CENTER FOR EUROPEAN STUDIES

Ioan Lăcătuşu, PhD


A FALSE “REFERENDUM” FOR GAINING AN ALREADY EXISTING AUTONOMY

Eurocarpatica Publishing House
Sfântu Gheorghe, 2007


DTP
Erich-Mihail Broanăr

Editura Eurocarpatica
520003 Sf. Gheorghe, jud. Covasna
Str. Miko Imre, Nr. 2
Tel./fax: 0267/313534
E-mail: cohara_ro @ yahoo.com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LĂCĂTUŞU, IOAN
  A false "referendum" for gaining an already existing autonomy / Ioan Lăcătuşu. - Sfântu-Gheorghe : Eurocarpatica, 2007
  Bibliogr.
  ISBN 978-973-1815-02-2

94(498-35 Covasna)
94(498-35 Harghita)


CONTENTS

 TOC \o "1-1" \h \z HYPERLINK \l "_Toc182836546" Ioan Lăcătuşu, PhD PAGEREF _Toc182836546 \h 3
 HYPERLINK \l "_Toc182836547" I. Rationale PAGEREF _Toc182836547 \h 7
 HYPERLINK \l "_Toc182836548" II. A false and meaningless “referendum” PAGEREF _Toc182836548 \h 13
 HYPERLINK \l "_Toc182836549" III. The Already Existing Autonomy in the Counties of Covasna and Harghita PAGEREF _Toc182836549 \h 20
 HYPERLINK \l "_Toc182836550" IV. The Need for Positive Discrimination towards the Less Numerous Romanian Population in the Region PAGEREF _Toc182836550 \h 28
 HYPERLINK \l "_Toc182836551" V. Arguments against the Ethnic Separatism in the Covasna, Harghita and Mureş Counties PAGEREF _Toc182836551 \h 32
 HYPERLINK \l "_Toc182836552" VI. Conclusions PAGEREF _Toc182836552 \h 38
 HYPERLINK \l "_Toc182836553" VII. Bibliography PAGEREF _Toc182836553 \h 41
 HYPERLINK \l "_Toc182836554" VIII. Appendices PAGEREF _Toc182836554 \h 51


I. Rationale


Despite the fact that the Romanian system of ethnic minority protection is highly valued by European institutions as an eloquent example of interethnic harmony, some representatives of the Hungarian minority in Romania continue to allege that the rights and liberties of this ethnic minority are consistently infringed by the Romanian authorities. The main sections of the Romanian relevant legislation which serve to dismantle such unfounded accusations are included in Appendix 1.
The leaders of certain unauthorized Hungarian civil associations (such as the National Szeckler Council – CNS or the Hungarian National Council of Transylvania – CNMA) have been seeking, for the last four years, to misinform the European Union and other international organizations with regard to alleged abuses committed by the Romanian authorities against Hungarian ethnics.
This paper is intended as an objective account of the main actions taken under the guidance of CNS and CNMA starting with December 2006, directed at initiating, organizing and carrying out, in Covasna, Harghita and the south-eastern part of the Mureş county, what was presumptuously called a “referendum for the autonomy of the Szeckler Land”, i.e. a false “referendum” aimed at gaining an autonomy which already exists “de facto” in the aforementioned counties. We should mention that the “Szeckler Land” does not exist as an administrative-territorial entity of Romania, being assimilated, in CNS’s view, to the region encompassing the Covasna and Harghita counties and the south-eastern part of the Mureş county.
The counties of Covasna, Harghita and partly Mureş are located within the Carpathian Arch, at the origin of the Mureş and Olt rivers. By virtue of its geographical location, this region has played an important part throughout history, as it lies at the crossroads between South-Eastern Transylvania on the one hand and Moldova and Muntenia on the other hand, connecting them through the Eastern Carpathians’ gorges. Due to this geographical location, South-Eastern Transylvania has always been an area of cultural and demographic interchange and confluence. Since ancient times, the local communities’ life has been marked by the powerful ties among the three Romanian provinces and, from a broader perspective, among the Carpathian Basin, the Balkan-Danube area and the Northern Black Sea region.
The Covasna county extends over 3709,8 km2 (1,6% of the country’s surface area), being the 39th county in size, while the Harghita county extends over 6639 km2 (2,78% of the country’s surface area), holding the 13th place in terms of size. Harghita and Covasna are the only counties in Romania where Hungarian ethnics represent the majority population, according to the results of the 2002 census. Covasna’s total population reaches 222.274 individuals (the smallest county in Romania in terms of the number of residents), out of which 51.664 are Romanian nationals (23,2%) and 164.055 are Hungarian ethnics (73,8%). The total population of the Harghita county numbers 326.020 individuals, 45.850 of whom are Romanians (14,06%) and 275.841 Hungarian ethnics (84,57%). The 439.896 Hungarian ethnics in the two counties - according to the 2002 figures - stand for a third of the total Hungarian population in Romania, which reaches 1.434.377 individuals (the 2002 Population and Housing Census).
To understand the development of this phenomenon, we need to consider the climatic conditions in the area covered by the two counties (part of the western half of the Eastern Carpathians and the eastern half of the Transylvania Depression), as well as the historical time, following the Szecklers’ settlement in front of the Carpathian gorges (XII/XIII centuries). During the last centuries, given the distinctive conditions in the Covasna and Harghita counties, we have witnessed an extensive process of assimilation of the Romanian population by the Szeckler and Hungarian communities. This undeniable fact was made clear by the results of population and confessional censuses. 
The assimilation of the Romanians by the Szeckler ethnic minority was a century-long, natural, peaceful and slow process. However, there were also ethnic and confessional pressures and constraints. The Hungarian assimilation process, on the other hand, was enforced at times by violent means, by forcing the Hungarian-speaking Romanians in the mixed-population villages to adopt Hungarian-like religious beliefs. This process was planned and implemented by policy-makers, starting with the second half of the XIXth century.
However, the current nationality structure of the three counties is by no means that of a single Hungarian ethnic block. According to the 2002 population census, in the counties of Covasna, Harghita and Mureş, the Romanians make up 36% of the total population, the German and Roma communities reach 5%, while the Hungarians represent only 59% of the total number. Contrary to this demographic reality, Hungarian leaders are set to gain autonomy on ethnic grounds, ignoring the position and interests of the non-Hungarian population in the region. 
This paper is intended to explain the difference between de jure autonomy on ethnic grounds, which is the goal of Hungarian leaders in Romania, and the actual autonomy of the Covasna and Harghita counties, which has already been achieved under its most important aspects (administrative, cultural, economic, etc.). The current legal framework in Romania fully guarantees the protection of national minorities, allowing Hungarians to freely exercise their educational and cultural identity rights, at standards above the European level. All decision-making positions in the county councils, local councils, town halls, prefects’ offices, deconcentrated services in the field of education, culture, etc. are held exclusively by national minorities representatives; at a national level, UDMR is part of the governing coalition and its president, in his capacity as deputy prime minister between 2004 and 2007, coordinated the fields of education, culture and European integration. The party is also represented, at a decision-making level, in other state institutions. 
In the Covasna and Harghita counties, where the Hungarians make up the majority group, it is the Romanian population who is denied access to the decision-making process, is deprived of any advantages and is the object of discrimination. Therefore, a legal framework ensuring protection against such factors is needed for the Romanian nationals, who represent a regional minority group subject to discrimination and marginalization on Romanian territory. The less numerous Romanian population living in Covasna and Harghita is de facto confronted with all the disadvantages of a minority group, without enjoying de jure the benefits of the legal status granted to national, religious, sexual or other minorities. 
The following sections will introduce the reader to a few vital aspects that define the socio-political reality in South-Eastern Transylvania. 


II. A false and meaningless “referendum”


The “referendum” was conducted for more than 9 months, because CNS’s leaders were unable to gather sooner half plus one of the signatures of rightful voters in Covasna, Harghita and South-Eastern Mureş. It is noticeably the first time in the history of a democratic country when the beginning and end of a consultative process are uncertain. 
This paper is intended to prove that CNS’s action does not fit into any relevant theory or scientific practice and violates all legal and sociological principles, as demonstrated by the following arguments:
1. The “referendum” is null and void in accordance with our country’s legal framework, i.e. the Romanian Constitution and Law no. 3/2000 regulating the organization of referendums in Romania;
- Art. 148 of the Constitution stipulates: “Limits of Constitution revision”:
(1) The provisions of this Constitution with regard to the national, independent, unitary and indivisible nature of the Romanian State, the republican form of government, territorial integrity, independence of justice, political pluralism and official language shall not be subject to revision.
(2) Likewise, no revision shall be made if it results in the suppression of the citizens’ fundamental rights and liberties, or of the safeguards thereof.
- Art. 3 of the Referendum Law (3/2000) stipulates: “the issues that, according to Art. 148 of the Constitution, cannot be subject to revision shall not be brought to a referendum”. 
2. From a sociological point of view, the above-mentioned initiative cannot even be considered a poll, as it infringes the most elementary norms accepted by experts in the field:
- no representative sample was used in the “implementation of the survey”;
- only the “mobile ballot box” was used for collecting the votes; 
- the closing date for collecting the votes was extended several times in order to achieve the desired goal, i.e. gathering half plus one of the signatures of the total number of rightful voters in the three counties;
- voting secrecy was not ensured; moreover, votes were clearly biased due to the fact that the question was asked directly by a CNS representative;
- the action was conducted in the absence of impartial persons (“observers”) representing national or foreign non-governmental organizations;
- the results were collected, centralized and interpreted only by CNS members, which radically impacted on the objectivity of the action’s final outcome;
- during the entire process, the organizers avoided approaching Romanian nationals, in order to rule out negative results; moreover, many of the “ballots” that did not favor autonomy were discarded (not counted).
Our point of view is also confirmed by the public stand taken by the European Center of Ethnic Studies and the Institute of Sociology (organizations established under the aegis of the Romanian Academy), which is quoted below:

Statement
The Romanian Academy’s European Center of Ethnic Studies and Institute of Sociology wish to point out a number of shortcomings identified in the voting process for the autonomy of the so-called “Szeckler Land”:
From a constitutional perspective:
- The referendum is a state matter, regulated by special laws and by a strict deontology. Like any other state matter, the referendum cannot be organized by a non-State entity and without due consideration to all specific prerogatives. Any individual who organizes a referendum outside the authority of the State can be held accountable for endangering the very integrity of the State;
- A government that accepts the interference with a state matter in any way other than the ones stipulated in the Constitution and in national laws is itself guilty of abetting an action directed against the State and which violates the main contract based on collective will: the Constitution.
From the perspective of lawfulness and reliability of the data collected (of the “signatures” gathered):
- The problem raised by CNS is unlawful, as the concept of local autonomy on ethnic grounds in unconstitutional;
- The procedure initiated by CNS does not comply with the basic legal principle according to which all evidence collected outside the legal framework cannot be formally used;
- Claiming that the referendum was only consultative in nature is absurd. If it is a referendum, it is legally binding; if not, it is an opinion poll at the most. Neither the administrative, nor the scientific conditions in which the data were collected are reliable, due to the informal “moral” pressures that were inflicted on the subjects by means of a quasi-political and media campaign centered exclusively on the need for regional autonomy. It is hard to say if and how the message got across to the population, particularly in the rural areas.
From a historical, political and ethnic perspective:
- This “referendum” is meaningless, since the underlying claim that the Hungarian minority is not granted its constitutional rights is unfounded; the Hungarian minority is entitled to fully exercise its liberties, in the sense that “it has the right to use its own language in the field of education, administration and justice”, it is “represented in the lawmaking bodies and in the country’s government”, and its political weight often sways the domestic political balance. If we analyze the structure of the local governments, we notice that they are almost exclusively controlled by Hungarian ethnics, even when, under the law, the Romanian population should also be represented in such bodies, thus depriving the latter of a right stipulated in the Resolution of December 1, 1918.
- At the same time, the recurrent references made by the “referendum” organizers to the Alba Iulia Declaration (Resolution) – which is the basis of the Romanian modern State – contradict their public statements according to which they are not willing to recognize the founding principle of the Romanian State, i.e. its national, unitary and indivisible nature;
- With regard to the object of the “referendum” – Hungarian autonomy – we notice a tendency to excessively promote an identification between the “Szeckler minority” and the “Hungarian local community”, which is inaccurate and, in fact, poses a threat to Szeckler cultural identity;
- Ethnic-based autonomy would be tantamount to confirming the status of socially, economically and politically discarded minority of the Romanian local population, particularly since the “referendum” did not take account of its point of view. 
From an economic perspective:
- This action promotes the myth of the Szeckler community as a “little Switzerland” that “should be permitted to flaunt its true value”. 
The area in question is one of the country’s poorest regions, which means that autonomy would be de facto supported by other regions. The “economic emancipation” myth is, therefore, based on a politically incorrect line of reasoning, when, in fact, the promoters of autonomy on ethnic grounds are completely indifferent to the overall social and economic problems affecting Romania. The economic view of ethnic autonomy is centered on the “undervalued” local potential. However, it is unclear why this potential could not be properly exploited, given that Hungarian interests are all too well represented at the level of local governments. 
From a geopolitical perspective:
- The new post ‘90s international relations model shows that, where there are no particular tensions between ethnic groups etc., regional autonomy generates conflicting communities, by accentuating the existing differences. The new rights granted will not put an end to the demands directed at the center, and the situation could gradually escalate to serious threats against the State, usually in favor of other state structures (newly created or foreign).
The Romanian civil society’s point of view was expressed in the Statement of the Romanian Civic Forum of Harghita and Covasna, of February 6, 2007, signed by the Forum’s president, lawyer Ioan Solomon.
“On the issue of the so-called “referendum” planned by the Hungarian Civic Union and the National Szeckler Council to take place between 10 and 18 of February, in the Sfântu Gheorghe area, the Executive Board of the Romanian Civic Forum of Harghita and Covasna believes that this initiative is a stark violation of the Constitution and of the national and European legislation, instigating to territorial separatism on ethnic grounds and altering interethnic relations. (…) As Romanian citizens directly affected by these unconstitutional actions, we ask the Romanian State authorities to take a strong, resolute public stand against such separatist initiatives, which pose a new threat to regional and nationwide interethnic relations.”


III. The Already Existing Autonomy in the Counties of Covasna and Harghita 


In Romania, the rights of ethnic minorities are guaranteed in line with EU standards. According to the Constitution and the relevant legislation, minorities are granted: the use of their mother tongue at all levels of education, as well as in administration and justice; political, administrative and parliamentary representation; support for religious groups; restitution of the properties seized by the communist authorities; fostering of minority cultures and traditions. All these rights are unanimously recognized and have long been put into effect. 
In line with the European legislation and practices, the new public administration principles enforced in Romania provide for the decentralization and assignment of increased competences to local governments. According to the new regulations, local public authorities can now manage more resources than in the past, resources that had been previously managed by the central government. Likewise, local authorities in Romania now have broad competences as far as the activities of their various sub-systems are concerned, mainly targeted at the field of culture and education.
Apart from the constitutional provisions governing the minorities’ right to education in their mother tongue, public expenditure on education, as well as the organization of the education system are regulated by the Education Act, by government decisions and minister’s orders. All these acts include special articles guaranteeing the right to education in the minorities’ mother tongue at all levels (preschool, elementary, secondary, vocational, or higher education). Universities and postgraduate institutions have departments and sections where education is imparted in the ethnic minorities’ mother tongue, subject to individual options.
In the counties of Covasna, Harghita and partly Mureş, by separating schools on ethnic criteria during the 1989/1990 school year - with a dramatic effect on both teachers and students (“it es most – here and now”) - a Hungarian-language education system was created, covering all levels, from preschool to higher and postgraduate education (Appendix no. 2).
Unfortunately, the education process in most of these schools is noticeably ethnocentric. Many of the graduates of such schools where education is imparted in Hungarian, despite their high qualifications in Romanian language, do not have the minimum knowledge required for sustaining a general conversation in the official language of the country where they reside as citizens.
In line with the European legislation and practices, Romania defends the right of minority citizens to express their specific character and to develop their culture, language, religion, traditions and customs. Hungarian ethnics are allowed to freely express, maintain and develop their ethnic, cultural, linguistic and religious identity and to preserve and develop their culture under all aspects.
The Hungarian minority has its own cultural institutions – theaters, museums, libraries, cultural centers. The State is actively involved in financing their activities, publishing newspapers and books and broadcasting Hungarian radio and TV programs. The counties of Covasna and Harghita have numerous Hungarian public or private cultural institutions (Appendix no. 3).
Most of these institutions were also founded in 1990, as a result of ethnic-based separation. The county, municipal and town museums became Szeckler museums, changing not only their names, but also the structure of their patrimony, staff and research programs. The same thing happened to the two professional folk ensembles of Covasna and Harghita, which became, by unilateral decision, “Szeckler state ensembles”. Cultural centers, as well as county, municipal and town libraries in the two counties are in a similar situation. 
In full compliance with the provisions of international documents, Romania guarantees the freedom of thought, conscience and religion. Religious groups are free to choose their leaders and to appoint their clergy and lay staff, with no state interference. Specific instruction is provided in the theological schools, faculties and institutes of religious groups. The parishioners’ mother tongue can be used in the various confessional manifestations. 
As a result, the Church became one of the main pillars of the existing autonomy in South-Eastern Transylvania. All Hungarian churches, be they Roman Catholic, Reformed, Unitarian or Evangelical, regained their patrimony, which had been nationalized by the communist authorities, and benefited from the support of the Romanian State, like all other religious groups established under the law. 
A major redress action of a truly historical value was the restitution of over one million hectares of land and of a number of important buildings to the Hungarian ethnics, churches, confessional schools and community associations. However, the significance of this action was not properly valued, as it failed to measure up to the political idea that generated it and was perceived as a meaningless political transaction. 
Other important indicators of the Hungarian autonomy in the counties of Covasna and Harghita are: the numerous publishing and printing houses, the dense network of bookshops (most of which are local branches of Hungarian bookshops), stores and newsagent stands (supplied by means of a specially created structure), and the network of shops selling craft objects and Hungarian traditional items. 
Hungarian-language media include, apart from the written press, a significant number of local and regional radio and TV stations, as well as programs of Hungarian radio and TV stations, including those broadcast by DUNA TV (Appendix no. 4). Cable companies started to translate into Hungarian the programs of the main international TV channels. Unfortunately, this is yet another situation when part of the local Hungarian-language press is engaged into an ethnocentric discourse and takes an aggressive stand on identity issues, which leads to intolerance and discrimination against Romanian ethnics.
Many of the objectives of ethnic-based autonomy in the counties of Covasna and Harghita are put into practice by the Hungarian-speaking civil society, by the numerous civic, cultural, sports, travel associations, etc. In 2004, there were 1443 NGOs only in Harghita, out of which 1025 operated in the field of economic development, tourism, sport and society, 381 focused on Hungarian identity issues, 12 on Romanian identity issues and 25 promoted multiculturalism. All of them receive constant and substantial funding from local councils, the Romanian Government, the Hungarian Government and the Hungarian diaspora in Western countries. Only a few of the Hungarian associations and foundations advocate multiculturalism and interethnic dialogue. Most of them boast generous objectives of an educational, cultural and religious nature, formally justified by the need to preserve national traditions and specificity, but destined, in fact, to strengthen the status of the local Hungarian minority as part of the Hungarian nation and to gain autonomy under its various forms – individual, cultural, administrative and, in the end, territorial. 
Using a strategy of symbolic control over the public space, designed by Hungarian leaders and other experts in the field, the Hungarian local authorities built over 300 monuments, memorial plaques (written only in Hungarian), crucifixes and other symbols marking the 1000-year commemoration of the Hungarian State and 1100 years since the Hungarian settlement in Transylvania. 
The involvement of national minorities in general and of the Hungarian ethnic group in particular in political life and in local and regional government is another undeniable fact. Ever since the first parliamentary elections on September 27, 1992, the Democratic Union of Hungarians in Romania (UDMR) has constantly obtained seats in the Chamber of Deputies and in the Senate, establishing its own parliamentary group. The deputies and senators representing the Hungarian minority are part of the leadership structure of the two parliamentary chambers. UDMR politicians held important ministerial positions in various governments, including the minister of state position (deputy prime minister in the 2005-2007 term of office) and controlled several national agencies.
After December 1989, the local public government was organized based on the principles of local autonomy, election of local public authorities, decentralization of public services and citizens’ consultation on issues of major local interest. The Local Public Administration Act set forth a number of actions meant to implement the local autonomy principle. As provided by the law, “the public administration authorities responsible for the implementation of local autonomy in rural communities and towns are the local councils as deliberative authorities and the mayors as executive authorities”. The law further stipulates that each county shall elect a county council, the basic function of which would be “to coordinate the activities of local councils which are meant to ensure that public services are responsive to the needs of the community”. Following the 2004 elections, Hungarian ethnics are represented in the local public administration bodies as described in Appendix no. 5.
Fully benefiting from the Romanian State’s policy focused on decentralization and increased local autonomy, County and Local Councils in Covasna and Harghita, established and run by members of Hungarian parties and ethnic organizations (UDMR, UCM, etc.), ensure the implementation of autonomy which, under the specific demographic and political conditions in the region, inevitably acquires ethnic connotations.
The ethnic origin of councilors, mayors and deputy mayors of most towns and villages in the two counties clearly demonstrates that local power is practically concentrated in the hands of the Hungarian ethnics, while the Romanians are not represented in the Local Councils of multiethnic towns and villages and, therefore, are not able to advance and promote their own interests and identity values.
As a result, a number of mechanisms and institutions were rendered operational in the aforementioned counties, leading to the implementation and strengthening of an “autonomous territorial structure able to carry out political, social and economic activities without maintaining any significant ties with Bucharest”. 
All these considerations conclusively indicate that, in the counties of Covasna and Harghita, ethnic-based autonomy is a fact and, given the increased autonomy and decentralization process, is likely to result in the establishment of an ethnic enclave, unless the Romanian State finds a way to put an end to such evolution. “Actually, the two counties are autonomous, reporting only formally to the central administration” and, therefore, the representatives of the Romanian civil society believe that “in this region, where a stable and ethnically-motivated electorate supports the inevitable grip on power of the Hungarian ethnic party, regardless of any power changes in the country, we can no longer speak of democracy, but of ethnocracy…” (Lăcătuşu, 2004).
The Hungarian local community is a high status ethnic group, a symbolical rather than actual minority, permanently involved in the local apparatus of power, monopolizing all the resources and displaying strong ethnocentric traits. As Hungarian ethnics dominate the local political arena, their need of legal protection is obsolete. It is the Romanian rather than the Hungarian community who is in need of protection in order to preserve its ethnic identity. 
IV. The Need for Positive Discrimination towards the Less Numerous Romanian Population in the Region


All the facts described so far clearly show that, in an environment where the local Hungarian minority not only holds a dominant political position, but also plays leading economic and cultural roles, the provision of special legal protection is no longer required. Under these circumstances, the Romanians are those in need of protection in order to preserve and assert their ethnic identity, and not the Hungarians, in the counties where the latter are the most numerous. 
The sociological studies conducted in the region indicate an identity split caused by the manner in which the simultaneous majority/minority status is actually assumed. The Romanian population, the most numerous in Romania, has a minority status in the counties of Covasna and Harghita and is under strong pressure given the autonomist tendency displayed across the Hungarian society.
Irrespective of the conditions imposed by actual local developments, the steps taken by the Hungarian leaders have followed two complementary lines: the exploitation of the administrative decentralization process in order to gain control over several important social fields in those two counties where the Hungarians are the most numerous ethnic group; the initiation of a process of assimilation of the Romanians by the Hungarians in the region, by means of excluding the Romanians from the local decision-making process and thereby forcing them to leave those counties.
By making the employment in local government positions (as well as in companies) or the settling of Romanians in “The Szekler Land” conditional upon their Hungarian language skills, young Romanians and Romanian professionals are prevented from occupying various specialized positions. As a consequence, the gap occurred due to the departure of many Romanian professionals after December 1989 is constantly growing. Against this background, the dissatisfaction, disappointment and lack of perspective of the Romanian population as concerns its present and future status are growing deeper in this area, where the Hungarian monoculture is gaining ground day by day. 
If we accept the definition according to which “a minority is a social group whose members consider themselves prejudiced by other groups, i.e. discriminated, segregated or persecuted” and also agree that a minority is not what its name seems to indicate, namely a statistical category, but a social and political one – that is, defined by its status, and not by numbers – an interpenetration between the minority and majority status of individuals or groups in the Covasna – Harghita region can be noticed. To conclude, we consider that the Romanians living in Covasna and Harghita represent a low status majority, an underprivileged community, negatively affected by numerous institutional and de facto discriminatory practices, which might become a “de jure minority” following the transfer of extended administrative, economic, cultural and other responsibilities to local structures.
The lack of an effective protection of the ethnic identity of the Romanians belonging to less numerous communities, alongside an interethnic cohabitation climate opposed to alterity, have perpetuated and increased the sense of frustration and marginalization among the Romanian population in the counties of Covasna and Harghita. The Romanians living in those counties do not enjoy a proper legal, institutional and logistic framework so as to counter by their own capabilities the consequences of the ethnocentric and exclusive policies of the local government, under the permanent administration of UDMR. Although the idea of a unitary strategy on issues related to the preservation of the linguistic, cultural and religious identity has been unanimously accepted of late, things have not progressed beyond the initial emotional approach. In drawing up this strategy, no proper way has been found to implement the provisions of the Explanatory Memorandum of the Recommendation 1201 issued by the Council of Europe Parliamentary Assembly, which states that “the rights protected by this protocol are relevant to all, including to a majority ethnic group, in case it constitutes a minority in a region within their country. For example, the Hungarian minority is the most numerous in certain regions of Romania; the Romanians, who are in a minority in these regions, should be protected by the provisions of this protocol.”
The legal framework prepared for this area should have a well-defined juridical configuration, with different approaches for the issues in the counties of Covasna and Harghita. In other words, it should take into account certain political, cultural, social and economic variables that make up a specific communication code between the inhabitants of this region, Romanians and Hungarians, a code required by the reversed majority–minority ratio.
The position of the representatives of the Romanian civil society in Covasna, Harghita and Mureş as to the steps of the Hungarian leaders looking for autonomy on ethnic criteria and, generally, as to the status of the Romanians in these counties, as a result of the reversed majority– inority ratio, has been expressed on various occasions, such as in the Declaration of the representatives of the Romanian population in Covasna, Harghita and Mureş– mayors, deputy mayors, local and county councilors, parliamentarians, clergymen and leaders of civic organizations – adopted during a meeting held at Izvorul Mureşului, in the county of Harghita, on November 18th, 2006 (Appendix no.6).

V. Arguments against the Ethnic Separatism in the Covasna, Harghita and Mureş Counties


The sociological research carried out by the Institute for Geopolitical Studies and the Covasna-Harghita Center for European Studies indicates that the administrative organization on ethnic criteria endangers the cohesion of present-day European states, which is actually meant as an extremely well-integrated system. The idea that the main factor behind the European states' cohesion is the civic-national, and not the ethnic one – the latter having a strong disintegrating or centrifugal potential – is widely accepted. 
According to the same research, as sociologist Codrina Şandru specifies, administrative autonomy should by no means be construed in ethnic terms, as modern administration has the same principles wherever it is implemented, and modern sociology, especially due to Max Weber, has clarified the rational and therefore universal nature of modern administration. The application of ethnic criteria in the administrative organization field leads to ethnic cleansing practices, namely to the thesis of the ethnocratic state, the hardest blow that could be dealt to a national state, member of the European Union. 
In fact, according to recent studies conducted by the most representative and reliable institutes for public opinion research in Romania, IMAS, GALLUP INTERNATIONAL, METROMEDIA Transilvania, a.o., gaining autonomy of the so-called “Szekler Land” on ethnic criteria is not included among the priorities and expectations of Hungarian ethnics in Romania.
While understanding the legitimate desire of the Hungarians in Transylvania in general, and of those in Covasna and Harghita in particular, to preserve and assert their identity, as well as their concern about future challenges (mainly about the decreasing number of Hungarian ethnics), we will show that the problems encountered by the Hungarians living in Romania are not caused by a lack of autonomy.As a matter of fact, the planned autonomy of the Szekler Land is not meant to gain further rights for Hungarians, but to “establish a territorial foundation for the Hungarian ethnic group”. 
The main concern of most Hungarian leaders after December 1989 has been to raise dividing walls between Romanians and Hungarians, and not to build bridges between the two populations. The presence of a party built up on ethnic criteria and that of the “ethnic vote” represents an incentive to ethnic separatism; there is a significant discrepancy between the European-like message of some Hungarian leaders and the ethnocentricity, nationalism and intolerance actually promoted in those two counties. There is a difference between the behavior of Hungarians in the regions where they are in a minority and of those in the counties where they represent the most numerous group.
As in the case of the “Draft law on the status of national minorities”, initiated by the UDMR parliamentary group and not yet finalized, the supporters of the so-called “Szekler Land” autonomy on ethnic criteria devise the future status of ethnic minorities in Romania on several main levels: regulating the rights of individuals belonging to ethnic minorities as collective rights; using the territorial element as basis for the exercise of collective rights; devolving (central and local) state authority responsibilities to structures elected on ethnic criteria. 
In a study drawn up by the European Center of Ethnic Studies (C.E.S.P.E.) regarding the Draft law on the status of national minorities, the following considerations are made:
- the principles underlying the draft law are contrary to European practices and recommendations, and to the Constitution of Romania as well. The policy promoted by the European Union focuses on the cultural and linguistic protection of minorities; the word “national’ is constantly avoided in the text of various documents issued by EU institutions, as the rights of individuals belonging to ethnic minorities are not regulated collectively. It is clear that the approach taken by the originators of the draft law is fundamentally different;
- the originators' intention is to regulate the collective rights of ethnic minorities concentrated in certain regions;
- a fundamental issue regarding the interethnic relations in Covasna and Harghita refers to the segregation process – some of the local Hungarians are looking for segregation, while others consider that segregation – for example, in the educational field – is detrimental to them, especially to the very young generation. They see Romanian language skills as required for professional achievements outside the region - where there are limited opportunities for professional development – starting with university studies in Braşov, Bucharest, Cluj, Craiova, etc;
- according to the originators' views on “cultural autonomy”, the Parliament, the Government, the state authorities in general, are to devolve responsibilities to certain structures made up exclusively on ethnic criteria. As per the definition in the said draft, “cultural autonomy” seems to involve a certain political autonomy, which is contrary not only to the provisions of the Constitution, but also to the European regulations referring to ethnic minorities. We are not aware of any other instance in which public authority responsibilities are devolved to community management structures defined on ethnic criteria. The draft introduces political autonomy under the guise of cultural autonomy; considering that organizations of national minorities are invested with public authority, they acquire the basic features of a political authority;
- we revert to the point that European regulations endorse the cultural development of minorities, but also take into account the need to protect the rights of those members of the majority population living in areas where other nationalities are significant in terms of numbers. In our opinion, the practices of the Romanian State regarding the protection and observance of ethnic minorities’ rights ensure an optimum balance between the provisions of the Constitution and European norms and practices. There is no reliable international source claiming that the Romanian legislation does not facilitate the survival, and, moreover, the development of the minorities' identity features;
- we reiterate that several provisions of the draft law may result in creating an environment where national minorities live separately, and the connections between them and the majority are reduced to a minimum. We believe that the culture of the majority population is as important for minorities as the cultural heritage of ethnic minorities is for the majority. In our view, this aspect has been totally ignored by the originators of the draft;
- the social, economic and political developments after 1989 have generated, among other things, a social gap between the members of the majority and those of the minorities. Depending on the actual social and economic circumstances in the regions with multiple ethnic groups and on their numbers, the deepening of this social gap has various negative consequences on the cohabitation of majority and minority groups.
From among the negative consequences of acquiring autonomy on ethnic criteria in the Covasna-Harghita region, the following should be kept in mind:
- the potential unfavorable effects on the Romanians living in Covasna and Harghita from a psychological, social, cultural and human perspective, as they would see themselves abandoned by the Romanian State and considered as inevitable “collateral losses” in the process of joining the European Union;
- the development of possible conflicts between minorities, as well as between members of the minorities and of the majority, conflicts which have not existed so far;
- the need for separation will be ingrained in the mindset of ordinary Hungarians, and this implicitly means the exclusion of the Romanians, their social, economic and cultural marginalization.

VI. Conclusions


While at the community level, a sense of tolerance and cohabitation in terms of similarities and complementarities have prevailed in Covasna, Harghita and Mureş for long periods of time, the political elite, particularly the Hungarian one, has fostered a divergent cultural and political model. This model has been periodically resuscitated and societally reconfigured in the collective mentality by certain political and intellectual Hungarian elites. 
For Hungarian leaders, South-Eastern Transylvania, i.e. the counties of Covasna, Harghita and Mureş, represent, as we have already stated, a panidea, a nostalgic area, and, at the same time, “a redoubt”. There are numberless negative reactions expressed by all Romanian political leaders, by intellectuals and by representatives of the civil society as to the autonomy claims made by Hungarian leaders. We illustrate the Romanian political discourse by quoting Emil Boc, the president of the Democratic Party, who stated on December 5, 2005, with reference to the draft law on the status of national minorities, that “other countries are also paying attention to this law with regard to its implications for their own national minorities. Romania should therefore take into account international standards and not transform itself into a testing ground for non-existing rights. I do not feel that we need super-standards as concerns minorities rights”, as “a united Romania and not a divided one” should join the European Union, said Emil Boc.
The community discourse of the Romanian civil society can be found in the Memorandum addressed to the president of Romania and to other political leaders, which specifies that: “this draft law (on the status of national minorities) is in flagrant contradiction with the Romanian Constitution and with international law, as it aims at introducing collective rights and the concept of cultural autonomy in our domestic legislation, though both are not acknowledged by international law; this legislative measure is inconsistent with current European values and trends, which foster multiculturalism and unity despite diversity, and not ethnic separatism and segregation”.
In his turn, the OSCE's High Commissioner for National Minorities, referring to the draft law on the status of national minorities, stated that: “Cultural autonomy is not universally accepted, neither in international law, nor in comparative law. The right to cultural autonomy is not recognized from an international law perspective, and it is not used as a notion in international treaties”.
As an example of the Romanian academic discourse, we quote the conclusions reached following the research carried out by professor Ilie Bădesc, PhD, from the frontier sociology perspective: “Not only that the ethnicity and autonomy-focused actions of UDMR, and of the political elite in Transylvania in general, determine a contraction of the Romanian territory, but they relaunch a frontier process and therefore the frontier phenomenon in a region within the Romanian State. 
The cultural model of interethnic relations in Covasna and Harghita is similar to a pyramid, with political, ethnic, administrative leadership structures haunted by separatist and discriminatory aspirations and acts at its top, while the base is made up of people living in harmony with Romanians and other ethnics. This interethnic cohabitation model, indicated by other sociological studies as well, particularly those carried out by the Center of Interethnic Relations Research in Cluj Napoca, may lay the foundation for a future and required normalization of interethnic relations, by means of continuing to promote this cohabitation model and not that of separatism on ethnic criteria. 
In a context where the rights of individuals belonging to national minorities are guaranteed by Romania according to EU standards, the Hungarian organizations in Romania (UDMR included) promote sovereignty concepts, under the cover of minorities' rights rhetoric, exceeding EU accepted standards. Ethnic segregational and separatist views are in profound disagreement with the European principles and practices on minorities issues.
In view of the above considerations, we can conclude that we are in the presence of a dummy “referendum”, organized by unauthorized associations led by nostalgic leaders, in order to fulfil a desideratum existing de facto in the counties of Covasna, Harghita and partly Mureş, where Hungarians are the most numerous ethnic group.
VII. Bibliography


ABRAHAM, Dorel; BĂDESCU, Ilie; CHELCEA, Septimui, 1995, Interhetnic Relatision în Romania, Editura Carpatica, Cluj- Napoca
ANDERSON, Benedict, 2000, Comunităţi imaginate: Reflecţii asupra originii şi răspândirii naţionalismului, Editura Integral, Bucureşti
ANDREESCU, G., 1996, Naţionalişti, antinaţionalişti, Editura Polirom, Iaşi
ANDREESCU, G., 1996, România versus România, Editura Clavis
ARHIVA, 2005-2007, Centrului European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe
BĂDESCU, Claudiu, 2002, Elitele etnice şi negocierea resurselor – o abordare din perspectiva violenţei simbolice, Lucrare de licenţă, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
BĂDESCU, Ilie; DUNGACIU, Dan, 1995, Sociologie şi Geopolitica Frontierii, Editura Floarea Albastră, Vol. I şi II, Bucureşti
BĂDESCU, Ilie; MIHĂILESCU, Ioan; SAVA Ionel Nicu, 2003, Geopolitică, Integrare, Globalizare, Editura Mica Valahie, Bucureşti
BIRO, Bela, 2001, Paradoxul maghiar, în „Sfera Politicii” nr. 97-98, an.IX
BOAR, Liviu, 2004, Românii din scaunele Ciuc, Ghiurgeu şi Casin în secolul al XIX-lea, Editura Universităţii „Petru Maior”, Tg. Mureş
BOCŞAN, Nicolae; LUMPERDEAN, Ioan; POP, Ioan-Aurel, 1994, Etnie şi confesiune în Transilvania (sec. XIII-XIX), Fundaţia Cele Trei Crişuri, Oradea
BOLOVAN, Ioan, 2000, Transilvania la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Realităţi etno-confesionale şi politici demografice, Cluj-Napoca
BOURHIS, Richard; LEYENS, Jacques Philippe, 1997, Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Editura Polirom, Iaşi
BRETON, R., 1981, Les Ethnies, Presses Universitairea de France, Paris
CAMILLIERI, 1990, Strategies identitaires, P.U.F., Paris
COBIANU-BĂCANU, Maria, 1996, Factori de conservare a identităţii etnice româneşti în judeţele Covasna şi Harghita, în „Angvstia 1”, Editura Carpatica, Cluj-Napoca
COBIANU-BĂCANU, Maria, 1997, Subetnicitate şi marginalitate culturală la românii din Covasna şi Harghita,în „Angvstia 2”, Sf.Gheorghe
COBIANU-BĂCANU, Maria, 1998, SOS – românii din Covasna şi Harghita, Editura Petru Maior, Târgu Mureş
COPOSESCU, Silviu, 2002, Specificul naţional. Perspective  teoretico-metodologice, Editura Infomarchet, Braşov
CSEGEDI, Magdolna; VARGA, Andreea, 2001, Relaţiile româno-maghiare în anii ’50 - ’60,în „Sfera Politicii”, nr. 97-98, an. IX
CSORTAN, Ferencz, 2001, Maghiarii. Schiţă pentru un portret în mozaic,în „Sfera Politicii”, nr. 97-98, an. IX
CULIC, Irina; HORVATH, Istvan; STAN Cristian, 1999, Reflecţii asupra diferenţei, Editura Limes, Cluj-Napoca
CULIC, Irina; HORVÁTH, István; RAŢ, Cristina, 2000, Modelul românesc al relaţiilor interetnice reflectat în ‘Etnobarometru’, în „Nastasă L.; Salat L. – Relaţiile interetnice în România Postcomunistă”, Cluj-Napoca
CULIC, Irina; HORVATH, Istvan; MARIUS, Lazăr; MAGYARI, Nandor Laszlo, 1998, Românii şi maghiarii în tranziţia postcomunistă. Imagini mentale şi relaţii interetnice în Transilvania, Centrul de Cercetări a Relaţiilor Interetnice din Transilvania, Cluj-Napoca
DÂNCU, Vasile Sebastian, 2000, Fracturile identităţii comunitare şi ideologiile interculturalismului, în „Avertisment din Nord-Vest”, anul II, nr. 57, din 11 martie 2000
DIACONU, Ion, 1998, Minoritate. Identitate. Egalitate, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti
DIECHOFF, Alain, 2003, Naţiune şi raţiune de stat. Identităţi naţionale în mişcare, Editura Curtea Veche, Bucureşti
DUMBRAVĂ, Daniela, 2001, Medierea conflictului interetnic. Paradigma creştină, Lucrare de masterat, Unversitatea Bucureşti
EDROIU, Nicolae; PUŞCAŞ, Vasile, 1995, MaghiariidinRomânia, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1995
FEY, Laszlo, 1999, Rădăcinile şovinismului antimaghiar, în „22” an X, nr. 502 (40)/1999
GALFOLVI, Zsolt, 2002, Numai o viziune realistă poate preveni conflictele, în „22”, nr. 27/ 2-8 iulie 2002, Bucureşti
GRAMA, Ana, 2007, Români sudtransilvani în secolul al XIX-lea. Judeţul Covasna, Editura Arcuş, Sf. Gheorghe
HOFSTEDE, G., 1996, Managementul structurilor multiculturale, Editura Economică, Bucureşti
HORVATH, Istvan, 2001, Sociologia relaţiilor etnice, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
HORVATH, Istvan; LAZĂR, Marius, 1999 Reînvierea localului şi relaţiile interetnice, în „Irina Culic; Istvan Horvath; Cristian Stan, Reflecţii asupra diferenţei”, Editura Limes, Cluj-Napoca
INFO EUROCARPATICA, 2001–2002, Buletin de Informare al Centrului de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe
HUTCHINSON, J.; SMITH, A.D., 1996, Ethnicity Oxford and New York, Oxford University Press
HUTCHINSON, J.; SMITH, A.D., 1994, Nationalism, Oxford University Press
KOCIS, Karoly; VARGA, Arpad, 1996, Fizionomiaetnicăşiconfesionalăfluctuantăaregiuniicarpato-balcaniceşiaTransilvaniei, Asociaţia Culturală Ház Rezső, Odorheiu Secuiesc
KOLUMBAN, Gabor, 2000, Problema autonomiilor şi managementul comunităţilor etnice, în „Relaţii interetnice în România postcomunistă”, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca
LAZĂR, Cristian Costel, 2007, Românii din judeţul Ciuc în perioada interbelică, Editura România pur şi simplu, Bucureşti
LAZĂR, Marius, 2000, Percepţii identitare şi relaţii interetnice în secuime. Elemente pentru o „deconstrucţie” şi o „reconstrucţie”, în „Relaţii interetnice în România postcomunistă”, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca
LĂCĂTUŞU, Ioan, 2001, Aspecte ale discursului şi comportamentului public faţă de alteritate a liderilor minorităţii “majoritare” din Covasna şi Harghita, în „Identitate. Alteritate. Multiculturalitate”, Complexul Muzeal, Arad, 2001
LĂCĂTUŞU, Ioan, 2002, Raportul majoritate – minoritate în Covasna şi Harghita. Consideraţii teoretice şi implicaţii practice, în „Interetnicitate în Europa Centralăşi de Est”, Complexul Muzeal Arad, 2002
LĂCĂTUŞU, Ioan, 2002, Spiritualitate românescă şi convieţuire interetnică, în Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe 
LĂCĂTUŞU, Ioan, 2002, Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, Teză de doctorat, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
LĂCĂTUŞU, Ioan; LECHINŢAN, Vasile; PĂTRUNJEL, Violeta, 2003, Românii din Covasna şi Harghita.Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Editura Grai Românesc, Mirecurea-Ciuc, 2003
LĂCĂTUŞU, Ioan, 2004, Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc – Covasna şi Harghita, Editura România pur şi simplu, Bucureşti
LĂCĂTUŞU, Ioan, 2006, Românii în mass-media maghiară din Harghita şi Covasna, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe
LECHINŢAN, Vasile, 1999, Consecinţele Dictatului de la Viena. Represiunile asupra populaţiei româneşti şi evreieşti din Transilvania de Nord, în „IstoriaRomâniei. TransilvaniaVol. II (1867-1947)”, Societatea cultural-ştiinţifică„George Bariţiu”, Cluj-Napoca
LENDVAI, Paul, 2001, Ungurii, Editura Humanitas, Bucureşti
LISSEANU-POPA, Gheorghe, 2003, Originea secuilor şi  secuizarea românilor, Editura România Pur şi Simplu, Bucureşti (reeditarea volumului apărut în 1941)
MARICA, George Em., 1997, Studii sociologice, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca
MARGER, M. N., 1991, Race and Ethnic Relation, Wadsworth Publisling Company,Belmont, California
ARTIN NAGY, Emilia, 2000, Identităţi pierdute. Comunitatea românească din Crâstar (Ungaria),în „Modele de convieţuire în Europa centralăşi de est”, Arad
MIHU, Achim, 2002, Antropologie culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca
MITU, Sorin, 1997, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Editura Humanitas, Bucureşti
MOILEY, DAVID & ROBINS, 1995, Spaces of Identity, Rontledge, Londra
MUCCHIELLI,  A., 1986, L’identité, P.U.F., Paris
MUNGIU-PIPPIDI, Alina, 1999, Transilvania subiectivă, Editura Humanitas, Bucureşti
MUREŞAN, Camil, 1996, Naţiune, naţionalism. Evoluţia naţionalităţilor, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca
NASTASĂ, L.; SALAT, L., 2000, Relaţii interetnice în România postcomunistă, Cluj-Napoca
NECULAU, Adrian; FERROL, Gilles, 1998, Minoritari, marginali, excluşi, Editura Polirom, Iaşi
OLAH, Sandor, 1999, Asimilarea Românilor în Ţara Secuilor, în „Altera”, nr. 11/1999, Târgu Mureş
OPRESCU, Dan, 2000, Politici publice faţă de minorităţile  naţionale din România (1996-1998),în „Nastasă L.; Salat L., Relaţii interetnice în România postcomunistă”, Cluj-Napoca
POLENDA, Rudolf; RUEGG, Francois; RUS, Călin, 2002, Interculturalitate, cercetări şi perspective româneşti, 2002, Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca
POPA-LISEANU, George, 1941, Originea secuilor şi secuizarea românilor, Bucureşti
POZSONY, Ferenc; ANGHEL, Remus Gabriel, 1999, Modele de convieţuire în Ardeal-Zăbala, Cluj-Napoca
PRODAN, David, 1991, Transilvania şi iar Transilvania, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
RACOVIŢAN Mihai, 1999, Maghiarizarea românilor din arcul intracarpatic, în „IstoriaRomâniei, Transilavania Vol. II”, p. 116, Editura „George Bariţiu”, Cluj-Napoca
RACOVIŢAN, Mihai, 1999, Evoluţia secuizării românilor din arcul carpatic (judeţele Covasna, Harghita, parţial Mureş),în „IstoriaRomâniei. TransilvaniaVol. II (1867-1947)”, Societatea cultural-ştiinţifică„George Bariţiu”, Cluj-Napoca
RACOVIŢAN, Mihai, 2000, Despre evoluţia secuizării românilor din Arcul Carpatic,în „Angvstia VI”, Editura Carpaţii Răsăriteni, Sfântu Gheorghe
RAIN, Lily, 2001, Familia etnic mixtă. Judeţul Covasna, Editura Arcuş, Sfântu Gheorghe
RANCA, Ioan, 1995, Românii din scaunele secuieşti în antroponimele din conscripţii. Scaunul Mureş. Vol. I(1699-1821), Editura Ciubăncan, Cluj-Napoca
RANCA, Ioan, 1997, Românii din scaunele secuieşti în antroponimele din conscripţii. Scaunul Ciuc, Giurgeu, Caşin. Vol. II (1567-1850), Editura Pax Historica, Tg. Mureş
RONCEA, George, 1997, Provocarea autonomiei – frontiera internă, Războiul logistic şi „armele sale” în Europa Centrală, în „Euxin”, nr. 1-2 /1997, Bucureşti
ROTARIU Traian; SEMENIUC Maria; MEZEI Elemer, Evoluţia structurii etnice şi confesionale a populaţiei judeţului Covasna, între 1850-1992, în „Angvstia” 1/1996, Cluj-Napoca, Sfântu Gheorghe
RUSSU, Ion I., 1990, Românii şi secuii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
SMITH, Anthony, 1991, Naţional Identty, Penguin Books
ŞANDRU, Codrina, 2007, Comunităţi etnice şi elite locale, Editura Universităţii Transilvania din Braşov
ŞIŞEŞTEAN, Gheorghe, 2002, Etnie, confesiune şi căsătorie în nord-vestul Transilvaniei, Editura Caiete Silvane, Zalău
ŞORBAN, Raul, Chestiuneamaghiară, 2001, Editura Valahia, Bucureşti
ŢURLEA, Petre, 2003, UDMR şi societatea românescă, Editura România pur şi simplu, Bucureşti
ZAMFIR, Cătălin, 2001, Naţiunea şi grupurile etnice, în „Revista socială” nr. 2/2001, Bucureşti



VIII. Appendices


APPENDIX 1

Excerpts from the Romanian Constitution and Ordinary Acts, Stipulating the Rights and Liberties of National Minorities


The Romanian Constitution
ART. 6
Right to identity
(1) The state recognizes and guarantees the rights of the persons belonging to national minorities to the preservation, development and expression of their ethnic, cultural, linguistic and religious identity.
(2) The protection measures taken by the Romanian State for the preservation, development and expression of identity of the persons belonging to national minorities shall comply with the principles of equality and non-discrimination in relation to the other Romanian citizens.
ART. 32
Right to education
(3) The right of persons belonging to national minorities to learn their mother tongue and their right to be educated in this language are guaranteed; the ways to exercise these rights shall be regulated by law.
ART. 29
Freedom of conscience
(1) Freedom of thought, opinion and religious beliefs shall not be restricted in any form whatsoever. No one shall be compelled to embrace an opinion or religion contrary to his/her own convictions.
(3) All religions shall be free and are organized in accordance with their own statutes, under the terms laid down by law.
(5) Religious cults shall be autonomous from the State and shall enjoy support from it, including the facilitation of religious assistance in the army, in hospitals, prisons, homes and orphanages. 

The Local Public AdministrationAct (no. 215/23.04.2001)

ART. 17
In those territorial-administrative units where citizens belonging to national minorities exceed 20% of the total population, the local governments, the affiliated public institutions and the deconcentrated public services shall ensure also the use of their mother tongue, in accordance with the provisions of the Constitution, of this law and of the international treaties signed by Romania.
ART. 40
(7) In the villages or towns where a national minority represents over 20% of the total population, the agenda shall be made public also in the mother tongue of the citizens belonging to that minority.
ART. 43
The meetings of the local council are public.
(2) The Romanian language shall be used during the meetings. In those local councils where the local councilors belonging to a national minority represent at least one fifth of the total number, the mother tongue can also be used during the council meetings. In such cases it is the mayor’s responsibility to ensure translation into Romanian. In all cases, the documents related to the council meetings shall be drawn up in Romanian.
ART. 51
In the territorial-administrative units where a national minority exceeds 20% of the total population, the normative decisions shall be made public also in the mother tongue of the citizens belonging to that minority, and the individual ones shall also be communicated, upon request, in their mother tongue.
ART. 90
(2) In the territorial-administrative units where the citizens belonging to a national minority exceed 20% of the total population, they may choose to address orally or in writing in their mother tongue when dealing with the local governments, with the local council and its affiliated bodies, and shall receive an answer both in Romanian and in the respective language.
(3) Under the provisions of paragraph (2), public-relations positions shall be held also by persons who are fluent in the language spoken by the citizens of that minority.
(4) The local governments shall ensure that plates are inscribed with the names of the towns and public institutions and that information of general interest is posted also in the language of the citizens belonging to the respective minority, under the provisions of paragraph (2).
ART. 106
(8) In the counties where citizens belonging to a national minority exceed 20% of the total population, the agenda shall be made public also in the mother tongue of that minority.
ART. 156
The provisions of Article 19, Article 39 (7) and Article 76 (2-4) shall also apply when, after the enforcement of this law, the number of the citizens belonging to a national minority decreases below the percentage mentioned under Article 19.

Education Act (no. 84 of July 24, 1995, republished)
ART. 8
(1) All forms of education shall be imparted in Romanian. Education can also be imparted, under the provisions of this law, in the languages of national minorities, or in other widely used language.
(2) In each town Romanian language educational establishments shall be set up and, if necessary, education shall also be ensured in the languages of national minorities. Otherwise, education in the minorities’ mother tongue shall be provided in the nearest town possible.
ART. 26
(1) Completion of high school education is attested by a graduation certificate, which gives the right to accede, under the provisions of the law, to a post-graduate course, the right to take the national school-leaving examination or the professional examination.
(2) High school graduates also receive the personal portfolio for permanent education and, upon request, a registration certificate.
(3) High school graduates who take and pass the national school-leaving examination also receive the diploma giving them access to higher education, under the provisions of the law.
(4) The national school-leaving examination consists of two or three common tests and three different tests, according to specialization.
The common tests are:
Romanian language and literature, written and oral examination;
One of the modern languages studied during high school;
The minority’s native language, written and oral examination, for the students who studied in that language; a language and literature examination for the students who studied in another widely used language
ART. 41
(2) Children with special educational needs shall be integrated in special educational establishments, in special groups in regular schools and pre-school establishments, or in regular educational establishments, including those where education is imparted in the languages of national minorities.
CHAPTER 12
Education for persons belonging to national minorities
ART. 118
Persons belonging to national minorities have the right to study in their mother tongue at all education levels, and to be included in a form of education for which there is sufficient demand, under the provisions of the law.
ART. 119
(1) According to local needs, groups, sections or schools ensuring education in the language of national minorities can be established on request and under the provisions of the law. 
(2) The provisions of paragraph (1) shall be applied without prejudice to the education in the official language.
ART. 120
(1) Romanian shall be taught in primary schools using specific curricula and textbooks designed for the respective minority. In secondary schools Romanian language and literature shall be taught based on the same curricula as those used for the Romanian teaching classes and on specific textbooks. In high schools Romanian language and literature shall be taught using the same curricula and textbooks as those used for the Romanian teaching classes.
(2) In primary schools providing education in the languages of national minorities, Romanian History and Geography shall be taught in the respective language using the same textbooks and curricula as those used for the Romanian teaching classes, provided that Romanian toponymy and proper names are transcribed and learned in Romanian. The exams in Romanian History and Geography shall be taken in the language used for teaching them.
(3) The universal history and Romanian history curricula and textbooks shall reflect the history and traditions of the national minorities in Romania.
(4) In secondary schools, a new subject can be introduced on demand – the history and traditions of the national minorities, taught in their mother tongue. The Ministry of Education shall approve the curricula and textbooks for this subject.
ART. 121
Students belonging to national minorities who attend educational facilities ensuring education in Romanian shall have the opportunity to study their maternal language and literature and the history and traditions of the respective national minority, on demand and under the provisions of the law.
ART. 122
In the state arts and crafts schools and during the complementary year, as well as in specialized high schools and post-high school education, where the specialized subjects are taught, on demand and under the provisions of the law, in the minorities' mother tongue, the special terminology shall also be learned in Romanian.
ART. 123
(1) Upon request, state universities can establish, under the provisions of the law, groups, sections, colleges and faculties providing education in the languages of national minorities. In such cases, special terminology shall also be learned in Romanian. Upon request and under the provisions of the law, multicultural higher education institutions can be set up. The languages used in such institutions shall be stipulated in the law regulating their establishment.
(2) The persons belonging to national minorities have the right to set up and manage their own private higher education establishments, under the provisions of the law.
(3) Higher education establishments developing multicultural structures and activities are considered beneficial for promoting interethnic harmony, as well as national and European integration. 
(4) Romanian citizens, regardless of their mother tongue and the language used during their previous school years, can attend all forms of education taught in Romanian or in the languages of national minorities.
ART. 124
At all levels of education, the admission and graduation tests shall be taken in the language in which the respective subjects were studied, under the provisions of the law.
ART. 125
The Ministry of Education ensures the training and development of the teachers, as well as the textbooks and other teaching resources, in the language used for teaching the respective subjects.
ART. 126
Within the management boards of schools where there are groups or sections using the language of national minorities, teachers belonging to national minorities shall be proportionally represented, subject to their professional skills.
ART. 143
(2) School inspectorates in the counties where education is provided also in the languages of national minorities shall include inspectors for this type of education.
ART. 182
The parent or legal guardian of a minor shall decide on whether the child will attend a school ensuring education in Romanian or in a national minority language.

APPENDIX 2

A. The School Network in the County of Covasna, by Type of School

I-VIII Grade Schools (day school), providing education in Hungarian:

“Antos Janos” School Reci
“Darko Jeno” School Dalnic
The General School Comandău
“Tatrangi Sandor” School Ozun
The General School Poian
The General School Estelnic
“Bem Jozsef” School Lemnia
“Tokes Jozsef” School Malnaş Sat
“Balint Gabor” School Catalina
“Orban Balazs” School Moacşa
“Kelemen Didak” School Mereni
“Fejer Akos” School Micfalău
“Bod Peter” School Târgu Secuiesc
“Dr. Gelei Jozsef” School Arcuş
“Neri Szent Fulop” School Sfântu Gheorghe
“Karatna” School Turia
“Jancso Benedek” School Ghelinţa
“Bartha Karoly” School Boroşneul Mare
“Benedek Elek” School Băţanii Mari
“Borbath Karoly” School Vârghiş
“Mikes Armin” School Bixad
“Vegh Antal” School Cernat
“Bibo Jozsef” School Brateş
“Lukacs Laszlo” School Ilieni
“Kalmoki Ludmila” School Valea Crişului
“Apor Istvan” School Sânzieni
“Czetz Janos” School Ghidfalău
“Molnar Jozsias” School Târgu Secuiesc

I-VIII Grade Schools (day school), providing education in Romanian:

“Nicolae Russu” School Sita Buzăului
“Romulus Cioflec” School Araci
The General School Barcani
“Mihail Sadoveanu” School Întorsura Buzăului
The General School Dobârlău
“Mihai Eminescu” School Valea Mare
The General School Vâlcele

I-VIII Grade Schools (day school), providing education in Hungarian and Romanian:

“Nicolae Colan” School Sfântu Gheorghe
“Avram Iancu” School Covasna
The General School Hăghig
“Kiss Arpad” School Sfântu Gheorghe
“Varadi Jozsef” School Sfântu Gheorghe
“Godri Ferenc” School Sfântu Gheorghe
“Kriza Janos” School Aita Mare
“Benko Jozsef” School Brăduţ
“Mikes Kelemen” School Zagon
The Special School Sfântu Gheorghe
The Special School Olteni
“Gaal Mozses” School Baraolt
“Petofi Sandor” School Târgu Secuiesc
“Boloni Farkas Sandor” School Belin
“Gabor Aron” School Chichiş
“Kun Kocsard” School Ojdula
“Comenius” School Breţcu
“Henter Karoly” School Bodoc
“Turoczi Mozes” School Târgu Secuiesc
School no.1 Zăbala
School no.6 Sfântu Gheorghe.

General High Schools, Technical Schools and Post-High School Facilities, Providing Education in Hungarian

The Reformed General High School Sfântu Gheorghe
The Reformed General High School Sfântu Gheorghe
“Mikes Kelemen” General High School Sfântu Gheorghe
“Nagy Mozses” General High School Târgu Secuiesc
“Miko Imre” General High School Sfântu Gheorghe
The Medical Post-High School Facility Sfântu Gheorghe
The Agriculture School Sfântu Gheorghe

General Highs Schools and Technical Schools 
Providing Education in Romanian

“Mihai Viteazul” National College Sfântu Gheorghe
“Constantin Brâncuşi” Technical School Sfântu Gheorghe
“Nicolae Bălcescu” Technical School Întorsura Buzăului

General High Schools, Technical Schools and in Romanian and Post-High School Facilities Providing Education in Romanian and Hungarian

“Korosi Csoma Sandor” School Covasna
“Apor Peter” School Târgu Secuiesc
“Kos Karoly” School Sfântu Gheorghe
“Puskas Tivadar” School Sfântu Gheorghe
“Gabor Aron” School Târgu Secuiesc
“Baroti Szabo David” School Baraolt
The Administrative-Economic School Sfântu Gheorghe
The Arts High School Sfântu Gheorghe



B. The School Network in the County of Harghita, by Type of School

I-VIII Grade Schools (day school), providing education in Hungarian:

“Benedek Elek” Primary and Secondary School Filiaşi
“Berzenczei Laszlo” Primary and Secondary School Lutiţa
“Jokai Mor” Primary and Secondary School Băile Tuşnad
“Kiss Ferenc” Primary and Secondary School Mădăraş
“Petofi Sandor” Primary and Secondary School Dealu
“Balazs Jeno” Primary and Secondary School No. 1 Remetea
“Bem Jozsef” Primary and Secondary School No. 1 Secuieni
“Csiby Andor” Primary and Secondary School No. 1 Ditrău
“Domokos Pal Peter” Primary and Secondary School No. 1 Lunca de Sus
“Gaal Tamas” Primary and Secondary School No. 1 Borzont
“Majlath Gusztav Karoly” Primary and Secondary School No. 1 Lunca de Jos
“Marton Aron” Primary and Secondary School No. 1 Sândominic
“Petofi Sandor” Primary and Secondary School No. 1 Cristur
“Szekely Janos” Primary and Secondary School No. 1 Izvoare
“Szekely Mozes” Primary and Secondary School No. 1 Lueta
“Tompa Laszlo” Primary and Secondary School No. 1 Odorhei
“Zold Peter” Primary and Secondary School No. 1 Siculeni
Primary and Secondary School No. 1 Brădeşti
Primary and Secondary School No. 1 Mugeni
 “Jozsef Attila” Primary and Secondary School No. 2 Vărşag
“Nyiro Jozsef” Primary and Secondary School No. 2 Satu Mare
“Orban Balazs” Primary and Secondary School No. 2 Odorhei
“Pecsi Simon” Primary and Secondary School No. 2 Eliseni
“Tarisznyas Marton” Primary and Secondary School No. 2 Valea Strâmbă
Primary and Secondary School No. 2 Aldea
Primary and Secondary School No. 2 Crişeni
Primary and Secondary School No. 2 Poiana Fagului
“Laszlo Gyula” Primary and Secondary School No. 3 Sânpaul
“Marton Ferenc” Primary and Secondary School No. 3 Bancu
Primary and Secondary School No. 3 Păuleni
Primary and Secondary School No. 3 Valea Rece
Primary and Secondary School No. 4 Plăieşii de Sus
Primary and Secondary School No. 5 Cinod
“Bethlen Gabor” Primary and Secondary School No. 6 Odorhei
“Frater Gyorgy” Primary and Secondary School No. 7 Remetea
Primary and Secondary School Ulieş
Primary and Secondary School Valea Lui Pavel
Porumbenii Mari School
“Benedek Elek” Primary and Secondary School Avrămeşti
“Szent Istvan” Primary and Secondary School Sâncrai
“Aprily Lajos” No. 1 Primary and Secondary School Praid
“Nagy Imre” No. 12 Primary and Secondary School Miercurea Ciuc
“Makkai Andras” No. 3 Primary and Secondary School Rugăneşti
“Xantusz Janos” No. 3 Primary and Secondary School Miercurea Ciuc
“Arany Janos” School Mihăileni
“Nyiro Jozsef” School Frumoasa
“Augusztinovics Pal” Primary and Secondary School Şoimuşu Mic
“David Ferenc” Primary and Secondary School Mereşti
“Dr. Boga Alajos” Primary and Secondary School Cozmeni
“Endes Jozsef” Primary and Secondary School Sânsimion
“Fulop Aron” Primary and Secondary School Feliceni
“Janos Zsigmond” Primary and Secondary School Dârjiu
“Kelemen Imre” Primary and Secondary School Ocland
“Kriza Janos” Primary and Secondary School Capâlniţa
“Lorincz Aron” Primary and Secondary School Forţeni
“Mora Ferenc” Primary and Secondary School Goagiu
Primary and Secondary School Fântâna Brazilor
“Gal Sandor” No. 1 Primary and Secondary School Ciucsângeorgiu
“Imets Fulop Jako” No. 1 Primary and Secondary School Tuşnad Sat
“Josika Miklos” No. 1 Primary and Secondary School Atid
“Kollo Miklos” No. 1 Primary and Secondary School Ciumani
“Korosi Csoma Sandor” No. 1 Primary and Secondary School Vărşag
“Marosi Gergely” No. 1 Primary and Secondary School Simoneşti
“Martonffi Janos” No. 1 Primary and Secondary School Vlăhiţa
“Martonffy Gyorgy” No. 1 Primary and Secondary School Cârţa
“Petofi Sandor” No. 1 Primary and Secondary School Miercurea Ciuc
“Roman Viktor” No. 1 Primary and Secondary School Mărtiniş
“Tamasi Aron” No. 1 Primary and Secondary School Lupeni
“Vitos Mozes” No. 1 Primary and Secondary School Sâncrăieni
“Arany Janos” No. 2 Primary and Secondary School Sântimbru
“Balint Vilmos” No. 2 Primary and Secondary School Tomeşti
“Benedek Fidel” No. 2 Primary and Secondary School Bisericani
“Galfi Sandor” No. 2 Primary and Secondary School Cobăteşti
“Kos Karoly” No. 2 Primary and Secondary School Tuşnad Nou
“Sukosd Ferenc” No. 2 Primary and Secondary School Ocna de Jos
“Tamasi Aron” No. 2 Primary and Secondary School Vlăhiţa
“Tuzson Janos” No. 2 Primary and Secondary School Casinu Nou
“Xantusz Keresztes” No. 2 Primary and Secondary School Armăşeni
Primary and Secondary School No. 2 Jolotca
“Cserei Mihaly” No. 3 Primary and Secondary School Racu
“Nagy Istvan” No. 3 Primary and Secondary School Misentea
“Szekely Mozes” No. 3 Primary and Secondary School Ocna de Sus
Primary and Secondary School No. 3 Ulcani
“Marton Aron” No. 4 Primary and Secondary School Tăietura
“Siklodi Lorinc” No. 5 Primary and Secondary School Ditrău
“Mora Ferenc” No. 7 Primary and Secondary School Odorhei
“Jozsef Attila” No. 8 Primary and Secondary School Miercurea Ciuc

I-VIII Grade Schools (day school), providing education in Romanian:

Primary and Secondary School No. 1 Bălan
“O.C.Taslauanu” No. 1 Primary and Secondary School Bilbor
“Liviu Rebreanu” No. 9 Primary and Secondary School Miercurea Ciuc
Primary and Secondary School No. 1 Topliţa
“Sfantu Ilie” No. 4 Primary and Secondary School Topliţa
“Miron Cristea” No. 8 Primary and Secondary School Topliţa

I-VIII Grade Schools (day school), providing education in Hungarian and Romanian:

“Teodor Chindea” Primary and Secondary School No. 1 Voşlobeni
“Geo Bogza” Primary and Secondary School No. 2 Bălan
Primary and Secondary School Săcel
“Vaskertes” School Gheorgheni
“Bethlen Gabor” No. 1 Primary and Secondary School Lăzarea
“Dr.Lukacs Mihaly” No. 1 Primary and Secondary School Plăieşii de Jos
“Dumitru Gafton” No. 1 Primary and Secondary School Gălăuţaş
“Elekes Vencel” No. 1 Primary and Secondary School Suseni
“Fogarassy Mihaly” No. 1 Primary and Secondary School Gheorgheni
“St. Andrei” No. 1 Primary and Secondary School Sărmaş
Primary and Secondary School No. 1 Tulgheş
“Kajoni Janos” No. 2 Primary and Secondary School Ciceu
“Kos Karoly” No. 2 Primary and Secondary School Gheorgheni
Primary and Secondary School No. 2 Capu Corbului
Primary and Secondary School No. 2 Hodoşa
Primary and Secondary School No. 2 Izvorul Trotuşului
Primary and Secondary School No. 2 Livezi
Bilbor Special School


General High Schools, Technical Schools and Post-High School Facilities, Providing Education in Hungarian

“Eotvos Jozsef” School Odorhei
“Sover Elek” School Joseni
“Petofi Sandor” School Dăneşti
“Johannes Kajoni” Economic School Miercurea Ciuc
“Nagy Istvan” Arts High School Miercurea Ciuc
“Pallo Imre” Arts High School Odorhei
“Baczkamadarasi Kis Gergely” Reformed Theological High School Odorhei
“Segito Maria” Roman-Catholic Theological High School Miercurea Ciuc
“Sfanta Elisabeta” Roman-Catholic Theological High School Lunca de Sus
“Marin Preda” General High School Odorhei
“Marton Aron” General High School Miercurea Ciuc
“St. Nicolae” General High School Gheorgheni
“St. Ana” Arts and Crafts Special School Miercurea Ciuc
Ocland Special School
“Puskas Tivadar” High School Ditrău
“Gabor Aron” High School Vlăhiţa
Corund High School
“Tivai Nagy Imre” High School Sânmartin
Cristuru Secuiesc Unitarian Theological High School
“Dr.P.Boros Fortunat” General High School Zetea
“Orban Balazs” General High School Cristuru Secuiesc
“Kemeny Janos” High School Topliţa
“Spiru Haret” Arts and Crafts Vocational School Odorheiu Secuiesc
“Benedek Elek” Pedagogic High School Odorhei
“Banyai Janos” Technical College Odorhei
“Kos Karoly” High School Odorhei
“Venczel Jozsef” High School Miercurea Ciuc
“Zeyk Domokos” High School Cristuru Secuiesc
“Zimmethausen” High School Borsec
“Salamon Erno” General High School Gheorgheni
“Tamasi Aron” General High School Odorhei

General Highs Schools and Technical Schools Providing Education in Romanian

 “O.C. Tăslăuanu” General High School Topliţa
“Mihai Eminescu” National College Topliţa
“Octavian Goga” National College Miercurea Ciuc
“Marin Preda” General High School Odorheiu Secuiesc 
“St. Nicolae” High School Gheorghieni
“Miron Cristea” High School Subcetate
Corbu High School

General High Schools, Technical Schools and in Romanian and Post-High School Facilities Providing Education in Romanian and Hungarian

 “Batthyany Ignac” Technical College Gheorgheni
“Liviu Rebreanu” School Bălan
Gheorgheni School for Mechanical Engineering
“Szekely Karoly” High School Miercurea Ciuc
“Kos Karoly” School for Constructions Miercurea Ciuc



*
**

Sapientia– a private university located in Miercurea-Ciuc the county town of Harghita district 
A department of Babes-Bolyai University from Cluj, with courses in Hungarian language located in Sfantu Gheorghe, the county town of Covasna district
Modern Uzleti Tudomany Egyetem – a private university from Hungary located in Odorheiu Secuiesc (Harghita district)
College for educators and teachers functioning as a section of Babes-Bolyai University from Cluj, located in Ordoheiu Secuiesc (Harghita district)
A branch of Babes-Bolyai University from Cluj, with courses in Hungarian language, located in Georgheni city (Harghita district)

APPENDIX 3

The Network of Hungarian Museums and Cultural Establishments in the Counties of Covasna and Harghita

A. Hungarian Museums

1. Covasna

1. The National Szekler Museum – Sfântu Gheorghe
2. The Guild History Museum – Târgu Secuiesc
3. “Haszman Pal” Museum – Cernat
4. “Benedek Elek” memorial house – Băţanii Mici

2. Harghita

1. “Molnar Istvan” Museum – Cristuru Secuiesc
2. “Haaz Reszo” Museum – Odorheiu Secuiesc
3. “Tarisznyas Marton” Museum – Gheorgheni
4. Ciuc Szekler Museum – Miercurea Ciuc
5. “Sukos Ferencz” memorial house – Ocna de Jos
6. “Nagy Imre” memorial house – Miercurea Ciuc
7. “Tampa Laszlo” memorial house – Odorheiu Secuiesc
8. “Orban Balazs” memorial house – Odorheiu Secuiesc
9. “Tamasi Aron” memorial house – Odorheiu Secuiesc

B. Hungarian Cultural Centers in the Counties of Covasna and Harghita

1. Covasna

Municipal Cultural Center – Sf. Gheorghe
“Vidago” Cultural Center – Tg. Secuiesc
Cultural Center – Baraolt
Cultural Center – Covasna (attended by both communities)
“Mikes Kelemen” Cultural Center – Zagon
“Tamasi Aron” Theater – Sf. Gheorghe

2. Harghita

Municipal Cultural Center – Miercurea Ciuc
Municipal Cultural Center – Odorheiu Secuiesc
Cultural Center – Cristuru Secuiesc
Cultural Center – Vlăhiţa
Creation Center – Lăzarea
“Figura” Theater – Gheorghieni


* **

The Hungarian Consulate is functioning in Miercurea-Ciuc the county town of Harghita district 
In Sfantu Gheorghe, the county town of Covasna district, is located the Cultural Center of the Hungarian Republic 

Note: None of the above-mentioned town and municipal cultural centers have Romanian employees nor promote Romanian cultural projects (except for the Town Cultural Center in Covasna).

APPENDIX 4

Hungarian Written and Electronic Media in the Counties of Covasna and Harghita

1. Covasna County (2007)

“Haromszek” daily newspaper in Sfântu Gheorghe - supplements: “Hetfoi Sport” (weekly); “Rroma szombat” (weekly) and “Kovako”(quarterly)
“Szekely Hirmondo” weekly newspaper in Târgu Secuiesc
“Europai-Ido” bimonthly newspaper in Sfântu Gheorghe
“Erdovidek” weekly newspaper in Baraolt
“Tortenelmi Magazin” monthly magazine in Sfântu Gheorghe
“Slager Radio” in Sfântu Gheorghe
“Sepsi Radio” in Sfântu Gheorghe
“Siculus” Radio in Târgu Secuiesc
“Regio Radio” in Sfântu Gheorghe
“Profi” Radio in Târgu Secuiesc
“Polyp” TV station in Târgu Secuiesc
“Aktiv TV” stationin Sfântu Gheorghe

2. Harghita county (2007)

“Csiki Hirlap” daily newspaper in Miercurea Ciuc
“Harghita Nepe” daily newspaper in Miercurea Ciuc
“Udvarhei Hirado” daily newspaper in Gheorgheni
“Informaţia Harghitei” daily newspaper in Miercurea-Ciuc
“Gyergyoi Kisujsag” weekly newspaper in Gheorgheni
“Heti Hirdeto” weekly newspaper in Odorheiu Secuiesc
“Polgari Elet” weekly newspaper in Odorheiu Secuiesc
“Realitatea Transilvană” weekly newspaper in Miercurea Ciuc
“Uj Kelet” weekly newspaper in Gheorgheni
“Moldvai Magyarsag” monthly magazine in Miercurea Ciuc
“Szekelyfold” monthly magazine in Miercurea Ciuc
“Varoshazi Hirlap” monthly magazine in Odorheiu Secuiesc
“Csikszereda” monthly magazine in Miercurea Ciuc
“Miercurea Ciuc” monthly magazine in Miercurea Ciuc
“Megyehaza” monthly magazine in Miercurea Ciuc
“Comitatus” monthly magazine in Miercurea Ciuc
“Fejlesztesi Hirmondo” journal in Miercurea Ciuc
“Oroksegunk” journal in Odorheiu Secuiesc
“Delhegyalja” journal in Ciumani
“Fun FM” radio station in Miercurea Ciuc
“Extra” radio station in Topliţa
“Mix FM” radio station in Miercurea Ciuc
“Prima” radio station in Odorheiu Secuiesc
“Star” radio station in Odorheiu Secuiesc
“Csiki UPC TV” TV station in Miercurea Ciuc
“Digital 3” TV station in Odorheiu Secuiesc
“Duna” TV station in Hungary and the local studio in Odorheiu Secuiesc
“Feny” TV station in Gheorgheni
Gyergyo TV station in Gheorgheni


*
**

The most important TV networks (public, national and regional networks such as TVR1, TVR2, TVR Cultural, TVR Internaţional, TV Cluj-Napoca, TV Tg. Mureş) have daily programs in Hungarian language; the same conditions can be encountered in the national, regional and local radio- stations.


APPENDIX 5

Local and County Public Authorities in the Covasna County, by Nationalities,
after the 2004 Elections 

1. Covasna County

I. Current situation regarding the mayors of the cities, towns and villages in the Covasna county:
Total: 44– out of which 32 Hungarian ethnics and 12 Romanian ethnics

II. Current situation regarding the deputy mayors of the cities, towns and villages in the Covasna county:
Total: 43– out of which 34 Hungarian ethnics and 9 Romanian ethnics

III. Current situation regarding the president and vice-presidents of the Covasna County Council:
Total: 3– all Hungarian ethnics 

IV. Current situation regarding the local municipal councilors:
Total: 40– out of which 26 Hungarian ethnics and 12 Romanian ethnics

V. Current situation regarding the local town councilors:
Total: 47– out of which 26 Hungarian ethnics and 12 Romanian ethnics

VI. Current situation regarding the local village councilors:
Total: 445– out of which 353 Hungarian ethnics and 92 Romanian ethnics

2. Harghita county

I. Current situation regarding the mayors of the cities, towns and villages in the Harghita county:
Total: 67– out of which 57 Hungarian ethnics and 10 Romanian ethnics

II. Current situation regarding the deputy mayors of the cities, towns and villages in the Harghita county:
Total: 67– out of which 62 Hungarian ethnics and 5 Romanian ethnics

III. Current situation regarding the president and vice-presidents of the Harghita County Council:
Total: 3– all Hungarian ethnics 

IV. Current situation regarding the local municipal councilors:
Total: 74– out of which 57 Hungarian ethnics and 17 Romanian ethnics

V. Current situation regarding the local town councilors:
Total: 69– out of which 56 Hungarian ethnics and 13 Romanian ethnics

VI. Current situation regarding the local village councilors:
Total: 682 – out of which 597 Hungarian ethnics, 72 Romanian ethnics and 13 Roma ethnics
APPENDIX 6

REPRESENTATIVE ASSEMBLY OF THE ROMANIANS IN THE COUNTIES OF COVASNA, HARGHITA AND MUREŞ

We, the representatives of the Romanians in the counties of Covasna, Harghita and Mureş– mayors, deputy mayors, local and county councilors, parliamentarians, clergymen, as well as leaders of civic organizations, gathered here today, November 18th 2006 in Izvorul Mureşului, due to our concerns regarding the dangerous turn of events determined by the unconstitutional statements and actions of Hungarian political and civic leaders as to the transformation of this area into an enclave by gaining territorial autonomy on ethnic criteria, hereby adopt the following

DECLARATION

For 17 years, we have signaled the true intentions of the Hungarian politicians – allegedly divided into “radicals” and “moderates” – and now, we find ourselves facing an explicit request to remove the so-called “Szekler Land” from under the authority of the Romanian State and to transfer it under an exclusive Hungarian leadership.
It is not the lack of rights or the ethnic discrimination that determines this kind of actions; it is their refusal to accept Romanian administrative authority. No documents drawn up by Hungarian leaders have ever expressed an availability towards dialogue and peaceful cohabitation with the Romanian population. The Romanians have never been consulted with regard to any of their actions concerning the present and future of the region, although they represent over a third of the population in all of the three counties.
The seriousness of this situation is the consequence of the compromises and concessions of the Romanian politicians who have been ruling for the past 17 years. Left at the mercy of UDMR, the Romanians in this area have been abandoned and considered as “collateral losses”. Even now, nobody actually understands that the problem does not affect only the Romanians in these counties, but the entire country. Just like nobody understands that, although unaccepted de jure, Hungarian autonomy exists de facto in the region.
In fact, those who are discriminated and in need of support are the Romanians in the three counties, because the Hungarian majority dominates from an administrative, political and economic point of view, and its representatives exclusively apply ethnocentric principles.
Taking into account the aggravation of the situation, the lawful representatives of the Romanians urge the entire Romanian society, the Parliament, the Presidency and the Government of Romania as well as the Patriarchate, the Romanian Academy, the media and the civil society to take a stand and publicly and unequivocally express a firm position regarding the Hungarian leaders’ separatist and segregationist actions, aimed at gaining territorial autonomy on ethnic criteria. 
We request that the Parliament and the President of Romania should not adopt and promulgate the Law on the status of national minorities, initiated by UDMR and endorsed by the Government, which is meant to enact the territorial autonomy on ethnic criteria. 
Given the negative consequences of the legislation on administrative decentralization, enhancing the power of the permanently UDMR-controlled local authorities to the detriment of the Romanian population, we forewarn that these laws should not be adopted hastily and instead be open to public debate in order to establish the lawful mechanisms that can prevent the deepening of the discrimination against Romanian nationals.
We hereby request that the Local Public Administration Act be urgently amended so as not to allow the establishment of inter-community associations that directly or indirectly aim at gaining territorial autonomy on ethnic criteria.
We also request that any decision of the public authorities that affects the identity of the Romanians living in the area should be adopted only after consultations with the Civic Forum of the Romanians in Harghita and Covasna.
We reiterate the request that the Romanian population in Harghita and Covasna be represented in the Parliament, as well as in the management structures of the local public authorities, of the deconcentrated institutions and of educational and cultural establishments.
We also revert to the request that the Government and the Presidency establish distinct consultative structures for the counties of Covasna, Harghita and Mureş.
We also request: 
- Legal sanctioning of the discriminatory practices according to which employment in public positions is conditional upon Hungarian language skills.
- Ensuring that the official status of the Romanian language is observed in the activity of the local governments, including by amending the norms that undermine this status.
- Granting financial support to the Orthodox Episcopate of Covasna and Harghita, for its missionary and social work, for supporting small parishes, for rebuilding and maintaining the churches and other Romanian historical monuments, as well as for helping the underprivileged population.
- Granting financial support from the central government budget, for the projects of cultural, religious and civic associations in Covasna, Harghita and Mureş.
- Preserving the status of the Eastern Carpathians Museum as an institution of national interest.
- Keeping the Topliţa Cultural Center, the Arcus Cultural Center, as well as the National Archives County Sections under the direct authority of the Ministry of Culture and Cults and the Ministry of Interior and Administrative Reform, respectively.
- Co-financing from the central government budget the Romanian daily publications in Covasna and Harghita, as well as the scientific and cultural magazines published by cultural and educational institutions and by NGOs.
- Supporting Romanian language education, especially in towns with few Romanian students.
- Broadcasting TV and radio programs dedicated to the Romanian population and to the interethnic cohabitation in the region. 
We hereby recommend that, in the event of an administrative and territorial reorganization of the country, the ethnic criterion should not prevail, as it generates dysfunctions and discriminations.
We request that the central government, together with the Civic Forum of the Romanians in Covasna and Harghita, develop a national strategy meant to solve the specific issues existing in the areas where Romanian nationals are in a minority. 
The members of the Representative Assembly of the Romanians in Covasna, Harghita and Mureş call on their fellow countrymen of Hungarian origin to work together and establish a dialogue, as the only reasonable solution is peaceful cohabitation, based on mutual respect and European values.

This declaration was adopted in the presence and with the blessing of IPS Laurentiu Streza, Metropolitan of Ardeal, IPS Andrei Andreicut, Archbishop of Alba Iulia and PS Ioan Selejan, Bishop of Covasna and Harghita. The high priests have assured the assembly of the full support of the Romanian Orthodox Church, urging Romanian parties to overcome political differences and support the Romanians in this part of the country.

Izvorul Mureşului
November 18, 2006

For the Assembly,
The President of the Civic Forum of the Romanians in Harghita and Covasna
Lawyer Ioan Solomon


România. Spațiu, economie, societate

Zoltán Rostás: The Second Marginalisation of the Bucharest Sociological School

$
0
0

Zoltán Rostás: The Second Marginalisation of the Bucharest Sociological School

THE SECOND MARGINALISATION OF THE BUCHAREST SOCIOLOGICAL SCHOOL

Autor: Zoltán Rostás
The above title might seem strange to a large number of those who are knowledgeable about Romanian sociology. In the field’s general awareness there has been instilled the idea that the sociological school founded by professor Dimitrie Gusti[1] has been marginalised at the establishment of the communist regime in 1948. After the rehabilitation of sociology in the 1960s, doubled by professor Gusti’s rehabilitation, there has not been any more debate about any limitation of the interest for the interwar sociological school. And yet, quite subtly in the mid 1970s, but as noticeable as possible one decade later, the Gustian School has been overshadowed without actually being publicly excommunicated, as it had been in the 1940s. Therefore, this article will be dedicated to analysing the relatively hidden roots of this second marginalisation, to the emergence of its vague signs, respectively to its de facto realisation in the second half of the 1980s.
After a period of almost seven years, deemed as a liberalisation of the communist regime in Romania, in the summer of 1971 a radical change has taken place in the ideological orientation of the unique political party. In all appearance, a return to the 1950s’ atmosphere had taken place – however, the core of Nicolae Ceauşescu’ dictatorship contents was not based on the “enhancement of class struggle”, but on a forceful modernisation of the country, in light of a more vigorous national communism. Although this plenary meeting had momentarily paralysed the intellectual world, it was soon noticed that the leadership’s intention was not for the party to immediately regain total control, but to initiate a long process of withdrawing the concessions made to some social groups in the second half of the 1960s, when Ceauşescu’s group had decided it was going to gain supremacy.
The moment of the 1971 “theses” was not perceived by sociologists as a straightforward threat, although they must have understood: the development of this particular science was going to be controlled by the party. It was not until 1974, at the sudden demise of the undisputed leading voice of sociology, Miron Constantinescu[2] – when the Sociology Laboratory of the University was also dissolved – that it became evident that Ceauşescu’s regime had little need for sociologists. Along with the decrease in published volumes (Costea, 1983: 85-120) and the stricter control of research, the restructuring of sociological education was the most obvious sign of the marginalisation of sociology.
After a plenary meeting of the Central Committee of the Romanian Communist Party, in June 1977, the independent sociology department was dissolved, and social sciences were merged into the History-Philosophy Faculty. One might assume that the “theses” of 1971, respectively the disappearance of the mentor Miron Constantinescu in 1974 have been the direct cause for the throwback of
Miron Constantinescu
Miron Constantinescu
sociology and of the Gustian School research. But if we were to analyse the evolution of the steps taken to rightfully reinstate sociology as a science, sociological studies, the institutional system of research, we can ascertain that the decline in the 1970s is rooted in the very means of rehabilitation used in the 1960s. Thus, to justly understand the new marginalisation it is necessary to have a retrospective of the events in the years past.

The roots

Sociology’s return appears in the field’s common conscience as having a clear starting point in 1965, when, at a party congress, the party’s ideological dogmatism had lost enough of it its strength to make it possible to speak of the beginning of an era for the regime’s liberalisation. In this context, the party’s new general secretary, Nicolae Ceauşescu, at a party plenary meeting in December 1965, has harshly criticized the policy of the previous leadership towards social sciences. It is relevant to quote this passage, as it reflects the way the new leadership wished to emerge as an organisation that brings about justice and normalcy:
“In the field of the social sciences there has been some superficiality, narrow mindedness and a certain vulgarisation of a sum of theoretical theses, which has determined a decrease in the scientific level of research, the unscientific approach of some problems regarding our social life – that finds itself in a continuous process of revolutionary transformation -, as well as of some problems regarding the contemporary socialist development. The importance of sociology as a social science has not been fully comprehended, thus denying its role in the socialist society. All these aspects have resulted in bringing scientific thought and research in these fields to a halt, in lagging behind in a number of the most significant areas of scientific research” (Ceauşescu, 1968: 228-229).
Even overlooking the fact that Nicolae Ceauşescu and those who supported his rise to power had also been part of the old regime of Gheorghiu Dej, describing the destruction of a discipline, of its institutions and even of the destinies of its representatives only as “superficiality”, “narrow mindedness” and “vulgarisation” borderlines cynicism. The message in these phrases (deemed to be the free-pass signal for sociology) unequivocally shows, however, that the party needed sociology to support the “revolutionary transformation” and to solve “some problems regarding the contemporary socialist development”. The reason was not even remotely related to the thought that a society that fancies itself modern simply cannot afford the luxury to deny sociology. The political rehabilitation of sociology by this type of criticism to old party policies has been “translated” in many ways by those active in the sociological field – more or less virtual – of the 1960s, but no one has been able to foresee the limited structural aspect of this openness.
According to the mythology of the sociological community, the “founding hero” was supposedly Miron Constantinescu, brought back into the communist party’s leadership in 1965 and having a short sociological past in the interwar period. A certain image was built – that through Miron Constantinescu the new Romanian sociology would continue and take “to a new level” the tradition of the interwar school of Dimitrie Gusti. A more thorough analysis of the facts, though, will show that the shortcomings of the return of sociology will corrupt the entire evolution of the institutionalisation of the field.
One other element of the mithology can be doubted: sociological research did not start in 1965 and neither did the efforts to rehabilitate Gusti. While it is considered that Gusti’s rehabilitation and that of his field have been intertwined, the efforts have really been parallel. To present this process in full detail is not the purpose of this study, but we should mention that even since 1962 there have been field sociological research and efforts to rehabilitate professor Dimitrie Gusti. (The context has been auspicious to the rehabilitation of the founder of the sociological school, since the time of retrieving cultural traditions that had been rejected as reactioary in the 1950s has already come. Thus began th republishing of the works of Lucian Blaga[3], of Nicolae Iorga[4], while at the end of the 1960s Constantin Noica[5] and Mircea Eliade[6] were published as well.)
In 1964 Gusti’s rehabilitation and that of sociology are  precipitated, detailed articles are published, acknowledging professor’s merits, in ContemporanulRevista economică and even in the party’s ideological newspaper Lupta de clasă. Following propagandistic preparations, the apotheosis of the rehabilitation of sociology and of Dimitrie Gusti’s came after the 19th Party Congress, in 1965. At the aforementioned plenary meeting, the newly elected general secretary has denounced the Romanian Labour Party’s old policy for unjustly excommunicating sociology. However, after this political moment no administrative undertakings had been made to enforce these ideas through ministerial regulations, instatements, etc. Instead, there have only been some patters, primarily at the Faculty of Philosophy from the University of Bucharest. According to H.H. Stahl[7] :
„The one who struggled the most at that time was Bugnariu[8], who spoke to Herseni, also spoke to me in order to understand what happened and how things might be organised. Vlădescu-Răcoasa[9] also got involved – he had been our ambassador to Moscow and he was well regarded. There was then a whole series of moments in which things were not very clear to me. Nicuţă got involved […] and then embarked on a fierce campaign against Bugnariu and managed to bring him down. He was the Faculty’s dean and he managed to bring him down” (Rostás, 2000: 164-165).
So, in fact, the reinstatement of sociology triggered a struggle for new positions – a struggle that took place not in the professional and scientific area, but in the backstage of the communist party’s nomenklature. It is true that professor Constantin Nicuţă[10] had been professor Petre Andrei’s[11] assistant in Iaşi, and professor Gheorghe Vlădescu-Răcoasa had been Dimitrie Gusti’s assistant, but
Gheorghe Vlădescu-Răcoasa
Gheorghe Vlădescu-Răcoasa
their substantiations could only have been political, as they did not have any significant scientific work. In such a situation, the fate of the institutionalisation of sociology, of the quality of sociological education depended exclusively upon the one person that would have managed to be acknowledged as the leader of the new department. In that struggle the one who emerged victorious was obviously the one who had a stronger political standing. Thus, Professor’s H.H. Stahl’s conclusion does not come as a surprise: „Neither Nicuţă managed to stand out quite like he probably hoped for, nor did Vlădescu-Răcoasa. […] And the one who made it was… Miron Constantinescu” (Rostás, 2000: 165).
Professor Gusti’ disciple, Miron Constantinescu was a communist activist during his student years and held several important positions in the state and party apparatus after 1948. In 1957 he fell from grace with the party’s leadership for seven years, and then he was brought back into the leading team of Nicolae Ceauşescu at the 1965 party congress. At that time, he was the sociology professor with the highest position in the party’s hierarchy. According to the communist regime’s reasoning, he was the most qualified person to lead the sociology in Romania. As a result, the re-launch of sociology in 1965 took place based on his vision. Choosing not to consult the top specialists of the Gustian School, Miron Constantinescu has established a strategic vision that professor H.H. Stahl thought to be wrong. Professor Stahl expressed this opinion to me in the 1980s and it became public in 2000, when I published Monografia ca utopie [The Sociological Monograph as Utopia]volume which I previously quoted from:
“But Miron still had his old attitude, his old experience as a student who thought the method of sociological monograph, as Gusti had first conceived it, was very good. With one condition: that instead of it being focused on Gusti’s theory, it should be focused on historical materialism. And he said that, if instead of using people with different professional specializations in the teams, he believed that if he had used all the historical materialists he would have solved the problem. Instead of going the way Gusti did and making teams of small numbers of specialists, he thought it better to get all the sociology students into field research, to do generalised monographs. With the goal to make them all sociologists. But who needed them all? In Gusti’s time, we would educate large numbers of sociologists because they would have become high school teachers. But in the meantime sociology classes had been removed from high schools. So who needed them?” (Rostás, 2000: 167-168).
With such unclearness sociological education began at the University of Bucharest, in such confusion commenced the work of the Laboratory of Sociology – established and connected to Miron Constantinescu’s chair. The same goes for the massive research efforts on urbanisation. If the leading scholar for sociology was chosen on political grounds, the choice of professors for that department was just as anomalous. In H.H. Stahl’s opinion, the greatest flaw to Miron Constantinescu’s plan has been – apart from the lack of sociological competence – the complete and total neglect of the multidisciplinary character of field research, a mandatory method used in the Gustian School.
“He organised a Sociology Laboratory. Did he put in there, in this laboratory, did he summon specialists with different professional backgrounds? Oh, no! Only sociologists. Neither one of them had any technical training in any trade. They were generalists. When he realized it wasn’t working he gave up hope that anything good would come of it. He did his job the way he was told to. As Miron was surrounded by people who were not sociologists, he thought they could handle all sorts of courses. They created a course about methods and techniques, one about urban-rural sociology, a course on demography. These assistants came sniffing around me, trying to steal a little bit of my method, to carry it on. But that was not the solution. He also gathered geography professors, who had no clue what sociology was all about. They had the students learn which the highest mountains were, know them by name and height, which was 1300 meters tall and which was 1400 meters. I’m not kidding, this is what happened! He also had a history professor on his team, who taught the students about the revolution in 1848. That was completely useless. People who had no idea about social problems” (Rostás, 2000: 168-169).
Under Miron Constantinescu’s leadership, the only employed collaborator – as a substitute! – in sociological education was H.H. Stahl, although Traian Herseni[12], Ştefania Golopenţia[13], Mihai Pop[14] from the first teams would have been perfectly able to teach different basic subjects or special disciplines of sociology. From the 1930s’ generation, George Retegan[15], Coriolan Gheţie[16], Nicolae Dunăre[17] and Gheorghe Serafim[18]would have been able to provide from the very beginning an appropriate high-level sociological education, as well as expertise in field research. Another unexplainable issue is that the group of sociologists lead by Mihail Cernea[19] was not invited to teach in the Faculty, even though they had amassed field experience since 1962 and they had published sociological studies. Quite on the contrary, Miron Constantinescu had gathered around his chair a group of people who neither had any connection whatsoever with sociology and who nor later on did contribute in any significant manner.
Because of this amalgam of quantitative-functionalist sociology, a mixture of Gustian monographism and the so-called Marxist sociology, H.H. Stahl was also seriously considering to assume leadership of an ethnography department within the Romanian Academy. His argument was compelling:
“I had a lot more freedom. In sociology I had been really affected by all the restrictions. I couldn’t do any of the things I wanted to, nothing at all. [...] I had to deal with things that I just didn’t care about. I would have been interested in doing monographic research, but not in Miron Constantinescu’s way, which was completely wrong, his idea to use people… I’ve already spoken about it… I had a different way of doing things than the one he had” (Rostás, 2000: 236).
This evolution in sociological education and research that was invigorated after 1965 has made it so that Gusti’s rehabilitation parted ways even more significantly with the practice of sociological research. The first monograph on Dimitrie Gusti’s work, authored by Ovidiu Bădina[20], was published in 1965, the year of his official rehabilitation. The volume still bears the mark of Marxist-Leninist dogmatic critique, but the author tried to also emphasize the qualities of Dimitrie Gusti’s work. This OLYMPUS DIGITAL CAMERAbook turned Ovidiu Bădina into Gusti’s official researcher, but he was not involved in the organisation of sociological education. This relatively young researcher teamed up with Octavian Neamţu,[21] with whom he co-wrote a book on Dimitrie Gusti’s life, which appeared in the collection „Oameni de seamă” [Significant People] at Editura pentru Tineret [the Publishing House for the Youth], in Bucharest. This book diminishes the critique towards Gustian sociology, but struggles conspicuously to present Gusti with a strong democratic-patriotic attitude, sympathizing with the leftists and with the Soviet Union.
After these two volumes, the two anthologies published in the collection coordinated by Pompiliu Caraioan[22]  (one of the Professor’s last students) included a series of studies by some of Gusti’s major collaborators – they have written about important aspects of the School’s past work. Thus, Traian Herseni wrote about Gusti’s sociological theory, about regional monographs, about the Gustian project for a sociological atlas; H.H. Stahl wrote about the “methodical and technical” teachings of the monograph, about the Gustian project for a social sciences faculty and, naturally, about the completed Nerej monograph; Octavian Neamţu wrote about sociological publishing, about the organisation of scientific research and that of the Foundation’s and Social Service’s teams. However, after this sudden change for the better, Gusti’s rehabilitation was limited to publishing a critical series titled Opere [Works], which begun in 1968 and was finalised in 1977 with its sixth volume. All the volumes have been published thanks to the collaboration between two people who were very different but just as dedicated (for different reasons) to the idea of raising an interest for Dimitrie Gusti: Ovidiu Bădina, a young historian of sociology who had studied in Moscow and was well connected with the political leadership, and Octavian Neamţu, collaborator and perhaps the most zealous disciple of the School’s founder, but who – because of his past – was not trusted by the regime.
Thus, the way Gusti and sociology have been rehabilitated gave away not only the fact that it was actually the result of an improvisation, but also an obvious unclearness regarding the long road to accomplishing its institutionalisation. The leading people in the 1960s’ sociology had as their first and foremost purpose – in order to accelerate the institutionalisation of this discipline – to set up a number of workshops within the higher education system, instead of the clarification of the conceptualization of sociology. The educational programme was not created so as to help develop sociological skills. In fact, no one really knew what the programme should comprise, what it should consist of, considering “the socialist reality”. There weren’t made any concrete and tangible efforts towards including the profession of sociologist in the occupations nomenclature. To sum up, there has never been devised what today is called the mission of the sociology department and of the related institutions. We can safely say that from the experience of the Gustian School, from its accomplishments and failures, there was only as much knowledge passed on to the students as professor Stahl has managed to instil in them in the two or three years he spent at the University.

The 1970s involution

After the enthusiasm of the first years, when a significant number of students graduated, the fundamental problem of the reinvigorated sociological education has emerged. Many of the department’s graduates found themselves in a situation when the employer frowned upon “an intruder” and the young sociologist did not know exactly what s/he was meant to do. Basically, in the first years of the 1970s sociological education became neither Marxist (as Miron Constantinescu wished), nor was it capable to directly assist in accomplishing the party’s programme in production, education, agriculture and urbanisation, as the party’s leaders had insisted upon. As a consequence, sociology went into a crisis. And – as Stahl used to say – when Miron died, so did sociology.
To no avail had Miron Constantinescu organised the Social and Political Sciences Academy in 1970, which concentrated and coordinated all the research in the social sciences; to no avail had he initiated the “Viitorul social” magazine in 1972 – the importance and prestige of sociology had begun to decrease after the demise of its mentor, in 1974. This decrease of the weight of sociology was not immediately felt, it was not visible. The regime could not afford the luxury of simply cancelling out this discipline, as it had done in 1948. It wanted to reduce it to that was necessary for fulfilling its propagandistic purposes. This is also the conclusion professor H. H. Stahl had reached:
“So, after a few years, the state has naturally asked itself the question: what good are these sociologists? And they came to see that sociologists were of no use. Let’s then eliminate sociology. But that is difficult, there are international congresses of sociology and the country had to be represented. Miron had been a great presence, he had personal prestige. But once he died no one took his place, we completely dwindled. But this structure was kept for purely external political reasons. That’s it” (Rostás, 2000: 169).
Three years after Miron Constantinescu’s death, the party’s leadership itself has intervened to increase political control over sociological education:
 “The plenary meeting of the Communist Party’s Central Committee’s in June 1977 has decided that the training of teaching staff in the areas of philosophy and sociology for the party’s political and ideological activity, as well as for research and higher education, should be accomplished through graduate classes that would take one year – one year and a half and through the doctoral system at the «Ştefan Gheorghiu» Academy” (Costea et al., 1983: 216).
This conveyance of the training of sociologists to the party’s academy has entailed the merging of the philosophy, history and sociology departments into a single department in state universities. Thus, sociology has become a simple specialization in a larger department, with a pedagogical orientation. As a result, the freedom of choice for the young people who wanted to study sociology has been dramatically diminished. On the other hand, enrolling into graduate classes has become a matter of interest for the party’s political nomenklature:
„The candidates for these classes are recruited (our emphasis) from among the party activists and those of the mass and organisations, those in the field of ideological work, education and culturally instructive activities, the graduates of the «Ştefan Gheorghiu» Academy, as well as from the graduates of state higher education, with at least three years of experience in practical activity” (Costea et al., 1983: 216).
It is obviously useless to argue that such a strategy had nothing to do with the spirit of scientific sociology.
As a consequence, sociology has been reduced to virtually nil until 1989. A few courses were taught at the University, volumes of sociology were published, but at the same time there was a decrease in field research, and the results of those already carried out have ended up forgotten in the files of the Social and Political Sciences Academy. We do not wish to state that all sociological work was commendatory – there have been honest, accurate chapters and volumes – but it can be said that the works which reflected the social reality of the socialist years are documents of a certain way of writing sociologic work, rather than of scientific sociology.
In such a context, the research into the past of Romanian sociology did not evolve as impetuously as in the late 1960s either. The collection of volumes entitled „Sociologia militans” – in which important comments by the gustians about their own School were published – ceased to be published and the reprints of the works of the most important sociologists of the School have lingered as a mere promise.
The façade of a certain continuity in the Gustian School research was ensured by the fact that until 1977 the volumes from the series Opere [Works] by Dimitrie Gusti were being published, edited by Ovidiu Bădina and Octavian Neamţu. It was very likely that only the editors and the Academy’s clerks knew that by the mid 1970s the academic foremanship began to obstruct the two editors’ work of retrieval. Not even the first five volumes passed untouched by censorship, but the sixth volume “enjoyed” an unusual treatment even by the standards of those times. It was only after 1989, once Ovidiu Bădina resumed editing the Gustian work, that the events of 1976 were revealed.
“The sixth volume – Ovidiu Bădina wrote –, which in compliance with the approval given back then, should have been the last one, has had quite a paradoxical fate. It was supposed to unveil Gusti’s “laboratory”, the professor’s life and work in his last years. However, the sixth volume of Opere is not what I wanted it to be. Not because of the official censorship – with which we had managed to reach an understanding, looking for more appropriate ways to convey true culture to the wide public – was the sixth volume “mutilated”. No. No matter how serious our statement will sound, the fact that three fourths of the sixth Gusti volume was prohibited from being published was due to a review written by a «man of science», a review that we have never seen and whose author remains unknown to this very day. Why would a review – that we did not see and to which we did not have the chance to respond – determine the «presiding council of the SRR’s Academy» to reject approximately 300 pages from the sixth volume of Opere, Gusti, pages that comprised harsh truths about a terrible time, a time that crippled our culture? Were those pages «to blame»? Perhaps, in the reviewer’s opinion, it called out on a few things: Gusti had suffered, he had been terrorized, he had been kicked out of his home, he had been unrightfully pursued by the repression organs; the Romanian scientist and patriot had lived off “handouts” and off other people’s mercy for the rest of his life” (Bădina, 1993: 18).
This excerpt from Ovidiu Bădina’s preface reveals the fact that by the second half of the 1970s’ the anti-Gustian portance had become stronger with the leadership of social sciences in the academia.
After the publishing of the last volume of Opere in 1977, the history of the Sociological School stopped being a topic of interest to anyone except Ovidiu Bădina, who managed to publish the fragments that had been removed from the book in Familia, a magazine from Oradea. Without trying to belittle Bădina’s perseverance and courage, we must mention that during Ceauşescu’s regime it had become quite a common practise to be granted permission to publish in smaller magazines and publishing houses outside the capital, because they had much less accessibility and influence.
On the other hand, the decrease in the interest for Gusti’s work and for his School could also be noticed because not even the imminence of Gusti’s centennial (1980) did not manage to mobilize the rest of the researchers. Furthermore, after the two most outstanding personalities of the Gustian School, H.H. Stahl and Traian Herseni, were asked to write a history of Romanian sociology, as the dynamics of influence changed, they were eventually obstructed from bringing their common work to closure.
“The people in the Academy asked me to write a history of the Romanian sociology. A booklet. I said: Listen, Herseni published some work in this field. […] And I said I couldn’t write such work in any other way than in agreement with Herseni. They were fine with it. Milcu was the one who attended this matter and we agreed to do it this way. […] So I wrote this thing with him and we took the manuscript to the Academy. […] And we were told: Yes, you speak of this and that, you mention Kogălniceanu twice. Or some other person twice, mentioned once by Stahl and once by Herseni. Well, yes, ‘cause there are two different points of view. […] We redid some of it, some chapters we wrote together, but the truth is they did not want to print it. […] Someone – who had reviewed our text – wanted to be the one to write this paper” (Rostás, 2000: 193-194).
The administrative obstruction of the two scientists, professor Gusti’s most talented collaborators, was a sign of the decrease of the Gustists’ influence over their own history of sociology. Despite the fact that H.H. Stahl was a corresponding member of the Academy and Traian Herseni was perhaps the most published sociologist, when it came to the cultural and scientific past of the Gustian School, the new national-communist trend used all available methods to prevent the publishing of an undesired volume. Thus, the first “dialogue-work” of two scholars did not get published. “Herseni died, poor fellow. And the manuscript was left that way. Unpublishable. Rejected at the Academy” (Rostás, 2000: 194).
The last official sign of the appreciation the academic forum had for Dimitrie Gusti’s work was a volume coordinated by H.H. Stahl, simply entitled Dimitrie Gusti, and published for Gusti’s birth centennial in 1980. Some of the Professor’s collaborators and several newcomers to sociology have contributed articles. It was an eulogistic volume rather than a critical one – despite Stahl’s intention – which reflected the decrease in interest towards Gusti to a much greater extent than it showed a preoccupation to know him in depth. In fact, this volume has not even been debated in any way; it was only published to “check off” the centennial.
In the 1980s the research into the Gustian School disappeared from the official agenda – three published articles, each analyzing one aspect of the School’s work, simply cannot be considered anything but a result of individual and accidental preoccupation in the field. At the same time, it is true that – in 1981 – professor H.H. Stahl’s memoirs have been published, bearing the title Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice[Memories and Thoughts from the Old School of Sociological Monographs], but not in an academic publishing house, but at a literature-oriented one, Minerva. This volume, despite its memoir-like feel – in which the writing skills of the author come through – has proven to be the most complete and exciting history of the Gustian School. Beyond the immense amount of information, this book raised a series of questions and topics to be pondered on, that could make up the basis for some truly interesting and important research projects. In those conditions, the official sociological research did not respond to Stahl’s challenge in any way. This lack of interest was understandable, as the official historians of sociology were busy writing the volume Sociologia românească contemporană. The book, published in 1983, has allotted less than half of page to Gusti and his School. The volume is otherwise an important document of that particular time for the very reason that it eulogizes the development of Romanian sociology precisely during the most locked-in period since its rehabilitation in the 1960s.
It is very likely that a radical change in the communist party’s strategy to “capitalize on the progressist cultural legacy” would not have been noticed, if Henri Stahl’s volume, Eseuri critice. Despre cultura populară românească [Critical Essays. On Romanian Popular Culture] (Stahl, 1983) had not have caused quite a scandal. Immediately after being published, this work has been violently attacked by Luceafărul  (Adrian Riza) andSuplimentul literar-artistic of Scânteia Tineretului eseuri critice(Constantin Sorescu) magazines – both of which were standard bearers of protochronism, quite close to the propaganda department of the Communist Party’s Central Committee. Achim Mihu[23]has also joined this attack in the magazine Tribuna in Cluj. This unusual onrush had as its first and foremost reason the fact that the author had dared to resume the critical debate from the 1930s regarding Lucian Blaga’s and Mircea Eliade’s view of the Romanian village and folk culture, from the standpoint of a historian of the rural space, knowledgeable by means of scientific field research. The authors of these overly sizeable articles, that spread over several issues of the afore mentioned weeklies, without actually being specialists in folk culture, were tearing down the author of Eseuri critice – not using scientific arguments, as they did not possess the necessary knowledge in the field, but by invoking a so-called prestige. Much like the articles that attacked the shows on “Radio Free Europe”, the writers concluded that professor Stahl had resumed the debate over Blaga’s and Eliade’s views because of his own frustration, as he did not receive the sort of recognition they had.
This attack revealed the choice made by the time’s cultural authorities to turn national culture into a myth, to the disadvantage of an objective analysis of the village and of folk culture. As professor Stahl was a man of good faith, he did not draw conclusions based on this scandal, he did not understand why a preoccupation for the history of culture and science was frowned upon. He once more worked on the manuscript that the Academy rejected, he took out his own work and, entitling it Gânditori şi curente social-politice româneşti [Romanian  Thinkers and Socio-Political Trends] he brought forth a new book. Stahl’s manuscript was given to the Minerva publishing house, which turned it down after two years – in which time, as the professor stated in the 1980s, “God knows who read it or if anyone did”:
“I have complained to whomever I could, to the Central Committee, to the entire Olympus, and then it was allotted to Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, so they can publish it. But mister Mâciu[24]was the boss there. Mâciu who, after I had the debate with Blaga, had been so scandalized that he publicly declared he would never accept to publish my work again. […] So its fate there was quite clear. This is a book to be published after my death” (Rostás, 2000: 194).
There is no doubt that in the 1980s – in the midst of Ceauşescu’s regime – Lucian Blaga and the generation of 1927 have overcome the Gustian School once more. Not by the means of academic debate, but through attacks commanded from the propaganda department of the Communist Party’s Central Committee. The difference was that in the 1930s the two trends co-existed in parallel (with the exception of the few months of legionary dictatorship, when the Gustists had been silenced), and in the 1980s Stahl was refused any possibility of ever being published – until 1990. While three-four volumes of Lucian Blaga’s and Mircea Eliade’s work have been published each year, none of the Gustists’ work was nominated for publishing.

Conclusions

The second marginalisation of the Gustian School, that of the mid 1970s, thus had to come by objectively, since the communist regime had no need for this type of knowledge of the reality and for a scientific legacy to support it. It is true that the decrease of its importance during those years is also due to the dogmatism and lack of information on Miron Constantinescu’s part. However, as Nicolae Ceauşescu’s personality cult grew stronger and stronger, not even a just expression of sociology’s mission could have resulted in anything other than its marginalisation. As the importance of academic sociology diminished, the Gustian School’s research could not have had any success either, for the very reason that it no longer served the national orientation of the regime’s ideology. Seeing how Ceauşescu’s regime in the 1970s-1980s was oriented towards a mythological identity construction, it was supported and legitimized by the interwar philosophy of Blaga and the generation of 1927; thus, it no longer needed the rationalist analysis of the Gustists. Especially since the sociological critique of the philosophical theories could affect – mutatis mutandis – the unique party’s ideology. The contemporary analysis of the marginalisation of sociology and of the Gustian School sheds light on the uncertain statute of sociology in the midst of a totalitarian system.
References:
Bădina, Ovidiu. (1965). Dimitrie Gusti. Contribuţii la cunoaşterea operei şi activităţii sale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Bădina, Ovidiu şi Neamţu, Octavian. (1967). Dimitrie Gusti. Viaţa şi personalitatea. Seria „Oameni de seamă”. Bucureşti: Editura pentru tineret.
Bădina, Ovidiu. (1993). Introducere in Gusti, Dimitrie (1993) Opere, vol. VII. Texte stabilite, note şi comentarii de prof. univ. dr. Bădina, Ovidiu şi Neamţu, Octavian, Bucureşti: Editura Academiei Române.
Ceauşescu, Nicolae. (1968). România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste. vol. I., Bucureşti: Editura Politică.
Costea, Ştefan, Larionescu, Maria, Ungureanu, Ion. (1983). Sociologia românească contemporană, O perspectivă în sociologia ştiinţei. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi enciclopedică.
Gusti, Dimitrie. (1968-1993). Opere, vol. I-VII. Texte stabilite, note şi comentarii de prof. univ. dr. Bădina, Ovidiu şi Neamţu, Octavian. Bucureşti: Editura Academiei Române
Negru, Andrei. (2006). Viitorul social. Indice bibliografic adnotat. Cluj-Napoca: Editura Argonaut.
Rostás, Zoltán. (2000). Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl. Bucureşti: Editura Paideia.
Stahl, H. Henri. (1981). Amintiri şi gânduri  din vechea şcoală a  monografiilor sociologice. Bucureşti: Editura Minerva.
Stahl, H. Henri. (1983). Eseuri critice. Despre cultura populară românească. Bucureşti: Editura Minerva.
Stahl, H. Henri coord. (1980). Dimitrie Gusti. Studii critice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Şcoala sociologică din Bucureşti. (1971). vol. III.  Sociologia militans. Serie îngrijită de Pompiliu Caraioan. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Şcoala sociologică din Bucureşti. (1971). vol. IV.  Sociologia militans. Serie îngrijită de Pompiliu Caraioan. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Verdery, Katherine. (1994). Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu. Bucureşti: Humanitas.


[1] Gusti, Dimitrie (1880-1955), sociologist, philosopher and politician. University professor in Iasi and Bucharest. Member of the Parliament. Minister of Public Instruction, Cults and Arts (1932-1933). The founder of modern sociological education and of the Bucharest Sociological School. He initiated the sociological monographic research method and he carried out, since 1925, the first sociological field explorations. He was the initiator of the Social Service Law. He founded the Romanian Social Institute (1921), the journals The Archive for Social Science and Reform and Romanian Sociology. As general director (1934-1939), he modernized the activity of thee Royal Foundation “Prince Carol.” He was General Commissar of the Romanian  pavilion at the World Exhibition in Paris (1937) and in New York (1939).  In 1937 the International Institute of Sociology nominated him president for the organisation of the 14th International Congress of Sociology, that was supposed to take place in Bucharest in 1939. Together with V.I. Popa and H.H. Stahl, he established the Village Museum in Bucharest in 1936. Under his coordination, The Romanian Encyclopaedia (four volumes) was edited between 1938-1943. He was member of several foreign associations in the field. As President of the Romanian Academy (1944-1946) he lays the grounds for the National Council of Scientific Research (1946).

[2] Constantinescu, Miron (1917-1974), sociologist, politician. He had, after 1947, various leading positions in the communist party and state apparatus. Dimitrie Gusti’s student, he contributed to the rehabilitation of sociology after 1965.

[3] Blaga, Lucian (1895-1961), poet, playwright, philosopher, with a doctorate at the University of Wien, member of the Romanian Academy. He worked in diplomacy. In 1939, he was professor of philosophy of culture at the University of Cluj. One of the founders of the magazine Gândirea, editor of the magazine Saeculum (1943-1944).

[4] Iorga, Nicolae (1871-1940), historian, writer, journalist and politician, university professor in Bucharest, member of the Academy. Co-founder of the Institute for South-East European Studies (1914); manager of the Romanian School in Paris. He edited and managed many publications. Author of numerous volumes of sources, documents, monographs, syntheses (approx. 1600 titles). He organized the first congress in byzantinology (1922). Member of Parliament (1907-1940), president of the first Parliament of Greater Romania (1918); Prime Minister (1931-1932). He was assassinated by the legionnaires.

[5] Noica, Constantin (1909-1987), philosopher and essayist, post-mortem member of the Academy. Author of an ontology treaty and of some works on logics. He dealt with gnoseology and the theory of history and culture of philosophy.

[6] Eliade, Mircea (1907-1986), historian of religions, philosopher and Romanian writer established first in France (1945-1956), then in the USA (after 1956), professor at the University of Chicago, member of the Academy.

[7] Stahl, Henri H. (1901-1991), sociologist, historian, jurist, member of the Academy, Gusti’s most important collaborator, professor at the University of Bucharest until the elimination of the discipline in 1948. Important contributor to the reinstatement of sociological teaching and research after 1965. He had a determining role in the elaboration of the methodology of field sociological monographs. He participated at virtually all monographic campaigns of the School; he wrote the first complete monograph – the one of Nerej. He is the founder of Romanian historical sociology. He is also the first researcher from Romania who used statistics and archaeological history in historical research. He proposed a new periodization of the history of Romanians.

[8] Bugnariu, Tudor (1909-1977), philosopher, sociologist, journalist, university professor in Bucharest. Corresponding member of the Academy.

[9] Vlădescu-Răcoasa, Gheorghe (1885-1989), sociologist, economist and politician. Professor Gusti’s assistant starting from 1920, participant at the first sociological monographic campaigns. Romanian representative at the Geneva International Labour Bureau. After the war, he was Minister of Nationalities in the Groza government, Romanian ambassador in the USSR, professor. Substantial journalistic activity starting from 1922. Professor Gusti asked him to represent the Romanian sociological movement at international scientific conferences (The International Congress of Sociology, Geneva, 1933; Bruxelles, 1935), he was assigned vice-president for the Bucharest Congress, which was supposed to take place in the late summer of 1939.

[10] Nicuţă, Constantin (Costache) (1906-1991), philosopher and sociologist, university professor in Iaşi and Bucureşti, editor-in-chief of the sociological magazine Viitorul Social [The Social Future] (1972-1980). He was pro-rector of the Party School „A.A. Jdanov” (1955-1956), Deputy Minister of Education (1956-1958), Romanian ambassador in Austria (1958), member of the Romanian delegation at the UNO (1959), Romanian ambassador in France (1960-1963).

[11] Andrei, Petre (1891-1940), sociologist, philosopher and politician, university professor in Iaşi. He occupied the position of minister several times; representative of the leftist wing of the National Peasant Party. Contributions to axiology, ethics, sociology of knowledge. Post-mortem member of the Romanian Academy.

[12] Herseni, Traian (Hariton T., pen-name), (1907-1980), sociologist, anthropologist, Dimitrie Gusti’s close collaborator, assistant and then lecturer in rural sociology at the University of Bucharest and at the University of Cluj. In the fall of 1940 he was General Secretary at the Ministry of Public Instruction in the legionnaire government; he was incarcerated between 1951-1956, then he became researcher at the Academy’s research institutes. He was the most prolific author of the Bucharest Sociological School. He took part in the sociological monographs starting with Nerej. He lead the monographic team of Drăguş and he made the summary monograph of the villages in the area. He is one of the initiators of the regional sociological monographs in Romania. He wrote a history of Romanian sociology.

[13] Cristescu-Golopenţia, Ştefania (1908-1979), sociologist, ethnologist, student of Dimitrie Gusti, O. Densuşianu, and Marcel Mauss. She participated in the monographic campaigns starting in 1929, concentrating especially on popular rituals and ceremonies.

[14] Pop, Mihai (1907-2000), folklorist and anthropologist, participant at the sociological monographic campaigns since 1928 (Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova). After the war he took part in the establishment of the Institute of Folklore and became professor at the Chair of Folklore at the University of Bucharest. Herder Prize.

[15] Retegan, Gheorghe (1916-1998), sociologist and statistician, educated in the Gustian School conceptualization. During 1941-1950 he worked at the Central Statistical Institute (Central Section of Statistics). Arrested in 1950, incarcerated at Jilava, tried in 1954 and acquitted. He worked in economical and sociological research, in 1973 he became university professor until his retirement in 1976.

[16] Gheţie, Coriolan (1916-1990), sociology graduate, educated in the conception of the Bucharest Sociological School, he worked at the Central Statistical Institute.

[17] Dunăre, Nicolae (1916-1987), sociologist, ethnologist, educated in the Gustian School conceptualization, he took part in the Dâmbovnic research; researcher at institutes in the field in Cluj and Bucureşti.

[18] Serafim, Gheorghe (1912-?), sociologist and statistician, educated in the Gustian School conceptualization, participant, with H.H. Stahl at the research in Vrancea region; he worked at the Central Statistical Institute.

[19] Cernea, Mihail (born 1931, Iaşi), Romanian sociologist; since 1974 he work in the USA. Research in the areas of rural and industrial sociology. Corresponding member of the Romanian Academy.

[20] Bădina, Ovidiu (1932-1999), sociologist, he elaborated in 1965, with Octavian Neamţu, the first monographs about Dimitrie Gusti; he edited the works of Gusti (vol. I-VII), he founded the Centre for Research on Youth Problems in Bucharest.

[21] Neamţu, Octavian (1910-1976), sociologist, close collaborator of professor Gusti, his follower at the leadership of the Royal Cultural Foundation. He participated at the monographic campaigns of Cornova and Drăguş, he lead the student teams for research and social action (1934-1939).

[22] Andronescu-Caraioan, Pompiliu (1922-1971), journalist and editor, graduate of the Faculty of Letters and Philosophy, with the following specialization: sociology, aesthetics, literary criticism and pedagogy. He was editor-statistician at the Central Statistical Directorate, radio editor, scientific secretary at the Society for the Proliferation of Science and Culture. Initiator of the collections Sociology of Culture, Foreign Cultures, Romanian Culture and author of works and studies on literary history.

[23] Mihu, Achim (n. 1931), sociologist, university professor in Cluj, specialized in methods and techniques of sociological research, social epistemology, philosophical and cultural anthropology, industrial and small group sociology.

[24] Mâciu, Mircea (born 1928), sociologist. Leading positions at the Political Publishing House and Albatros Publishing House. He published essays, articles and studies in philosophy, sociology, history, literary theory and history. He tackles especially the re-valorization of Petre Andrei’s sociological work.

ION MOLDOVEANU – un sfînt necunoscut... Ca atâți alții!

$
0
0
Întâmplarea minunată pe care o relatez în rândurile ce urmează a fost prilejuită de publicarea pe site-ul  HYPERLINK "http://www.ioncoja.ro" www.ioncoja.ro a unui mai vechi articol scris de bădia Simion Ghinea la începutul anilor 90. Este, aș putea spune Textul zero al succesiunii de texte ce alcătuiesc materia miraculoasei întâmplări... Așadar

Textul zero

POGROMUL DE LA ABATOR. MĂRTURIA UNUI LEGIONAR
Simion Ghinea Vrancea
fost membru în Secretariatul Mişcării Legionare
Publicată în „Expres Magazin“ Nr.4
30 Ian. – 5 Febr. 1991
Cuvîntul redacţiei:
De la ivirea sa pe scena politică, dar mai ales de la venirea sa la putere, Partidul Comunist Român a confiscat şi istoria. Toate evenimentele în care P.C.R. era implicat sau doar contemporan, erau interpretate în lumina intereselor partidului. Revoluţia ne-a restituit şi istoria.
Acum avem din nou dreptul să ne scriem istoria aşa cum a fost, având un singur criteriu, adevărul. În aceste împrejurări este cu atât mai regretabilă amploarea care s-a dat comemorării rebeliunii legionare şi pogromului antievreiesc din Ianuarie 1941, puterea politică pronunţându-se asupra acestui eveniment şi etichetându-l, în condiţiile în care istoricii sunt departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt.
Am ascultat până acum doar punctul de vedere al unei poziţii. Să-l ascultăm şi pe al celeilalte. Publicăm aşadar şi opinia unui om care a făcut parte din conducerea Mişcării Legionare şi care deci cunoaşte evenimentele din interior. Credem că poate suscita discuţii menite să ne conducă la aflarea adevărului.
Redacţia

O ÎNSCENARE – MASACRUL DE LA ABATOR
De cinzeci de ani are loc în România un proces straniu. Zic straniu pentru că în timp ce acuzatorii au putut spune verzi şi uscate, acuzaţii au tăcut pentru că li s-a pus lacăt la gură.
În 1947, Petre Pandrea a tipărit o carte de specialitate – era un penalist emerit, în care cita cazuri de „psihoză şi demenţă colectivă“ din timpul revoluţiei franceze şi din aşa zisa rebeliune legionară din Ianuarie 1941.
Doi ani mai târziu, ne-am întâlnit în aceeaşi celulă la Ocnele Mari: eu ca legionar, Pandrea ca „tovarăş de drum imbecil“ (expresia lui Pandrea). Îi citisem cartea şi l-am întrebat, ce surse a folosit cu privire la evreii ciopârţiţi şi spânzuraţi în cârlige la Abatorul din Bucureşti în zilele „rebeliunii“? Mi-a răspuns, din cartea Pe marginea prăpastiei, despre care mult mai târziu am aflat că fusese întocmită de Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret de informaţii (S.S.I.). Asta aveam s-o aflu, a precizat Pandrea, cu puţin timp înainte de arestare, de la medicul şef al Abatorului.
       Petre Pandrea îl cunoscuse pe doctor în casa lui Lucreţiu Pătrăşcanu, aflând cu altă ocazie că pe la sfârşitul lui Noiembrie 1940, doctorul fusese vizitat la birou de o echipă de poliţişti „misterioşi“, care i-au cerut voie să fotografieze anumite „aspecte“ din incinta abatorului. Medicul a fost contrariat: Ce să fotografieze şi de ce? Dar după două luni avea să deslege misterul, văzând fotografiile din infama culegere de minciuni, trucaje şi calomnii menite să-i discrediteze pentru totdeauna pe legionari în ţară şi străinătate. Povestea cu abatorul, aşa cum a spus-o Pandrea, a circulat prin toată închisoarea. Zece ani mai târziu m-am întâlnit iar cu Pandrea, de data asta la închisoarea din Aiud şi din nou l-am rugat să reia povestea cu abatorul, de faţă fiind prinţul Ghica şi Petre Tuţea.
Să presupunem că totuşi versiunea din „Pe marginea prăpastiei“ nu cade pe temeiul doar al celor relatate de Pandrea. Se impun atunci, de la sine, câteva întrebări:
1. Cum de n-a fost implicat nici un legionar în abominabila crimă de la Abator? Repet: nici unul! Şi mă refer la legionari calificaţi ca atare, nu la scursurile mahalalei, care în împrejurări tulburi, precum cele pe care le trăia Bucureştiul, puteau pune cămaşa verde pentru ca, la adăpostul ei, să intre prin casele oamenilor paşnici să fure şi chiar să ucidă. Antonescu a fost necruţător cu legionarii, care plătiseră cu sângele lor detronarea regelui nebun Carol al II-lea şi prin asta înlesniseră înscăunarea lui Antonescu la putere, în ziua de 6 Septembrie 1940. Sute şi mii de tineri au luat drumul temniţei, unii pentru vini imaginare. Alţii au fost executaţi. Dar, încă o dată, nici unul pentru cele întâmplate la Abator. Nici un legionar, în 1941, nu a fost acuzat de crime faţă de evrei.
 2. Cum de au avut timp legionarii, în zilele de cumpănă ale rebeliunii, când se juca viitorul lor politic, chiar viaţa lor, cum de au avut timp şi ce motive au avut pentru a se deda la devastarea magazinelor şi caselor evreeşti?
 3. Cum de n-a fost transformat acest loc pângărit – abatorul – într-un sanctuar, într-un simbol al holocaustului, ca Auschwitzul, de pildă, după 23 August 1944? Cum de se vorbeşte despre un „progrom de la Bucureşti“ abia acum, după 50 de ani?
       La prima întrebare se poate răspunde uşor. Nu evreii reprezentau pentru legionari pericolul mortal, ci putchul militar din ziua de 21 Ianuarie 1941, al cărui autor era generalul Antonescu, sprijinit de o putere străină, respectiv Germania lui Hitler. Căci numai cu asentimentul acestuia Antonescu a trecut la acţiune, fapt care nu-l onorează. Să vii la putere sau să vrei să rămâi la putere cu ajutor străin, e cea mai mârşavă abdicare de la demnitatea ta de român. (Asta am învăţat-o de la Corneliu Codreanu).
La celelalte întrebări las să dea răspuns persoane mai calificate. Acest răspuns va trebui să cuprindă rezultatele minime ale anchetei penale: numele victimelor şi ale făptuitorilor, ştiut fiind că nimic nu a împiedicat, la momentul respectiv, cercetarea şi  anchetarea completă a „crimelor legionare.“ Au făcut-o? Dacă nu, de ce?

Reproduc mai jos un schimb de mesaje care s-a produs azi pe Internet. Azi, în a treia zi de Paște.

Textul nr 1

Comentariu făcut de  CAMI la articolul Simion Ghinea și „Abatorul”, publicat pe  HYPERLINK "http://www.ioncoja.ro" www.ioncoja.roîn 26 aprilie 2013
„Chiar dacă este târziu aş vrea să fac şi eu un comentariu.
Am auzit de la tatăl meu multe poveşti!
O să încerc să vă spun două.
I. În perioada vânării de legionari, la Ploieşti, în faţa Gării de Sud, au fost aduşi câţiva legionari pentru a fi împuşcaţi. Printre ei se alfla şi fratele tatălui meu care avea un nume asemănător cu al unui legionar. A fost ridicat şi aliniat în locul mai sus amintit pentru a fi executat prin împuşcare. Era numai o asemănare de nume! Când a începunt execuţia s-a prezentat cel care era adevăratul legionar şi a zis: eu sunt … acesta nu este decât o asemănare de nume…. şi a fost împuşcat. (nu ştiu cât adevăr este dar tare aş vrea să aflu).
II. Cînd au intrat ruşii în ţară, în satul tatălui meu, mergeau din casă în casă să rechiziţioneze cai(cei care aveau). Un vecin “binevoitot” a pârât familia tatălui meu că ar avea cai. Au intrat în gospodărie doi soldaţi încercând să-i determine pe gospodari să predea calul. Cu toate argumentele invocate(prin semne) nu au putut fi convinşi. În mod miraculos s-a aflat prin apropiere o femeie rusoaică soldat(probabil mai mare în grad)şi i-a întrebat dacă miroase a cal în gospodărie şi de ce fac abuz … i-a dus în răspântie şi i-a împuşcat (pe soldaţii ruşi)… au căutat animale în altă parte, chiar şi l-a vecinul care pârîse şi unde mirosea a cal!
Eu nu am dovezi, acestea sunt simple poveşti! Dar sunt convinsă că dacă se vrea adevărul, se poate afla; chiar şi după foarte mulţi ani!
Eu am experimentat revoluţia de la Timişoara unde s-a spus că securitatea a omorât şi a torturat legând cu sârmă pe cei ce erau contra regimului. S-a dovedit um nare fâs. Oare nu acelaş scenariu a fost şi la “Abator”?”
Textul nr 2

Mesaj către doamna CAMI

În data de 7 mai 2013, 13:52, ion coja < HYPERLINK "mailto:ionzcoja@yahoo.com" \t "_blank" ionzcoja@yahoo.com> a scris:
„Hristos a înviat!
Doamnă Cami, este deosebit de importantă mărturia dvs. Fapta acelui om ar intra în istoria demnității românești, nu numai legionare. Haideți să vedem cum putem certifica cele spuse de dumneavoastră. Nu ar fi prea complicat: există o listă a legionarilor asasinați în 1939, când a foct marea prigoană. Putem vedea dacă este vreunul care are numele unchiului dvs. Așadar, care era numele unchiului dvs?
Vom proceda cu toată discreția, vom cădea de acord cum să facem publică această dezvăluire care, după părerea mea, vă onorează și pe dvs în mod deosebit.
Nu, nu e târziu să se afle ce fel de oameni au putut fi niște români de-ai noștri! Adevărați sfinți!
Vă rog să-mi confirmați primirea acestui mesaj printru-n replay. Putem lua legătura și prin telefon: 0744 90 38 90!
Tot binele! Ion Coja”

Textul nr 3

From: cami ...........
To: ion coja <ionzcoja@yahoo.com> 
Sent: Tuesday, May 7, 2013 2:16 PM
Subject: Re:

„Adevărat a înviat!
Se numea Ion Moldoveanu. Dacă aveţi posibilitatea să verificaţi în arhive m-ar interesa foarte mult să cunosc cât este adevăr şi cât legendă.
Mulţumesc,
Camelia Furtună”

Textul nr 4

Mesaj adresat doamnei CAMI

„Are copii? Mai trăiește cineva dintre apropiații care ar putea cunoaste această poveste?”
Textul nr 5

„Am nevoie de lista celor 300 de legionari uciși în septembrie 1939. Urgent.”
(Mesaj trimis simultan la adresa de Email a domnilor Nicu Calotă, Sorin Andrei, Gheorghe Buzatu și revistei „Permanențe”)

Textul nr 6

Primesc de la dl Gheorghe Buzatu următorul răspuns:


 HYPERLINK "http://mail.yahoo.com/" \o "Click to search for messages with same subject" Lista legionarilor asasinaţi la 21-22 sept. 1939 - Succes - După calculele noastre au fost asasinaţi peste 250 legionari

Bibliografie:

Vezi Gh. Buzatu şi colaboratori,Radiografia dreptei româneşti (1927-1941), Bucureşti, Editura FFPress, 1996, pp. 120-123 (inclusiv bibliografie); M. Tase,Miti Dumitrescu, Salzburg, Colecţia "Omul Nou", 1952; Mişcarea Naţional Creştină, Noua Dreaptă, revistă online, disponibilă pe Internet.

MASACRATI IN PIATA Sf. ELEFTERIE DIN BUCURESTI, LA 21 Sept. 1939

Dumitrescu Miti (avocat)
Ionescu Ion (student)
Isaia Ovidiu (fotograf)
Moldoveanu Ion (student)
Paraschivescu Gheorghe (student)
Popescu Cezar (student)
Stãnciulescu Marin (mecanic)
Popescu Traian (student)
Vasiliu Ion (desenator)

ASASINATI LA INCHISOAREA RÂMNICUL SÃRATîn noaptea de 21-22 Sept. 1939

Sunt târâti pe rând în curtea închisorii si asasinati:
Clime Gheorghe (inginer)
Cantacuzino Alecu (avocat)
Iotu Nicolae (avocat)
Tell Alexandru (avocat)
Furdui Gheorghe (doctor în teologie)
Dobre Bãnicã (licentiat)
Polihroniade Mihail (avocat)
Craja Paul (medic)
Simulescu Sima (profesor)
Apostolescu Gheorghe (comerciant)
Istrate Gheorghe (licentiat)
Banea Ion (avocat, medic)
Serafim Aurel (inginer)

ASASINATI IN SPITALUL MILITAR DIN BRASOV

Cotigã Traian (avocat)
Ionicã Eugen (inginer)
Siancu Emil (ofiter)
Pihu Grigore (licentiat)
Susman Iuliu (functionar)
Herghelegiu Ion (avocat)
Proca Gheorghe (functionar)

ASASINATI îN LAGÃRUL DE CONCENTRARE DE LA MIERCUREA CIUCULUI

În acea noapte sângeroasã, 44 de legionari au fost treziti din somn si strigati de pe o listã de cãtre un ofiter. Li s-a cerut sã se pregãteascã repede cã trebuie sã plece în alt lagãr.
În fata portii de sârmã ghimpatã s-a format coloana. La lumina lãmpaselor au fost legati unul de altul de mâini cu funii. De jur împrejur, încercuiti de agenti-cãlãi, pornesc spre drumul jertfei lor supreme.
Inaintea de iesirea din lagãr, Iordache Nicoarã, cel mai iubit de toti pentru necuprinsa dragoste si bunãtate ce revãrsa în jurul lui, spune “Tatãl Nostru”.
Între tufãriile din apropierea lagãrului îi astepta mitraliera. Aici începu sã se spunã o altã rugãciune. Mitraliera însã n-a lãsat-o sã se sfârseascã. Cei 44 de flãcãi – legionari – români se prãbusesc, unul peste altul, cu rugãciune pe buze. Unul dintre ei mai putu striga într-o ultimã suflare: “Trãiascã Legiunea si Cãpitanul!”

Benec Constantin (functionar)
Biris Ovidiu (avocat)
Borzea Titus (student)
Buhai Vasile (functionar)
Cioflec Marius (student)
Comjic Stefan (student)
Coman Cozmin (student)
Gheorghe Constantin (student)
Constantinescu Dumitru (medic)
Corbeanu Vasile (student)
Dobrin Liviu (medic)
Dorca Afilon (teolog)
Docaru Dumitru (subinginer)
Enescu Ion (functionar)
Felecan Vasile (muncitor)
Filipov Vasile (student)
Gârniceanu Florin (ofiter)
Grama Iosif (student)
Iordache Nicoarã (asist. univ.)
Macoveschi Ion (student)
Micu Augustin (inginer)
Mincã Ilie (ofiter)
Miter Ion (student)
Noaghea Virgil (student)
Nitiu Aurel (student)
Pavelescu Alexandru (avocat)
Popa Tiberiu (student)
Popescu Marin (student)
Popescu B. Anton (functionar)
Prodea Nicolae (muncitor)
Rãdulescu Virgil (ziarist)
Raicu Constantin (licentiat)
Stamate Eugen (student)
Stegãrescu Const. (licentiat)
Strugaru Nicolae (avocat)
Susai Vasile (licentiat)
Teodorescu Gheorghe (sculptor)
Tiponut Gheorghe (elev)
Todan Coriolan (student)
Ungureanu Corneliu (licentiat)
Ursu Ion (student)
Vasiliu I. Gh. Galus (ofiter)
Vilmus Adam (muncitor)
Zache Petre (functionar)

ASASINATI IN LAGÃRUL DE CONCENTRARE VASLUI

Antoniu Ion Pâsu (avocat)
Belgea Ion (avocat)
Boboc Constantin (student)
Borzea Virgil (ofiter)
Bujgoli Spiru (licentiat)
Busuioc Ion (student)
Calpãr Mihai (teolog)
Cârdu Valeriu (poet)
Clime Traian (functionar)
Comãnescu Nicolae (ofiter)
Danielescu Iosim (student)
Dobre Ion Radu (muncitor)
Gârniceanu Victor Puiu (avocat)
Goga Mircea (student)
Maricari Nicolae (ofiter)
Moraru Alex Bubi (student)
Motoc Mircea (student)
Nicolicescu Gheorghe (inginer)
Popescu Spiru (student)
Popescu Vasile (student)
Rãcman Gogu (student)
Riosanu Petre (inginer)
Spânu Iordache (student)
Stahu Teodor (avocat)
Sola Stavre (student)
Supila Polisperhon (student)
Teohari Mircea (student)
Tucan Boris (student)
Tudose Teodor (avocat)
Volocaru Gheorghe (functionar)
Zus Radu (student)

Vreme de douã zile, trupurile lor sunt lãsate în vãzul lumii. Dascãlii primeau ordin sã aducã pe rând școlile de copii ca sã priveascã pe acesti feciori transformati într-un morman de cadavre.
…Astfel voiau cãlãii sã imprime teroarea în inima tânãrã a elevilor.

ASASINATELE DE PE TOT CUPRINSUL ȚÃRII LA 21-22 Sept. 1939
Politia si unitãtile de jandarmerie din toate judetele au primit, în aceeasi noapte, ordinul sã aresteze si sã execute imediat, în locuri publice, câte trei legionari.

JUDETUL
Arad
Mãdutã Ioan (avocat)
Bulboacã Ioan
Julan Ilie (agricultor)
Arges
Pielmus Ioan (ofiter)
Olteanu Vasile
Amzãr Traian
Bacãu
Condopol Mircea
Mandache Alexandru
Antonovici Constantin (student)
Bãlti
Condratiuc Alexe
Ursache Victor
Gherman Ioan

Bihor
Cozma Lazãr
Jude Dumitru
Botosani
Iftimutã Vasile
Grigoriu Mihail
Mancos Gheorghe
Brãila
Bobota Teodor
Udrea Ion
Brasov
Faur Ioan (profesor)
Bordeianu I. Lehaciu
Nicolici Nicolae
Popacioc Radu
Buzãu
Voinea Constantin
Caliacra
Cranica Petre (student)
Popescu Hristu (tãran)
Cavachi Dumitru (student)
Câmpulung
Irimiciuc Valerian (cojocar)
Tãranu Traian
Cozan Luchian
Caras
Borzac Lazãr (muncitor)
Bãleanu Ion (functionar)
Cerbu Iancu
Cernãuti
Pisarciuc Silvestru
Regwald Francisc
Molotiuc Ioan
Cetatea Albã
Vlãdãu Ioan
Pãucã V. Dumitru (revizor scolar)
Curoglu Damian
Ciuc
Duma Iosif (profesor)
Caranica Ioan
Mirea Ilie
Cluj
Cuibus Petre
Eremia Niccolae
Constanta
Chivu Ion (preot)
Chiriazi Constantin (functionar)
Mocanu Staicu (preot)
Secãrescu Ion (preot)
Covurlui
Popa Costãchel
Croitoru Tudor
Potolea Gheorghe (ofiter invalid de rãzboi)
Dâmbovita
Nitescu Petre
Lungu Ion (învãtãtor)
Gâlmeanu Ion (student)
Dolj
Horculescu Nicolae
Poenaru Ilie
Stefãnache Ioan
Dorohoi
Surugiu Gheorghe
Barbu Gheorghe
Honceru Ion

Durostor
Nastu Nicolae (tãran)
Manganita Constantin (tãran)
Memu Dionisie (tãran)
Fãlciu
Codreanu Ion (inginer)
Nicolae Emil
Croitoru Vasile
Gorj
Serban Constantin
Munteanu Gheorghe (cãpitan)
Motomancea Grigore (preot)
Hotin
Dubuleac Vasile
Dubovinschi Teodor
Soroceanu Dumitru Iacob
Hunedoara
Popa Petre (muncitor)
Cornea Gheorghe
Sârbu Nicolae
Ialomita
Manolescu Grigore
Constantinescu Constantin
Badea Traian
Iasi
Dãnilã Nicolae (licentiat)
Leontin Miron (preot)
Bagdad Elena
Lãpusna
Diaconescu Vasile (colonel)
Florescu Sergiu (ziarist)
Palamarciuc Ion
Maramures
Butnaru Ion
Chirculitã Dumitru
Belidean Mircea (student)
Mehedinti
Gheorghiu Victor
Geacu Hristu Petre
Gheorghievici N.
Mures
Rusu Iacob
Paletas Francisc
Pãdureanu Nicolae
Muscel
Nerasan Ion (avocat)
Stancu
Nãsãud
Tonea Simion
Girigan Cornel
Tolan Alexandru
Neamt
Malinici Nicolae
Avãdanei Vasile
Puiu Vasile
Olt
Gãman Florea (elev)
Mânzu Dumitru (student)
Preda Gheorghe
Orhei
Zalupcescu Grigore
Mocanu Andrei
Rãileanu Naum
Prahova
Cojocaru Alexandru
Filip Dumitru
Putna
State Vasile
Voinea Nicolae
Marin Petre
Roman
Creangã Vasile
Romanati
Niculescu Gheorghe
Oprovici Horia
Sãlaj
Burcas Augustin
Satu Mare
Bozântan Victor (avocat)
Jitaru Spiridon
Severin-Lugoj
Galescu Pavel (curelar)
Ghindã Gheorghe (muncitor)
Sârbu Damaschin (tãran)
Soroca
Levizchi Stefan (elev)
Stiucã Boris
Criclivai Azare
Suceava
Rãut Ion
Gemeniuc Ion
Jitaru Spiridon (student)
Târnava Micã
Bârzã Gheorghe
Pris Ion
Codrea Nicolae
Tecuci
Cãsãneanu Gheorghe
Teodorescu Spirache
Baciu Vasile (student)
Teleorman
Abagiu Dumitru (comerciant)
Cristea Aristotel
Toader Dumitru (comerciant)
Tighina
Heidenrich Vladimir
Cãldare Constantin
Caragancev Ion
Timis-Torontal
Udrea Teodor (croitor)
Dragomir Gheorghe (sofer)
Cocora Alexandru
Trei Scaune
Lascãr Gheorghe (inginer)
Vrânceanu Gheorghe
Caranica Enache (licentiat)
Turda
Cucerzan Constantin (student)
Nichita Augustin (mãcelar)
Tonceanu Gheorghe (student)

Vâlcea
Nicolaescu Aurel (preot)
Diaconescu Dumitru (preot)
Vasilescu Nicolae (tâmplar)

Cadavrele celor asasinati au fost lãsate timp de trei zile expuse în pietele publice. Elevii din toate scolile au fost adusi sã le vadã si nici copiii celor ucisi nu au fost crutati de la acest spectacol.



Textul nr 7

Trimis pe adresa Doamnei CAMI:

 În data de 7 mai 2013, 18:22, ion coja < HYPERLINK "mailto:ionzcoja@yahoo.com" \t "_blank" ionzcoja@yahoo.com> a scris:
„Pe lista celor 300 de legionari figurează într-adevăr un MOLDOVEANU ION, student, executat la București, în Piața Elefterie, acolo unde fusese asasinat Armand Călinescu. Deci se confirmă povestea spusă de dumneavoastră, cu o singură precizare care mai trebuie făcută: Unchiul dvs nu cumva se afla la București? Felul cum ați povestit dvs, anume că i-a adunat pe toți cei ce urmau să fie împușcați și a început executarea lor se potrivește bine cu Bucureștiul, unde au fost executați mai mulți legionari, circa 12 inși, pe când la Ploiești au fost executați numai 2 legionari.
Încercați să vă aduceți aminte toate detaliile. Oricum, dovada s-a făcut și vă felicit, vă sunt chiar recunoscător.
Deci: ce vă mai amintiți că ați auzit de la tatăl dvs despre acel moment? Era posibil ca unchiul dvs să fi fost pe la București? Și cum de s-a produs confuzia? Cu ce se ocupa la acea dată unchiul dvs, în septembrie 1939?”






Textul nr 8

Mesaj primit de la doamna CAMI

„Nu, în nici un caz nu a fost vorba de Bucureşti, ci de Ploieşti, Gara de Sud. Nu ştiu cu ce anume se ocupa în 1939 fratele tatălui meu;  nu a precizat data când s-a petrecut evenimentul, ci numai povestea în sine. Dar din povestirile celelalte rezultă că se ocupa cu de toate pentru a-şi câştiga existenţa: lucra la fabricarea de cărămidă, creştea animale şi lucra la câmp. În nici un caz nu era în Bucureşti şi nici student nu a fost. Din câte am înţeles a fost vorba de confuzie de nume. Îl chema tot Ion Moldoveanu.”



Textul nr 9
  
Mesaj către doamna CAMI


„Aceasta este lista, așa cum mi-a trimis-o dl prof Buzatu. Se pare că aveți dumneavoastră perfectă dreptate și memoria nu v-a înșelat: pe lista alăturată sunt menționate câte trei nume la fiecare județ. Numai la județul Prohova sunt trecute două nume... Lipsește al treilea, Moldoveanu Ion, trecut din greșeală la lista celor uciși în București.
Doamnă, sunt extrem de emoționat! Ați creat un moment extraordinar, despre care se va vorbi, căci gest precum cel al studenului Ion Moldoveanu nu are pereche! Dumneavoastră ați salvat din uitare un nume, al unui sfînt și al unui erou deopotrivă! Vă îmbrățișez!
Mai vorbim!”


Textul nr 10

Mesaj către doamna CAMI

„Doamna Furtună, Pregătesc un text despre această întâmplare extraordinară, de două ori extraordinară. Vă rog să fiți de acord să vă menționez nu numai cu meritul excepțional pe care l-ați avut, dar și cu numele întreg. Meritați să vă fie recunoscător tot românul!”





Un prim Comentariu la cele de mai sus:

      Așadar, cami este doamna Camelia Furtună, autoarea comentariului făcut azi, în a Treia zi de Paște, ceea ce nu mi se pare deloc întâmplător! De ce? Pentru că prin comentariul, prin informațiile aduse, doamna Camelia FURTUNĂ a salvat de la uitare fapta și numele unui veritabil sfînt. Repet: sfînt! ION MOLDOVEANU pe numele său de muritor. 
      Îi invit pe cititorii acestor rânduri să facă un efort de imaginație și să încerce a reconstitui atmosfera din acele zile cumplite de septembrie 1939, când Carol a ordonat „vânătoarea de legionari”! Câte trei din fiecare județ, bașca ceilalți, aflați deja arestați, în total de circa 280 delegionari duși în fața plutonului de execuție, fără niciun proces sau judecată, fără nicio sentință de condamnare...
     Poliția, în frunte cu criminalul Gavrilă Mărinescu, a reacționat cu nelegiuită promptitudine, și a întocmit mai întâi listele cu cei mai de frunte legionari din fiecare județ, apoi i-a căutat pe primii trei și i-a executat în fața propriilor concetățeni, a propriilor familii. În această acțiune s-a produs și o confuzie de nume, și în locul studentului ION MOLDOVEANU a fost arestat o persoană cu același nume, unchiul doamnei Camelia FURTUNĂ. Nu știm încă cum a aflat tînărul legionar de confuzia ce s-a făcut. Aflăm că nu a acceptat să-și salveze pielea și viața cu prețul onoarei, printr-o tăcere lașă, criminală! A dat fuga la locul execuției și a oprit moartea unui om „nevinovat”. Cu ce cuvinte se va fi adresat polițiștilor? Le-a spus că au greșit, că au adus în fața plutonului de execuție un alt ION MOLDOVEANU. 
      O fi fost și acesta legionar, mai mic în grad, mai puțin însemnat?! Să sperăm că vom mai putea afla și alte detalii care să completeze această mirifică poveste. Nici dacă o inventa cineva nu putea să fie mai impresionantă!
      Da! Nu cunosc altă faptă mai grozavă, mai plină de eroism și de demnitate, de creștinism autentic, de omenie totală! 
      Fapta studentului ION MOLDOVEANU onorează ființa umană în primul rând! În eternitate, dacă este să se consemneze faptele săvârșite de OM de la Facerea Lumii și până azi, fapte prin care Omul își onorează  Creatorul, după al cărui chip și înfățișare a fost plămădit, fapta lui ION MOLDOVEANU va fi cu siguranță trecută în acest pomelnic al excelenței umane printre cele mai clare dovezi că sămînța divină a rodit chiar peste așteptări!...
      Un gest atât de firesc, la urma urmelor, dacă ne gândim la firea legionarilor, la idealul românesc, cel din basmele și pildele strămoșești! Fapta lui ION MOLDOVEANU nu este singulară în istoria Neamului nostru, dar cel mai specific românesc este detaliul că a lipsit atât de puțin ca această faptă să rămână neconsemnată, pierdută în hăul uitării. Așa cum sunt o mulțime de alte isprăvi românești, pe care nu ne-am grăbit să le consemnăm în scris, în acte doveditoare!... 
      Cum a fost posibil ca această ispravă extraordinar de onorantă pentrui Om, pentru Români, să nu fie cunoscută? Mă întreb și îmi vin în minte mai multe explicații posibile, dintre care cea mai puternică este următoarea explicație: regimul de teroare instituit de Carol al II-lea, regim care a culminat prin masacrul din septembrie 1939, a continuat și după alungarea sa din Țară. Continuă și azi!... 
      Confruntați cu cea mai nemernicită calomnie și denigrare a legionarilor, toți cei care au știut, au cunoscut direct fapte legionare care infirmau denigrarea, toți martorii așadar, s-au ferit să spună, să mărturisească ce știu, ce au văzut!... Îi înțeleg și nu le găsesc nicio vină! Nu există popor de eroi și de martiri!...
      Dar pentru mine azi se umple paharul răbdării, al menajamentelor arătate față de ticăloși din felurite motive! Dacă denigrarea legionarilor a mers până la nesocotirea unor fapte și gesturi precum cel dezvăluit de doamna Furtună, cei vinovați de această calomniere sistematică a unor oameni ca ION MOLDOVEANU nu mai merită nicio circumstanță atenuantă a mișeliei în care trăiesc de mai bine de 70 de ani! Comportamentul lor este profund și total inuman, nici măcar animalic sau bestial nu poate fi numit, ci numai un singur calificativ li se potrivește: diabolici! S-au purtat și se poartă chiar ca progenituri ale Diavolului, după chipul și asemănarea acestuia! Diavolul i-a scornit, i-a lăsat pe fața pământului ca să strice și să spurce Creația Domnului! 
      În fruntea acestor rebuturi umane îl pun pe cel care s-a îngrijit mai an să-i facă funeralii cvasi naționale celui mai mare criminal din istoria României: regelui sperjur care i-a martirizat pe legionari, pe cei mai de frunte dintre români! În urma nevrednicului fost prim ministru vin pe listă o mulțime de ticăloși! 
      Jertfa lui ION MOLDOVEANU și onoarea pe care acesta o face numelui de Om și de Român, ne obligă să fim fără iertare pentru cei care nu merită acest nume! Pentru cei care, în perfectă cunoștință de cauză, cauza cea dreaptă a legionarilor, au organizat, au susținut și susțin mai departe vasta diversiune prin care legionarii au fost și continuă să fie denigrați, diabolizați chiar! Ei, legionarii, printre care camaradul ION MOLDOVEANU nu a fost un caz izolat, o excepție... 
Dimpotrivă! 

7 mai 2013
Ion  COJA

Post scriptum 14 mai 2013: 

      Urmare a publicării pe Internet a textelor de mai sus, am primit un telefon de la doamna PAULA, sora domnului POMPILIU MANEA. Distinsa doamnă a ținut să mă pună în legătură cu sora sa, doamna DORINA TUDORA CRISTEA, fostă deținută politică. Doamna CRISTEA cunoaște de la soțul său, DUMITRU CRISTEA, fost deținut politic pentru apartenența la Mișcarea Legionară, o poveste foarte asemănătoare cu minunata faptă a ploieșteanului ION MOLDOVEANU. Anume, la Tecuci, în aceeași zi de represiune criminală împotriva tineretului legionar, un student legionar s-a prezentat la poliție, cu câteva minute înainte de executarea celor trei legionari arestați în acest scop, cerând să-l înlocuiască pe un camarad al său, aflat printre cei ce urmau să fie uciși.  Motivul: camaradul său era cap de familie, avea mai mulți copii care rămâneau astfel pe drumuri... 

      Polițaiul, care primise ordin să omoare „trei legionari” din județ, ca să fie pildă pentru toți locuitorii, nu avea nicio implicare personală în alegerea celor trei, singura sa grijă fusese numărul, să respecte ordinul dela centru: trei! Trei legionari să fie împușcați! Așa că nu a avut nimic împotrivă să se facă substituirea ce i se ceruse...

      Doamna CRISTEA nu-și mai aduce aminte numele studentului din Tecuci, dar și-aduce bine aminte că de câte ori a trecut cu trenul prin Tecuci, în drum spre Suceava, răposatul DUMITRU CRISTEA își amintea de acest moment din istoria pătimirii legionare, de fiecare dată gândindu-se că s-ar cuveni să coboare din tren și să meargă la cimitirul orașului să aprindă o lumînare pentru sufletul camaradului cu suflet atât de ales... Numai nesiguranța l-a făcut să amâne, în speranța că va putea afla, prin canalele de comunicare dintre legionarii rămași în viață, dacă mormîntul căutat se află într-adevăr în cimitirul orașului...

      Am căutat și noi pe lista eroilor martiri din septembrie 1939 și am găsit că la Tecuci au fost asasinați trei martiri: CĂSĂNEANU GHEORGHE, TEODORESCU SPIRACHE și BACIU VASILE... Despre ultimul aflăm că era student... Așadar, BACIU VASILE!... Acesta este numele pe care trebuie să-l înălțăm alături de numele lui ION MOLDOVEANU...

Baciu Vasile și Ion Moldoveanu... Doi sfinți!


Les images du Juif. Cliches antisémites dans la culture roumaine. Une approche comparative, trad. Pompiliu Ștefănescu, Préface et Glossaire Matei Cazacu

$
0
0
Andrei Oișteanu, Les images du Juif.Cliches antisémites dans la culture roumaine. Une approche comparative, trad. Pompiliu Ștefănescu, Préface et Glossaire Matei Cazacu

Paris, Non Lieu, 2013.

Préface de Matei Cazacu, historien, France

Voici un livre important et nécessaire qui n'aurait jamais pu paraître sous un régime totalitaire de gauche ayant relégué l'imagologie ethnique et notamment l'image du Juif au rang des accessoires de l'idéologie nazie d'un Julius Streicher ou d'un Joseph Goebbels. Et pourtant, l'imaginaire collectif de l'Europe médiévale et moderne, si divers et varié selon les pays et les époques, comporte un formidable corpus de textes et d'images sur le Juif, incarnation, aux yeux des chrétiens, de tous les maux de la terre. Evidemment, la Roumanie ne fait pas exception à cette règle et Andrei Oisteanu a fait un beau travail de recherche dans les écrits de toutes sortes, tant populaires que cultes, pour en faire son miel. Mais la plupart de ces clichés et stéréotypes ont circulé d'un bout à l'autre de l'Europe et la découverte de leur première apparition réserve souvent des surprises. A tel point, que l'auteur s'est aventuré dans toute la culture européenne, tant écrite que picturale, pour dénicher les morceaux d'un puzzle qui est devenu une histoire comparée des mentalités. C'est ce qui rend ce livre si important.


Quant à son caractère nécessaire, il faut préciser qu'il identifie bon nombre de ces clichés et stéréotypes négatifs dans le discours public d'un pays, la Roumanie, qui a vu, à l'aube du IIIe millénaire, sa population descendre à quelques milliers de personnes. Antisémitisme sans Juifs ? Une situation que l'on croyait propre seulement à la Russie du Moyen Age, avant que les partages de la Pologne n'englobent dans l'empire des tsars la plus importante communauté juive du monde. Et pourtant, les faits sont là et bien têtus, et Andrei Oisteanu s'est donné la peine de les enregistrer et de les discuter. Mais comment en est-on arrivé là ?


La chute du régime communiste en Roumanie et dans les autres pays de l'Est a eu comme conséquence la libération de la parole orale et écrite, étouffée par quatre décennies de terreur qui avaient tenté d'instaurer le règne sans partage de la langue de bois et du politiquement correct suivant en cela la ligne, ô combien sinueuse, du parti et de la pensée uniques. La Novlangue, entreprise comparable à la construction de la Tour de Babel (Genèse, XI, 1-9), a eu la même fin que son modèle biblique et a laissé la place à la multitude et à la diversité d'expression. Tout un chacun qui avait (ou croyait avoir) quelque chose à dire et qu'il n'avait pu exprimer autrement que par le biais des blagues politiques, des épigrammes, des fables et des proverbes, s'employa à mettre par écrit et à diffuser sa vérité à lui, sa mémoire individuelle, l'élevant au rang de mémoire collective ou même historique. La multiplication des journaux, des revues et des maisons d'édition, des postes de radio et des chaînes de télévision, puis l'apparition du net, vint à point nommé pour absorber ce torrent de paroles qui s'est déversé dans l'espace public tel un fleuve brisant un barrage. En tombant les uns après les autres, les tabous ont laissé le champ libre à toutes les idées et fantasmes refoulés, à tous les souvenirs enfouis, à tous les témoignages non dits. On y trouvait du tout, du sublime à l'abjecte, du beau et du repoussant, du grandiose et du mesquin, exactement comme dans l'histoire des langues d'Esope1.


Un des thèmes récurrents de cette anamnèse a été - et est encore - la Deuxième Guerre Mondiale et ses conséquences, un traumatisme majeur de la société roumaine auquel s'est ajouté, après trois années de transition (1945-1947), l'instauration du régime communiste, un des plus féroces et des plus meurtriers de l'Europe de l'Est. Durant toutes ces décennies, les communistes ont occulté par tous les moyens - et ils ne s'en sont pas privés - ce qui avait été le déroulement de la première partie, à savoir la guerre à l'Est de la Roumanie, d'abord seule (juin 1940 - juin 1941)2, puis en Alliance avec l'Allemagne hitlérienne (juin 1941-août 1944). Ce faisant, ils privilégiaient seulement les neuf derniers mois lorsque la Roumanie, vaincue à l'Est et ayant capitulé, avait continué de combattre, cette fois-ci aux côtés de ses anciens adversaires, à l'Ouest (23 août 1944- 8 mai 1945). La vulgate communiste avait établi que l'an 0 de l'histoire récente était ce grand renversement d'alliances raté par l'Italie et la Hongrie, mais réussi par la Roumanie et qui avait sauvé le pays du désastre. Mais ce même événement avait permis au parti communiste, fort d'une poignée de membres, de s'emparer du pouvoir à l'ombre des tanks soviétiques. Tout le reste n'était que ténèbres indignes de retenir l'attention sauf pour les condamner et les vouer aux gémonies de l'ire prolétarienne.


En s'efforçant d'effacer de la mémoire collective ce chapitre fondateur, les communistes n'étaient pas à une contradiction près. Il y avait, tout d'abord, les soldats, dont certains avaient combattu sur les deux fronts, mais qui ne recevaient des pensions d'invalidité que pour les blessures reçues à l'Ouest - les blessures à l'Est, la captivité pour environ 300 000 hommes, les médailles pour des actions héroïques, mais aussi les morts, plus de 200 000 hommes - ne comptaient pas. Seules comptaient les neuf mois de guerre "juste", les trois années précédentes n'existaient pas quand elles n'étaient cause d'arrestations, de procès et de lourdes condamnations pour crimes de guerre.


La réécriture de l'histoire nationale avait revêtu l'impérialisme russe en direction de Constantinople et des Détroits, condamné en leur temps même par Marx et Engels, des vertus d'une guerre incessante de libération des peuples opprimés, dont les Roumains qui avaient subi pas moins de douze invasions russes entre 1711 et 1944. La guerre avec l'URSS, (la première invasion roumaine contre son voisin !), faisait figure de tache noire sur le passé et les criminels de guerre avec, à leur tête, le maréchal Ion Antonescu, "Conducator" (équivalent de Duce, Führer) de la Roumanie (1940-1944), avaient été jugés et lourdement condamnés. Et pourtant, ce même régime communiste, mué en national-communisme sous Nicolae Ceausescu, avait entamé dans les années '80 une certaine réhabilitation du Conducator en tant que chef militaire, mais aussi parce qu'il avait écrasé le mouvement d'extrême droite de la Garde de Fer. Même s'il s'agissait d'une diversion destinée à noircir l'image du roi Michel (1940-1947), qui avait arrêté Antonescu et ordonné la fin des hostilités à l'Est, et qui était de plus en plus perçu comme une alternative au régime, cette manoeuvre a eu comme résultat la publication de toute une série d'ouvrages et d'articles destinés à semer le trouble dans l'esprit de la population3. De l'incarnation du mal absolu, Antonescu devenait un héros malheureux, et ceci dans un contexte de tension avec l'URSS de Brejnev et de ses successeurs : Ceausescu avait besoin de la fidélité de l'armée qui réclamait la reconnaissance pour ses campagnes non seulement à l'Ouest, mais aussi à l'Est. Le combat du Conducator pour libérer les provinces arrachées par l'URSS en 1940 se trouvait ainsi justifié par ceux-là mêmes qui l'avaient condamné à mort et exécuté en 1946 ! De la sorte, le message envoyé par le pouvoir prenait la forme d'une revendication territoriale que Ceausescu avait ouvertement adressée à Gorbatchev lors du dernier congrès du P.C.R. en novembre 1989.
C'est sur ce terrain miné par des décennies de censure et de faux qu'est apparu le débat légitime et nécessaire sur l'autre volet de l'action d'Antonescu, sa politique intérieure. L'aspect le plus détestable et criminel de cette politique avait été, sans aucun doute, la persécution, la paupérisation, la déportation et la destruction d'une partie de la population juive qui représentait en 1939 la troisième plus importante communauté d'Europe avec environ 735 000 personnes, de même que d'une partie de la minorité tsigane (rrom). Cette Shoah roumaine, parallèle et indépendante de celle nazie, avait été mise en lumière dès 1946-1947 par Matatias Carp dans son livre Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des Juifs de Roumanie 1949-1944, traduit du roumain, annoté et présenté par Alexandra Laignel-Lavastine, Paris, Denoël, 2009. Quelques études et témoignages des survivants avaient suivi puis en 1986 paraissaient à New York les douze volumes de documents officiels sélectionnées par Jean Ancel des archives roumaines4. Les années suivantes ont vu se multiplier les publications de toutes sortes et enregistré des positionnements des historiens dans une quête commune mais trop souvent conflictuelle afin de reconstituer une image vraie et sincère de cette période cruciale de l'histoire roumaine5.
Le renouveau - en fait on peut parler d'une véritable naissance - des études juives en Roumanie s'est traduit par la création de quatre centres de recherches : L'Institut de judaïstique et histoire juive Dr Moshe Carmilly à l'Université de Cluj-Napoca, qui publie depuis 1992 la revue Studia Judaica ; un centre similaire à l'Institut d'histoire A. D. Xenopol de l'Académie roumaine à Iasi, qui édite Studia et acta historiae Judaeorum Romaniae (depuis 1996) ; le Centre pour les études hébraïques Goldstein-Goren près de l'Université de Bucarest, avec la revue Studia Hebraica (à partir de 2001), qui collabore étroitement avec le Centre Goldstein-Goren pour l'étude de l'histoire des Juifs de Roumanie de l'Université de Tel Aviv, qui publie depuis 1987 la revue Romanian Jewish Studies ; enfin le Centre, Musée et Archive historique de la communauté juive de Roumanie et la maison d'édition Hasefer de Bucarest, qui publient depuis 1998 un Bulletin spécialisé.

Un effort tout particulier a été entrepris après 1990 sur l'édition des documents officiels et des témoignages de première main, tout comme des synthèses sur les années décisives de l'entre-deux-guerres qui ont vu apparaître et envahir l'espace public le débat sur la "question juive", greffée sur l'antisémitisme traditionnel propre aux sociétés chrétiennes de confession orthodoxe qui avaient connu jusque là surtout une forme de "tolérance hostile" ou d'"apartheid mou" envers les non-chrétiens6. Ces mêmes années ont été témoins des premières lois antijuives, copiées d'après les lois raciales de Nuremberg, et du processus de retrait de la nationalité roumaine qui a frappé, entre 1938 et 1940, pas moins de 36,7 % de la population juive, soit un total de 225 222 personnes. Les plus importants émetteurs du discours antisémite ont ainsi été identifiés et leur idéologie a fait l'objet d'un nombre important de contributions issues de tous les horizons7. Et pour la première fois ont été édités ou réédités les écrits et mémoires des membres et des thuriféraires de la Garde de Fer et du Parti National Chrétien du poète Octavian Goga et du professeur Alexandre C. Cuza de l'Université de Iasi 8.

Nous arrivons maintenant à la période la plus dramatique de l'histoire des Juifs roumains : les études et les publications de documents et de témoignages sur les années 1940-1944 pourraient remplir une bibliothèque. Une première catégorie de publications comporte l'édition des lois et décrets antijuifs9, de même que les sténogrammes des séances du Conseil des Ministres des gouvernements Antonescu entre septembre 1940 et août 194410. Ont suivi les synthèses sur la Shoah en Roumanie11 et sur ses différentes étapes : la rébellion légionnaire de janvier 1941 qui a marqué la rupture de l'alliance entre Antonescu et la Garde de Fer, le pogrom de Iasi (29 juin 1941)12, de même que des études sur le sort des Juifs roumains et hongrois de Transylvanie du Nord sous occupation hongroise (septembre 1940-octobre 1944)13, enfin de ceux de Moldavie, de Bessarabie et de Bucovine du Nord déportés en Transnistrie entre 1941 et 1944. Si l'on ajoute la reconstitution des actions de sauvetage des Juifs par des Roumains, depuis la Reine mère et le métropolite de Transylvanie Nicolae Balan, le maire de Cernauti Traian Popovici, et jusqu'aux paysans de Moldavie, de Bessarabie, de Transnistrie et de Transylvanie, nous avons une image assez complète du tableau d'ensemble de la Shoah en Roumanie 14.

Dans cet effort de construction de la mémoire collective et historique des Juifs de Roumanie, le livre d'Andrei Oisteanu occupe une place à part. Paru dans sa première édition en 2001, suivie d'une seconde en 2004 et de traductions en hongrois, en anglais et en allemand, il s'inscrit à la fin d'une période d'intenses débats et confrontations sur le rôle des Juifs dans la culture et dans l'histoire roumaines. Dans ses Préliminaires, l'auteur précise qu'il a tenté "de suivre la façon dont est né et a évolué l'antisémitisme populaire dans l'espace culturel roumain. Mais aussi comment l'antisémitisme populaire (inconscient et passif) a influencé l'antisémitisme politique (conscient et actif) depuis le milieu du XIXe siècle à nos jours". Il apparaît comme une somme des connaissances et des opinions sur une communauté aujourd'hui pratiquement disparue, comme cela a été le cas également en Pologne, mais dont les souvenirs restent vivaces et curieusement actuels. Entre le Juif réel et le Juif imaginaire, entre les Juifs du Nouveau Testament et ceux des croyances et imageries paysannes, et jusqu'aux écrits relevant de la haute culture écrite, les clichés qui composent son portrait physique, socio-professionnel, moral, magico-mythique et religieux, restent fascinants par leur force et leur durée. Et il me semble hors de doute que l'Eglise Orthodoxe, qui n'a pas entrepris l'Aggiornamento de l'Eglise Catholique (le Concile Vatican II et le document Nostra AEtate) porte une lourde part de responsabilité dans cet état de choses. J'en veux pour preuve les Eloges (Prohod, en roumain "lamentations des morts") que l'on chante encore aujourd'hui lors des matines du samedi de Pâques, époque où se déclenchaient la plus grande partie des pogroms de Russie et d'ailleurs. Voici quelques exemples :

Les fils de la tribu de Juda issus d'une source amère, déposèrent dans une fosse Jésus qui les avait nourris en leur donnant la manne.

Orgueilleux Israël, peuple homicide, de quoi te plaignais-tu, pour délivrer Barabas et livrer ton Sauveur à la croix ?

Peuple envieux, assassin, trompeur, si du moins tu avais eu honte devant les linceuls et le suaire lui-même du Christ ressuscité !

Viens donc ici, infâme, disciple assassin ; découvre-moi la mesure de méchanceté qui t'a fait livrer le Christ.

Tu prenais le masque d'un ami des hommes, fou et aveugle, tout couvert de crimes et implacable, toi qui vendis l'aromate à prix d'argent.

Quel prix as-tu reçu du céleste aromate ? Qu'as-tu obtenu en échange de sa valeur ? Tu as trouvé la folie furieuse, maudit Satan.

Si tu es l'ami des pauvres et si tu t'attristes de l'effusion d'un parfum pour la consolation d'une âme, comment as-tu vendu la lumière à prix d'or ?

Etant le chef de la vie, ô Verbe, Vous n'avez pas fait mourir les Juifs, une fois étendu en croix, mais vous avez ressuscité leurs morts.

Race des Hébreux pillards et pleine d'astuce, tu as connu la reconstruction du temple : est-ce pour cela que tu as condamné le Christ ?

Si encore, Juifs, la honte vous accablait au souvenir de ceux que le Vivificateur a ressuscité des morts ; mais vous L'avez étendu sur la croix par envie.

Selon Salomon, la bouche des Juifs prévaricateurs est un gouffre profond.

Dans les voies obliques des Hébreux prévaricateurs, il y a des chausse-trapes et des filets.

Ils périront tous, ceux qui Vous ont crucifié, Fils de Dieu, Roi de l'Univers.

Ils périront tous dans le puits de perdition, les hommes de sang 15.


On découvre dans ce chant qu'entonnent tous les fidèles orthodoxes à Pâques, la plus grande fête chrétienne, une bonne partie des clichés sur les Juifs, peuple déicide, trompeur, envieux, prévaricateur, plein d'astuce, avide d'or et de richesses pour lesquelles il n'hésite pas à sacrifier le Sauveur. Il n'est donc pas étonnant que ces clichés se retrouvent dans la paysannerie qui forme la majorité de la population roumaine (78 % en 1948) et qui a retrouvé après 1989, avec la liberté religieuse, la liberté d'expression. Et c'est parmi les intellectuels issus de ses rangs et formés à l'époque communiste que l'on trouve le plus grand nombre d'antisémites et de négationnistes de la Shoah, d'une part, et de manipulateurs de la mémoire collective, d'autre part.

Pour revenir au contexte des années '90, il faut préciser que les principaux bénéficiaires de la politique antijuive des gouvernements Antonescu ont été, après l'élimination de la Garde de Fer (janvier 1941), le Grand Etat Major de l'Armée et le Ministère de la Guerre, la police et la gendarmerie, chose assez naturelle à une époque de dictature militaire et, qui plus est, en temps de guerre16. Or, l'armée bénéficiait depuis la révolution de décembre 1989, et continue de bénéficier, d'une grande popularité dans l'opinion publique roumaine, comparable seulement à celle de l'Eglise Orthodoxe17. Evoquer les persécutions des Juifs et la Shoah perpétrés en bonne partie par des hommes en uniforme, jetait une ombre sur l'image héroïque que les historiens militaires, très nombreux et influents sous le régime Ceausescu, s'efforçaient de construire depuis quelques décennies, et qui avait connu un regain d'intensité avec l'évocation de la guerre à l'Est.

Il y avait aussi la position de l'Eglise Orthodoxe Roumaine, car les prêtres et les étudiants en théologie avaient fourni un contingent important à la Garde de Fer et au Parti National Chrétien avant 1941. Leur influence sur la masse des fidèles, notamment paysans, était importante, car leur discours politique reprenait des thèmes religieux et se présentait enrobé de citations et images bibliques comme un sermon délivré du haut d'un ambon. A l'époque communiste, l'Eglise Orthodoxe, Eglise "nationale" car englobant l'immense majorité de la population roumaine, avait subi, certes, des persécutions, mais avait été récompensée pour sa contribution à la suppression de l'Eglise Gréco-Catholique unie avec Rome (1948) et à la propagande officielle pour le Mouvement international de la Paix et autres initiatives du bloc communiste. Après une dernière confrontation en 1958-1962 (suppression de bon nombre de monastères, chasse de religieux et de religieuses de leurs couvents, limitation de l'accès des jeunes au monachisme, arrestations de proches collaborateurs du patriarche Justinian qui a été placé en arrêt à domicile, etc), les rapports de l'Eglise avec l'Etat s'étaient détendus notamment sous le règne des deux successeurs de ce dernier, Justin (1977-1986) et Teoctist, bien plus dociles que leur prédécesseur, comme l'a prouvé l'affaire des démolitions des églises après 1977 et la persécution du prêtre dissident Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Enfin, une bonne partie des résistants anti-communistes qui avaient combattu, souvent au prix de leur vie et les armes à la main, le régime communiste entre 1946 et 1962, étaient légionnaires et/ou anciens militaires, et leurs mémoires et témoignages de combats et de prison connaissaient un formidable succès de librairie18.

De la sorte, les nationalistes et les ultranationalistes roumains qui ont retrouvé la liberté de parole après 1990 comptaient dans leurs rangs bon nombre d'officiers actifs ou à la retraite, des anciens résistants anticommunistes et des membres du clergé19.

En effet, parallèlement à la construction de la mémoire collective des Juifs de Roumanie, s'est édifiée la mémoire collective de la population roumaine qui s'est concentrée essentiellement sur les années 1945-1989, les années de l'instauration et du triomphe du régime communiste, des années de mensonges et de déformations grossières de la réalité. Même si les souvenirs des combattants sur le front de l'Est et les ouvrages d'histoire militaire restent nombreux, ce qui domine est le souvenir de la terreur, des privations et des assassinats organisés et commis par les autorités communistes durant les quatre décennies clos par la révolution de décembre 1989. C'est dans ce contexte, qui n'est pas propre seulement à la Roumanie, qu'est apparu et s'est répandu le stéréotype du "communisme juif", importé et installé par les Juifs agents de Moscou20. En Roumanie, le porteur le plus virulent de ce stéréotype est le parti România Mare (La Grande Roumanie), apparu en 1990, et son leader, le poète Corneliu Vadim Tudor. En réponse à un discours du grand rabbin Moses Rosen (en poste entre 1948-1995), par ailleurs collaborateur actif du régime communiste notamment à l'époque de Ceausescu qu'il défendait devant le Sénat américain dans l'affaire de la clause de la nation la plus privilégiée, en réponse donc aux affirmations sur l'Holocauste en Roumanie21, C.V. Tudor a lancé une campagne de presse sous le titre "Qui a apporté le bolchévisme, la terreur et le crime en Roumanie ?"22. Même s'il n'était pas le premier auteur à soulever ce problème, C.V. Tudor a été le plus radical et a été suivi par bien d'autres qui ont forgé les expressions "Génocide communiste"23, "Holocauste rouge"24, "Holocauste contre le peuple roumain"25 etc. Le général Ion Mihai Pacepa, un autre collaborateur de Ceausescu qui a choisi la liberté en 1978, a signé un Livre noir de la Securitate26, un rappel évident du livre de Matatias Carp.

Le débat n'est pas nouveau et il ne se réduit pas à la seule Roumanie. Il a commencé, en effet, après 1918 et la Révolution d'octobre et dure encore tant pour la Russie que pour les autres pays ex-communistes27. Mais dans ce cas précis, il a engendré un phénomène diversement appelé "martyrologie compétitive", "la compétition Shoah-Gulag" ou bien le "choc des mémoires"28. L'intensité de cette polémique était telle, qu'en juillet 2002, lors d'une visite dans sa ville natale, Sighet, Elie Wiesel, Prix Nobel de la Paix, a rendu hommage aux victimes de la Shoah qui comprenaient également sa famille29, mais a refusé de se rendre au Mémorial de la même ville organisé dans l'ancienne prison par la Fondation l'Académie Civique en souvenir des victimes du communisme30. Il s'est ensuivi une nouvelle polémique dans les médias qui ont repris les arguments des historiens roumains et étrangers sur la politique d'Antonescu envers les minorités juive et tsigane31, et notamment le nombre des victimes juives32 ; sur l'attitude de certains segments de la population juive de Bessarabie lors du retrait des troupes roumaines (des cas de lynchage de soldats et d'officiers) en juin 194033 qui a entraîné des représailles sanglantes et totalement disproportionnées en 1941 lors de la reconquête de la province trouvée dans un état de désolation suite à la politique soviétique de la terre brûlée, réalisée en collaboration avec certains communistes juifs34 ; sur les efforts de nombreux Roumains pour aider et sauver les Juifs entre 1938 et 194435, dont une partie a pu émigrer en Palestine ou ailleurs36 ; sur la bonne administration et gouvernance de la Transnistrie par les autorités roumaines37 ; enfin, sur la participation massive et enthousiaste de nombreux membres de la communauté juive à l'instauration du régime communiste sous la protection de l'armée soviétique38 et sur les facilités pour partir en Israël afin d'échapper au communisme39 ; enfin l'accusation d'avoir pratiquement dirigé les organes de répression comme la Securitate, la milice et le personnel pénitencier40, en plus des structures politiques41 et culturelles42.
C'est dans cette atmosphère passionnée que le président Ion Iliescu a annoncé, le 22 octobre 2003, la création de la Commission internationale pour l'étude du Holocauste en Roumanie sous la présidence d'Elie Wiesel. La Commission a rendu public son rapport en novembre 2004, rapport qui concluait que "La Roumanie a commis un génocide à l'encontre des Juifs… Les autorités roumaines portent la responsabilité principale tant pour la planification que pour l'application de l'Holocauste"43. Tout était dit, et l'impact du rapport a été profond44. Cependant, les polémiques ont continué et pour mettre fin à ce débat houleux le nouveau président Traian Basescu a chargé le professeur Vladimir Tismaneanu, un expert internationalement reconnu dans l'étude du communisme, de créer à son tour une Commission pour l'analyse de la dictature communiste en Roumanie. Le rapport final de la Commission a été rendu public en décembre 2006 et le 18 du même mois, Traian Basescu a tenu devant le parlement un discours officiel de condamnation du régime communiste qualifié lui aussi de criminel45. Le discours présidentiel a été émaillé par des incidents provoqués par Corneliu Vadim Tudor et ses acolytes, les seuls nostalgiques déclarés du communisme en Roumanie.
De la sorte, la Roumanie a réalisé sa Vergangenheitsbewältigung, ou du moins on peut l'espérer. Dans ce climat nouveau, le livre d'Andrei Oisteanu est une invitation à la connaissance non seulement de l'autre, mais aussi et surtout de soi-même, condition nécessaire pour la tolérance et l'acceptation du passé afin de ne plus répéter ses erreurs. Et il nous semble que l'ouvrage suivant de cet auteur, ouvrage que nous appelons de nos voeux, devra être L'image du Roumain dans la culture juive.

Matei Cazacu


1 La Fontaine, La vie d'Esope le Phrygien, dans Idem, Oeuvres complètes, I, Fables, contes et nouvelles, éd. Jean-Pierre Collinet, Paris, Gallimard, 1991, p. 17. (La Pléiade).
2 Lorsque l'URSS a présenté un ultimatum brutal à la Roumanie réclamant la cession de deux provinces peuplées en majorité de Roumains - la Bessarabie et la Bucovine du Nord - dans un délai de trois jours, sous la menace de la guerre. Dans la confusion qui s'en est ensuivie, les Soviétiques ont pris aussi le territoire de Herta qui ne figurait pas dans l'ultimatum. La Roumanie a cédé mais elle n'a pas renoncé à l'idée de récupérer les provinces perdues. Cette réalité a été affirmée avec force par deux hommes politiques roumains situés aux extrémités de l'échiquier politique : le premier est l'ancien ministre des Affaires étrangères et ancien ministre de Roumanie à Moscou, Grégoire Gafenco, Préliminaires de la Guerre à l'Est. De l'accord de Moscou (21 août 1939) aux hostilités en Russie (22 juin 1941), Paris et Fribourg, L.U.F. et Egloff, 1944, p. 363 et suiv., 370 et suiv. Le second est le maréchal Ion Antonescu qui a déclaré lors de son procès de 1946 :"Je ne peux être considéré comme agresseur, car la Roumanie se trouvait en état de guerre avec l'URSS depuis juin 1940, lorsque la Russie a été l'agresseur." (Procesul maresalului Antonescu. Documente (Le procès du maréchal Antonescu. Documents), éd. Marcel-Dumitru Ciuca, Bucarest, Saeculum I.O. et Europa Nova, 1996, p. 167).
3 Citons seulement le roman Delirul (Le délire) de Marin Preda, écrivain officiel, et le recueil de documents Antonescu, Maresalul României si rasboaiele de reîntregire (Antonescu, le maréchal de la Roumanie, et les guerres de reconstitution de la Grande Roumanie), publiés par Mihai Pelin, écrivain proche de la Securitate (police politique roumaine) pour le compte de Iosif Constantin Dragan, millionnaire italien d'origine roumaine et ami de Ceausescu, à Venise et Milan, Editions Nagard, 1986-1990, en cinq volumes.
4 Jean Ancel, Documents concerning the fate of Romanian Jewry during the Holocaust, New York, Beate Klarsfeld Foundation, 1986.
5 Un répertoire complet des publications concernant l'histoire des Juifs de Roumanie a été donné par Jean Ancel et Victor Eskenasy, Bibliography of the Jews in Romania, Tel Aviv University, The Goldstein-Goren Center for the history of Jews in Romania, 1991. (Publications of the Diaspora research Institute, 82). Pour l'histoire générale de la Roumanie, incluant après 1990 aussi les publications étrangères à ce sujet, voir Gheorghe Hristodol et alii, Bibliografia istorica a României (Bibliographie historique de la Roumanie), VIII, 1989-1994. Bibliografie selectiva (Bibliographie sélective), Bucarest, Editura Academiei Române, 1996 ; Idem, pour les années 1994-1999, Cluj-Napoca, 2000 ; Idem, pour les années 1999-2004, Bucarest, 2005. La publication continue.6 Voir Matei Cazacu, "Les Juifs de Roumanie au XXe siècle", dans Historical Yearbook, 6 (Bucarest, 2009), p. 137-160, ici p. 138. Andrei Oisteanu l'appelle "antisémitisme populaire (inconscient et passif)".
7 Citons d'abord la traduction roumaine de la contribution de Eugen Weber sur la droite en Roumanie (1965), sous le titre Dreapta româneasca, éd. Achim Mihu, Cluj, Dacia, 1995 ; Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreapta româneasca (Les années '30. L'extrême droite roumaine), Bucarest, Editura Fundatiei Culturale Române, 1995 ; Leon Volovici, Ideologia nationalista si "problema evreiasca". Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor 30 (L'idéologie nationaliste et la "question juive". Essai sur les formes de l'antisémitisme intellectuel dans la Roumanie des années '30), Bucarest, Humanitas, 1995 ; Dumitru Hâncu, éd., Marturii. "Chestiunea evreiasca". Antologie si introducere de…, (Témoignages. "La question juive". Anthologie et introduction de…), Bucarest, Hasefer, 1996 ; Ioan Scurtu et alii, Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestari, evolutie 1919-1927 (Le totalitarisme de droite en Roumanie. Origines, manifestations, évolution), Bucarest, Institutul National pentru studiul totalitarismului, 1996 ; Gheorghe Buzatu et alii, Radiografia dreptei românesti (1927-1941) (Radiographie de la droite roumaine), Bucarest, Editura FFPress, 1996 ; Viorica Nicolenco, Extrema dreapta în Basarabia (1923-1940) (L'extrême droite en Bessarabie), Chisinau, Editura Civitas, 1999 ; Jean Ancel, Contributii la istoria României. Problema evreiasca 1933-1944 (Contributions à l'histoire de Roumanie. La question juive 1933-1944), 3 vols en quatre parties, Bucarest, Hasefer, 2001-2003. Voir aussi Carol Iancu, Les Juifs en Roumanie (1919-1938). De l'émancipation à la marginalisation, Paris-Louvain, 1996.
8 Et de bien d'autres, morts ou vivant en exil, ou en Roumanie comme Faust Bradescu, Nistor Chioreanu, Corneliu Georgescu, Vasile Marin, Serban Milcoveanu, Constantin Papanace, Nicolae Patrascu, Horia Sima. Les plus actives maisons d'édition spécialisées dans ce genre de publications sont Majadahonda à Bucarest et Gordian à Timisoara.
9 Lya Benjamin, éd., Evreii din România între anii 1940-1944, I, Legislatia antievreiasca (Les Juifs de Roumanie entre 1940-1944. La législation antijuive), Bucarest, Hasefer, 1993.
10 Lya Benjamin, éd., Evreii din România între anii 1940-1944, vol. II-IV, Problema evreiasca în stenogramele Consiliului de Ministri. Perioada unei mari restristi (Le problème juif dans les sténogrammes du Conseil des ministres. Une période de grandes malheurs), Bucarest, Hasefer, 1996-1998 ; Marcel-Dumitru Ciuca et alii, Stenogramele sedintelor Consiliului de ministri. Guvernarea Ion Antonescu (Les sténogrammes du Conseil des ministres. Le gouvernement Ion Antonescu), 2 vols, Bucarest, 1997-8. Voir aussi le recueil de documents éd. par Alesandru Dutu et Constantin Botoran, Al doilea razboi mondial. Situatia evreilor din România, (La Deuxième Guerre Mondiale. La situation des Juifs de Roumanie), I (1939-1941), 2 vols., Cluj, 1994.
11 Citons seulement les ouvrages de Jean Ancel, Randolph L. Braham, Mariana Hausleitner, Radu Ioanid, Andrei Pippidi, et les documents publiés par les Editions Hasefer en 1991, A. Siperco, Ottmar Trasca et Dennis Deletant, etc. Enfin est paru, en 2011, un massif volume L'Horreur oubliée : la Shoah roumaine, numéro spécial de la Revue d'histoire de la Shoah, n° 194 (Paris, janvier-juin 2011) avec des contributions de spécialistes roumains, français et israëliens. Parmi les personnages cités dans le livre d'Andrei Oisteanu, ont été déportés en Transnistrie les écrivains Sergiu Dan et Norman Manea, de même que Wilhelm Filderman.
12 Gheorghe Buzatu, éd., Evenimentele din ianuarie 1941 în arhivele germane si române (Les événements de janvier 1941 dans les archives allemandes et roumaines), 2 vols, Bucarest, Editura Majadahonda, 1998 ; Jean Ancel, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iasi, 29 iunie 1941 (Prélude à l'assassinat. Le pogrom de Iasi, 29 juin 1941), Iasi, Polirom, 2005.
13 Voir infra, note 29.
14 La bibliographie de la question est importante. Outre l'ouvrage déjà cité de Jean Ancel et Victor Eskenasy, on retiendra l'article bibliographique de Raphael Vago, "The Holocaust in Romania in the light of Israeli historiography", dans Studia Judaica, 4 (Cluj, 1995), p. 7-21 ; la grande synthèse de Jean Ancel, Contributii la istoria României. Problema evreiasca 1933-1944 (Contributions à l'histoire de Roumanie. Le problème juif 1933-1944), Bucarest, Hasefer, 2001-2003, 3 volumes en quatre parties avec toute la bibliographie de la question.
15 R.P.E. Mercenier, La Prière des Eglises de rite byzantin, II, Les Fêtes, Monastère de Chevetogne, 1948, p. 218-244, notamment p. 227, 236, 240-242.
16 Des accusations précises chez Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Bucarest, Editura Roza Vânturilor, 1994, passim, et notamment p. 169, 181 sq, 194 sq, 210 sq, 229 sq, 242 sq.
17 Anneli Ute Gabanyi, Die unvollendete Revolution. Rumänien zwischen Diktatur und Demokratie, Munich et Zurich, Piper, 1990, p. 98-118, 217-220.
18 Ruxandra Cesereanu, Gulagul în constiinta româneasca. Memorialistica si literatura închisorilor si lagarelor comuniste. Eseu de mentalitati (Le Gulag dans la conscience roumaine. Les mémoires et la littérature des prisons et des camps communistes. Essai sur les mentalités), Iasi, Polirom, 2005. 2e éd.
19 Tom Gallagher, Democracy and Nationalism in Romania, 1989-1998, Londres, 1998 ; je cite d'après l'édition roumaine, Bucarest, ALL, 1999, p. 223.
20 André Gerrits, "Antisemitism and Anti-Communism : the Myth of the "Judeo-Communism" in Eastern Europe", dans East European Jewish Affairs, 25 (1995), 1, p. 59-72 ; George Voicu, Teme antisemite în discursul public (Thèmes antisémites dans le discours public), Bucarest, Ars Docendi, 2000 ; Hildrun Glass, Minderheit zwischen zwei Diktaturen. Zur Geschichte der Juden in Rumänien 1944-1949, Munich, R. Oldenbourg Verlag, 2002, p. 13 et suiv. avec une riche bibliographie ; voir aussi les contributions de Michael Shafir, Alexandru Florian et George Voicu dans le volume L'Horreur oubliée : la Shoah roumaine, Paris, 2011. (Revue d'histoire de la Shoah, n° 194, janvier-juin, 2011).
21 Reprises par le New York Times du 2 juillet 1991 et par le Sénat des Etats-Unis dans la résolution 52 du 11 juillet 1991. Voir aussi Moses Rosen, Primejdii, încercari, miracole. Povestea vietii sef rabinului Dr Moses Rosen (Dangers, épreuves, miracles. Le récit de la vie du rabbin chef Dr Moses Rosen), Bucarest, Hasefer, 1991.
22 România Mare, 25 octobre 1991 ; voir Tom Gallagher, op. cit., p. 228.
23 Gh. Boldur-Latescu, Genocidul comunist în România, I, Dimensiunile genocidului, Bucarest, Editura Albatros, 1992, suivi par au moins trois autres volumes.
24 Florin Matrescu, Holocaustul rosu, Bucarest, Éditera Fat Frumos, 1998. 886 pages.
25 Gheorghe Buzatu, Asa a început holocaustul împotriva poporului român. (Evacuarea Basarabiei si a nordului Bucovinei în 1940) (Le début de l'Holocauste contre le peuple roumlain. (L'évacuation de la Bessarabie et de la Bucovine du nord en 1940), Bucarest, Editura Majadahonda, 1995.
26 Cartea neagra a Securitatii, Bucarest, Omega Press, 1999. 3 vols ; du même, Fata neagra a Securitatii (Le visage noir de la Securitate), Bucarest, Corrida, 1999.
27 Yuri Slezkine, Le siècle juif, traduction de Marc Saint-Upéry, Paris, La Découverte, 2009, p. 189 et suiv. ; André Gerrits, "art. cit.".
28 Michael Shafir, "Nuremberg II ? Le mythe de la dénazification et son utilisation dans la martyrologie compétitive Shoah-Goulag", dans L'Horreur oubliée : la Shoah en Roumanie, Paris, 2006, p. 557-581. (Revue d'histoire de la Shoah, n° 194, janvier-juin 2011).
29 Vasile T. Ciubaucan, "Deportarea evreilor din judetul Maramures în anul 1944 de catre autoritatile de ocupatie ale Ungariei" (La déportation des Juifs du département de Maramures en 1944 par les autorités hongroises d'occupation), dans Maramures, vatra de istorie milenara, 4 (Cluj, 1998), p. 157-164 ; Vasile T. Ciubaucan et alii, Drumul Holocaustului. Calvarul evreilor din Nord-vestul Transilvaniei sub ocupatia Ungariei 5.IX.1940-25.X.1944 (La route du Holocauste. La calvaire des Juifs du Nord-Ouest de la Transylvanie sous l'occupation hongroise), Cluj, Editura Ciubaucan, 1995 ; Gheorghe Bodea, Tragedia evreilor din nordul Transilvaniei 1944 (La tragédie des Juifs de la Transylvanie du Nord 1944), Cluj, Hiparion, 2001.
30 La Fondation a organisé, avec des fonds de l'UE, des rencontres annuelles avec des communications qui ont été publiées comme Anul 1948. Institutionalizarea comunismului (L'Année 1948. L'institutionnalisation du communisme), Bucarest, 1998 ; Anii 1949-1953. Mecanismele terorii (Les années 1949-1953. Les mécanismes de la terreur), Bucarest, 1999 ; Anii 1954-1960. Fluxurile si refluxurile stalinismului (Les années 1954-1960. Les flux et les reflux du stalinisme), Bucarest, 2000 ; Ion Balan, Regimul concentrationar în România în anii 1945-1964 (Le régime concentrationnaire en Roumanie dans les années 1945-1964), Bucarest, 2000.
31 Le mémoire d'Antonescu lors de son procès du 15 mai 1946, publié par Marcel-Dumitru Ciuca, Procesul maresalului Antonescu. Documente, II, Bucarest, 1996, p. 174-175 : la paupérisation organisée et la déportation des Juifs en Transnistrie auraient été le souhait de la grande majorité de la population ("la rue") pour la première, et le souci de les mettre à l'abri face à la fureur des extrémistes de droite (Gardes de Fer et Parti National Chrétien) qui préparaient, en coopération avec les Einsatzkommandos allemands, une nouvelle "Saint Barthélemy" en 1941. Une présentation d'ensemble chez Dumitru Sandru, "Guvernul Antonescu si evreii din România" (Le gouvernement Antonescu et les Juifs de Roumanie), dans le volume Istorie si Societate, I, Bucarest, Editura Mica Valahie, 2004, p. 419-482. Voir aussi la réédition du rapport d'activité de la Centrale des Juifs de Roumanie paru en 1944, 2e édition Bucarest, Editura Alma Tip, 1998.
32 Wilhelm Filderman, "Situatia numerica a evreilor din România (La situation numérique des Juifs de Roumanie)", dans Jurnalul de dimineata, Bucarest, 10 août 1946 ; Sabin Manuila et Dr Wilhelm Filderman, "Regional Development of the Jewish Population in Rumania", communication présentée au Congrès de l'Institut International de Statistique, Stockholm, 8 au 15 août 1957, publiée en brochure en roumain à New York, 1958 ; Aurelian Teodorescu, "Recurs pentru adevar. Cu privire la numarul victimelor din rândul populatiei evreiesti din România în anii 1940-1944" (Recours pour la vérité. A propos du nombre des victimes de la population juive de Roumanie dans les années 1940-1944), dans Revista Arhivelor, 59 (1997), n° 1, p. 156-167. Voir aussi les mémoires d'un haut fonctionnaire chargé de la communauté juive sous le gouvernement Antonescu, Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, (J'ai sauvé les Juifs de Roumanie), Bucarest, Editura Roza Vânturilor, 1994, et la préface de Dan Zamfirescu. A comparer avec Radu Ioanid, "The Fate of the Romanian Jews under the Antonescu Regime : Statistical Data, Preliminary Conclusions", dans le volume The Jews in the Romanian History. Papers from the International Symposium, Bucharest September 30-October 4, ed. by Ion Stanciu, Bucarest, Silex, 1996, p. 201-204.
33 George Barbul, Mémorial Antonesco. Le IIIe homme de l'Axe, Paris, Editions de la Couronne, 1950, p. 123-125 ; L. Bulat, éd., Basarabia 1940, Chisinau, Cartea Moldoveneasca, 1991 ; Gheorghe Buzatu, Asa a început holocaustul împotriva poporului român. Evacuarea Basarabiei si a nordului Bucovinei în 1940 (Le début de l'Holocauste contre le peuple roumain. L'évacuation de la Bessarabie et de la Bucovine du Nord en 1940), Bucarest, Editura Majadahonda, 1995 ; Paul Goma, Saptamâna Rosie 28 iunie-3 iulie 1940. Basarabia si evreii (La semaine rouge 28 juin-3 juillet 1940. La Bessarabie et les Juifs), Bucarest, Vremea XXI, 2004 et une nouvelle édition, "varianta ianuarie 2007", Bucarest, Anamarol, 2007. Voir aussi Ion Scurtu et Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor între Prut si Nistru (L'Année 1940. Le drame des Roumains vivant entre le Prut et le Nistru), Bucarest, Editura Academiei de Inalte Studii Militare, 1992 ; Elena Siscanu, Basarabia sub regimul bolsevic (1940-1952) (La Bessarabie sous le régime bolchevique), Bucarest, Editura Semne, 1998.
34 Voir les reportages de Const.-Virgil Gheorghiu, futur auteur de La 25e Heure, rassemblés dans en volume sous le titre Ard malurile Nistrului. Mare reportaj de razboi din tinuturile eliberate (Brûlent les rives du Nistru. Grand reportage de guerre des territoires libérés), Bucarest, Editura Nationala Gh. Mecu < 1941 >, réédité à Bucarest, Editions Geea, 1993 ; le volume édité par le Gouvernement de Bessarabie, Basarabia desrobita. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolsevice. Infaptuiri românesti (La Bessarabie libérée. Droits historiques. Crimes bolcheviques. Réalisations roumaines), Bucarest, juillet, 1942, et les ouvrages cités dans la note précédente.
35 Adrian Riza, Retelele omeniei. Despre salvarea evreilor din nordul României (Les réseaux de la bonté. Au sujet du sauvetage des Juifs du Nord de la Roumanie), Bucarest, RAI, 1995 ; Marius Mircu, Oameni de omenie în vremuri de neomenie (Hommes bons dans des temps mauvais), Bucarest, Hasefer, 1996 ; Zoltan Tibori-Szabo, Frontiera dintre viata si moarte. Refugiul si salvarea evreilor la granita româno-maghiara (1940-1944) (La frontière entre la vie et la mort. Le refuge et le sauvetage des Juifs à la frontière roumano-hongroise), Bucarest, Compania, 2005 ; Mihai Chirea, "Cornel Dumitrescu salveaza de la Holocaust 3600 evrei" (Cornel Dumitrescu sauve 3600 Juifs de l'Holocauste), dans Historia, 2 (Bucarest, 2005), n° 40, p. 64-67. Voir cependant Randolph L. Braham, Romanian nationalists and the Holocaust : the political exploitation of unfounded rescue accounts, New York, Columbia University Press, 1998.
36 Voir le témoignage de Ruth Klüger qui avec Peggy Mann a publié The Last Escape. The Launching of the largest Secret Rescue Movement of All Time, New York, Doubleday & Company, Inc., 1973 ; Ion Calafeteanu, "Regimul antonescian si emigrarea populatiei evreiesti" (Le régime d'Antonescu et l'émigration de la population juive), dans Revista Istorica, 3 (Bucarest, 1992), p. 371-384 ; 5 (Bucarest, 1994), p. 463-478 ; Ion Calafeteanu, Nicolae Dinu et Teodor Gheorghe, Emigrarea populatiei evreiesti din România în anii 1940-1944 (L'émigration de la population juive de Roumanie dans les années 1940-1944), Bucarest, Silex, 1993 ; Radu Lecca, op. cit., p. 221-225 ; Mihai Stoian, Ultima cursa : de la Struma la Mefküre (La dernière course : de Struma à Mefküre), Bucarest, Hasefer, 1995 ; Carol Bines, Din istoria imigrarilor în Israel 1882-1995 (De l'histoire des immigrations en Israël 1882-1995), Bucarest, Hasefer, 1998. Ont pu ainsi se sauver quelques personnages cités dans le livre d'Andrei Oisteanu : Ebner Mayer (en 1940), Horia Carp, Alfred Hefter et Marcel Iancu en 1941.
37 Olivian Verenca, Administratia civila româna în Transnistria 1941-1944 (L'Administration civile roumaine en Transnistrie), Chisinau, Universitas, 1993 ; 2e édition, Bucarest, Editura Vremea, 2000 ; Rodica Solovei, Activitatea guvernamântului Transnistriei în domeniul social-economic si cultural (august 1941-ianuarie 1944) (L'Activité du gouvernement de Transnistrie dans le domaine socio-économique et culturel), Iasi, Demiurg, 2004 ; Antim Nica, Viata religioasa în Transnistria (La Vie religieuse en Transnistrie), Chisinau, 1943 (l'auteur a été le chef des prêtres missionnaires envoyés par le patriarcat roumain pour faire renaître la vie religieuse - baptêmes, mariages, enterrements, réouverture des églises, etc- action qui a contribué, ensemble avec celle des Eglises ukrainienne et baltes, sans aucun doute, à la récréation du patriarcat russe par Staline en 1943). Voir pourtant Siegfried Jägendorf, Minunea de la Moghilev. Memorii 1941-1944 (Le miracle de Moghilev. Mémoires 1941-1944), Bucarest, Hasefer, 1997 ; Alexander Dallin, Odessa 1941-1944. A case of study of Soviet territory under foreign rule, Iasi, Oxford, Portland, The Center for Romanian Studies, 1998.
38 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Perceptii anglo-americane 1944-1947 (La soviétisation de la Roumanie. Perceptions anglo-américaines), Bucarest, Editura Iconica, 1993 ; Liviu Târau, "Instaurarea comunismului în România si evreii" (L'instauration du communisme en Roumanie et les Juifs), dans Transylvanian Review, 5 (Cluj, 1996), n° 4, p. 27-39 ; Dumitru Sandru, Comunizarea societatii românesti în anii 1944-1947 (la communisation de la société roumaine dans les années 1944-1947), Bucarest, Editura Enciclopedica, 2007, p. 116-132.Voir aussi Hildrun Glass, Minderheit zwischen zwei Diktaturen. Zur Geschichte der Juden in Rumänien, 1944-1949, Munich, R. Oldenbourg Verlag, 2002. (Südosteuropâische Arbeiten, 112).
39 Roumanian Jewry and the revival of Israel, I, Roots, Tel Aviv, 1992 ; Dumitru Sandru, "Imigrarea si emigrarea evreilor (1944-1948)" (L'Immigration et l'émigration des Juifs), dans Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol, 34 (Iasi, 1997), p. 251-270 ; Hildrun Glass, op. cit., p. 102-120 ; Liviu Rotman, Evreii din România în perioada comunista. 1944-1965 (Les Juifs de Roumanie dans la période communiste), Iasi, Polirom, 2004. Ce faisant, on oubliait les cas de persécutions subies par les sionistes et par les "bourgeois" juifs, voir Dr Th. Lavi, Nu a fost pisica neagra (Amintirile unui asir tion din România) (Ce n'était pas le chat noir. (Souvenirs d'un asir tion de Roumanie), Tel Aviv, Editura Bronfman, s.a. ; Avram Leib Zissu, Sionisti sub ancheta (Sionistes en enquête), éd. Mihai Pelin, Bucarest, Edart. F.F. Press, 1993 ; Hildrun Glass, op. cit., p. 121-300 ; L. Rotman, op. cit.
40 Dennis Deletant, Teroarea comunista în România. Gheorghiu-Dej si statul politienesc 1948-1965 (La terreur communiste en Roumanie. Gheorghiu-Dej et l'Etat policier), Iasi, Polirom, 2001 ; Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste (Le dictionnaire noir. Instruments de la répression communiste), Bucarest, Humanitas, 2001 ; Octavian Roske, Mecanismele represive în România 1945-1989. Dictionar biografic (Les mécanismes de répression en Roumanie. Dictionnaire biographique), 4 vols parus (A-M), Bucarest, Editura Institutului National pentru Studiul Totalitarismului, 2001-2005 ; Marius Oprea, Banalitatea raului. O istorie a Securitatii în documente 1949-1989 (La banalité du mal. Une histoire de la Securitate par les documents 1949-1989), Iasi, Polirom, 2002 ; Cristian Troncota, Istoria Securitatii regimului comunist din România, (Histoire de la Securitate sous le régime communiste de Roumanie) I, 1948-1964, Bucarest, ISIT, 2003 ; une édition revue sous le titre Tortionarii. Istoria institutiei Securitatii regimului comunist din România (1948-1964), Bucarest, Elion, 2006.
41 Andrei Roth, "Cine "a adus" comunismul în România ? Supraprocentualitatea evreilor în P.C. si în organele puterii dupa 1944 - si în alte domenii" (Qui "a apporté" le communisme en Roumanie ? La surreprésentation des Juifs dans le P.C. et dans les organes du pouvoir après 1944 - et dans d'autres domaines), dans Altera, I (Târgu-Mures, 1995), n° 2, p. 136-146 ; Ioan Chiper, "Consideratii privind evolutia numerica si compozitia etnica a PCR, 1921-1952" (Considérations sur l'évolution numérique et la composition ethnique du PCR, 1921-1952), dans Arhivele Totalitarismului, 6 (Bucarest, 1998), n° 4, p. 25-44 ; Stelian Tanase, Elite si societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej (1948-1965) (Elites et société. Le gouvernement Gheorghiu-Dej (1948-1965), Bucarest, Humanitas, 1998 ; Simion Silviu Somâcu, Radiografia puterii. Elite politice din România în anii 1945-1989 (Radiographie du pouvoir. Elites politiques de Roumanie dans les années 1945-1989), Craiova, 2003 ; Florica Dobre, éd., Membrii C.C. al P.C.R. (1945-1989). Dictionar (Les membres du Comité Central du P.C.R. 1945-1989. Dictionnaire), Bucarest, Editura Enciclopedica, 2004. Voir pourtant Robert Levy, Ana Pauker. The Rise and Fall of a Jewish Communist, Berkeley, University of California Press, 2001.
42 Lidia Vianu, Censorship in Romania, Budapest, The CEU Press, 1998 ; Marin Radu Mocanu, Cenzura comunista (Documente) (La censure communiste. Documents), Bucarest, Editura Albatros, 2001.
43 Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihai E. Ionescu, éds., Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania. Comisia internationala pentru studierea Holocaustului în România : Raport final, Iasi, Polirom, 2005, ouvrage accompagné d'un volume de documents édités par Lya Benjamin.
44 Voir par exemple William Totok, "The public reception of the Wiesel Commission's final report in the Romanian and German media", dans Studia Hebraica, 5 (Bucarest, 2005), p. 186-195.
45 Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu, Vasile Cristian, éds., Comisia Prezidentiala Consultativa pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Raport final (Commission présidentielle consultative pour l'analysa de la dictature communiste en Roumanie. Rapport final), Bucarest, Monitorul Oficial, 2006 ; 2e édition révisée, Bucarest, Humanitas, 2007.

Mincinoșii vor fi spânzurați de limba română

$
0
0
6/04/2013

Alt ministru, acelasi discurs despre Roșia Montana

26 aprilie 2013
Stimate Domnule Ministru Daniel Barbu,
Am luat act de raspunsul formulat de dvs. pe site-ul ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional ca reacţie la scrisoarea deschisă adresată de Asociaţia Alburnus Maior în data de 18 aprilie 2013. 
Constatăm cu surprindere că sunteţi al doilea ministru al culturii care emite afirmaţii complet eronate despre procedura de includere a unui sit pe lista Patrimoniului Universal UNESCO, în contrasens total cu procedurile descrise în Ghidul Operaţional pentru Implementarea Convenţiei Patrimoniului Mondial, convenţie ratificată de România încă din 19901
În urma cu doi ani, dl. Kelemen Hunor, ministru al culturii la vremea aceea, formula în mod aproape identic afirmaţii la fel de eronate despre procedura de includere în Lista Tentativă pentru UNESCO, afirmaţii care coincid, în mod nefericit şi nefiresc, cu punctul de vedere al unei companii mniere, dar nu şi cu cel al specialiştilor ICOMOS, organismul consultativ al UNESCO tocmai pe probleme legate de Patrimoniul Universal. 
Din răspunsul oferit în 2011 d-lui Kelemen Hunor de către Pro Patrimonio, Academia Româna, Ordinul Arhitecţilor din România, Uniunea Arhiţectilor din România şi ICOMOS România ca reacţie la declaraţiile ministrului, ne permitem să vă direcţionam către paragrafele următoare, foarte relevante în contextul recentelor dvs. afirmaţii: 
"Conform Convenţiei Patrimoniului Mondial, procesul de înscriere a unui obiectiv în Lista Patrimoniului Mondial trebuie să se desfaşoare în doi timpi: I. înscrierea în Lista Indicativă pentru Patrimoniul Mondial a statului pe teritoriul căruia se găseste obiectivul; II. nominalizarea pentru înscrierea în Lista Patrimoniului Mondial. Timpul I, înscrierea în Lista Indicativă, are valoarea unei declaraţii de intenţie şi necesită o documentaţie succintă care cuprinde caracterizarea şi evaluarea obiectivului. Convenţia Patrimoniului Mondial nu prevede obligaţia consultării comunitaţilor locale în această fază. Timpul II, nominalizarea pentru Lista Patrimoniului Mondial, presupune cooptarea autorităţilor locale şi a tuturor organismelor interesate de dezvoltarea zonei şi prezentarea unui plan de gestiune, susţinut de resurse financiare. Cei doi timpi nu trebuie parcursi simultan, ci în succesiune. Doar după timpul I, al declaraţiei de intenţie, devine clară angajarea statului pe calea protejării şi punerii în valoare a resursei de patrimoniu, ceea ce aduce după sine revizuirea politicilor locale şi regionale, dar şi o revizuire generală a atitudinilor. 
Lista Indicativă reprezintă o etapă obligatorie pentru înscrierea în Patrimoniul Mondial şi o declaraţie de intenţie fără de care nu pot fi coalizate eforturile pentru protejarea şi punerea în valoarea a patrimoniului. În această fază nu este necesară o documentaţie complexă, ci o fişa de caracterizare şi evaluare, care a fost deja realizată, pe formularul cerut de Conventia Patrimoniului Mondial si de normele sale de aplicare, fiind depusă de Asociaţia „Arhitectură. Restaurare. Arheologie" la minister înca din data de 27.04.2010. Aşadar, înscrierea Roşiei Montane în Lista Indicativă a Romaniei se bucură de toate premisele favorabile şi trebuie facută fără intârziere." - ianuarie, 2011
În speranţa ca veţi consulta fără întârziere documentele la care aceste rânduri fac trimitere, aşteptăm din partea dvs. să dublaţi prin fapte entuziasmul declarat de a recunoaşte în mod oficial valoarea Roşiei Montane prin includerea în Lista Indicativă pentru UNESCO. 
Sperăm, de asemenea, că veţi lepăda curând retorica companiei miniere şi a predecesorilor dvs. pentru a vă putea onora responsabilităţile. Vă cerem ferm, încă o dată, să vă aplecaţi atenţia în mod foarte serios asupra tuturor atenţionărilor venite în ultimii 10 ani pe adresa instituţiei dvs. din partea celor care au expertiza să se pronunţe fără echivoc pe teme legate de protejarea patrimoniului. 
În încheiere, Domnule Ministru, vă reamintim că semnătura dumneavoastră este într-adevar ultimul pas necesar pentru această includere iar orice întarziere sau abatere de la aceste proceduri se traduce în fapt în pierderi irecuperabile pe care patrimoniul Roşiei Montane le suportă, un patrimoniu de a cărui protecţie sunteţi direct responsabil. 

În așteptarea de vești bune pentru patrimoniul de la Roșia Montană,
Eugen David,
președinte Alburnus Maior



1 prin Decret de acceptare nr.187/30.03.1990, M.Oficial nr.46/31.03.1990

Roșia Montană - Dan Sova - ministrul proiectelor mari si al intereselor marunte

$
0
0
Roşia Montană | Coalitia Romania fara cianuri | Litigii de Mediu | Parteneri



> Dan Sova - ministrul proiectelor mari si al intereselor marunte


DESPRE 
Rosia Montana - Alburnus Maior si Centrul Independent de Mediu

30/04/2013

30 aprilie 2013, Rosia Montana - Alburnus Maior si Centrul Independent de Mediu contesta proiectul de hotarare de guvern (HG) pentru reorganizarea Minvest Deva S.A. in vederea desfasurarii proiectului minier cu cianuri de la Rosia Montana.

Hotararea de guvern anuntata aproba reorganizarea prin divizare partiala a companiei Minvest Deva1 si infiintarea unei noi companii - Minvest Rosia Montana S.A. HG-ul prevede derogari de la normele in vigoare privind raportul si examinarea necesare unei astfel de proceduri, precum si de la intocmirea situatiilor financiare2. In trei zile de la inregistrarea la Registrul Comertului a Minvest Rosia Montana, pachetul majoritar s-ar transfera de la Ministerul Economiei la Departamentul pentru Proiecte de Infrastructura si Mari Proiecte, condus de Dan Sova.

Anuntul privind proiectul hotararii de guvern vine pe fondul scaderii pretului aurului pe piata mondiala. Imitand practicile regimului Basescu, Guvernul Ponta incearca sa protejeze actiunile Gabriel Resources(TSX:GBU) de caderea libera la Bursa din Toronto si sa le mareasca valoarea de tranzactionare.

Proiectul de HG se remarca prin argumentarea minimala prin care initiatorul Dan Sova, in numele Guvernului, isi fundamenteaza decizia de a sprijini planurile canadienilor de a exploata aurul de la Rosia Montana. Astfel,sectiuni intregi ale proiectului de HG, precum impactul macro-economic, impactul asupra mediului concurential si domeniului ajutoarelor de stat, impactul asupra mediului de afaceri, dar mai ales impactul social si de mediu sunt abordate prin expunerea urmatorului text: “Prezentul act normativ nu se refera la acest subiect” 3.

Initiatorul proiectului de HG utilizeaza insa aceleasi argumente expuse repetitiv de lobby-istii RMGC din guvernarile trecute. Este vorba de un “un proiect a carui realizare poate genera venituri din exploatare si contributii directe la bugetul de stat estimate la mai multe miliarde USD, poate avea o contributie majora la relansarea industriei miniere din Romania si la crearea unui numar semnificativ de locuri de munca intr-o zona puternic afectata de somaj”. in nota de fundamentare, ministrul delegat Dan Sova ignora faptul ca numarul locurilor de munca create este de 634 in perioada de exploatare, potrivit datelor publicate de Gabriel Resources, dar si faptul ca distrugerea mediului va marca dezvoltarea viitoare a zonei. Prin urmare, Guvernul Ponta, prin ministrul Sova, continua sa ignore argumentele solide prezentate de institutii de renume precum Academia Romana sau ASE, limitandu-se la a-si fundamenta deciziile pe date aproximative si interpretabile.

Demersurile de lobby ale companiei isi arata primele consecinte - acest proiect de HG, extrem de important pentru compania miniera. Procedura legala de participare la procesul de elaborare a actului normativ si termenul legal de 10 zile pentru trimiterea de propuneri in scris lipsesc complet. Anuntarea deosebit de discreta a proiectului de HG si adoptarea programata pentru 6 mai 2013 se suprapun cu vacanta de 1 mai si Sarbatorile Pascale. Prin aceasta se elimina, in mod voit, participarea publicului la procesul de elaborare a actului normativ.

Mai grav insa, nota de fundamentare a proiectului de HG nu respecta cerintele privind motivarea actelor administrative prevazute de Constitutia Romaniei, de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene si de Legea 24/2000 privind normele de tehnica legislativa. Absenta acestei motivari favorizeaza emiterea unor acte administrative abuzive si lipseste de orice eficienta controlul judecatoresc al actelor administrative.

“Demagogia de care da dovada Guvernul Ponta este fara precedent. Noii lobby-isti declarati ai Rosiei Montane sunt acum, alaturi de Traian Basescu si Victor Ponta, Dan Sova si Daniel Barbu. Ne asteptam si la alte incalcari flagrante ale legislatiei pentru netezirea drumului RMGC, pe care le vom ataca in instanta precum aceasta HG, daca va fi adoptata. in acest moment proiectul de la Rosia Montana nu s-ar putea realiza conform legislatiei in vigoare si din acest motiv, pentru a se conforma strategiei RMGC, Ponta schimba legea”, a comentat Dan Mercea, presedintele Centrului Independent de Mediu.

“Va propun un altfel de mare proiect pentru Romania: ce ati zice de o tara in care ministrii nu au acelasi discurs ca lobby-istii sau angajatii Gold Corporation, o tara in care legea si drepturile oamenilor sunt respectate? Cum se face ca marile proiecte ale Romaniei inseamna ingenunchere in fata interesului strain? Nu stiu de unde a aparut acest Sova, dar imi este foarte clar ca si el, ca si Basescu, se crede stapan pe pamantul meu. Asa cum nu l-am lasat pe Basescu sa distruga Rosia Montana, asa nu ii voi lasa nici pe Ponta si nici pe Sova.” a declarat Eugen David, presedintele Alburnus Maior.

Informatii suplimentare pot fi obtinute de la:
David Eugen, tel: 0040 0740280309,
E-mail: alburnusmaior@ngo.ro, web: www.rosiamontana.org

Note:
1 Minvest Deva S.A. este actionarul minoritar al Rosia Montana Gold Corporation detinand aprox. 19% din totalul de actiuni.
2 Art. 243 din L31/1990
3 http://www.sgg.ro/nlegislativ/docs///cdjrh_tf5qnw243y89zm.pdf, sectiunea a 3-a

Antisemitismul – fenomen inexplicabil ?

$
0
0

Antisemitismul – fenomen inexplicabil ?

Se dedica lui Dusa si lui Sova, doi sclavi amarati, ai iudaismului

Antena 3 prezinta poze holocaustice falsificate spre a contracara declaratiile rabinului Ovadia Yosef, care sustine ca goii exista – si au dreptul de a exista - DOAR ca sa-l serveasca pe el si poporul lui. Altfel n-au dreptul la existenta!
Acesta fiind modul de a gandi IUDAIC , oare Dusa stie ce-a facut ?
Stie el ca este tradator de tara atunci cand lasa un Institut privat IUDAIC, ca cel al Holocaustului din Washington, sa pipaie arhivele romanilor, la bunul plac si mai ales la bunul interes, ba sa le si confiste, daca vor sa extorcheze Romania cu acuzatii si datorii de rascumparare false, fara ca aceste arhive sa fi fost macar inregistrate mai intai, in 6 copii cel putin, cum fac alti arhivari oficiali, in alte tari, inainte de a acorda acces la consultarea materialelor?
Isi da seama Dusa unde duce nepasarea lui din tocul de la pantof?
Contempla el interesul Izraelului de a oficializa holocaustul din Romania(care n-a existat nici-odata, conform declaratiilor chiar ale evreilor) cu scopul PRECIS de a EXTORCA ROMANIA prin indatorire, intru anihilarea ei totala, precum o fac azi iudeii cu Germania, tot mai saracita de spolieri faraminoase si interminabile, pe care au declarat-o DATOARE Izraelului: PE VECI???
Isi da seama Dusa ce a facut livrand practic arhivele tarii sale UZraelului, cu acces direct la acte neinregistrate multiplu in prealabil?
Vom vedea ce ignora lasul si nepasatorul Dusa, vanzatorul de tara , astfel devenit, prin consecinta, nu doar vanzatorul de arhive, caci o tara fara arhive nu mai constituie o tara!
Cum o spun istoricii de veacuri… fara trecut, nu existi!
Ce faceti Dumneavoastra, Domnule Profesor Coja, aici pe blog, impreuna cu Koba, inseamna de fapt, sa aparati insasi existenta Romaniei si a romanilor!
Sunteti extraordinari, Domnilor, si de un curaj nebun, caci haitele detractorilor s-au amplificat cras!
Se planuieste raderea Romaniei !
Sa-i trimitem acest articol si lui Dusa, poate pricepe ca locul lui este la inchisoare, in calitate de tradator de neam si tara!
Rabinul citat mai sus, care predica nedreptul nostru la existenta, in afara muncii sclavagiste fata de el si neamul lui, nu este o exceptie – de aceea el trebuie examinat si decriptat in profunzime. Deci sa nu uitam:
ACEST RABIN NU ESTE O EXCEPTIE:
EL REPREZINTA CONCEPTIA IUDAICA DESPRE GOY.
Citim aici cateva dintre declaratiile rabinului, trimise de mine la antena3 , fiecaruia dintre prezentatorii-monitori – le vom studia si reactia imediat:
http://globalfire.tv/nj/11en/jews/goyim_to_serve_the_jews.htm
intrucat, aici, Rabbi Ovadia Yosef a declarat omenirii, in fata televizoarelor din Ierusalim, ce invata legea iudaica cu adevarat despre neevrei, numiti goy (‘goym’ inseamna ‘animale murdare’).
Si totusi, omenirea ramane tacuta: Partidul Shaz facand parte din Guvernul Izraelului!
Va rog cititi bine, ce vedeti, vine dintr-o sursa evreiasca de varf – aceasta:
http://www.jta.org/news/article/2010/10/18/2741341/rabbi-yosef-non-jews-exist-to-serve-jews
Sephardi leader Yosef:
Non-Jews exist to serve Jews
October 18, 2010
Ovaida Yosef se lauda la TV, cu legea iudaica, sambata seara, la ora obisnuita de rugaciuni saptamanale:
Ierusalim (JTA)
“Goii exista doar ca sa serveasca iudeii”
“Goii s-au nascut doar ca sa ne serveasca pe noi . Fara acest serviciu, ei nu au loc in lume; doar ca sa serveasca poporul lui Izrael”, a mai comentat el la o discutie publica asupra ce fel de munca au voie sa faca goii in timp de shabatz iudaic sambata.
“Pentru ce sunt necesari crestinii? Ei vor lucra, ei vor plugari, ei vor culege recolta. Noi vom sedea ca un effendi si vom manca”, a mai adaugat el razand.
Yosef, conducatorul spiritual al Partidului Shas, si anteriorul ‘Rabin sef sefard al Izraelului’, a mai declarat ca vietile goilor sunt protejate spre a preveni pierderile financiare ale evreilor.
“Cu crestinii, va fi la fel ca si cu orice alta persoana: ei trebuie sa moara, dar Dumnezeu le va da longevitate. Dece? Imaginati-va ca daca va moare magarul, va pierdeti banii! Acesta este servitorul iudeilor. De aceea goiul capata o viata lunga, ca sa lucreze bine pentru acest iudeu” spuse rabinul , care tocmai a ajuns la 90 de ani.
O inregistrare audio a remarcilor rabinului a fost transmisa pe canalul 10 al Izraelului.
Ne intrebam noi: oare cat de gresite sunt Protocoalele Sionului despre care iudeii sustin ca sunt falsuri?
Articolul cu declaratiile lui Ovadia, se incheie aici.
Ne vom intreba deci , cerand ajutorul unui celebru autor care a produs de curand singura istorie a antisemitismului existenta pana azi (‘L’Histoire de l’antisémitisme’, Editions Baskerville, 2011, 14 rue Brossolette, 92300 Levallois, France – editura personala), ce-i cu dictonul iudaic care sustine ca ‘antisemitismul este un fenomen inexplicabil’?
Bazat pe aceasta referinta isi intituleaza Hervé Ryssen unul dintre articolele care fac parte din analiza lui asupra antisemitismului prevalent in istoria universala inca, si ramas pana azi, pe atat de ‘surprinzator’ pentru evrei, pe cat este el de vechi.
In cartea lui “Comprendre le Judaisme , comprendre l’antisémitisme”, Ryssen abordeaza lupa iudaica, cu acceptiunile ei, precum:
-antisemitismul – fenomen inexplicabil
-teoria tapului ispasitor(evreul e cel vesnic maltratat si acuzat de toti si toate)
- negarea evidentei factice, ca reflex, de cate ori e contrazis
-inversarea realitatatii, ca reflex , de cate ori aceasta nu-i convine
-iudeii sunt mari binefacatori ai omenirii
-gelozia antisemitilor
- mereu inocenti
-antisemitismul este o boala
-omenirea e nebuna
-inversiunea acuzatorie
-ura pe omenire
-razbunarea ca modus vivendi
-drepturile omului – o arma extrem de eficace spre a indoi toate legile tarilor, legi care nu le convin iudeilor, in masura in care acestia vor dizolvarea unei tari intru unificarea mondiala spre a permite regatului regelui lor, David, sa se reinstaleze. Ei vor trona astfel peste toate popoarele, le promite religia lor.
-globalismul si apologia metisajului fortat , PENTRU GOII PROSTI, NU PENTRU IUDEII CARE TREBUIE SA RAMANA NEATINSI si OMOGENI, practicand si ENDOGAMIA!
René Cassin, tatal “Declaratiei universale a drepturilor omului” din 1948, inzestrat de de Gaulle cu structurarea constitutiei celei de a V-a Republici franceze, ales si Presedinte al Curtii Europene a Drepturilor Omului, Dr Honoris Cauza al Univ din Ierusalim – primise si Premiul Nobel ptr Pace, à la escrocul Wiesel – spunea :
“‘DREPTURILE OMULUI SUNT O LAICIZARE A PRINCIPIILOR IUDAISMULUI”.
Facand un raccourci , in calitate de oameni normali, sarind de la metisaj fortat si ‘drepturile la globalizare fortata’ inapoi la rabin si de la rabin, inapoi la Ryssen, nu-i asa ca rabinul pare ca traieste pe alta lume, o lume a lui inchisa, si foarte reprezentativa pentru o secta de care nu te apropii decat daca vrei musai sa o privesti mai bine?
Asta am cerut eu monitorilor de la antena3, trimitandu-le rabinul :
le-am cerut sa priveasca indeaproape acest specimen si ce exhortatiuni adreseaza el la tv poporului lui izraelit , le-am cerut , deci, sa-mi spuna unde este omenia lui, si la ce puncte comune ma pot astepta eu de la astfel de stapani de sclavi, intr-o relatie de la om la om.
Si ce mi-a raspuns antena3?
Exact ca TALMUDUL care recomanda MINCIUNA atata timp cat slujeste interesele unui iudeu, si exact ca INSTITUTUL HOLOCAUSTULUI din Washington, (care ne-a insfacat arhivele datorita tradatorului Dusa),care are un muzeu plin de fotografii false(le-au luat deja numerosi sub lupa, este plin internetul de explicatii asupra falsurilor din acest muzeu, mult admirat si de prostanacul si lasul Sova), fotografii contrafacute, special spre a demonstra existenta holocaustului si a cere drepturi la despagubiri, care nu se vor termina nicicand: repet, Germania este considerata pe veci indatorata Izraelului, o declara Merkel(Trulla) la scena deschisa , fara sa-si intrebe poporul.
Cititi-ma bine:
“INDATORATA PENTRU TOTDEAUNA”, a strigat Merkel, la cererea iudeilor!!!
Dar antena 3 mi-a afisat drept raspuns la adresa mea rabinica , raspunsul ei, cu poze falsificate, conform exemplului falsificatorilor de poze de la muzeul Holocaustului din Washington.
Priviti deci raspunsul afisat de antena 3 langa adresa rabinului, pe google:
globalfire.tv/nj/11en/jews/goyim_to_serve_the_jews.htm
Jan 1, 2011 – Please also remember, the Jews are good people, don’t know what 
Jul 16, 2012 –
http://globalfire.tv/nj/11en/jews/goyim_to_serve_the_jews.htm for youg. FFFF • 16 Iulie 2012 • 23:04. Sper sa le intre bine in cap romanilor
faptul 
deunazi era tot titlul acesta, care tot acolo duce, chiar daca era mai explicit, acum a fost scurtat:
Am dorit sa ajung aici ca sa vedeti, daca le deschideti si le examinati atent, ca este vorba deci de poze de propaganda, poze falsificate PROST, la gramada:
spre exemplu, uitati-va, bine la poza cu lada cea mare(bot de masina?) acoperita cu o husa, precum si la restul fotografiei respective – mixtiunea de cadavre vechi umflate si rigide , risipite intre oameni in asteptare (deci vii!) dar mai ales la lada acoperita cu o husa si imediat sub ea , si in jur, bucati dintr-un trup trunchiat plus picioare/genunchi in vant!!!
Exista numeroase astfel de poze trucate pe internet, cum spuneam, care construiesc aspecte mincinoase despre holocaust acolo unde el nu a existat, chiar daca suferintele au existat in timpul razboiului, in mod netagaduit, caci ” à la guerre comme à la guerre”, cum subliniaza si profesorul revizionist Robert Faurisson, “car chaque guerre est aussi une boucherie”!
“Orice razboi este si un macel”, dar pozele afisate de antena 3 drept raspuns la exortarea mea sa ma lamureasca asupra rabinului sclavagist, post de tv care se da drept mult iubitor de romani, nu reflecta decat escrocheria profund banala si mult prea extinsa azi peste tot, care le-a creat, si care , escrocherie, ne aduce aminte de ceea ce zice Hervé Ryssen despre iudei: ei practica’ l’inversion accusatoire’, acuzandu-ma pe mine, goy prost, de faptele evreilor: adica eu sunt cea care nu are mila de evrei, si nu rabinul care ma considera sclavul lui, dat de la Dumnezeu!
Cine este in pozele alea , e sigur ca n-ai cum sa dovedesti – si nici n-ai cum sa justifici mortii rigizi zacand intreoameni vii, lungiti cu nonsalanta printre aceste cadavre, care in mod normal trazneau a duhori, pana la sufocare, incat nici-un om viu, in toate mintile, nu s-ar fi lungit printre ele!!!
Dar aceste falsuri sunt absolut necesare pentru a extorca de la natiile subjugate, sume faraminoase si mereu noi, tocmai pentru a anihila aceste natii, nu numai pentru a trai bine pe spinarea lor, asa cum cere stapanul de sclavi, Ovadia.
Priviti ce NE-holocaustic arata Dachau in 45:
Si priviti tot in aceasta sursa, si covorul de bombe cu care aliatii au bombardat Germania, mod salbatic si genocidar, in afara oricaror conventii de legi internationale de razboi ,despre care propaganda profitorilor care jefuiesc Germania actualmente, in numele holocaustului, nu numai ca nu vor sa auda, dar creind legi noi, criminale, conform carora holocaustul n’are nevoie de dovezi caci este un fapt “general admis si cunoscut”(asta formula juridica cu care sa inlocuiesti probele factice, draga cititorule! Asta jurisprudenta europeana!)ei baga nemtii la inchisoare – si nu numai nemtii!!!Toben este australian, etc – daca indraznesc sa sublinieze faptul ca au fost tocmai aceste covoare de bombe ale aliatilor aruncate asupra INTREGII GERMANII, cele care au generat MAJORITATEA MORTILOR din lagarele DE CONCENTRARE (si NU de EXTERMINARE!!!citeste Wikipedia care si ea foloseste notiunea de “CONCENTRARE”, pe primul loc si doar in secundar, de exterminare), cum vrea Izraelul sa impuna in cartile de istorie de pe intreg mapamondul.
Datorita acestor covoare de bombe lagarele de CONCENTRARE, au ramas , fara posibilitatea de aprovizionare de vreun fel.
COVOARELE DE BOMBE ALE ALIATILOR au distrus LINIILE DE CALE FERATA , GARILE, ORASELE INTREGII GERMANII!!!
Atunci au murit MAJORITATEA VICTIMELOR DIN LAGARE, NU INAINTE!!! cum vor mincinosii sa poata acuza nemtii, ca sa jefuiasca nestingheriti Germania, ucigand oponentii din aceasta tara, oponenti ce au cerut si cer intr-una istoria adevarata, aruncati in inchisorile Germaniei in numar de cel putin 70.000 de la sfarsitul razboiului pana azi!
DECI CEI INCHISI IN LAGARE AU MURIT LA RAND CU MILIOANE DE NEMTI!!!
Aceeasi falsificare a istoriei se zbat s-o faca si cu romanii, acei dintre evrei care sustin contra evidentelor si a marturiilor evreiesti, ca a existat holocaust in Romania.
Ei confisca arhivele ca sa poata ingrosa faraminos cifrele victimelor pentru care vor sa ceara despagubiri nerusinate!
Dusa a facilitat prin cedarea arhivelor, jefuirea romanilor si distrugerea Romaniei ca tara.
Germania va colapsa sigur daca va continua sa se lase pradata la acest ritm. Romania, la fel, daca intra in aceasta capcana care i se pregateste prin confiscarea arhivelor militare de catre iudeii privati care manipuleaza la Muzeul Holocaustului din Washington, poze in dovezi false, spre a dovedi fapte inexistente, exact ca antena3, care incearca sa ne escrocheze cu poze false, distragandu-ne de la aberatiile sclavagiste ale lui Rabbi Ovadia Yosef .
Despre Germania, datorita faptului ca Izraelul nu a reusit sa puna mana pe cifrele crucii rosii poloneze, aceasta a scos recent inregistrarile ei CONTINUEEE! ale numarului detinutilor , mortilor, bolnavilor din lagare, care nu depasesc cifra dintre 200.000 – 300.000 morti in total, in toate lagarele Germaniei, cu nici-un gazat.
Pentru ca a preluat aceasta cifra, si ptr ca neaga gazarea evreilor ,intrucat nu exista evidente/probe in acest sens, Episcopul Richard Williamson , membru al societatii traditionaliste St.Pius X,SSPX, cea care se ambitioneaza sa mentina slujba Tridentina, care deranjeaza iudeii, a fost aruncat in strada la cererea papei Benedikt XVI, fara pensie si fara acoperis , deci, si fara vreun drept sa-si exercite apostolatul – priviti-i aici interviul fatal, merita – interviul(dat unui escroc care l-a publicat in Germania, unde aceasta declaratie te baga la inchisoare) :
Dec 17, 2012 – Uploaded by ieatflowerBishop Richard Williamson Richard Nelson Williamson (born 8 March 1940) is an English traditionalist 

Dar daca vom accepta cifrele asupra holocaustului din Romania(inexistent dar confectionat artificial de catre criminali, ca si cel din Germania ) – cu arhivele odata intrate in mainile celor interesati sa amplifice numarul victimelor, si sa modifice aspectele razboiului in fel si chip spre a comanda istoriografia si legea nationala si internationala contemporana, ne vom afla pe panta mesianismului iudaic care cere “egalitate pentru toti ” prin ANIHILAREA NATIILOR – MINUS OVREIMEA!!!!!!!!!!!!
Cum explica Hervé Ryssen, iudeii vor domina astfel intreg mapamondul, caci nu se vor mai certa natiile intre ele.
E vorba despre MITOLOGIA IUDAICA , EXTREM DE ACTIV PUSA IN PRACTICA, MARXISMUL FIIND DOAR UN DERIVAT AL ACESTEI MITOLOGII, CU HECATOMBELE LUI GENOCIDARE, CU TOT!
Ca Antena3 falsifica poze , imitand escrocii de la Muzeul Holocaustului care si ei – s-a demonstrat repetat – falsifica poze spre a-si demonstra teoriile nefondate,sau ca le iau direct de la ei sau de la Wiesel, sau ca Rabbi Ovadia Yosef ne declara sclavii lui la televiziunea izraeliana, si nu ne da dreptul la viata altfel, tine de identitatea celor care traiesc in iudaism.
Dar ca TRADATORUL DUSA ESTE ORB SI NU-I PASA DE COPIII LUI SAU DE ACEST POPOR,si ca-l doare-n toc de noi toti, nu este doar treaba acestui impostor caruia i s-a incredintat o putere de decizie nemeritata, ci este si treaba romanilor care DACA NU IES IN STRADA SPRE A-SI APARA ARHIVELE, VOR FI INFOMETATI SI EXTERMINATI, CACI SE PREGATESTE CONFISCAREA ISTORIEI INTRU INFOMETARE A NATIEI!!!
SI DISPARITIA ROMANIEI CA STAT.
Carolina

Sursa 

Antisemitismul. Cine îl produce, cine îl provoacă? Cui folosește?


GARDA DE FIER ÎN BASARABIA. Documente (vol. 1) Prefață

$
0
0

PREFAŢĂ 
la cartea GARDA DE FIER ÎN BASARABIA. Documente (vol. 1)

«Cel ce stă indiferent, fricos şi laş în faţa ţării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin după el.

Ţară, cheamă-ţi feciorii şi vor răspunde. Cei ce te iubesc vor răspunde, iar laşii vor sta muţi…[1]» 
Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul

Culegerea de faţă reprezintă o contribuţie de-a dreptul inedită la istoria societăţii româneşti din perioada interbelică. Caracterul de contribuţie inedită îi conferă subiectul comun al acestor 300 de documente – crîmpeie din activitatea unor membri ai Legiunii „Arhanghelul Mihail” în Basarabia din cadrul României Mari aşa cum au fost acestea surprinse şi catalogate de agenţii mai puţin instruiţi[2] ai poliţiei şi siguranţei statului democrat român.

Aceste documente cuprind şi unele care ţin de alte organizaţii politice cum ar fi Liga Apărării Naţional Creştine (Partidul Naţional-Creştin, „cuziştii”), Partidul Ţărănesc al dr. N. Lupu, Partidul comunist român, precum şi documente care ţin de asemenea reprezentanţi ai clasei politice româneşti ca Pantelimon Halippa şi Victor Iamandi. Aceste documente au fost incluse pentru a oferi o viziune mai largă asupra metodelor de lucru ale statului democrat român şi a atmosferei din acei ani.

Acest subiect – Mişcarea Legionară – a provocat, provoacă şi va provoca atitudini nu numai dintre cele mai diverse şi contradictorii, dar şi dintre cele mai vehemente. Şi asemenea atitudini au apărut din chiar momentul înfiinţării acestei mişcări, într-o zi de iunie din anul 1927 …

Nici o mişcare politică, socială sau culturală din spaţiul românesc, de cînd există acest spaţiu ca atare, nu a stîrnit atitudini atît de extreme – de la osîndire categorică, definitivă, la încuviinţare şi exaltare necondiţionată. Pe drept cuvînt, această mişcare este un fenomen mult mai complex decît cum este catalogat de unii critici drept o „mişcare de extrema dreaptă”. Atitudinea cea mai răspîndită faţă de legionari este una de condamnare a acestora. Şi este firesc dacă e să ţinem seama de următoarele: „Nichifor Crainic, adversar al legionarilor la vremea cînd îşi scrie memoriile, vorbeşte de două campanii de presă pline de exagerări, dirijate de puterea politică interbelică împotriva legionarilor: una în primăvara lui 1938 – ticluită de Armand Călinescu cu sprijinul tuturor directorilor de ziare – şi a doua după aşa-zisa „rebeliune” din ianuarie 1941. Deşi le reproşa legionarilor violenţele şi alte lucruri legate de guvernarea lor (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Crainic consideră campania de defăimare pornită de Antonescu „total lipsită de scrupul” (N. Crainic, Zile albe, Zile negre, Casa Editorială Gândirea, Bucureşti, 1991, pp. 298, 337). Despre „obiectivitatea” propagandei comuniste faţă de legionari nu mai are rost să vorbim. Cam aceleaşi clişee fiind preluate şi după 1990, este nevoie de mult discernămînt în trierea informaţiilor.”[3]

Fără a conceptualiza fenomenul legionar, adică fără a-l poziţiona în coordonate conceptuale – pertinente, relevante, adecvate – nu este posibil să înţelegem nici criticile făcute lui, nici elogiile. Cu atît mai mult nu vom putea percepe adecvat textele documentelor cuprinse în această colecţie. Prezenta prefaţă încearcă să ofere o viziune cît de cît empatică asupra acestei Mişcări ca fenomen fără vreo analogie atît în istoria spaţiului românesc, cît şi, cu atît mai mult, în alte spaţii. Aici trebuie, totuşi, să remarcăm, anticipînd mai multe informaţii pertinente, că cea mai apropiată, dar, oricum, departe de a fi similară, este mişcarea sutelor negre din Rusia dinaintea celor trei „revoluţii” – 1905, 1917 februarie şi octombrie.

Legionarismul, ca fenomen social, nu poate fi clasificat exclusiv prin caracterisitici politice sau social-politice după cum se caracterizează partidele. Corneliu Zelea Codreanu sublinia că Legiunea „Arhangelul Mihail” nu este un partid, ci o mişcare. O mişcare născută din durerea poporului român pentru starea de împilare naţională în care se afla, în special după război (Primul Război Mondial). Problemele cu care se confruntau românii ca persoane şi ca popor – corupţia totală a clasei politice, sărăcia, nedreptatea generalizată, decăderea moravurilor – erau văzute ca o urmare firească a cotropirii poporului român de către „străinii de neam” care formau păturile dominante în societate. Clasa politică în persoana aproape a tuturor partidelor de atunci era şi ea văzută nu ca exprimătoarea durerilor poporului, a voinţei lui şi a valorilor lui, ci numai şi numai a intereselor oligarhiei financiare internaţionale.

Spre deosebire de toate celelalte formaţiuni politice, Căpitanul, cum era numit C. Z. Codreanu de către legionari şi nu numai de către ei, considera că starea de umilire, de asuprire în care a fost adus românul poate fi schimbată exclusiv prin formarea unui „om nou” care, de fapt, este românul vechi, cel din trecutul milenar. Acest român nou este nou numai în comparaţie cu generaţiile formate şi învechite în cadrul statului român modern. Omul nou putea fi format ca rezultat al unui proces de conştiinţă: „Mişcarea Legionară nu poate birui decît odată cu desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă a Naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, şi se va desăvîrşi, biruinţa va veni atunci automat, fără comploturi şi lovituri de stat.”[4]

Pentru a înţelege cît de cît specificul acestei mişcări este util să ne amintim contextul în care ea a apărut.

* * *

Pe data de 29 decembrie 1919 Primul Parlament al noii Românii – al României Mari – ratifica documentele Unirii din anul 1918 adoptate la Chişinău pentru Basarabia, la Cernăuţi pentru Bucovina şi la Alba-Iulia pentru Transilvania şi „părţile ungureşti”. Sub aspect de numeroase schimbări cantitative (suprafaţa a crescut, în comparaţie cu anul 1916, de peste 2 ori, iar populaţia de aproape 2 ori)[5]şi calitative survenite în doar cîteva luni (între martie şi decembrie 1918) noul stat era foarte diferit de Vechiul Regat înfiinţat în 1859. După cum remarcă cercetătorii de profil, „Conferinţa de pace de la Paris din 1919, prin autoritateaindiscutabilă [- s.n.] a marilor puteri, prin amploarea şi nivelul problemelor abordate şi mai ales prin maniera hotărîtă, în fond dictatorială [- s.n.], de soluţionare a lor, părea să pună capăt [...] pentru multă vreme marilor diferende politice şi teritoriale dintre state.”[6]

România Mare urma să funcţioneze şi cu o nouă Constituţie adoptată în 1923 sub presiunea zdrobitoare a „Marilor Puteri”, de fapt, a oligarhiei financiare internaţionale. Practic, existenţa însăşi a României Mari era condiţionată, prin adoptarea acestei Constituţii, de către „Marile Puteri” care controlau „Liga Naţiunilor” înfiinţată în 1919.

Războiul Mondial şi-a atins pe atunci scopurile sale: desfiinţarea celor trei monarhii imperiale – Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus – care nu înţelegeau să se supună regulilor impuse întregului glob de către oligarhia financiară internaţională. Scopul urmărit prin înfăptuirea războiului mondial consta, astfel, în înlăturarea acestor piedici geopolitice şi, prin urmare, şi geoeconomice, în faţa impunerii la nivel internaţional a intereselor capitalismului financiar.

Acesta este, prin definiţie, internaţional, mai exact, supra-naţional, trans-naţional, prin faptul însuşi că, pentru funcţionarea sa, el are nevoie să-şi supună necondiţionat economiile, deci şi societăţile, tuturor statelor lumii, să le facă dependente de relaţiile economice externe cu ţările de reşedinţă politică a capitalismului financiar. Istoricii constată că „După primul război mondial, internaţionalizarea vieţii politice şi economice a ţărilor lumii devine un fenomen tot mai accentuat, asta însemnînd, în cazul concret al României, o dependenţă tot mai mare a statutului ei politic şi a situaţiei ei economice de relaţiile cu ţările europene şi chiar cu unele puteri din afara Europei.”[7]

Imperiul Austro-Ungar a fost desfiinţat nu numai instituţional, dar şi teritorial, pămînturile lui fiind împărţite printre popoarele care cîndva îl formau, o parte de teritorii trecînd şi la alte state care nu făcuseră parte din el: la Italia, Serbia („Regatul Slavilor de Sud”) şi România. Imperiul German a urmat şi el o soartă asemănătoare, dar, din cauza unei structuri etno-culturale mai omogene decît vecinul şi aliatul său din sud, s-a ales cu mai puţine, deşi semnificative, pierderi teritoriale. Sub aspect instituţional a fost şi acesta desfiinţat, fiind transformat într-o republică parlamentară cu totul impotentă faţă de problemele cu care se confrunta ţara.

Deşi Imperiul Rus a suferit şi el pierderi teritoriale însemnate – pe seama pămînturilor anterior anexate de către el sau încorporate în el, – mai ales în partea sa europeană (Finlanda, Ţările Baltice, teritorii parţial în favoarea Poloniei şi României), schimbările suferite de el au fost cele mai distrugătoare care pot fi uşor calificate drept genocid. Potrivit unor cercetători, ceea ce a apărut în locul lui – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) – se deosebea de Imperiul Rus incomparabil mai mult decît Imperiul Otoman de Imperiul Bizantin al cărui loc îl ocupase.

A distruge trei imperii dintre cele mai puternice, şi decît Imperiul Francez şi decît SUA sau Imperiul Nipon, este pe puterile unei forţe deosebite cum este oligarhia financiară internaţională. Dacă ea a izbutit să distrugă asemenea coloşi geopolitici, ce înseamnă pentru ea să construiască state după hatîrul său ? Este evident că Ţările Baltice, Finlanda sau Polonia nu îşi datorează existenţa statală propriilor eforturi deşi ele nu au dus lipsă de acestea. Ele au fost confecţionate şi admise să existe exclusiv cu anumite roluri geopolitice folositoare pentru cei care au iniţiat, au permis şi au ghidat formarea lor. Orice abatere a acestor state de la rolul prestabilit conduce la desfiinţarea lor. Bineînţeles, la început se încearcă schimbarea regimului politic în locul celui ieşit de sub controlul extern, iar dacă nu se izbuteşte, ceea ce este un caz extrem de rar, atunci se procedează la anexare-alipire-unire la vecinii controlaţi de aceeaşi oligarhie.

Nu avem motive să credem că geneza României Mari ar fi fost alta decît cea a celorlalte state apărute pe ruinele imperiilor nimicite. Faptul că reprezentanţii micilor popoare făceau antecamera la Marile Puteri ale vremii şi, uneori, chiar insistau în cerinţele lor, nu înseamnă că „Marile Puteri” au cedat ceva fără să-şi asigure controlul necesar asupra celor „cedate”. Hotărîrilor de la Chişinău-Cernăuţi-Alba-Iulia li s-a dat curs în planul recunoaşterii internaţionale doar după ce clasa politică românească a reconfirmat că va continua să se supună mecanismelor de control extern deplin (total, de fapt). Aceste mecanisme au fost legiferate pentru români în formă de Constituţia anului 1923.

Nu este vorba numai de stipularea în ea a drepturilor minorităţilor naţionale, deşi această cerinţă a fost vehiculată ca cea mai dură cedare a statului român modern în faţa presiunilor Ligii Naţiunilor. Este vorba de mecanismul de formare a puterii de stat însăşi. Acest mecanism este, prin procedurile sale esenţiale, absolut controlabil de către oligarhia financiară internaţională prin „partenerii” şi filialele ei locale. Un asemenea mecanism, împreună cu sistemele de control asupra conştiinţei sociale (cultura oficială, învăţămîntul public, mass-media şi, înainte de toate, instituţia eclaziastică de stat), a formării adecvate a acesteia nu numai la generaţiile existente, dar şi, în special, la cele noi, asigură generarea unei clase politice absolut loiale oligarhiei.

* * *

Situaţia geopolitică nouă a statului român nu schimba nimic în caracterul său congenital – cel stabilit în 1859 de către artizanii săi reali – aceeaşi oligarhie financiară internaţională. Acest stat a fost confecţionat cu un singur scop: să blocheze accesul pe uscat al Imperiului Rus în direcţia Peninsulei Balcanice, şi, prin aceasta, spre Mediterană şi Orientul Apropiat. Potrivit metodelor standard ale geopoliticii, realizarea rolului geopolitic prestabilit pentru o entitate geopolitică se asigură exclusiv prin impunerea unui control deplin asupra comportamentului populaţiei de pe teritoriul în cauză. De aici şi vine „nevoia” de „modernizare” a românilor.

Modernizarea însemna, de fapt, formarea la români a unui asemenea comportament colectiv care să fie cît mai ostil Imperiului Rus şi oricăror forme de influenţă atribuibile spaţiului rusesc (culturale, spirituale, morale, economice etc.) şi cît mai loial faţă de interesele oligarhiei financiare internaţionale reprezentată pe atunci de Franţa şi, apoi, de conceptul cuprinzător de „Vest”, „Occident”, „Europa”. Modernizarea presupunea implantarea în corpul social al poporului român a unor instituţii funciarmente noi, europene, cît mai deosebite de cele tradiţionale, româneşti, creştine. Impunerea instituţiilor noi în toate sferele urmărea schimbarea radicală a comportamentului colectiv al românilor, deoarece, după cum recunoştea unul dintre promotorii dintre cei mai consecvenţi ai deznaţionalizării românilor – Eugen Lovinescu, – „instituţiile sînt factori generatori de noi deprinderi sufleteşti şi de viitoare realităţi sociale [- s.n.]”[8].

Cunoscutul teolog, preotul academician Dumitru Stăniloae constata într-un articol de la sfîrşitul anilor ’30: „De cîte ori nu ne-a fost dat să vedem sau să suportăm urmărirea prin cea mai aspră cenzură şi prin cele mai grozave ameninţări a oricărei afirmări a ceea ce corespundea cu fiinţa neamului şi cu interesele lui, cîtă vreme se făcea propagandă nestingherită pentru ideologiile şi practicile imorale, atee, masonice.”[9]Într-adevăr, România modernă şi Republica Moldova, în special după 2009, sînt două state române moderne, anume moderne, adică antiromâneşti.(Pînă în 2009 RM nu era „al doilea stat românesc modern”, dar era tot antiromânesc, deşi într-un fel deosebit.)

Piedica cea mai mare pentru formarea unui asemenea comportament îl constituia religiozitatea proverbială a românilor, deoarece religia poporului român era identică cu cea dominantă în Imperiul Rus şi la popoarele din Balcani. De aici şi vine una dintre sarcinile de căpătîi ale modernizării – secularizarea totală, adică desfiinţarea religiozităţii românilor sau, cel puţin, convertirea lor la orice credinţă care să fie cît mai diferită de cea a ruşilor (slavilor de Răsărit – ruşii în sens istoric) şi a popoarelor balcanice.

Astfel, politica statului român modern urmărea consecvent şi, după cum arată evoluţia identităţii acestui popor de la 1859 încoace, nu fără succes, spulberarea din conştiinţa naţională a românilor a oricăror identităţi colective raportate în mod real, nu declarativ sau etnografic, la Ortodoxie. Prin urmare, se impunea secularizarea nu numai a pămînturilor mănăstireşti cum s-a declarat în renumita „iniţiativă” a lui Alexandru Ioan Cuza, dar a întregii conştiinţe sociale, a modului de viaţă însuşi al românilor de la oraşe şi, în special, al celor de la sate.

Sistemul de învăţămînt şi cel de mass-media, alături de instituţiile portante ale capitalismului – băncile, – munceau la modernizarea vieţii „româneşti”. Nu este deloc întîmplătior faptul că aceste instituţii – şi cele educaţionale, şi cele mediatice, nemaivorbind de cele financiare – erau deţinute şi controlate aproape în întregimea lor de către reprezentanţii minorităţilor naţionale, ponderea de frunte în ele constituindu-o evreii veniţi foarte recent în România. Acest lucru a fost remarcat nu numai de numeroşi cercetători, dar şi de statisticile oficiale ale statului român modern. Şi acest fapt a constituit pentru perioada interbelică (la care se referă documentele din prezenta colecţie) o constantă a discursului politic, indiferent de culoarea politică a acestuia. Fapt ce se observă cu pregnanţă şi în documentele prezentate.

Religiozitatea adîncă a românilor, în comparaţie cu toate popoarele vecine lor, făcea din Biserica Ortodoxă o ţintă strategică în ceea ce priveşte nu numai importanţa ei pentru conştiinţa socială, dar şi pentru formarea acesteia. De aceea întreaga politică a statului român interbelic continua cu şi mai multă vehemenţă politica sa de descreştinare a românilor. Academicianul Dumitru Stăniloae, cu referinţă la politica statului român în perioada interbelică consemna: „Am avut miniştri care nu puteau vorbi decît citind din doctrina antireligioasă a evreului Durkheim, am avut manuale în licee în care se propovăduia ateismul şi se batjocoreau lucrurile sfinte ale creştinismului. Se săvîrşeau incinerări cu participarea zgomotoasă a demnitarilor Statului. Erau subvenţionate cu bani grei publicaţii în care se zeflemisea Ortodoxia neamului, dar apărarea ei era interzisă. Şcolile noastre teologice erau degradate şi dispreţuite, preoţimea tratată ca o cenuşăreasă.”[10] O constatare de parcă ar evoca situaţia din Uniunea Sovietică din perioada prigoanei din vremea lui N. Hruşciov sau din cea a regimului din RM de după 2009.

Fără a reforma instituţia bisericească a românilor nu ar fi fost posibilă o schimbare rapidă, la scara generaţiilor, a comportamentului necesar pentru rolul geopolitic atribuit statului român modern la înfiinţarea lui. Fără o asemenea „reformare” distrugătoare nu s-ar fi putut ajunge la acea politică pe care o consemna mai sus pr. Dumitru Stăniloae. Şi într-adevăr, întreaga istorie a acestei instituţii din 1859 demonstrează acest fapt.

De atunci dictatul statului asupra politicii de cadre şi a celei de formare a acestora, precum şi asupra relaţiilor inter-ortodoxe a crescut neîncetat, atingîndu-şi apogeul în numirea lui Miron Cristea în dregătoria de mitropolit-primat al Bisericii Române şi apoi, în 1925, în cea de patriarh: „…în decembrie 1919, înainte de Crăciun, într-o cameră a hotelului „Enescu”, s-au întrunit Goga, N. Ivan, Vasile Goldiş, care au formulat opinia că alegerea mitropolitului primat să preceadă pe cea a desemnării mitropolitului la Sibiu; propunerea a fost adusă la cunoştinţa lui N. Iorga, preşedintele Camerei, care, operativ, a convocat „marele colegiu electoral şi în trei zile am fost ales şi a doua zi instalat şi învestit” (cf. Însemnări personale, înContribuţii…)[11] Adică, un grup de cetăţeni, dintre care o bună parte nici nu erau ortodocşi, au hotărît cine să fie mitropolit şi apoi patriarh peste ortodocşi. În totală contradicţie cu canoanele Bisericii, cu credinţa ortodocşilor.

O asemenea reeducare a poporului român pe valori opuse celor identitare nu erau necesare numai pentru a asigura ostilitatea funciară împotriva Rusiei ca idee, ca un concept înspăimîntător, şi loialitatea necondiţionată de nimic, pînă la obedienţă autodesfiinţătoare faţă de „Occident”. Această „educaţie” anti-identitară producea pentru sistemul electoral materialul necesar – alegători suficient de alfabetizaţi ca să fie accesibili pentru ziare şi foi volante şi suficient de inculţi sub aspect identitar ca să fie lesne „convinşi” să voteze pe cine trebuie. Din cîte vom vedea în Volumul 2, nici un partid din perioada interbelică nu putea fi admis în cursa electorală fără acordul reprezentanţilor oligarhiei financiare internaţionale. Deci, alegătorul român, „poporul român” reeducat în baza „valorilor general umane”, putea vota persoane (propuse de partide) doar dintr-o listă aprobată pentru el de către nişte instituţii din afara ţării lui de a căror existenţă alegătorul habar nu avea.

* * *

Astfel, sistemul politic impus prin Constituţia de la 1923 genera, în baza calităţii electoratului şi a procedurilor prin care se desfăşura procesul politic, o clasă politică cu însuşiri necesare moderne: anti-ortodoxă, dependentă de oligarhia locală (adică deplin coruptă), loială necondiţionat faţă de „Marile Puteri” („partenerii externi”). Prin această clasă politică se asigura rolul geopolitic al statului modern român de la înfiinţarea sa în 1859. În 1918 acest rol i-a fost confirmat şi i s-au încredinţat şi alte pămînturi cu populaţie românească pe care să o reeduce în baza aceloraşi stereotipuri (mituri) ca şi cea reeducată în mare parte în Vechiul Regat. Politica externă a statului român modern în perioada interbelică, inclusiv formarea la comanda/propunerea „Marilor Puteri” a „Micii Înţelegeri” („Mica Antantă”) şi a „Înţelegerii Balcanice” („Antanta Balcanică”), confirmă rolul geopolitic subordonat „Vestului” al acestei entităţi geopolitice numite „România Mare”.

Ţinînd seama de aceste condiţionări impuse statului atribuit românilor în 1859, de rotunjirea acestui stat în 1918 ca o „promovare” firească pentru realizările obţinute,– atît pe plan extern ca stavilă împotriva Imperiului Rus, cît şi pe plan intern ca putere de stat subordonată deplin oligarhiei financiare străine, – nu este cu putinţă să calificăm această entitate geopolitcă drept un stat românesc, al românilor şi pentru români. Cu toate acestea în istoriografia oficială acest stat este numit „statul român modern”. Astfel, calificativul de „modern” exprimă opoziţiaontologică – în plan geopolitic, spiritual-moral, cultural şi social-economic – a acestui nou stat faţă de Ţările Româneşti întemeiate în veacurile XIII-XIV de către români şi pentru români.

Statul român modern se deosebeşte de Ţările Româneşti în aceeaşi măsură în care Imperiul Otoman se deosebea de Imperiul Bizantin şi Uniunea Sovietică de Imperiul Rus. Aceste state noi ocupă acelaşi teritoriu şi se impun autoritar asupra aceleiaşi populaţii, dar instituţiile prin care ele funcţionează generează „noi deprinderi sufleteşti şi [...] viitoare realităţi sociale”. Adică noile state deznaţionalizează vechile popoare şi confecţionează noi entităţi sociale bazate pe valori noi, noi în raport cu cele foste identitare, adică străine de cele identitare. Deznaţionalizarea instituţionalizată se numeşte etnocid, adică ucidere de etnii, uciderea nu fizică ca în cazul genocidului, dar uciderea (desfiinţarea) culturală, spirituală, morală.

În final, rezultatul este acelaşi ca şi în cazul genocidului: vechiul popor dispare definitiv, fiind înlocuit cu un popor cu totul nou care doar biologic se trage din vechea populaţie. Deşi ungurii de astăzi sînt, majoritar, sub aspect genetic, români şi slavi, ei sînt, sub aspect cultural, moral, spiritual, identitar, un popor cu desăvîrşire diferit de „materialul biologic” din care el s-a constituit. Este ceea ce a încercat totalitarismul sovietic să confecţioneze: un nou popor sovietic. Un fel de „naţiune americană”, în cazul nostru, o nouă „naţiune română” care nu că nu are nimic în comun cu poporul român care a dat naştere Ţărilor Româneşti, limbii şi culturii lui, ci, sub aspect identitar, se întemeiază pe valori opuse celor ale românilor.

Diferenţa dintre etnocid şi genocid constă numai în metode: cele genocidale sînt rapide, pe durata unei generaţii, cel mult a două-trei. Aceste metode se numesc totalitarism. Din cauza acestei viteze de cel mult trei generaţii, schimbările sînt direct vizibile de către fiecare membru al fiecărei generaţii dintre cele trei. Metodele de etnocid se întind pe mai multe generaţii, astfel încît diferenţa dintre generaţii să fie sesizabilă nu mai mult decît ca un „conflict dintre generaţii”. Acest conflict reproducîndu-se direcţionat şi consecvent, la fiecare generaţie înregistrîndu-se noi „pierderi de memorie” istorică şi noi achiziţii de „valori moderne”. Aceste metode se numesc democraţie.

Bineînţeles, o asemenea condiţionare riguroasă a existenţei României – „mici” şi „Mari” – nu era conştientizată de societatea românească, în special de cea din noile „provincii istorice”.Dar încă din perioada Vechiului Regat unii intelectuali au surprins caracterul antinaţional al clasei politice. M. Eminescu – filozoful politic – a fost printre primii dacă nu chiar primul care a înţeles aceasta şi chiar a introdus şi popularizat termenul socio-politic depătură superpusă impusă de oligarhia financiară străină asupra şi împotriva poporului român. Potrivit unor cercetători[12], moartea poetului a fost de fapt o reacţie punitivă a clasei politice „româneşti” menită să astupe pentru totdeauna gura acestui filozof politic patriot. De aceea „făuritorii” României moderne, adică proprietarii ei s-au străduit ca noi să-l cunoaştem astăzi pe Eminescu ca poet naţional şi să nu îl cunoaştem aproape deloc ca filozof politic naţional.

Aceeaşi viziune despre originea statului român modern o împărtăşea şi filozoful din perioada interbelică Nae Ionescu: „Nu ignorăm că statul român modern a avut în chip statornic tendinţa de a transforma biserica într-un simplu instrument de poliţie socială, – ceea ce nu era decîtfoarte firesc, dat fiind că toată generaţia de la 1848 era francmasonă [- s.n.].”[13] Este vorba de acea generaţie care a organizat statul român modern în 1859.

Ce este statul român modern şi cine l-a creat ne-o spun chiar ziditorii lui. În veacul XXI, cînd România s-a afirmat deja ca stat deplin masonic[14], cu toate componentele sale – de la cele spirituale (Patriarhia Română) la cele demografice (homosexualitatea şi avorturile în masă) – ziditorii ei nu mai au nevoie să păstreze un văl de mister ieftin asupra originilor acestui stat. „România este un stat eminamente masonic. Unirea Principatelor de la 1859, ca de altminteri şi Marea Unire de la 1918 sînt opere esenţialmente masonice. Masoneria Română, de la înfiinţarea primei Loji în 1734 la Galaţi şi pînă în 1937, cînd s-a autosuspendat, s-a manifestat plenar ca un modelator şi moderator social. Aceasta este menirea masoneriei, cu atît mai mult în zilele noastre, cînd România se confruntă cu o criză economică, socială, politică şi în primul rînd morală. [...] Masoneria reprezintă cărămida de temelie a României moderne.”[15]

Această trăsătură identitară a statului român modern explică întreaga sa politică de „modernizare”, adică de secularizare a Bisericii Române şi a conştiinţei naţionale a poporului român, operă continuată după 1918 pînă astăzi. Produsul acestei opere este un „român nou”, incompatibil cu românul eminescian, cu românul milenar, cu cel care a întemeiat şi apărat Ţările Româneşti. Este, sub aspect ontologic, un „anti-român”, ceea ce este astăzi, în veacul 21, un lucru perfect evident şi afirmat.

Astfel, în 1918, odată cu cuprinderea majorităţii românilor în noul stat, începea noua fază de „modernizare” a tuturor „noilor” români incluşi în această entitate geopolitică. Condiţia includerii lor era, deci, să fie supuşi modernizării (deznaţionalizării), căci, altfel, statul român modern nu ar fi putut să-şi îndeplinească rolul geopolitic pentru care el a fost proiectat, adică să-şi justifice în faţa finanţei internaţionale existenţa.

Politica de modernizare, fiind condiţia sine qua non a existenţei statului român modern, a constituit o constantă a statului, indiferent de partidele aflate la putere, mai ales că ele toate îşi datorau existenţa permisiunii acordate de emisarii internaţionalei financiare. Această politică şi, în special, variatele justificări ale ei au fost încredinţate intelectualităţii angajate de către oligarhie direct sau prin intermediul clasei politice. Cenzura liberală funcţiona în România cu aceeaşi rigoare ca şi cea comunistă în Uniunea Sovietică post-stalinistă: doar scopurile urmărite erau identice – confecţionarea unei noi colectivităţi fără memorie istorică.

Cu toate acestea, în perioada interbelică au existat cîteva voci puternice, deşi izolate, care s-au opus, în plan intelectual şi moral, cu substanţiale argumente, politicii de deznaţionalizare a românilor. O voce de acest fel era cea a pr. Dumitru Stăniloae care dezavua şi înfiera politica din perioada interbelică a statului: „Fraudele pe de o parte, iar masoneria şi sectele pe de alta măcinau ca viermii organismul nostru de stat, aduceau lîncezire în suflete şi dezagregare în unitatea noastră naţională [- s.n.], turnau leşia ucigătoare peste iubirea de neam [- s.n.]. Între toate acestea era o legătură, pe toate le unea conspiraţia răufăcătorilor de-a duce la groapă acest neam. Unii intrau în această conspiraţie cu deplină ştiinţă, alţii din ignoranţă şi din interes de pricopsire personală.”[16]

Gînditorul creştin a surprins foarte exact metodele de adîncime folosite de către clasa politică pentru deznaţionalizarea românilor: dezagregarea unităţii naţionale şi atrofierea sentimentului moral de iubire de neam. Unitatea naţională este rezultatul împărtăşirii solidare de către generaţiile în viaţă a valorilor identitare ale tuturor generaţiilor premergătoare. Pîngărirea, batjocorirea, zeflemisirea, ironizarea, marginalizarea, trecerea sub tăcere a acestor valori, precum şi infiltrarea unor valori potrivnice are drept scop şi drept rezultat surparea unităţii naţionale. Răcirea iubirii de neam conduce în mod direct la indiferenţa faţă de propriile valori, faţă de trecut, faţă de jertfa înaintaşilor, desfiinţează răspunderea faţă de generaţiile premergătoare şi faţă de cele viitoare. Evoluţia indiferenţei este dispreţul faţă de aceste valori şi faţă de cei care le mai împărtăşesc.

Conspiraţia este stilul prin excelenţă al răufăcătorilor. Căci dacă nu s-ar ascunde în urzirea celor rele răufăcătorii ar putea fi lesne opriţi de indignarea poporului care îndată s-ar vedea ţinta uneltirilor acelora. Pr. Dumitru Stăniloae califică, de fapt, politica clasei politice a statului român modern, a regimului democrat al acestuia, a democraţiei în sine, drept o conspiraţie a răufăcătorilor. Iar scopul acestei conspiraţii este cel de „a duce la groapă acest neam,” adică de a-l nimici, a-l supune genocidului lent, dar sigur cum este etnocidul.

* * *

Cei care s-au împotrivit deznaţionalizării poporului, etnocidului latent, erau de foarte diferite origini intelectuale, morale şi, deci, religioase. Oricum, aceste rezistenţe pot fi grupate în două curente reciproc incompatibile chiar dacă ele se opuneau unui duşman de moarte comun. Astfel, în opoziţie la pseudo-românismul liberal (democratic, occidental) s-au format două alternative, fiecare dintre ele revendicîndu-şi vocaţia tradiţionalistă.

Un curent, care poate fi numit convenţional românismul creştin, ortodox, era reprezentat, în plan intelectual, de asemenea gînditori ca pr. Dumitru Stăniloae, pr. Ilie Imbrescu, filozofii Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Racoveanu, sociologii Traian Brăileanu, Ernest Bernea, gînditorii politici Corneliu Z. Codreanu, Constantin Papanace, Nichifor Crainic, Ion I. Moţa şi alţii.

Acest curent pornea de la înţelegerea credinţei adevărate, revelate oamenilor de către Dumnezeu Însuşi, a Ortodoxiei, ca axa existenţială şi chezăşie absolută a existenţei în această lume şi în veşnicie a românilor ca fii ai Bisericii Ortodoxe. În cadrul acestui curent de gîndire se încerca o explicare teologică sau mai puţin teologică a problemelor cu care se confrunta poporul român, atît a celor spiritual-morale şi culturale, cît şi a celor politice şi economice. Rezolvarea problemelor era privită ca o aplicare mereu creativă şi conştientă a experienţei aproape bimilenare a poporului român, fără a abdica de la valorile creştine, unicele care conduc spre veşnicia cu Dumnezeu.

Al doilea curent de opoziţie privea Ortodoxia cel mult ca un atribut identitar, dar nu ca singura credinţă mîntuitoare. Pentru gînditorii acestui curent etnicitatea era un dat ancestral de care „se agaţă”, pe parcursul istoriei, diferite trăsături care „îmbogăţesc” acest dat fără să-l altereze. La fel şi Ortodoxia era o asemenea „îmbogăţire” a „matricii etnice” a românilor. Fără vreo argumentare bazată pe fapte istorice, fără vreo metodologie ştiinţifică sau de alt gen, aceşti autori, în esenţă necreştini, construiau diferite „definiţii” pentru „substanţa etnică” şi explicaţii ale acestora.

Ei priveau modernizarea ca pe o tentativă sortită apriori eşecului care, oricum, nu poate shimba „substanţa etnică” ancestrală şi numai supune poporul român la suferinţe sociale şi morale pe cît de nemeritate, pe atît de inutile, de inoperante. Prin aceasta modernizarea frînează sau chiar blochează dezvoltarea poporului în sensul afirmării etnicităţii lui, dar nu o poate altera sau distruge: datul este dat.

Acest curent a avut mai multe denumiri, dar nouă ne pare că mai aproape de realitate este denumirea de autohtonism, adică de românism autohtonist, chiar dacă el nu are nimic în comun cu însuşirile care alcătuiesc adevărata autohtonicitate a poporului nostru. Cel mai cunoscut teoretician (dacă lipsa de argumente istorice sau de metodologie poate fi calificată drept „teorie”) al autohtonismului este Lucian Blaga. Un altul a fost cunoscutul poet Octavian Goga.

Nu se poate stabili o corelaţie riguroasă între aceste curente şi diferite forţe politice. Oricum, o corelare mai sigură se poate lesne observa între curentul modernizator şi clasa politică care era, practic, cu excepţiile cunoscute, axată pe democratizare (ca manifestare necesară a modernizării), adică pe deznaţionalizarea românilor.

* * *

Sistemul politic construit în România începînd cu 1859 nu a fost schimbat în esenţă nici după adoptarea noii Constituţii din 1923. Clasa politică a ajustat mecanismul de formare a puterii de stat la noile realităţi. Sistemul a fost construit astfel încît să fie controlabil de către finanţa internaţională. Controlul se efectua prin oligarhia comercială şi industrială a statului român modern. Capitalismul industrial şi cel comercial nu pot funcţiona în principiu fără suportul capitalismului financiar internaţional. Acest suport, de fapt, dictat, este pîrghia principală care determină comportamentul oligarhiei industriale şi a celei comerciale, precum şi activitatea guvernelor formate prin mecanisme electorale. Prin aceste pîrghii sînt controlate economiile „naţionale” ale statelor care nu au puterea militară suficientă să se opună dictatului capitalismului financiar. De unde se desprinde, de altfel, şi geneza „Marilor Puteri”: cei care au puterea să se opună – în ultimă instanţă cu mijloace militare – dictatului oligarhiei financiare sau au puterea să impună acest dictat se numesc „Mari Puteri”.

Interesele oligarhiei localizate în România Mare erau reprezentate fidel de către camarila regală şi cele două partide care se rînduiau la cîrma aparatului de stat: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc (ca în orice democraţie clasică – Marea Britanie, SUA, Franţa, Germania, Japonia, Italia, Spania, Suedia etc.). Bineînţeles, oligarhia dispunea şi de alte partide, cum ar fi Partidul Poporului (general A. Averescu) sau Partidul Naţional Democrat (prof. Nicolae Iorga), care erau mereu gata să preia frîiele puterii în cazul în care cele două eşuau simultan să menţină încrederea alegătorilor. În cadrul acestui sistem politic regele (de fapt, camarila care îl înconjura pe rege, cu acordul lui, şi filtra informaţiile către el şi de la el, determinînd deciziile lui) avea rolul de „frînă de siguranţă” care oricînd să poată opri evoluţia evenimentelor în vreo direcţie nedorită de oligarhie. În acest scop regele era dotat cu dreptul de veto asupra oricărei legi sau hotărîri de guvern, cu dreptul de a dizolva oricînd parlamentul şi a numi noi alegeri, a desemna un nou guvern etc. Ca în orice monarhie constituţională, democratică.

Administrarea curentă a activităţii aparatului de stat (a mecanismului de exercitare a puterii), precum şi administrarea procesului legislativ era încredinţat partidului care se afla la guvernare care, în perioada interbelică, era, practic, unul dintre cele două. Atît conducerea acestor partide, cît şi componenţa camarilei era formată din reprezentanţi ai oligarhiei, unii membri ai oligarhiei fiind uneori chiar membri ai guvernului (cum era cazul liberalului Constantin Angelescu, dar şi alţii).

Unica diferenţă dintre cele două partide se reducea la vechimea în statul român modern a grupului oligarhic care stătea în spatele partidului respectiv. Esenţial este că oligarhia „românească”, in corpore, era conectată la capitalul financiar străin fără de care ea nu putea activa. Partidul Liberal era sprijinit în special de vechii oligarhi care s-au dinastizat în perioada de afirmare a statului român modern, adică în deceniile de după 1859. Partidul Naţional Ţărănesc era sprijinit mai mult de către oligarhii proveniţi din noile teritorii încorporate în statul modern. Aceştia pretindeau şi ei, sub aspect politic, adică al participării la înfruptarea din fondurile şi privilegiile de stat, la prerogativele oligarhiei provenite din Vechiul Regat.

Tocmai de aceea oligarhia proaspăt încorporată în stat era interesată în atragerea capitalului industrial şi comercial străin ca acesta să coopereze cu ea, făcîndu-o prin aceasta mai puternică în relaţiile cu vechea oligarhie a Vechiului Regat. În acest scop Partidul Naţional Ţărănesc promova „revizuirea legislaţiei economice pentru a se introduce „egalitatea de tratament” a capitalurilor străine cu cele româneşti. Unele măsuri, prin aplicarea politicii „porţilor deschise”, exprimau hotărîrea de a lovi marea burghezie liberală.”[17]

Oricare ar fi fost fricţiunile în jurul împărţirii produsului naţional dintre cele două partide ale oligarhiei locale, ele erau obligate să păstreze categoric rolul geopolitic fixat de către oligarhia internaţională pentru statul român modern. Şi partidele înţelegeau perfect aceasta: „În domeniul politicii externe se afirma hotărîrea de a continua politica tradiţională, întrucît aceasta „nu aparţine partidelor, ci ţării”.[18] Prin „ţară” se înţelege, fireşte, statul român modern. Şi nu lui, de fapt, ci oligarhiei financiare internaţionale îi aparţine politica externă a statului român modern.

Astfel, sistemul politic confecţionat pentru români era axat, ca orice sistem democratic, pe oligarhia locală care acţiona, la rîndul ei, prin două pîrghii care alcătuiau clasa politică: camarila şi partidele, precum şi mass-media reprezentată în epocă în special prin ziare şi reviste. Deşi activitatea camarilei nu era reglementată şi nici existenţa ei nu era fixată prin legi, ea acţiona prin rege şi prin partide. Oricum, ea făcea parte din sistem ca o componentă neformală şi implicită. După cum am remarcat mai sus, nici un partid nu putea fi acceptat în sistem fără a avea acordul tacit sau expres al oligarhiei locale şi al celei străine. Sistemul politic fiind astfel construit, el asigura o deplină stabilitate pentru satisfacerea intereselor proprietarilor săi – oligarhia financiară internaţională, – precum şi pentru vechilii ei în persoana oligarhiei locale „naţional-liberale” şi „naţional-ţărăneşti”.

Mai mult decît atît. Acest sistem putea foarte rapid, ca şi orice democraţie autentică, în decurs de cîteva ore să se comuteze în funcţionarea sa de la regimul democrat („electoralist”-pluripartidist) la regimul totalitar (monopartidist). Exact aşa s-a întîmplat în noaptea de 10 februarie 1938 cînd regele a anunţat că parlamentul este dizolvat, activitatea partidelor se suspendă pe termen nelimitat (pînă în 1990, de fapt), el formează guvernul şi un singur partid pentru toţi – Frontul Renaşterii Naţionale.

În noul guvern şi partid au intrat aproape toţi liderii celor două partide mari ale oligarhiei şi unii reprezentanţi ai partidelor mai mici ale ei. Adică, clasa politică „românească” s-a restructurat într-o noapte din pluripartidism în monopartidism, din politicieni „aleşi” prin scrutin în politicieni numiţi prin decret regal. Nu a fost nevoie de nici o luptă de stradă, de nici o lovitură de stat, de nici o demonstraţie de protest. A fost nevoie numai de anunţul făcut de rege la sugestia camarilei. Mai jos vom vedea cauzele comutării sistemului politic român de la democraţie la totalitarism (de fapt, în esenţă, e una şi aceeaşi, mediul înconjurător al sistemului diferind).

* * *

Îndată după încheierea războiului şi încorporarea noilor teritorii în sistemul politic al statului român modern pentru majoritatea românilor s-a pus problema refacerii vieţii sociale şi economice. Dar refacerea nu urma să constituie o revenire la situaţia de dinainte de război, ci la o nouă ordine care să elimine abuzurile şi nedreptăţile pe care războiul le-a exacerbat. Corupţia pe seama aprovizionării armatei în timpul operaţilor militare a generat o întreagă pătură de parveniţi. Oamenii doreau dreptate: pedepsirea acestor tîlhari din clasa politică. Ţăranii care, în calitate de ostaşi, de grosul armatei, au dus greul războiului, aşteptau împroprietărirea cu pămînt, mai ales că regele Ferdinand le-o promisese personal în tranşee înainte de bătăliile victorioase de la Mărăşti şi Mărăşeşti.

Problemele pe care le resimte populaţia, Ţara, sînt formulate cel mai bine de către vînătorii de voturi, adică de partidele care pretind să guverneze. E un specific definitoriu al democraţiei: formularea problemelor în programele electorale ale partidelor. Doar prin aceste programe partidele urmăresc colectarea a cît mai multe voturi. De aceea ele caută să surprindă cît mai exact nevoile celor mulţi (ale celor care votează masiv) ca să le exprime în limbajul potenţialilor votanţi majoritari.

Deja un cu totul alt aspect este faptul că partidele, mai exact finanţatorii lor, oligarhii, văd problemele foarte diferit decît populaţia şi le formulează pentru ei înşişi şi mai diferit decît pentru alegători. Cel mai important este ca alegătorii să nu afle cumva ce probleme şi ale cuiau de gînd să rezolve într-adevăr partidele cînd vin la putere. Că dacă alegătorii ar afla, nu că nu ar vota nici un patrtid, ci le-ar lua pe fugă cu furci şi cu ţepoaie, ar porni un război al întregului popor de eliberare naţională. Şi o cu totul altceva decît cele pe care doresc să le rezolve partidele şi decît cele resimţite de către alegătorii majoritari sînt problemele reale ale poporului, ale Ţării, nu ale populaţiei sau ale statului superpus.

În anul 1919, adică, practic, îndată după Unire, majoritatea populaţiei Ţării vedea problemele astfel (după cum le-a surprins guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre reprezentanţii de seamă ai clasei politice): „garantarea unui regim democratic naţional prin reforma agrară, reforma administrativă, desfiinţarea jandarmeriei şi înlocuirea ei cu o miliţie de stat la dispoziţia organelor administrative, unificarea monetară, introducerea impozitului progresiv pe venit, revizuirea averilor şi confiscarea celor făcute prin fraudă în timpul războiului, iar pentru muncitori dreptul la asociere, salariu egal la muncă egală, 8 ore de muncă, contract colectiv etc.”[19]

Prezenţa neproporţional de mare a neromânilor în clasele avute, printre profesiile libere (avocaţi, ziarişti, oameni de artă, profesori universitari) şi printre studenţi creau românilor impresia de parcă ţara lor s-ar afla sub ocupaţie. Şi aceasta cînd chiar şi populaţia Vechiului Regat cunoscuse ce este cotropirea în anii de ocupaţie germană a Regatului.

Concepţia eminesciană de pătură superpusă îşi găsea confirmarea practic la fiecare pas. Bunăoară, numărul studenţilor români la univeristăţile din ţară era, la cele mai importante facultăţi, cum erau cele de drept, medicină, farmaceutică, inginerie, comerţ, ştiinţe exacte, mult inferior, sub aspect proporţional, cu cel al minorităţilor. Astfel, la Universitatea din Iaşi, la facultatea de medicină 67% de studenţi erau evrei, iar la cea de farmaceutică peste 70%. La Universitatea din Cernăuţi, din 1300 de studenţi numai 300 erau români şi 150 de alte naţionalităţi, studenţii evrei constituind 850 la număr. În vreme ce procentul populaţiei evreieşti per total în România Mare era de 4,2 %. Sau în domeniul industriei. De exemplu, în Basarabia circa 70% din toate întreprinderile şi atelierele erau deţinute de proprietari evrei. Procentul lor în populaţia ţinutului fiind de 7,2%., iar în populaţia orăşenească de circa 35%. Unii călători din epocă remarcau cu uimire că, bunăoară, la Chişinău, majoritatea firmelor de prăvălii, de ateliere erau scrise numai în limba idiş fără vreo traducereîn română sau rusă.

Pe fundalul propagandei patriotice care a precedat Unirea şi a continuat cu o şi mai mare intensitate pentru a o justifica, în încercarea de a determina populaţia să rabde lipsurile de dragul Unirii înfăptuite, o asemenea situaţie etno-socială devenea izbitoare pentru băştinaşi. De aceea, căutătorii de voturi erau nevoiţi să abordeze şi aceste nedumeriri ale românilor, să le promită schimbarea în acest sens.

În asemenea condiţii, ca protest la situaţia existentă se intensifică demersurile etno-sensibile, bazate pe dezamăgiri de ordin etno-social şi moral. Iniţial aceste demersuri aveau un caracter izolat, spontan. Dar, dat fiind că ele reflectau o stare de spirit generală, mai ales printre tineri, printre studenţi, aceste demersuri capătă îndată ecou în toată ţara şi, destul de rapid, se constituie în diferite forme organizatorice. Astfel, la 4 martie 1923 la Iaşi se înfiinţează Liga Apărării Naţional-Creştine (LANC) în frunte cu profesorul de drept A. C. Cuza care, în perioada antebelică, a condus împreună cu Nicolae Iorga Partidul Naţional Democrat.

Mesajul virulent antisemit şi incisiv faţă de guvernare le-a făcut pe cele două partide guvernante – PNL şi PNŢ – să accepte, în forme mai moderate, acelaşi mesaj. Bineînţeles, nu era vorba de rezolvarea problemelor semnalate de LANC, ci de nevoia de a prelua mesajul unui potenţial concurent electoral. Această preluare îl dezarmează pe concurent şi, prin urmare, nu îi permite să se conecteze la alegător. Astfel, sistemul politic se protejează de un intrus.

Problemele semnalate de LANC şi soluţiile propuse de aceasta găseau înţelegere şi sprijin în pături destul de largi ale populaţiei. Polemicile pe marginea acestor probleme erau tirajate în numeroase publicaţii. Faptul că mesajul LANC a fost receptat destul de călduros aceasta nu înseamnă deloc că cei care resimţeau aceste probleme aveau aceeaşi înţelegere a lor sau a soluţionării lor. În cadrul LANC responsabil pentru organizarea studenţilor în toată ţara a devenit Corneliu Zelea Codreanu, un student de al prof. A. C. Cuza. În decurs de 3 ani LANC, sub aspect electoral, a bătut, practic pasul pe loc. Această stagnare a generat nevoia de noi abordări a problemelor existenţiale ale poporului român ceea ce a condus, inevitabil, la disocierea de LANC a unui grup de tineri în frunte cu C. Z. Codreanu care în iunie 1927 au anunţat formarea unei Mişcări – Legiunea „Arhanghelul Mihail”.

* * *

După cum a declarat în repetate rînduri fondatorul ei, Legiunea nu este un partid, ci o mişcare de înnoire a poporului român, de „înviere” cum se exprima C. Codreanu. Nu vom reproduce aici evenimentele biografiei Căpitanului Mişcării Legionare şi nici etapele evoluţiei legionarismului ca forţă politică. Important este să constatăm că în decurs de 10 ani Mişcarea a crescut de la 5 membri şi simpatizanţi la multe sute de mii şi, conform unor studii, la peste 1 milion 100 mii din cei circa 3,8 milioane de alegători cîţi erau la un moment dat în România Mare. Deşi Mişcarea se declarase a nu fi un partid, ea participa la alegeri prin propriile partide pe care le înregistra consecutiv cu ocazia diferitelor campanii electorale: Garda de Fier şi partidul „Totul pentru Ţară”. Nici un partid în întreaga istorie a României moderne nu a înregistrat performanţe asemănătoare.

Asemenea performanţe se datorează originalităţii extraordinare a acestei Mişcări. La un studiu atent şi imparţial al acestei Mişcări se constată că ea nu se înscrie în nici un fel de clasificări proprii oricăror partide şi formaţiuni social-politice: stînga-dreapta-centru, moderat-extremist, conservator-progresist, democrat-autoritar-totalitar, etc.

Fondatorul acestei Mişcări, C. Z. Codreanu, a construit-o pe principii absolut inedite pentru orice formaţiune politică. Dacă toate partidele pornesc de la un program de prefaceri economice, sociale, politice, Căpitanul a pornit de la om, nu de la program: „Noi nu am avut nici un program. Şi acest fapt va naşte desigur un mare semn de întrebare. [...] Dar nu ne-am legat împreuna cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gîndi, ci acei ce aveam aceeaşi construcţie sufletească. [...] Dacă nu aveam, aşadar, nici bani, nici programe, aveam în schimb pe Dumnezeu în suflete şi el ne insufla puterea nebiruită a credinţei. Legiunea nu este numai un sistem logic, o înlănţuire de argumente, ci o „trăire”. După cum cineva nu este creştin dacă „cunoaşte” şi „înţelege” Evanghelia, ci numai dacă se conformează normelor de viaţă afirmate de ea, dacă o „trăieşte”[20]

În aceste puţine cuvinte rezidă aproape întrega originalitate a Mişcării. Ea se bazează pe cei care simt la fel, adică pe cei care împărtăşesc aceleaşi valori morale. În al doilea rînd, legionarii pornesc nu de la program, ci de la trăirea unor valori, a unor idealuri. Da, după cum vom vedea, Mişcarea este şi un sistem logic, şi o înlănţuire de argumente cum nici un alt partid nu le-a avut. Dar ea se bazează înainte de toate pe trăire, pe autenticitate, pe sinceritate, căci orice trăire porneşte de la sinceritate. Chiar numai aceste trăsături sînt suficiente pentru a se deosebi de orice componentă a sistemului politic al statului român modern sau al oricărui alt stat modern.

Dar ea mai avea încă o calitate absolută: ea nu era finanţată de nici un oligarh, nici local, nici străin. Au existat o mulţime de insinuări în presa aservită oligarhiei, precum că Legiunea ar fi fost finanţată de Germania hitleristă. Nu există nici un document în acest sens, nici o „înlănţuire de argumente”, ci numai insinuări. Dimpotrivă, există o înlănţuire de argumente-fapte care exclud această ipoteză, dar, din lipsă de spaţiu în acest volum argumentele sînt expuse în volumul doi al documentelor.

Trăsătura cea mai scandaloasă pentru sistemul politic era axarea Mişcării pe Ortodoxie ca valoare supremă a poporului român, ceea ce era în absolută incompatibilitate cu sistemul politic al statului român modern, cu statul însuşi, cu menirea lui preprogramată de artizanii lui. Raportarea doctrinei Mişcării la Ortodoxie şi, totodată, ca urmare firească, abordarea problemelor existenţiale ale poporului român poziţiona Mişcarea în coordonate improprii pentru o formaţiune social-politică, dar deplin adecvate unei mişcări de eliberare naţională şi de refacere moral-spirituală. Eliberarea ţinea, fireşte, de desfiinţarea sistemului politic al statului român modern şi înlocuirea acestuia cu un sistem politic românesc, al poporului român şi pentru poporul român, cuprinzînd, bineînţeles, şi toate persoanele de alt neam care acceptă să conlocuiască cu românii după legile morale ale băştinaşilor.

Astfel, Mişcarea Legionară se poziţiona între coordonatele următoare. Biserică- Neam-Stat. Fără o considerare a Mişcării în asemenea coordonate conceptuale nu este posibilă categorisirea ei. Orice formaţiune social-politică de tip democrat (sau totalitar, căci, în esenţă, între democraţie şi totalitarism nu este deosebire de esenţă, ci numai de metode) se defineşte exhaustiv în coordonatele conceptuale de „populaţie/electorat-partide controlate oligarhic-Stat”. Mişcarea nu înţelegea reducerea fenomenului identitar şi moral de neam la un concept statistic de populaţie, la o entitate care se manifestă strict biologic şi social-economic, fără valori identitare, fără conştientizarea rostului său de a fi, fără raportarea la memoria istorică, la morală, cultură, spiritualitate.

* * *

Unul dintre conceptele fundamentale ale legionarismului este cel de neam pe care C. Codreanu l-a definit în termeni civilizaţionişti anticipînd astfel cu cîteva decenii teoria civilizaţiilor. Astfel, Căpitanul vedea neamul în felul următor: „Cînd zicem Neamul Românesc, înţelegem toţi Românii vii şi morţi, cari au trăit de la începutul istoriei pe acest pămînt şi cari vor mai trăi şi în viitor.”[21]

Şi în continuare: „„Neamul are:
Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sîngele[22].
Un patrimoniu material: pămîntul ţării şi bogăţiile.
Un patrimoniu spiritual care cuprinde:

a) Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă. Această concepţie formează un domeniu, o proprietate spirituală.

b) Onoarea lui ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, normelor izvorîte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă.

c) Cultura lui: rodul vieţii lui, născut din propriile sforţări în domeniul gîndirii şi artei.

[…] Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor. Pe toate un neam trebue să şi le apere. Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual, pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate peste toate veacurile.”[23]

Impresionează conceptele în care C. Codreanu defineşte neamul. Este semnificativ că el exclude, în definiţia neamului, tehnologicul, economicul, socialul şi politicul din însuşirile fundamentale, elementare, primare ale neamului, Codreanu le trece, implicit, în însuşiri derivate, secundare, care îşi capătă sensul doar fiind raportate la demografie, teritoriu naţional şi, capital !, la spiritualitatea identitară, dătătoare de rost şi exprimătoare, în cazul Ortodoxiei, a Adevărului. Altfel zis, aceste însuşiri derivate de la cele primare nu pot în principiu să le contrazică, să se opună acelora, ci, cel mult, să le exprime în conceptele şi instituţiile specifice lor.

Populaţia se reduce numai la generaţiile pentru moment în viaţă, pe cînd neamul cuprinde toate generaţiile – şi cele care au fost, şi cele care urmează să fie. Generaţiile pe moment în viaţă nu sînt privite ca un tot în sine, ci ca un fragment dintr-un tot. De aceea acţiunile faţă de acest fragment, deciziile faţă de acest fragment trebuie să ia în considerare întregul, nu numai fragmentul. Iar întregul este caracterizat, înainte de toate, prin însuşirile sale identitare care este Credinţa, morala, cultura. Astfel, neamul este un concept calitativ, iar populaţia este unul cantitativ. Populaţia se măsoară în parametri statistici, iar poporul, neamul nu se măsoară deloc, ci se înţelege sau nu, se acceptă sau nu, se simte sau nu.

Spre deosebire de doctrina legionară, statul democratic sau cel totalitar percepe exclusiv populaţia, dar nu este în stare să perceapă poporul, neamul. De aceea statul operează cu parametri numerici care exprimă parametrii biosociali ai populaţiei, ca la o fermă de animale. Şi atitudinea statului democratic sau totalitar faţă de populaţia subordonată este ca faţă de un şeptel care trebuie muls sau sacrificat pentru mezeluri spre folosul proprietarilor fermei.

De aceea tratarea poporului ca o populaţie conduce inevitabil la genocid (totalitarismul), fie şi unul latent (democraţia), poate chiar involuntar, dar sigur. De aceea, în mod logic şi firesc, Mişcarea a elaborat şi o atitudine pe potrivă faţă de democraţie: „1. Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, împărţindu-l în partide, învrăjbindu-l şi expunîndu-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice, într-un greu moment al istoriei sale.

Numai acest argument este atît de grav pentru existenţa noastră, încît ar fi suficient ca această democraţie să fie schimbată cu orice ne-ar putea garanta unitatea, deci Viaţa. Căci dezunirea noastră înseamnă moartea.”[24]

Este limpede că pentru gîndirea legionară democraţia excludea supravieţuirea şi, prin urmare, dăinuirea poporului român. Mai exact, democraţia punea poporul român în imposibilitatea de a se mobiliza în vederea respingerii ameninţărilor de moarte la care era expus, cel puţin, în acea vreme. Adică, în viziunea legionarismului, democraţia şi poporul român sînt incompatibile ontologic, democraţia înseamnă moartea poporului, iar existenţa poporului înseamnă excluderea democraţiei (şi a totalitarismului ca cealaltă faţă a aceleiaşi monede).

Această viziune este concretizată în următorul raţionament: „2. Democraţia transformă milioanele de străini în cetăţeni români. Făcîndu-i egali cu Românii. Dîndu-le aceleaşi drepturi în Stat. Egalitate ? Pe ce bază ? Noi sîntem aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma. Cu munca şi cu sîngele nostru. De unde egalitate cu cei de abia de 100, de 10 sau de 5 ani, aici ? Privind trecutul: Noi am creat statul acesta. Privind viitorul: Noi, Românii, avem răspunderea istorică întreagă a existenţei României Mari. Ei n-au nici una. Ce răspundere pot avea străinii în faţa istoriei pentru dispariţia Statului Român?”[25]

Deci, statul cu adevărat românesc, al românilor, nu unul superpus, impus de către străini, era conceput ca un instrument de rezolvare a problemelor poporului, nu ale populaţiei. Orice decizie a statului urma să ţină seama nu numai de problemele pornite de rezolvat de către generaţiile trecute, dar şi de problemele generaţiilor viitoare ca pe acestea să le uşureze, să le reducă la minim. Sarcina centrală a statului românesc, deci a unui stat nedemocratic şi netotalitar, este de a chezăşui existenţa neamului românesc ca atare, ca neam, adică ca purtător de cultură, spiritualitate, de capacitate demografică. Iar democraţia, identic cu totalitarismul, împiedică existenţa însăşi a neamului, a poporului, a oricărui popor.

O asemenea viziune asupra poporului şi, ca urmare, asupra sistemului politic, este în totală contradicţie cu concepţia pe care s-a zidit statul român modern – să fie unealtă docilă şi eficientă a oligarhiei străine. De aceea sistemul politic a încercat de la începutul existenţei Mişcării Legionare să o marginalizeze, iar apoi să o integreze în sine, adică să o corupă (după cum a procedat reuşit cu LANC-ul şi cu descendentul acestuia – Partidul Naţional-Creştin). Eşuînd în toate acestea, statul democrat român a exterminat fizic Mişcarea Legionară, recurgînd la asasinarea Căpitanului şi a întregii conduceri pe ţară a Mişcării, asasinînd fără judecată aproape 300 de conducători legionari şi izolînd în închisori şi lagăre de concentrare circa 18 mii de activişti legionari. Deţinuţii legionari au fost moşteniţi de regimul comunist care i-a exterminat aproape pe toţi, excepţiile fiind cu totul rare.

* * *

Mişcării i se imputează acţiuni de violenţă, de terorizare şi în calitate de exemplu sînt reproduse cîteva cazuri, în ordine cronologică: asasinarea prim-ministrului I. G. Duca (1933), a fostului legionar Mihai Stelescu (1936), a prim-ministrului Armand Călinescu (1939) şi a istoricului Nicolae Iorga (1940), precum şi tentativa de asasinat a rectorului universităţii din Cluj Ştefănescu-Goangă.

Mişcarea Legionară a fost o mişcare de eliberare naţională, angajată într-un război moral şi politic cu sistemul etnocidal al statului român modern. Metodele de luptă politică a legionarilor nu presupun violenţa, ci metode de convingere prin discuţii, cîntece, seminare, tabere de muncă voluntară. De unde apar violenţele ?

În volumul 2 al culegerii de documente cazurile numite sînt prezentate amănunţit. Aici reproducem numai esenţa lor.

Pînă la momentul asasinării lui Duca, în decursul lunilor noiembrie şi decembrie 1933, sistemul politic a asasinat, fără judecată, circa 10 legionari şi a schilodit alte zeci. Aşa înţelegea democraţia să intimideze pe cei care s-au ridicat în apărarea poporului român. Şi la toate aceste asasinate, schilodiri, bătăi, întemniţări fără nici un temei legal Mişcarea, timp de 5 ani – 1928-1933, – nu a răspuns cu nici o violenţă. În decembrie 1933, cu 2 săptămîni pînă la ziua alegerilor, prim-ministrul Duca, la comanda şefului său pe altă linie decît cea guvernamentală, ministrul de externe N. Titulescu, exclude partidul „Garda de Fier” din lista partidelor admise la alegeri. Fără nici o sentinţă de judecată, fără vreun temei, fără vreo explicaţie. Aşa a zvîcnit muşchiul sistemului. Îndată după această interzicere a Gărzii de Fier încep arestările şi maltratările în masă a legionarilor, devastarea sediilor lor şi, deseori, a locuinţelor lor. Circa 12 mii de legionari sînt închişi în temniţe şi lagăre de concentrare. Abia acum, după 5 ani de teroare de stat, trei prieteni legionari, din propria iniţiativă, îl împuşcă pe Duca, ca pe un exponent fidel al duşmanilor de moarte ai neamului românesc, şi îndată se predau poliţiei.

Într-un document de arhivă[26] mai găsim o confirmare extrem de grăitoare: „Corneliu Codreanu a cules informaţiuni verificate, că în dizolvarea GĂRZII DE FIER în 1933, înainte de plecarea sa în străinătate, dl. Titulescu a cerut decedatului Duca, să dizolve Garda de Fier, obiectînd că nu pleacă în străinătate în misiunea ce avea, pînă nu se îndeplineşte acest act, deoarece cercurile străine nu vor sta de vorbă cu el, decît cu dizolvarea în buzunar. Duca a trebuit să cedeze, situaţia externă fiind atunci gravă, şi consecinţele se cunosc, Titulescu servind exclusiv interesele masoneriei internaţionale.” Acest citat este prezentat într-un document numit „Raport al Corpului Detectivilor din 5 decembrie 1937 privind reticenţa lui Codreanu faţă de o eventuală conciliere cu Nicolae Titulescu”.

Cazul lui Stelescu este diferit. Acesta a fost adjunctul lui Codreanu şi, înrudindu-se cu cineva din camarilă, a fost convins să-l ucidă pe Codreanu şi să-i ia locul de şef al Mişcării, astfel Mişcarea fiind luată sub controlul oligarhiei. Complotul este descoperit din întîmplare. Se constituie judecata legionară care, la insistenţele lui Codreanu, numai îl exclude pe Stelescu din Mişcare cu dreptul de a redeveni membru al Mişcării după ce demonstrează că a revenit la valorile morale ale Mişcării. E violenţă aceasta ? Dar Stelescu, fiind finanţat de camarilă, porneşte o vastă campanie în presă, înfiinţează o proprie publicaţie „Cruciada românismului” şi porneşte organizarea unei mişcări pe aceleaşi baze ca şi Legiunea. Adică, acest proiect al camarilei urmărea să confişte în folosul său mesajul şi valorile Legiunii, falsificîndu-le. Iarăşi, 10 legionari, din proprie iniţiativă, îl pîndesc pe Stelescu şi îl împuşcă, apoi se predau îndată poliţiei. Este o acţiune în legitimă apărare înfăptuită de ostaşii neamului în războiul de rezistenţă naţională împotriva cotropitorilor aducători de moarte pentru popor.

După comutarea sistemului politic român de la democraţie la totalitarism, Căpitanul este arestat împreună cu alte mii de legionari. Peste cîteva luni Căpitanul este asasinat, iarăşi, fără judecată, fără vreun temei legal, împreună cu legionarii arestaţi şi condamnaţi la închisoare pentru Duca şi Stelescu. Peste 10 luni o echipă de legionari îl împuşcă pe prim-ministrul regimului totalitar democratul naţional-ţărănist Armand Călinescu care a iniţiat şi a organizat asasinarea lui C. Codreanu cu ceilalţi legionari şi a schilodit prin închisori alte sute. Au fost devastate toate sediile legionare şi percheziţionate în mod brutal circa 30 de mii de locuinţe ale legionarilor. Şi aceşti legionari se predau poliţiei.

Ca pedeapsă pentru împuşcarea executantului fidel al intereselor oligarhiei, regele Carol al II-lea, marioneta oligarhiei, ordonă executarea în decurs de cîteva zile după asasinarea lui Călinescu a tuturor conducătorilor legionari din fiecare judeţ şi întemniţarea tuturor legionarilor care vor fi găsiţi. A fi legionar era o crimă. A simţi durere pentru poporul român şi a acţiona în consecinţă era o crimă. Clasa politică s-a dedat la torturi fără precedent, fetele fiind violate, cu sînii tăiaţi, arse de vii în cuptoare, cum a fost cazul, de exemplu, al Nicoletei Nicolescu, şefa organizaţiei de fete a Mişcării Legionare. Prin metodele sale, cînd este vorba de păstrarea puterii sau de pedepsire a celor care nu acceptă puterea, democraţia nu se deosebeşte de totalitarism, fiind, de fapt, acelaşi instrument al oligarhiei financiare.

Cazul lui Iorga este atribuit legionarilor. Ceea ce s-a izbutit să se afle în decurs de 70 de ani de la asasinarea lui Iorga este faptul că în asasinarea lui Iorga a fost implicat NKVD-ul lui Stalin. Acel Traian Boeriu care cu echipa sa de nelegionari, în pofida ordinelor primite de a nu asasina pe Iorga, a făcut-o şi nu a fost pedepsit de regimul Antonescu. Traian Boeriu a emigrat în SUA unde a şi trăit în linişte pînă la moartea sa. Dacă Boeriu ar fi fost legionar, el ar fi urmat soarta legionarilor: ar fi fost ucis, schilodit sau maltratat în temniţe sau lagăre de concentrare, în România sau Germania nazistă, iar după terminarea războiului ar fi făcut parte din vreo grupare de legionari care se constituiră prin Europa şi cele două Americi. Dar cu el nu s-a întîmplat nimic din acestea.

Tentativa de asasinare a rectorului Ştefănescu-Goangă nu este una politică. Acest funcţionar se deda la violuri de studente şi, fiind activist politic al oligarhiei, era scutit de orice pedeapsă din partea organelor de drept ale statului oligarhic român. Un student la filozofie, care era legionar, Ioan Pop, din proprie iniţiativă, fiind mobilizat de indignarea pentru fetele batjocorite, a luat hotărîrea să-l împuşte pe rector. El a fost somat de către alţi legionari (care, în acel moment erau închişi în temniţă – era noiembrie 1938) să se oprească, să nu implice Legiunea, dar el nu a dat ascultare. De la Bucureşti, de urgenţă a fost trimis un şef legionar care să-l oprească, dar acesta a ajuns prea tîrziu: Ştefănescu-Goangă a fost rănit grav. „Ioan Pop, înainte de a fi executat, a mai spus: „Noi am rezistat 1000 de ani maghiarilor pentru că sufletul ne era curat, iar tolerarea celei mai triviale imoralităţi, concretizate în Ştefănescu-Goangă, ar fi întinat cei 1000 de ani de curăţenie sufletească“… Cert este că eliminarea lui Ştefănescu-Goangă de la conducerea universităţii clujene era un imperativ, pentru toată studenţimea clujeană, în toată perioada 1930-1938.”[27]

Mai este şi cazul din noiembrie 1940 cînd în închisoarea de la Jilava legionarii au asasinat cîteva zeci de lideri ai clasei politice româneşti. Aici situaţia este şi mai simplă. Legionarii, fiind chemaţi la guvernare de către Ion Antonescu, au deschis ancheta penală pentru a identifica vinovaţii pentru uciderea lui C. Codreanu şi a altor legionari. Ancheta a scos la iveală abuzuri inimaginabile la care s-au dedat democraţii. Învinuiţii şi bănuiţii au fost închişi la Jilava. În noiembrie s-a aflat că C. Codreanu şi ceilalţi 13 legionari au fost îngropaţi în curte la Jilava. Legionarii s-au adunat acolo să deshumeze trupurile şi au văzut cu cîtă bestialitate au fost ele tratate: gîtuiţi de vii, apoi împuşcaţi în spate precum că încercau să evadeze, apoi cadavrele au fost arse cu acid sulfuric, iar peste ele s-a mai pus o imensă placă de beton.

În ziua cînd cadavrele au fost deshumate, cînd legionarii s-au convins de metodele reale ale democraţiei, la închisoare vine ordinul lui Antonescu de a-i muta pe complicii asasinatului lui Codreanu şi a celorlalţi în alte încisori. Acest ordin a fost înţeles de către legionari ca tentativă a lui Antonescu de a-şi salva colegii de sistem, ceea ce într-adevăr corespundea intenţiilor dictatorului. Distribuirea acestora pe la mai multe locuri de detenţie îngreuia ancheta şi supravegherea lor, plus uşura evadarea lor. Înţelegînd această manevră a lui Antonescu şi ştiind că sînt trimise trupe militare de către Antonescu pentru a asigura mutarea deţinuţilor democraţi în pofida vreunui protest al legionarilor, aceştia s-au grăbit, pînă la venirea trupelor, să-i execute pe toţi cei cîteva zeci de fruntaşi ai clasei politice, de duşmani de moarte ai poporului român.

Mişcarea Legionară înţelegea sistemul politic al statului român modern ca un instrument de desfiinţare a poporului român, ca un instrument de etnocid la limită cu genocidul. Activitatea lor politică legală nu a putut fi contracarată de către sistemul democratic prin metodele sale obişnuite – trecerea sub tăcere, intimidarea (prin aplicarea violenţei pînă la asasinări), coruperea, defăimarea masivă. Acest fapt demonstra că metodele aplicate de către C. Codreanu la formarea cadrelor Legiunii erau corecte: ele deveneau imune la aceste metode democratice. Totodată aceste metode îi convingeau pe legionari că sistemul politic din România Mare este antiromânesc, este un pericol de moarte pentru poporul român, pentru toate generaţiile viitoare ale lui. Politica oligarhiei faţă de Mişcare le-a demonstrat legionarilor că lupta lor este dreaptă, că Mişcarea lor este o mişcare de eliberare naţională, iar duşmanul trebuie tratat ca duşman.

De aceea, acţiunile legionarilor faţă de Duca-Stelescu-Călinescu-deţinuţii de la Jilava, în percepţia lor, erau acţiuni de apărare, de legitimă apărare a unei organizaţii legal constituite, de apărare a poporului român, de autoapărare a neamului împotriva ocupaţiei etnocidale străine. Sistemul politic nu a izbutit să elimine prin metode democratice din viaţa poporului român o mişcare anti-sistem, o mişcare de apărare a acestui popor.

De aceea sistemul a recurs la comutarea regimului său de funcţionare de la democraţie la totalitarism, sistemul fiind în ambele regimuri acelaşi, ca orice democraţie-totalitarism. Toţi istoricii şi toţi contemporanii constată şi afirmă că unicul motiv de instituire a regimului totalitar în noaptea de 10 februarie 1938 a fost nevoia de a elimina Mişcarea Legionară. Rezultatele alegerilor din decembrie 1937 au demonstrat că la următoarele alegeri Mişcarea Legionară va prelua parlamentul şi pîrghiile de conducere în stat. Adică, va elimina, prin metode legale democratice, oligarhia financiară străină de la conducerea statului. Oligarhia înţelegea foarte bine că ea nu este compatibilă cu existenţa niciunui popor, poporul român nefiind o excepţie. De aceea eliminarea mişcărilor de eliberare naţională, a celor autentice, incoruptibile, este o necesitate pentru ea. Iar metodele pot fi oricare, inclusiv genocidul făţiş.

Această teză o demonstrează unul dintre campionii democraţiei Winston Churchill căruia îi aparţine renumita frază ultra-demagogică: „Democraţia nu este un model perfect de conducere a societăţilor, dar omenirea nimic mai bun nu a inventat.” Acest campion se destăinuia lordului Robert Boothby într-o scrisoare: „Trebuie să înţelegeţi că acest război [al Doilea Mondial – n.n.] nu este împotriva naţional-socialismului [a nazismului, a hitlerismului – n.n.], ci împotriva puterii poporului german care trebuie distrusă odată şi pentru totdeauna, indiferent în mîinile cui se află această putere – a lui Hitler sau a unui preot-iezuit.”[28] Deci, pentru democraţiile occidentale pe care le reprezintă în primul rînd democraţia britanică nu nazismul este duşmanul, ci poporul german ca popor, ca o colectivitate conştientă de valorile sale identitare, deci şi de interesele sale, capabil, prin urmare să se organizeze.

În altă parte Churchill precizează şi mai limpede: „Noi luptăm nu împotriva lui Hitler, ci împotriva spiritului german, împotriva spiritului lui Schiller ca acest spirit să nu renască.”[29]Spiritul german reprezintă modul de a fi al poporului german, este o reflectare a valorilor identitare ale acestui popor. În cazul românilor ar fi eliminarea spiritului lui Eminescu (de fapt, ceea ce s-a şi înfăptuit, în final). [Aici ar fi cazul să remarcăm că, la tratativele dintre aliaţii învingători britanicii au propus desfiinţarea Germaniei şi strămutarea nemţilor în diferite colţuri ale pămîntului. Stalin a zis, însă, că hitlerii vin şi pleacă, iar poporul german rămîne, deci, să-l lăsăm unde este.] Prin urmare, democraţia occidentală avea drept scop nimicirea germanilor ca popor şi transformarea lor în populaţie. Ce i-a făcut pe democraţi să se supere pînă într-atît pe germani (nu pe Hitler, nu pe politica acestuia de segregare rasială, nu pe crimele acestui regim totalitar) ?

În aceeaşi scrisoare către R. Boothby, Churchill lămureşte fără ocolişuri diplomatice: „Crima de neiertat pe care a comis-o Germania în perioada dinaintea celui de al Doilea Război Mondial constă în tentativa ei de a-şi elibera puterea sa economică de sistemul comercial mondial pentru a-şi crea propriul mecanism de schimb de mărfuri care ar fi lipsit finanţa mondială de profituri.”[30] Deci aflăm pe cine şi cu ce concret a supărat Germania: pe oligarhia financiară internaţională prin faptul că a încercat să o lipsească de profituri. De aceea oligarhia a pornit cel de-al Doilea Război Mondial (peste 50 de milioane de victime) ca să elimine pe viitor orice pericol din partea Germaniei pentru mecanismul ei de a căpăta profituri pe seama regulilor impuse comerţului internaţional (Tocmai pentru securizarea acestor reguli a fost instituită după război Organizaţia Mondială a Comerţului – iniţial ea se numise GATT – Acordul General pentru Taxe şi Tarife. Cu acelaşi scop a fost instituir şi acordul valutar de la Bretton-Woods în 1944 ca o treaptă spre sistemul cursurilor fluctuante/flotante de schimb valutar, precum şi întregul sistem al Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internaţional, ONU.)

Aceasta nu înseamnă deloc că Hitler sau Mussolini ar fi reprezentat mişcări de eliberare naţională. În schimb aceasta demonstrează metodele şi puterea finanţei internaţionale, globale. Dacă ea a avut capacitatea să declanşeze două razboaie mondiale, eliminarea fizică a unei mişcări de eliberare naţională dintr-o ţară de mărime medie din Europa de Est putea fi încredinţată filialei ei locale – statul român modern în persoana sistemului lui politic.

Faptul că legionarii înţelegeau activitatea lor ca o luptă de eliberare naţională ne-o demonstrează felul în care ei vedeau situaţia în care se pomenise poporul român şi sarcinile elitei cu adevărat naţionale: „Una dintre sarcinile elitei cu adevărat naţionale era să aducă justiţie poporului român” – nu omului în parte, nu românului în parte (cum a făgăduit Hitler nemţilor), ci poporului aşa cum îl înţelegea Codreanu – o comunitate pan-generaţională generată de acelaşi set de valori care alcătuiesc patrimoniul naţional. Această sarcină C.Z. Codreanu o formulează astfel: „Eu sînt pentru JUSTIŢIE, fără TOLERANŢĂ. Pentru că am tolerat aşa de multe, încît sîntem pe patul de moarte [- s.n.]. Mişcarea Legionară va aduce justiţie pentru Români. Vorbesc de acea justiţie de secole înfrîntă în defavoarea Neamului Românesc, vorbesc de acele drepturi milenare ale Românilor, pe care ei trebuie să şi le recucerească, şi pe care, după cea mai severă aplicare a justiţiei, nu au a le împărţi cu nimeni. Şi mai cu seamă nu există nici o justiţie care să ne oblige a împărţi drepturile noastre de stăpînire şi conducere a ţării, cu străinii.”[31]

Această atitudine tranşantă şi pe deplin jusitifcată faţă de camarila de la putere este întărită şi prin următoarea argumentare: „Cu noi se săvîrşeşte exact acelaşi lucru care s-a săvîrşit cu Pieile Roşii din America de Nord. Ne găsim în faţa unei invazii străine şi avem tot dreptul şi avem şi datoria să ne apărăm Patria [ - s.n.]. Pe mine nu mă interesează cine vine şi este – mi se pare lucru curios, că atunci cînd veneau duşmanii cu arma să ne fure pămîntul nostru, noi încremeneam cu toţii în tranşee, cu arma în mînă, iar astăzi, cînd arma s-a schimbat în bani, şi cînd aceştia sînt în stare cu banii lor să ne cumpere ţara, atunci nu mai este nimeni la noi care să protesteze ?”[32]

O constatare atît de actuală pentru Republica Moldova de la începutul celui de-al doilea deceniu al mileniului trei ! Aceeaşi situaţie începuse în România post-comunistă cu aproape un deceniu mai devreme.

Deci, pentru eliberarea poporului de primejdia de moarte pe care o comportă democraţia (ca instrument de dictatură totalitară a oligarhiei financiare) este nevoie nu numai de înlăturarea elitei impostoare de la putere, dar şi de apărarea Ţării de invazia străină pe care o slujeşte elita trădătoare. Corneliu Z. Codreanu explică de ce anume Ţara ar trebui să fie apărată de această invazie şi cine alcătuieşte invazia: „Pentru mine, altă populaţie, pe pămîntul ţării mele – şi rog să mă creadă toată lumea – atunci cînd eu am conştiinţa fermă că o atacă şi că îşi caută loc pe propriul nostru teritoriu, pentru mine, vă rog să mă credeţi, s-a deschis o luptă pe viaţă şi pe moarte şi nu-mi arde să fac glume sau să insult pe cineva. Pentru mine este clar şi precis: inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau imorală,această populaţie este o populaţie duşmană aici, pe pămîntul ţării. Şi eu înţeleg să lupt împotriva ei [ - s.n.] cu toate mijloacele pe care mi le va pune la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc.”[33]

Căpitanul înţelege starea aproape de comă în care se afla Ţara şi poporul său, poporul Sfinţilor voievozi Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brîncoveanu, al Sfintului ierarh mucenic Antim Ivireanul, al Sfîntului ierarh Varlaam, al lui Eminescu, Iancu Jianu, al lui Petru Rareş şi Vasile Lupu. … El o înţelege, îndreptăţit, ca o stare de război de exterminare la care este supus poporul lui: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.”[34]

* * *

Calea Legiunii spre biruinţă urma să fie parcursă mai întîi în conştiinţa românilor, a acelor români care ar fi fost în stare să-şi asume responsabilitatea pentru generaţiile viitoare, pentru eliberarea poporului român din robia oligarhiei internaţionale. Acei români care ar fi fost în stare să-şi asume, ca o precondiţie, o transformare profundă a conştiinţei lor, prin rezidirea ei pe valorile autentice, cele care au asigurat timp de aproape două milenii dăinuirea acestui neam în ciuda tuturor invaziilor, cotropirilor, jefuirilor, trădărilor. De aceea, C. Codreanu adoptă drept metodă esenţială pentru zidirea Mişcării sale ceea ce el a numit „desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă”:

„Mişcarea Legionară nu poate birui decît odată cu desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă [ - s.n.] a Naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, şi se va desăvîrşi, biruinţa va veni atunci automat, fără comploturi şi lovituri de stat. Biruinţa pe care noi o aşteptăm în modul acesta, este atît de mare, atît de luminoasă, încît niciodată nu vom admite ca ea să fie înlocuită cu o biruinţă ieftină şi trecătoare, născută din complot sau lovitură de stat.”[35]

Evident, această abordare a principiilor de zidire a Mişcării nu are nimic în comun cu violenţa, cu manipularea propagandistică, cu electoralismul înşelător. Nu are nimic în comun cu metodele democraţiei şi ale totalitarismului.

Această abordare se inspiră din experienţa istoriei bimilenare a Creştinismului, a Ortodoxiei. Fără a înţelege realitatea înspăimîntătoare a robiei oligarhice, fără a avea dragostea neţărmuită pentru Adevăr, pentru Dumnezeu şi, ca urmare, pentru popor, pentru aproapele necăjit şi redus la condiţia de vită de fermă, nu era cu putinţă depăşirea groazei paralizante în faţa realităţii mascate în democraţie cu toate libertăţurile ei.

Preotul V. Popa-Nicoare, legionar din anul 1930, constată: „… am înţeles toată prăpastiaînfiorătoare dintre Mişcarea Legionară şi clasa politică a României [- s.n.].”[36]

O asemenea stare de fapt nu putea să-i lase pe cei cu o asemenea viziune asupra realităţii, cu o asemenea conştientizare a primejdiei de moarte pentru viitoarele generaţii, să se mărginească la aceste constatări. Primejdia de moarte reclama acţiune: Căci a nu acţiona însemna a trăda, însemna a te lăsa învins de cei mai crunţi şi mai periculoşi duşmani ai neamului românesc (de fapt, omenesc în general). De aici rezultă sarcinile şi, repectiv, metodele de realizare a lor pe care şi le formulau explicit sau implicit membrii Mişcării.

Apelul la acţiune este dictat de conştiinţa morală: „Cel ce stă indiferent, fricos şi laş în faţa ţării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin după el. Ţară, cheamă-ţi feciorii şi vor răspunde. Cei ce te iubesc vor răspunde, iar laşii vor sta muţi.”[37]

Din această conştientizare a situaţiei reale în care se află de cîteva generaţii poporul român, a răspunderii morale pentru copiii acestui neam, pentru viitorul lui, Căpitanul înţelege nevoia de eliberare naţională, de luptă, deci de soldaţi: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.”[38]

Prăpastia la care se referea preotul-legionar nu putea fi depăşită decît prin umplerea ei cu cadavrele legionarilor, ale tinerilor români care, în esenţa lor morală, constituiau floarea neamului românesc. Şi s-a întîmplat întocmai. Democraţia a înţeles şi ea că un popor care şi-a înţeles rostul, a început să revină la valorile sale autentice, nu poate fi oprit decît prin exterminarea deplină a personalităţilor lui. Democraţia nu poate manipula un popor, ci numai o populaţie. De aceea, prin exterminarea celor mai conştienţi fii ai unui popor ea îl reduce la populaţie.

Mişcarea Legionară avea, deci, nevoie de luptători în sensul deplin al cuvîntului: persoane care înţeleg situaţia catastrofală a românimii, care sînt gata să se jertfească pentru eliberarea poporului lor, care ştiu să aplice metode de luptă permise de regimul democratic – informarea alegătorilor, instruirea lor, chemarea lor la rezistenţă social-economică, civică, morală împotriva asupritorilor, duşmanilor. Legiunea se ocupa de educarea tinerei generaţii de români ca aceasta să conştientizeze că viitorul ei şi al copiilor ei depinde numai de ei, de felul în care vor izbuti să înfrunte, cu preţul propriei vieţi, oligarhia financiară.

* * *

„Pentru ideologii legionari, cauza principală a ceea ce ei considerau o adevărată stare de spirit – lenea şi inactivitatea, paralizante pentru energiile naţionale – îşi găsea explicaţia prin „penetrarea societăţii româneşti de către Occident şi invazia evreiască”. Remediul propus consta în: „mobilizarea naţională în favoarea muncii voluntare”, precum şi în redescoperirea valorilor terapeutice ale muncii.”[39]

Această metodă de căpătîi pentru educaţia legionară şi, totodată, inedită la scara istoriei politice a omenirii necreştine (această metodă este una de nelipsit în mănăstirile ortodoxe), o reprezintă taberele de muncă voluntară concepute de Căpitan. Pornind de la primejdiile abătute asupra Ţării ca urmare a democraţiei, C.Z. Codreanu propune anume munca fizică drept o metodă eficientă şi polivalentă de rezistenţă la invazia cotropitoare a străinilor. Experienţa reală a acestor tabere, o parte dintre care, inclusiv cea dîntîi, s-au desfăşurat şi în Moldova Răsăriteană – cea dintre Prut şi Nistru – a constituit „o pledoarie în favoarea pedagogiei muncii cu caracter universal, care ne-a adus cu gîndul, pe de o parte, la aspreleprecepte religioase din mănăstirile ortodoxe [ - s.n.], iar pe de alta, la ideile vehiculate de mişcarea scout (cercetăşia) în primii ani după creaţia sa.”[40]

Atmosfera din aceste tabere este descrisă astfel: „De obicei, un serviuciu religios avea loc înainte de începerea lucrărilor; să nu uităm că pentru legionari, tabăra este o imensă mănăstire în aer liber, unde legionarii se roagă pentru întreaga naţiune.”[41]

Unul dintre scopurile taberelor de muncă este explicat de cunoscutul sociolog Traian Brăileanu, legionar întemniţat în lagărele democraţiei şi omorît în închisorile comunismului: „Această instituţie [tabăra de muncă voluntară – n.n.] trebuie să şteargă toate deosebirile provenite din originea socială a tineretului român, trebuie să completeze lipsurile educaţiei şcolare, trebuie să trezească şi să adîncească educaţia religioasă creştină, căreia în familie şi în şcoală i se dă o atenţie prea redusă [- s.n.][42], şi cîteodată este neglijată cu desăvîrşire – pe scurt: ea trebuie să-i dea tînărului un caracter indelebil de Român Creştin, care să rămînă inatacabil şi după terminarea studiilor. În felul acesta, naţiunea românească va dobîndi o elită a ei, naţională, impermeabilă faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste. – [- s.n.]”[43]

Scopul principal al educaţiei legionare era tocmai cultivarea caracterului de român creştin. Acest caracter de creştin trebuia să devină unul ontologic, fiinţial, inalienabil al tînărului român. Pentru ce avea nevoie tînărul român de a fi creştin deplin şi definitiv ? Pentru mîntuirea sa, evident. Dar el, ca potenţial membru al elitei naţionale, urma să apere poporul său de pierzania la care era supus de către elita impostoare, cea democratică. Adică el, după cum formulează Traian Brăileanu, ca să poată deveni membru al elitei, creştinul român trebuie să fie „impermeabil faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste.”[44]

Să nu ne imaginăm aceste tabere pentru tineret (de altfel, nu numai pentru tineret, deoarece şi mai mulţi vîrstnici, printre care îl putem numi şi pe poetul legionar Radu Gyr, pe filozoful Nae Ionescu, participau cu dăruire la lucrările taberelor de muncă) ca nişte lagăre de muncă istovitoare sau ca nişte locaşuri cu chipuri istovite de corvoadă şi înfometare. Nimic mai fals. Chiar şi neprietenii Mişcării erau nevoiţi să constate că „ele [taberele – n-n-] au fost un soi decolonii de vacanţă gratuite pentru sute de studenţi săraci provenind din mediul rural (ce nu-şi puteau permite nici măcar umbra unei vacanţe!), precum şi un cadru în care veritabili intelectuali sau dandy[45] din Bucureşti îşi puteau pune în aplicare visul cehovian al muncii manuale simple şi al vieţii cîmpeneşti.”[46]

Legionarii organizau marşuri prin sate care prevedeau ceea ce în epoca lui Ceauşescu se numea „drumeţii „Să ne cunoaştem Patria !” sau în Moldova Sovietică „Să ne cunoaştem plaiul natal!”, întîlniri şi discuţii cu localnicii despre problemele lor şi rolul credinţei şi al muncii cinstite pentru depăşirea acestora, cauzele reale ale problemelor (elita impostoare, corupţia ca esenţă a democraţiei, democraţia ca dictatură ocultă a finanţei locale şi internaţionale) cu care se confruntau interlocutorii, prezentau concerte de cîntece religioase, patriotice şi populare. Cînd aveau posibilitatea materială, legionarii editau şi distribuiau diferite broşurele pe aceleaşi teme pe care le abordau în discuţii.

Astfel, marşurile erau un fel de precursori şi înlocuitori ai taberelor, deoarece acestea (taberele) necesitau un efort organizatoric şi material incomensurabil mai mare decît marşurile. În acest sens putem considera marşurile ca nişte forme mult simplificate ale taberelor.

Editarea, publicarea şi distribuirea diferitelor foi şi buletine informaţionale nu a lispit, deşi, din cauze evident financiare, aceste foi şi buletine erau în cea mai mare parte locale şi sporadice, dar, ca titluri, erau destul de numeroase.

Toate aceste metode, axate pe educarea morală şi apoi pe deprinderea altor cunoştinţe şi îndemînări, arată o mişcare cu totul originală, fără vreo analogie în vreo formaţiune social-politică de epocă. Această mişcare a constituit un adevărat fenomen etico-social la scara întregului popor românesc. Acest fenomen este cu dreptate să-l numim fenomenul legionar.

Preotul Ştefan Palaghiţă, legionar, îşi formulează astfel înţelegerea de către el a fenomenului legionar: „Legiunea nu este nici măcar o şcoală de asimilare a învăţăturii religioase, ci o schimbare profundă, o transformare a spiritului, o punere în valoare personală a conţinutului credinţei comune, o experienţă intimă a adevărurilor revelate, o îndumnezeire a Omului [ - s.n.] conform învăţăturii Bisericii.”[47]

Ceea ce este simptomatic, şi alţi cercetători, chiar cu totul departe de legionarism, dar şi de România, constată: „Cei doi prolifici scriitori francezi [Jerome şi Jean Tharaud] schiţează portretul unei organizaţii mult mai aproape de o „sectă mistică” decît de un partid politic în înţelesul clasic al termenului [...]. „Toate discuţiile politice, filozofice sau de altă natură, care nu fac decît să otrăvească spiritele şi să semene zîzanie, au fost înlăturate. În loc să discute chestiuni sterile cîntă împreună imnuri religioase şi populare – cel mai bun mijloc de a crea armonia sufletelor”, cred fraţii Tharaud.”[48]

În comparaţie cu această abordare a Căpitanului, democraţia nu este decît o dictatură primitivă care permite unei găşti nereprezentative, care nu are decît cîteva procente (10-15-20 cel mult) din votul electoratului[49], şi acela prostit, manipulat şi înşelat de mass-media angajată, să vorbească în numele poporului, al Ţării, „să-şi asume angajamente în faţa partenerilor externi”, angajamente ucigătoare pentru popor. Totodată, asemenea democraţi reprezentativi pentru felul de a fi al democraţiei, nu pentru poporul pe care îl spoliază, calcă în picoare toate angajamentele electorale luate faţă de poporul pe care îl despoaie în favoarea „partenerilor străini”.

Rezultă univoc, şi sub aspect moral, dar şi sub aspect funcţional, că C. Z. Codreanu împreună cu Mişcarea Legionară este incomparabil mai demn, mai cinstit, mai virtuos decît liberalii, ţărăniştii, democraţii, liberal-democraţii. Este evident că tocmai Mişcarea Legionară este cea care reprezenta poporul, dar nicidecum democraţii de orice nuanţă ar fi aceştia.

Statul democrat român nu a pregetat să curme orice manifestare de românism. Esenţa ontologic antiromânească a democraţiei instaurate în 1859 împotriva românimii s-a dezvăluit deosebit de pregnant prin reacţia furibundă a statului împotriva taberelor, marşurilor, publicaţiilor şi a membrilor înşişi ai Mişcării.

Atît documentele prezentate în această antologie, cît şi istoria generală a legionarismului abundă în relatări ale poliţiei privind descinderile jandarmilor asupra copiilor şi tinerilor din tabere, descinderi soldate cu maltratări, capete sparte, mîini şi picioare fracturate, fete tîrîte de păr şi călcate cu cizmele, întemniţări prin beciurile poliţiei, sechestrări ilegale de persoane etc. Prin aceste metode a înţeles democraţia să trateze mişcarea tineretului Ţării. Şi este firesc. La fel de firesc ca şi faptul că legionarii înţelegeau că democraţia, la fel ca şi versiunile ei desăvîrşite cum sînt totalitarismele, nu pot reacţiona altfel decît cum au reacţionat.

* * *

În ceea ce priveşte raportarea Mişcării la Ortodoxie ea se reducea la participarea legionarilor la slujbe, la apelarea în discursul public şi cel particular la valorile moralei creştine, dar şiaplicarea acestora în practică. Comportamentul legionarilor a devenit proverbial sub aspectul corectitudinii morale. După cum remarcă contemporanii, corupţia, desfrîul, înşelăciunea, hîtria, încălcarea cuvîntului dat, goana după onoruri şi avuţii le erau cu totul străine. Legionarii, în masa lor, constituiau, într-adevăr, elita morală a neamului românesc. Erau oameni care şi-au asumat morala şi dragostea de neam, pe care le concepeau ca pe un tot indivizibil, drept crez al vieţii lor, drept rost al vieţii întru neam, dar nu întotdeauna şi pentru Dumnezeu Iisus Hristos, deşi în permanenţă afirmau credinţa lor în Dumnezeu.

În ceea ce priveşte învăţătura Bisericii despre stat (stăpînire), despre neam, despre destinele omului şi a omenirii, doctrinarii legionarismului fie că le treceau cu vederea, fie că le aplicau prea „creativ”, adică se abăteau, uneori destul de grav, de la Ortodoxie. Dragostea de neam era exaltată de unii doctrinari legionari pînă la idolatrie. Şi Căpitanul instituise cultul morţilor, pe lîngă cultul Sfinţilor, numai acesta din urmă fiind firesc în Ortodoxie. Dar cultul tuturor morţilor români pentru a primi ajutorul lor energetic în lupta cu duşmanii reprezintă o abatere gravă de la Ortodoxie. Tratarea neamului ca o „Biserică” în Biserică şi pe eroii neamului ca pe martiri iarăşi reprezintă o consecinţă a idolatrizării neamului. Dar nu asemenea abateri au constituit cauza ostilităţii vehemente a Patriarhiei Române faţă de Mişcarea Legionară.

Din momentul instaurării dictaturii oligarhice asupra românilor, din 1859, Biserica, ca principală instituţie a poporului românesc, a fost treptat încorporată în sistemul politic al statului român modern. Instituţia bisericească s-a supus cu totul clasei politice anticreştine. Legea cultelor din 1925 punea orice acţiune a Patriarhiei Române sub controlul unor persoane politice necreştine care formau peste 67% din toate forurile decizionale ale Patriarhiei. Şi este firesc că atitudinea acestei Patriarhii era dictată de interesele oligarhiei.

Nu este deloc întîmplător faptul că patriarhul Miron Cristea a fost prim-ministru al guvernului care a luat hotărîrea de a extermina fizic Mişcarea Legionară, asasinarea lui C. Z. Codreanu şi a altor tineri legionari, întemniţarea a zeci de preoţi şi tineri legionari, maltratarea acestora pînă la schilodire şi moarte. Patriarhia Română niciodată nu a protestat contra violenţelor fără seamăn dezlănţuite de oligarhie în persoana guvernului prezidat de Cristea împotriva copiilor acestui popor. Dimpotrivă, patriarhul şi alţi arhierei au sprijinit aceste violenţe, le îndreptăţeau şi îi îndemnau pe toţi credincioşii să condamne Mişcarea şi să sprijine regimul totalitar instaurat în 1938 de către camarila regelui formată din reprezentanţii oligarhiei străine ca credinţă, ca neam.

Biserica Ortodoxă Română, în loc să combată abaterile unor doctrinari legionari de la unele învăţături ale Bisericii, în loc să se implice în catehizarea tinerilor, ierarhii ei au făcut bloc comun cu oligarhia străină, punîndu-se la dispoziţia acesteia în prigonirea fiilor neamului românesc. Această atitudine a patriarhiei este perfect explicabilă. Ce putea oare să spună Patriarhia în ceea ce priveşte învăţătura Bisericii despre stat, despre stăpînirea politică ? Dacă ar fi spus adevărul, atunci ar fi devenit limpede pentru toţi că statul român modern se încadrează în această învăţătură cu calificativul de stăpînire tiranicească, antihristică. Şi atunci ce comun poate să aibă creştinii cu această stăpînire ? Dar Patriarhia ce comun să aibă ? Iar dacă s-ar fi referit la învăţătura Bisericii despre neam, atunci Patriarhia ar fi trebuit să intre în contradicţie cu prevederile Constituţiei din 1923 care pe toţi necreştinii îi declara „români de diferite origini”.

De aceea este firească şi explicabilă poziţia ocupată de Patriarhia Română faţă de Mişcarea Legionară şi, personal faţă de Corneliu Codreanu.

* * *

În încheiere, putem formula unele teze privind Mişcarea Legionară.
Mişcarea Legionară era formată din oameni în majoritatea lor covîrşitoare absolutsinceri care şi-au asumat jertfa vieţii lor pentru a obţine eliberarea poporului lor.
Mişcarea Legionară nu este o mişcare fascistă, nazistă sau de dreapta: ea nu se înscrie în asemenea clasificări, nesatisfăcînd criteriile vreunei asemenea clasificări. Mai mult chiar, legionarii refugiaţi după „rebeliune” în Germania nazistă au fost îndată arestaţi şi internaţi în lagărul de concentrare de la Buchenwald. În România interbelică au activat unele grupări para-fasciste şi chiar o grupare hitleristă printre unii entici germani din Sudul Basarabiei, dar toate aceste grupări erau minuscule fără vreo influenţă asupra vieţii politice.
Mişcarea Legionară este o mişcare de eliberare naţională a poporului român de sub ocupaţia puterilor străine, ocupaţie care s-a înstăpînit în 1859. Dat fiind că ea era o mişcare autentică de eliberare naţională, în virtutea acestei esenţe a ei, ea era o mişcare anti-sistem. Adică ea nu se înscria în nici un fel de clasificări, sistematizări, fiind principialmente neintegrabilă în sistemul politic, moral, economic, social al statului „român” şi în societatea acestuia. Tocmai de aceea, după ce statul „român” s-a convins în urma mai multor încercări de a-şi integra mişcarea, el a respins-o ca pe un corp principialmente străin lui. Şi a făcut totul să o nimicească.

Mişcarea Legionară nu a înţeles că puterile anticreştine (cele dinafară şi cele dinlăuntru subordonate prin obedienţă instituţională şi morală acelora dinafară) care au format statul modern român în 1859 şi care l-au rotunjit teritorial în 1918 au făcut aceasta nu cu scopul de a crea condiţii necesare pentru vieţuirea neamului românesc în potrivire cu valorile sale, adică cu Idealul său Naţional, ci cu totul dimpotrivă: să asigure înglobarea tuturor românilor sub aceeaşi stăpînire etnocidală şi, deseori, chiar genocidală, care să-şi îndeplinească lucrarea de nimicire cît mai eficient. Mişcarea considera că clasa politică s-a corupt cu timpul din cauza democraţiei, dar nu înţelegea că tocmai statul român modern, în strictă conformitate cu rolul geopolitic pentru care el a fost proiectat, nu poate exista decît generînd o asemenea clasă politică, indiferent de regim – democrat sau totalitar.

Deşi Mişcarea Legionară a înţeles că confruntarea ei cu statul era una pe viaţă şi pe moarte, legionarii credeau că statul democrat se conduce totuşi de propriile principii declarate cum ar fi justiţia imparţială. Ei credeau că clasa politică este limitată în deciziile ei de regulile declarate ale democraţiei.

Cauza că nu a înţeles rezidă, ca în toate cazurile asemănătoare, în îmbisericirea lor insuficientă sau, mai exact, în viaţa lor departe de poveţile sfinţilor creştini, ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii – Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Eugenicul (al Efesului), Sf. Grigore Palama, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Ioan Casian …. Să fi fost ei îmbisericiţi, să fi trăit ei după învăţătura Bisericii Ortodoxe, ei ar fi înţeles că nu puteau nicidecum miza pe Patriarhia Română, pe majoritatea preoţilor ei, deoarece în acea perioadă Patriarhia se depărtase grav de Biserica Ortodoxă, devenind „slugă netrebnică” (vorba mitropolitului de atunci al Basarabiei Gurie Grosu) a statului antihristic modern român.

Necunoscînd învăţătura Bisericii despre stăpînirile lumeşti, ei nu au izbutit să înţeleagă pînă la capăt esenţa antinaţională a statului român modern. Ca urmare, ei s-au grăbit să iasă la lupta electorală ceea ce a condus la reacţia previzibilă a oligarhiei – exterminarea Mişcării cînd aceasta încă nu căpătase vigoarea trebuincioasă pentru autoapărare.

Din aceeaşi necunoaştere a învăţăturii Bisericii despre vremurile de pe urmă legionarii nu au putut evalua corect starea în care se afla România şi lumea, nu au putut să se conducă de poveţile şi preîntîmpinările Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cu privire la comportamentul colectiv şi individual al creştinilor în vremurile de pe urmă. Ei au procedat exact invers acestor învăţături şi au pierdut confruntarea cu săpînitorul lumii acesteia – Satan.
Limitele ideologice ale Mişcării Legionare au fost dictate de locul pe care îl ocupa în conştiinţa lor Biserica Ortodoxă. Aceasta era înţeleasă ca cea mai importantă marcă identitară a românităţii, ca cea mai valoroasă moştenire moral-culturală a românimii. Biserica nu era înţeleasă în esenţa ei – Corabia Mîntuirii tuturor oamenilor care se îmbarcă în ea, îmbarcarea depinzînd exclusiv de voinţa sinceră a celui care doreşte să se îmbarce. Mişcarea Legionară nu a izbutit să depăşească această viziune cultural-identitară şi morală asupra Bisericii lui Hristos, nerăzbind la înălţimile reale ale Bisericii – la dimensiunea duhovnicească, – cu excepţiile bine cunoscute.

Din cauza acestei limitări Mişcarea Legionară a perceput greşit rolul şi locul Patriarhiei Române în societatea statului „român” şi pentru neamul românesc. Mişcarea Legionară nu a înţeles că „BOR” era doar un organ administrativ al statului descreştinat, dezbisericit. Ridicîndu-se împotriva statului cotropitor, Mişcarea Legionară a mizat pe sprijinul, cel puţin moral, din partea „BOR”. Or, aceasta, fiind parte integrantă a statului antinaţional, a executat ordinele puterii de stat care erau îndreptate împotriva Mişcării Legionare, a poporului român.

Din cauza slabei lor îmbisericiri, ei considerau suficient ca omul să se declare român şi credincios într-un „dumnezeu” ca să fie acceptat în Legiune (celelalte cerinţe morale fiind îndeplinite de către candidat). Astfel, Legiunea devenea treptat o mişcare multi-confesională, deşi afişa în discursul său aderenţa la Ortodoxie. O mişcare multi-confesională nu poate lupta pentru Adevăr, iar lipsa unei asemenea lupte o surpă mai devreme sau mai tîrziu. Pentru o mişcare multi-confesională problema Adevărului trece în planul doi, în cel dîntîi punîndu-se chestiunile imanente ale politicului imediat – „neamul” în persoana populaţiei. Anume scăderea rigorilor religioase faţă de membrii săi şi, mai ales, faţă de votanţii săi, a permis ca exterminarea fizică a Legiunii să pună capăt şi fenomenului legionar. Dacă acest fenomen s-ar fi ridicat la nivelul spiritual, dacă el nu s-ar fi limitat numai la nivelul moral, atunci fenomenul acesta ar fi dăinuit şi astăzi.

Drept exemplu în acest sens poate servi Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi din România care şi-a început rezistenţa spirituală în anul 1925. Mişcarea şi-a început rezistenţa morală în 1927. Şi astăzi, peste cîteva generaţii, în România există creştini români tradiţionalişti, o Biserică întreagă cu cîteva sute de parhoii prin toată ţara, care se roagă, alcătuiesc un neam creştinesc, deci, românesc. Cîţi legionari există astăzi, legionari capabil de acţiune ? Nici unul. Greşeala fundamentală a Mişcării, a Căpitanului, a fost tocmai faptul că ei s-au limitat la morală, neglijînd nivelul spritual pe care ei l-au încredinţat Patriarhiei Române interbelice. Iar aceasta demult abandonase spiritualul, şi moralul, raliindu-se cu politicul şi finanţele.

* * *

Învăţămintele pe care le putem trage din istoria Mişcării Legionare ar putea fi, la o primă aproximare, cele expuse în continuare.

Cea mai importantă realizare a Mişcării legionare o constituie experienţa însăşi a acestei Mişcări care reprezintă, la scara democraţei, un unicat absolut. Această mişcare a demonstrat în fapt că principiile ei sînt eficiente în combaterea democraţiei ca dictatură totalitară a oligarhiei financiare. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să o nimicească fizic.

I. Eficienţa metodei legionare este demonstrată prin faptul că metodele democratice ale oligarhiei de combatere a oponenţulor ei reali – coruperea, campaniile de denigrare, manipularea electoratului, intimidările, presiunile şi violenţa dozată din partea puterii de stat, – s-au dovedit a fi cu totul ineficiente. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să recurgă la metodele ei fireşti – cele proprii totalitarismului: violenţa nedozată pentru exterminarea fizică a oponenţilor imuni la manipulare şi la corupere.

II. Mişcarea a mai demonstrat că democraţia poate fi combătută numai în cazul în care mişcarea de rezistenţă împotriva democraţiei (adică a dictaturii oligarhiei) nu este finanţată de către oligarhie: doar în democraţie toate partidele sînt finanţate de către oligarhie. Acest gen de finanţare este condiţia docilităţii tuturor partidelor democratice faţă de oligarhie. De aceea decizia lui C. Z. Codreanu de a porni la luptă fără nici un ban, fără nici o finanţare, ci numai cu credinţa în ajutorul lui Dumnezeu, a fost ontologic şi strategic corectă. Este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Pentru a fi suficientă condiţia trebuie să se bazeze pe o credinţă adevărată, în sens de corectă, deplin ortodoxă, în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, fără nici un fel de abateri, oricît de „mici” ar fi acestea. Numai dintr-o asemenea credinţă derivă evaluările corecte ale lumii în care se acţionează.

III. Mişcarea legionară mai are un merit colosal: ea, prin scoaterea unei părţi mari şi necorupte a poporului român de sub influenţa oligarhiei, a constrîns oligarhia să „schimbe macazul” într-o singură noapte de la democraţie la totalitarism. Prin aceasta oligarhia, fiind constrînsă de succesul electoral al Mişcării, s-a desconspirat: a demonstrat că nu există nici o deosebire de natură, de esenţă, între democraţie şi totalitarism. Dacă acestea ar fi două sisteme politice ontologic diferite, atunci ar fi fost nevoie de timp şi eforturi, de convulsii sociale pentru a trece de la un sistem de instituţii care reflectă o esenţă, la un alt sistem de instituţii care reflectă o altă esenţă socială. Nu a fost nevoie. A fost suficient un decret regal de trecere de la democraţie la totalitarism. Pe 10 februarie 1938 românii s-au culcat în democraţie şi pe 11 februarie dimineaţa s-au trezit în totalitarism şi încă fără nici o lovitură de stat.

Aceasta demonstrează că democraţia şi totalitarismul sînt două feţe ale aceleiaşi monede – simbolul şi instrumentul zeului banului (bogăţiei) Mamona şi a oligarhiei financiare ca sacerdoţi ai acestui zeu.

O societate ontologic deosebită de cea formată din populaţie (care este materialul unic potrivit pentru a fi administrat prin metode democratice sau totalitare, pe scurt, demototalitare) este cea formată din popor sau din popoare. Cel mai grăitor exemplu de acest gen îl constituie monarhia ortodoxă. Sistemul politic al monarhiei ortodoxe reflectă o stare spirituală a societăţii conduse de ea care se numeşte în tradiţia ortodoxă sobornicie. Această stare este ontologică şi definitorie pentru popoarele ortodoxe. Această stare este proprie unui popor şi este absolut străină unei populaţii. Subliniem că democraţia şi totalitarismul pot administraexclusiv populaţii şi sînt incompatibile cu guvernarea popoarelor.

Tocmai de aceea trecerea într-o noapte, printr-un decret sau printr-o perioadă de „guvernare” democratică de la monarhia ortodoxă la democraţie nu este posibilă: „revoluţia” „rusă” din februarie 1917 a demonstrat acest lucru. Pentru început este nevoie de distrugere a poporului prin genocid – ceea ce a făcut totalitarismul bolşevic-stalinist: „revoluţia” din Octombrie 1917 şi regimul instaurat prin aceasta. Genocidul este unica metodă prin care se poate distruge sobornicia[50], deoarece societatea sobornicească, adică poporul ei, este ontologic imun la demagogia, manipularea şi coruperea ca metode fundamentale ale democraţiei. Şi acest genocid dă efecte peste cîteva generaţii.

Abia după ce poporul dispare şi noile generaţii descendente biologic din popor formează deja o populaţie, abia atunci este posibilă introducerea democraţiei. Ceea ce s-a şi realizat în Uniunea Sovietică prin „perestroika” gorbacioviană care este faza finală firească, necesară a proiectului de democratizare a Rusiei, adică de supunere a ei oligarhiei financiare internaţionale. În România s-a trecut la democraţie prin înlăturarea violentă a lui Ceauşescu (care nu înţelegea că poporul român nu mai există, ci doar o populaţie şi, deci, e timpul să o treacă la democraţie) ca o urmare firească a schimbărilor geopolitice „survenite”.

IV. Istoria luptei purtate de către Mişcarea Legionară pentru eliberarea naţională a poporului român a demonstrat că oligarhia este mereu gata, în pofida ideologiei ei democratice confecţionate exlusiv pentru consumul vulgului (inclusiv a lumpen-intelectualilor), să curme cu orice mijloace orice pericol pentru dictatura ei.

Acest fapt arată că (a) sinceritatea absolută şi jertfelnicia apoape absolută a legionarilor, (b) independenţa financiară a Mişcării Legionare, în special faţă de oligarhie, (c) doctrina practic impecabilă a legionarismului privind natura spiritual-cultural-demografică a fenomenului de popor, (d) miza practic absolută pe onoare morală ca temelie a comportamentului legionarilor îmbinată cu fermitatea apărării cauzei eliberării naţionale şi (e) apelul moral (nu şi duhovnicesc) la Ortodoxie nu sînt suficiente pentru a doborî dictatura oligarhiei financiare locale, nemaivorbind de cea internaţională (globală, cum se spune acum).

Luînd aminte la această experienţă cu totul inedită a Mişcării Legionare, se confirmă şi din perspectiva acestei experienţe explicarea ajungerii la putere în Germania democratică a mişcării naziste a lui Hitler. Dacă Hitler cu partidul său muncitoresc naţional-socialist nu ar fi fost o creatură a oligarhiei internaţionale, lui nu i s-ar fi permis să ajungă la putere în urma alegerilor democratice. Hitlerismul ar fi fost tratat la fel ca şi Mişcarea Legionară. De altfel, aceasta este un argument în plus împotriva insinuatelor legături sau influenţe ideologice dintre hitlerism şi legionarism. Observaţia este valabilă şi pentru cazul mişcării fasciste a lui Mussolini care şi ea a fost o creatură a aceleiaşi oligarhii financiare.

V. Metodele Mişcării izvorîte din natura ei morală sînt, din cîte am văzut, suficiente pentru a zădărnici metodele democratice ale oligarhiei (este o tautologie: numai oligarhia are posibilitatea reală de a folosi aceste metode, adică democraţia, ca şi totalitarismul, reprezintă în esenţa sa monopolul absolut al oligarhiei). Dar aceste metode nu sînt suficiente (deşi continuă să fie necesare) pentru a combate metodele totalitare ale oligarhiei.

Iar metodele totalitare pot fi combătute exclusiv prin mucenicie, adică prin mărturisirea deschisă, în faţa oamenilor, a lui Hristos ca pe Singurul şi Adevăratul Mîntuitor al lumii, Dumnezeu înomenit, Unul din Sfînta Treime-Dumnezeu.

* * *

Documentele din prezenta colecţie reprezintă, în cea mai mare parte, felurite rapoarte ale poliţiei privitoare la acţiunile legionarilor sau ale poliţiei faţă de legionari. Pentru ilustrare sînt reproduse şi documente referitoare la alte partide care confirmă o atitudine selectivă a statului faţă de partide. Bunăoară, reuniunile publice ale Partidului Ţărănesc (dr. N. Lupu) sînt tratate cu multă loialitate, pe cînd cele ale legionarilor sînt deseori oprite. Listele de legionari arestaţi cu cele mai neînsemnate pretexte sau percheziţiile efectuate asupra lor ca persoane sau asupra sediilor lor arată că poliţia acţiona nu din proprie iniţiativă, ci la indicaţia forurilor politice ale statului.

Lecturarea acestor documente permite cercetătorului şi oricărei persoane interesate de realitatea politică românească din perioada interbelică, cea a României Mari, să se cufunde în atmosfera vremii, să surprindă nu numai metodele poliţieneşti, dar şi activitatea diferitelor grupuri de intelectuali, elevi, studenţi, preoţi, ţărani, comercianţi. Nădăjduim că această colecţie reprezintă o contribuţie la cunoaşterea mai documentată, de la sursă, fie şi una duşmănoasă, a fenomenului legionarismului.

Ţinem să subliniem că oricîte documente privind acest fenomen inedit la scara istoriei românilor, inclusiv a Moldovei de Răsărit, vor fi scoase la iveală, caracterul controversat al acestei Mişcări va persista. Aceasta se datorează nu atît Mişcării Legionare, cît dezintegrării a ceea ce a fost cîndva poporul român care, în prezent, la începutul mileniului 3 de la Hristos, se află pe ultima sută de metri a existenţei sale (în special în plan spiritual, cultural, politic, demografic). Iar o entitate în plină dezintegrare nu poate avea o atitudine organică, vie, unitară faţă de vreun fenomen, mai ales faţă de un fenomen care a încercat să oprească dezintegrarea şi să redea viaţă acestei entităţi. Dezintegratorii şi produşii acestora vor percepe fenomenul legionar ca un coşmar pentru ei căci amintirea însăşi despre el îi desfiinţează ca persoane, ca entităţi morale, în final, umane.

Benedict CIUBOTARU

[1] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 170.
[2] Originalele documentelor abundă în greşeli de exprimare, ortografice, de sens, ceea ce vădeşte nivelul de (in)cultură al angajaţilor/racolaţilor organelor de ocrotire a dreptului şi a ordinii constituţionale ale oricărui stat democratic sau totalitar. Este grăitor statutul cultural (şi, deseori, ca urmare, cel moral) al persoanelor recrutate de aceste servicii publice (poliţia), semipublice (procuratura) şi mai puţin publice (Siguranţa, securitatea statului). Şi este explicabil: o persoană mai instruită nu poate executa orice ordine, ci doar acelea care sînt în concordanţă cu interesele naţionale, nu cu cele ale camarilei încăpute la putere prin înşelarea maselor (democraţiile) sau prin teroare (totalitarismele). În acest sens, URSS şi RM nu fac excepţie.
[3]„Sfîntul Închisorilor”, Editura Reîntregirea 2007, pag. 19.[4] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag.. 137.
[5] În 1916 Vechiul Regat – „România Mică” (Muntenia, Oltenia, Dobrogea întreagă şi epava Moldovei) – avea o suprafaţă de 138 000 km2 , iar în 1919 avea 295 049 km2. Respectiv populaţia a crescut mecanic de la 7.9 milioane de locuitori la 14.7 milioane.
[6] Ion Ţurcanu, Istoria românilor. Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2007, pag. 443.[7] Ibidem.
[8] Citat la Ion Ţurcanu, Istoria românilor. Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2007, pag. 445.[9] Dumitru Stăniloae. Naţiune şi Creştinism. Editura Elion, Bucureşti, 2004, pag. 115.
[10] Ibidem.
[11]„Însemnările personale” ale patriarhului Miron Cristea. Citat la Ilie Şandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Casa de editură „Petru Maior”, Tîrgu-Mureş, 1998,, pag. 125.[12] Theodor Codreanu. Dubla sacrificare a lui Eminescu. Editura Civitas, Chisinău, 1999.
[13] Predania şi un Îndreptar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu teolog.Editura Deisis, Sibiu, 2001, pag. 42.[14] Cuvîntul “mason” înseamnă în limba franceză “zidar”, “ziditor”, “constructor”, “pietrar”.
[15] Vezi interviul avocatului-mason Remus Borza în revista Q Magazin din octombrie 2010: http://www.jurnalul.ro/observator/romania-considerata-un-stat-masonic-556325.htm
[16] Dumitru Stăniloae. Naţiune şi Creştinism. Editura Elion, Bucureşti, 2004, pag. 114-115.
[17] E. Stănescu, Iu. Stănescu, G. Preda. România Mare. Puterea politică. Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2010, pag. 53-54.
[18] Citat la E. Stănescu, Iu. Stănescu, G. Preda. România Mare. Puterea politică. Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2010, pag. 54.
[19] Citat la E. Stănescu, Iu. Stănescu, G. Preda. România Mare. Puterea politică. Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2010, pag. 40.
[20] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 25.
[21] Ibidem, pag. 164.
[22] Astăzi noi am numi aceleaşi concepte capacitate demografică şi genofond.
[23] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 164-165.
[24] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 151
[25] Ibidem, pag. 152.
[26] ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 162, vezi: http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/03/22/despre-ostilitatea-dintre-corneliu-codreanu-si-nicolae-titulescu/
[27] Liviu Vălenaş. Convorbiri cu Mircea Dimitriu: Mişcarea Legionară – intre adevăr şi mistificare. Timişoara, editura Marineasa, 2000, pag. 41.[28] Citat la A. Fursov. Taina Rudol’fa Gessa.: http://worldcrisis.ru/crisis/1020880
[29] Ibidem.
[30] Ibidem.
[31] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 154.[32] Ibidem, pag. 169.
[33] Ibidem, pag. 168.
[34] Ibidem, pag. 168.
[35] Ibidem, pag. 137.[36] Citat la Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 231.
[37] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 170.
[38] Ibidem, pag. 168.[39] Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 180.
[40] Ibidem, pag. 180.[41] Ibidem, pag. 184.
[42]Încă de atunci, din perioada României Mari, învăţătura Bisericii, Cuvîntul Adevărului, nu mai era o prioritate pentru familiile de români, cu atît mai mult pentru statul antiromân. Lucru evident deja pentru statele antiromâneşti post-socialiste democratizate – România şi Republica Moldova.
[43] Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007,pag. 180.
[44] Chiar şi în asemenea domenii cum sînt conceptul de toleranţă, cel de discriminare, nemaivorbind de cel de “orientare sexuală”.
[45] Dandy, cuvînt englezesc din v. 19 care# azi i s-ar spune “persoană glamouroasă”.
[46] Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007,pag. 186.
[47] Preot Ştefan Palaghiţă. Garda de Fier spre reînvierea României. Istoria Mişcării Legionare de un legionar. Editura Roza vânturilor, Bucureşti, 1993, pag. 76.
[48] Citat la Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 157.
[49]În perioada interbelică electoratul constituia circa 20-25% din populaţie. Prin urmare reprezentativitatea partidului de guvernămînt, luînd în calcul şi „prima electorală” prevăzută de legislaţia electorală, reprezenta, de obicei, circa 10-12% din populaţie.
[50] Numai în primii 10 ani (1918-1927) ai dictaturii „proletariatului” în Rusia au fost exterminaţi (inclusiv prin metode de nimicire în masă – gazele toxice – şi prin schingiuiri de o cruzime inimaginabilă) circa 27 de milioane de ţărani, meşteşugari, intelectuali, funcţionari de stat, clerici. Au fost exterminaţi acei care alcătuiau prin modul lor de viaţă osatura societăţii soborniceşti şi, astfel, îi confereau ei însuşirea de a fi sobornicească.

Mircea PLATON. O fantomă bîntuie România: Vladimir Tismăneanu

$
0
0
 Despăgubiri literare

Mircea PLATON. O fantomă bîntuie România: Vladimir Tismăneanu

         
     Motto: „Marea problemă a României de azi e acea descrisă de un filozof francez: dificultatea supremă e cum să distingi fantomele de persoanele reale. Noi am luat prea multe fantome drept personaje în carne si oase” (Vladimir Tismăneanu, 1995).
            
            Acompaniat de taraful de strînsură al prietenilor si îndatoratilor domniei-sale, care îi tin isonul jignindu-i preopinentii, domnul Tismăneanu continuă să sustină fie, într-o primă fază, că el a fost consistent de „dreapta”, un anticomunist convins, fie, într-un al doilea, ceva mai constipat, moment, că ne va povesti în noua prefată a cărtii politic corecte Fantasmele salvării (1998) despre cum a trecut el de la „social-democratie” la „dreapta”. Dorind să-l ajut pe dl Tismăneanu să-si facă o autocritică onestă în fata colectivului, voi încerca, în cele ce urmează, să semnalez pozitia dlui Tismăneanu la diferite momente ale ultimelor două decade.
            
Un exercitiu de lectură
            1. În articolul Irepetabilul trecut, publicat în 1990, dl Tismăneanu scrie că regimul comunist nu mai poate fi resuscitat în România: „O dată, pentru că era esentialmente antiuman, deci potrivnic instinctelor si aspiratiilor naturale ale individului, indiferent de originea sa. Apoi, pentru că era antinational, o scornire incongruentă cu firea acestui popor, o născocire a Apusului pe care un Orient sărăcit de spirit civic si-a însusit-o în figura scheletică si amenintătoare a comisarului bolsevic.” 
            Asadar, în 1990, dl Tismăneanu sustinea că există o incompatibilitate între „născocirea apuseană” comunistă si „firea” natiunii române (notiune „esentialistă”).
            2. În 1992, într-o conferintă despre „Basarabia, România, Europa” tinută sub auspiciile Fundatiei Iuliu Maniu la New York, dl Tismăneanu a vorbit despre cum Iuliu Maniu a înteles că ideologia comunistă amenintă „statul national”. Fără a spune nimic împotriva ideii de „stat national” român, pe care Constitutia la care lucrează acum „expertii” si „elita” Presedintelui Băsescu o consideră o idee depăsită, reactionară, „interbelică”, dl Tismăneanu spunea împăciuitor: „Desigur, există regretabile extremisme în viata politică din tară, există tendinte de isterizare xenofobă, dar ele îmi par mai degrabă de periferia culturii civice care se construieste acum.” 
            3. Tot în 1992, dar în context anglofon de această dată, dl Tismăneanu scria, în Finishing the Revolutions of East-Central Europe (articol semnat împreună cu Patrick Clawson) si în eseul Between Liberation and Freedom, ambele texte apărute în volumul Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, despre cum cel mai mare pericol pentru Europa de Est si deci si pentru România nu e coruptia, controlul mass-media, oportunismul sau slăbiciunea constitutională: „Dintre toate pericolele care amenintă libertatea în Europa Centrală si de Est, cel mai mare e renasterea spiritului colectivist. Acesta nu e un colectivism intelectual, internationalist, cum e comunismul. E un colectivism primitiv, parohial, care se bazează pe concepte precum «patrie», «ntiune» sau chiar comunitatea de sînge.” 
            Această carte, din 1992, însuma rezultatele unei conferinte desfăsurate în martie 1991 la Timisoara. Cu ocazia sederii în Timisoara, dl Tismăneanu i-a dat un interviu dlui Mircea Mihăies. În acel interviu, dl Tismăneanu si cu dl Mihăies, asezîndu-i în aceeasi oală pe un Nichifor Crainic cu istoricii comunisti Mircea Musat si Ion Ardeleanu, au căzut de comun acord că, de fapt, regimul iliescian e un regim fascist, o „putere de tip plebiscitar”: 
VLADIMIR TISMĂNEANU:De obicei, acesta e începutul fascismului. Sînt si eu de părerea lui Adam Michnik că pericolul major în întreaga Europă Centrală si Răsăriteană este un fascism care-si va păstra o anumită glazură socializantă, egalitaristă”. Si fără a avea vreo îndoială că „statul etnocratic pur functionează la ora actuală”, dl Tismăneanu continua: „E foarte frumos să vorbim despre sufletul satului, sau despre sufletul românesc, care s-a născut la sat. Dar în Europa si în pluralism nu prin mit intrăm. De obicei, mitul e forma sigură de iesire din Europa.
MIRCEA MIHĂIES: Si din legalitate.
VLADIMIR TISMĂNEANU: Fără îndoială. Traditia culturală, politică occidentală este traditia legalitătii. E cam plictisitoare si obositoare dar al naibii de fertilă pentru individ!” 
            4. Odată ce a redefinit lupta împotriva (neo)comunismului ca luptă împotriva fascismului si etnocentrismului, dl Tismăneanu a putut îmbina utilul cu plăcutul. Astfel, în articolulRomania’s Mystical Revolutionaries, publicat în 1994 în revista „Ptisan Review” dl Tismăneanu deplînge faptul că intelectualii asociati Miscării Legionare nu si-au făcut autocritica: „Pînă recent, activitătile intelectualilor asociati Legiunii Arhanghelului Mihail au fost acoperite sub un văl de tăcere si prezentate ca un amănunt efemer, aproape nesemnificativ, al tumultuosilor lor ani de ucenicie. Nici unul dintre acesti intelectuali nu s-a apucat să-si cerceteze constiinta pentru a detecta motivele obsesiei lor de tinerete. Ce a urmat după 1940 a fost un lung si, trebuie să spunem, reusit exercitiu de amnezie voită. Si totusi angajamentul fascist al ‘Generatiei Tinere’ si identificarea ei cu Garda de Fier au fost cea mai directă expresie a nationalismului si antisemitismului care răspîndite astăzi în Europa de Est.” 
            Desigur că dl Tismăneanu stia că, de fapt, ce a urmat anului 1940 a fost un lung sir de morti ale intelectualilor de dreapta, fie trimisi în linia întîi a frontului de către Ion Antonescu, fie măcelăriti de comunistii îndrumati ideologic si de Leonte Tismăneanu. „Vălul de tăcere” era datorat lichidării multora dintre intelectualii cu pricina, iar „cercetarea constiintei” se făcuse sub bătăi si în cursul „reeducării”. În plus, istoriografia comunistă a evitat subiectul legionar din motive de cenzură ideologică. Mai stia dl Tismăneanu si că unii intelectuali de dreapta fugiseră în Occident, unde încercaseră să-si refacă viata în contextul unui climat intelectual de un stîngism extrem de agresiv care nu îngăduia „cercetarea sufletului”, ci doar (auto)denuntul „fascistilor”. Si denutînd continuă si dl Tismăneanu care, după ce trece în revistă articleria legionară a unor Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica sau Nae Ionescu, îi înfierează insidios, în acelasi paragraf, pe Marian Munteanu si pe Gabriel Liiceanu. 
În viziunea lui Tismăneanu, ambii s-ar fi făcut vinovati de „exonerarea” legionarilor: „Această exonerare e în special nelinistitoare astăzi, în România post-ceausistă, cînd multi din tînăra generatie de studenti si intelectuali se identifică cu spiritul radicalilor rebeli ai anilor treizeci. De exemplu, liderul studentesc Marian Munteanu a format o organizatie numită Miscarea pentru România si îi invocă pe Nae Ionescu si miscarea sa drept model. Atît prefata lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian cît si Schimbarea la fată a României a lui Cioran au fost recent reeditate de Editura Humanitas din România. Directorul editurii Humanitas e Gabriel Liiceanu, principalul discipol si continuator al lui Constantin Noica (si în prezent un critic îndîrjit al regimului Iliescu). În 1992, Liiceanu însusi a publicat o carte intitulată Cearta cu filosofia în care asistăm la un lung tur de fortă în examinarea tribulatiilor teoretice ale lui Cioran fără nici o referire însă la trecutul fascist al lui Cioran”. În continuare, Tismăneanu critică faptul că Gabriel Liiceanu a reeditat Schimbarea la fată a României fără o prefată în care să critice o carte care a fost „una dintre principalele manifeste ale fascismului european în versiunea «national bolsevică»”. 
Asadar, dacă Iliescu e „fascist”, Cioran e „national bolsevic”. Ceea ce urmărea în acest fel dl Tismăneanu era să poată spune că între „nationalismul” românesc si comunism există o continuitate, că dictatura comunistă e o consecintă a nationalismului-legionar si că, de exemplu, cartea lui Cioran apartine „impetusului care a ajutat la edificarea unei dictaturi fasciste în România, sîngeros preludiu al celeilalte, nu mai putin sîngeroase, tiranii comuniste.” Un „preludiu”, asadar o miscare de deschidere, o miscare care anunta comunismul, care a adus comunismul. 
            Acum, după cîte stiu eu, dl Liiceanu e considerat o personalitate a „dreptei” liberale, „netotalitare”. Atunci de ce mă întreabă dl Mihăies: „Unde si cînd a atacat Vladimir Tismăneanu ‘dreapta traditională’? 
            5. E ciudat că dl Mihăies nu stie sau nu îsi mai aminteste, deoarece, în 1995-96, dl Tismăneanu era din nou intervievat de dl Mihăies. Si, dacă „la export” dl Iliescu era prezentat ca victimă a criticilor urmasului oficial al „fascistului” Noica, în cartea Balul Mascat, liderii opozitiei democrate sînt din nou criticati pentru „lipsa de maturitate” de care au dat dovadă în încercarea lor de a se împotrivi lui Ion Iliescu. Astfel, conform dlui Tismăneanu lupta dintre Iliescu si opozitie (condusă de PNTCD) ar fi fost una dintre „bolsevicii-bolsevici” si „bolsevicii-antibolsevici”. Conform dlui Tismăneanu, „radicalismul” opozitiei era nejustificat: „Nuanta morală trebuia să fie si una a tolerantei si a amînării scadentelor. Anumite puncte importante puteau fi lăsate pe seama unor comisii de stabilire a adevărului, alcătuite de istorici, personalităti intelectuale care să gîndească tranzitia în termeni de compromis istoric, mai degrabă decît de conflict (...) Ceea ce cred că s-ar fi putut realiza, în special după 1992, ar fi fost nu ideea de reconciliere, care e o etichetă găunoasă, ci coabitarea.” 
            6.Un bun exemplu de coabitare cu neobolsevicii ne oferă în 2003 dl Tismăneanu în cartea de convorbiri cu Ion Iliescu, de care se pare că îl leagă pasiunea comună pentru marxismul revizionist si, mai ales, pentru scrierile lui Trotsky, a cărui absentă din bibliografia românească o deplîng amîndoi. Fără a comenta toată cartea, voi remarca doar cîteva aspecte. În primul rînd, Tismăneanu vorbeste iarăsi de „rigiditatea” (stiffness) opozitiei lui Corneliu Coposu si a anti-comunistilor care, după cum spune Ion Iliescu aprobat de Tismăneanu, au dat dovadă de „schematism, primitivism” în anti-comunismul lor. 
            Dar atmosfera îmbîcsită, de activisti depănînd amintiri despre cît de frumoase erau sedintele de altădată de la „Stefan Gheorghiu”, de pe cînd, eheu fugaces, trecea si Silviu Brucan pe acolo, culminează într-o mărturisire perfect lămuritoare în privinta lui Vladimir Tismăneanu. Care spune asa: „Cel putin un aspect e clar din dezbaterea internatională despre comunism versus fascism: dacă se poate vorbi despre comunism cu fată umană, e aproape imposibil de vorbit despre fascism sau nazism cu fată umană. Comunismul a lăsat cel putin loc pentru iluzia umanismului – si în traditia comunistă, poate în marxism, în antropologia filosofică marxistă, a existat probabil o traditie umanistă complet respinsă de fascism. După cum ati mentionat mai devreme, si cred că e foarte important, cred că la originile marxismului se află un fel de aspiratie democratică.” 
            Acesta e Vladimir Tismăneanu în 2003. În 2006, presedintele Băsescu avea să-l numească pe acest om Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Începînd cu acel moment, „anticomunismul” dlui Tismăneanu nu a mai cunoscut limite. Oricine i s-a opus a fost fie comunist, fie fascist, fie, avînd în vedere că, în viziunea dlui Tismăneanu ambele sînt aidoma, si comunist si fascist în acelasi timp. Dar oricum e mai rău să fii fascist, pentru că nu esti deloc umanist, pentru că nu mai întretii „iluzia umanistă”.
            
Cîteva conluzii
Citind opera dlui Tismăneanu, am ajuns la concluzia că dlui Tismăneanu îi va fi imposibil să ne explice cum a trecut de la social-democratie la „dreapta” pentru simplul motiv că nu se poate vorbi de o „evolutie” a dlui Tismăneanu. Pentru a întelege parcursul, fragmentat, esoteric si proteic al dlui Tismăneanu ar trebui să tinem cont de strategiile sale de construire a carierei atît în SUA cît si în România. Apoi, trebuie să tinem seama de cine îl plăteste. Dar, dacă dl Tismăneanu are dreptate, una dintre caracteristicile comunismului e tocmai „proteismul fenomenului si evanescenta lui. Îti scapă mereu printre degete. De aici imposibilitatea de a surpinde în toate detaliile sale fenomenul comunist.” Îmi dau deci seama că nu pot surpinde toate detaliile scrisului dlui Tismăneanu. Dar proteismul, vesnica reinventare de sine si de altii, vesnica manipulare semantică a istoriei si destinelor românilor, refuzul unei identităti, toate ni-l indică pe dl Tismăneanu ca fiind pe orbita fenomenului comunist românesc si international. Rămînem, urmărind zig-zagurile nedemne ale dlui Tismăneanu, fie cu impresia unui om care e o simplă portavoce a unor interese politice, un simplu activist de partid pus să justifice ideologic niste decizii politice luate deasupra lui, fie cu imaginea unui oportunist. Dar în nici un caz cu un om de dreapta politică. 
Dreapta politică, conservatorismul adică, nu e ideologie. Dar nu e ideologie doar în măsura în care înseamnă apărarea unei identităti (sociale, culturale, politice, religioase) date. A fi om de dreapta înseamnă a apăra un dat, o identitate. În măsura în care îti reinventezi propria identitate în permanentă, si în măsura în care faci din identitate un lucru rău, nu mai esti conservator. Lucrurile sînt asa cum sînt si reinventarea lor nu e, de cele mai multe ori, decît o reinventare semantică, o redefinire abuzivă. E genul de redefinire care a făcut din tărani niste „dusmani de clasă” sau niste „năpîrci reactionare”, care a făcut din preoti niste „fanatici”, care a făcut din evrei niste „suboameni” si care face acum din omul normal un „homofob”. E genul de redefinire care precede sau justifică crima organizată. Lucrurile vii cresc, doar jucăriile mecanice se inventează. Si lucrurile vii au o origine, o natură specifică, niste rădăcini, un timp si un spatiu al lor. Ingineria socială merge mînă în mînă cu lipsa de identitate personală. Nu poti să aperi ceva dacă nu stii cine esti. Si nu vei sti niciodată cine esti dacă cineva îti va rescrie mereu trecutul. În lipsa acestei înrădăcinări în structurile de rezistentă ale realului, în antropologia crestină, în traditia morală si istorică, „dreapta” nu e decît o ideologie ca oricare alta pentru că nu exprimă nici o realitate, ci doar încearcă să inventeze o realitate. O realitate conventională. Asa cum e si „realitatea” democratiei românesti din ultimii douăzeci de ani, în care oamenii cinstiti siliti să „coabiteze” cu structurile politico-ideologice gangsteresti clocite de structurile de partid si de stat ale regimului comunist sînt condamnati, de fapt, la moarte (sufletească) lentă. 
De aceea am spus că, după saizeci de ani, „două generatii de tismăneni” sînt de ajuns. Nu mă refeream la „evrei”, ci la oportunisti. Nu i-am făcut dlui Tismăneanu nici o vină din faptul că e fiul tatălui domniei-sale, dar i-am făcut o vină din faptul că foloseste acelasi limbaj ca al tatălui domniei-sale si că, dincolo de rasă, clasă sau religie, pregăteste o nouă generatie de oportunisti (ortodocsi, catolici etc.) care să apere sistemul corupt din România. Si cea mai bună dovadă că aliatii domniei-sale sînt fie corupti, fie incompetenti, e că nici unul dintre vasalii tismănieni nu a îndrăznit să constate, ca „expert”, pe tot cuprinsul acestei polemici despre stînga si dreapta, ceea ce era de constatat, si anume că, judecat după scrierile sale, dl Tismăneanu nu poate fi considerat un om de dreapta. Poate fi considerat un om al stîngii antistaliniste (anticommunist Left/ liberal Left), asta ca să fim generosi cu precizie. 
            Lucrul acesta e dovedit nu doar de scrierile dlui Tismăneanu si ale aliatilor săi, ci si de modul lor de a lupta. De la începutul acestei polemici, întrebărilor sau argumentelor mele bazate pe scrierile dlui Tismăneanu li s-a răspuns cu injurii si amenintări la adresa mea. Nu am nici o îndoială în privinta capacitătii de a face rău a „elitei” noastre. Dar am din ce în ce mai mari îndoieli în privinta dorintei ei de a face bine. De a fi onesti. Eu discut cărti, ciracii dlui Tismăneanu caută să mă distrugă pe mine, personal, visează să mă vadă dat afară de la universitatea unde studiez, delirează asupra cîte unei fotografii de-ale mele, îsi folosesc, precum dl Mihăies, pozitia oficială, de vicepresedinte al ICR, pentru a publica pe site-ul institutiei pe care o conduc articole injurioase la adresa mea (cu alte cuvinte, se fac vinovati de abuz de putere, de vreme ce folosesc resursele statului pentru a da bătălii personale cu un scriitor român) etc. De ce? Fiindcă am îndrăznit să spun că „regele” e gol? Si oportunist? 
Dacă e adevărat ce spune dl Tismăneanu, si anume că românii sînt, colectiv, atît de insuportabil de tarati de comunism, oare cum trebuie să fie dl Tismăneanu, crescut si educat în epicentrul aparatului ideologic represiv comunist, de care a si profitat? La urma urmelor, dl Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român. Eu am fost crescut si educat să să fac ceea ce a făcut bunicul meu Aurel N. Platon, născut în 1904, antilegionar, bun prieten cu o familie de evrei din Botosani, notar liberal al comunei Vorona. Cînd trupele sovietice, care ni l-au adus si pe tatăl dlui Tismăneanu, au început să intre în tară, bunicul a înhămat caii la sareta primăriei si a plecat în refugiu căutînd să scape de comunisti arhiva primăriei, istoria satului. 
Domnul Tismăneanu foloseste discursul si apucăturile celor care au distrus România. Asa a fost educat. Eu am fost educat să apăr ce pot din România veche, integră. În 1950, tatălui meu i s-a spus, în scoala primară: „Mars acasă si spune-i lu’ tat’tu să dea pămîntul la colectivă dacă vrea să te mai primim la scoală.” Bunicul meu, notar liberal în comuna Vorona, avea cinci copiii si cinci hectare de pămînt. A dat pămîntul, aproape tot. Dar, din cauză că fusese notar „burghezo-mosieresc”, l-au dat afară de la primărie. Si a trăit asa, aproape două decenii, pînă cînd a împlinit vîrsta de pensie, din munca micii lui grădini de legume, din cresterea cîtorva păsări si din cei doi trei pomi fructiferi pe care îi avea în curtea casei. A trăit unde se născuse, în curtea casei lui, în România profundă. Si prin acest om am cunoscut si eu România profundă. Autarhică. Si deloc „primitivă” sau „sovină”. Dar cinstită. 
De zeci de ani sîntem siliti, dacă nu acceptăm coruptia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmasii celor care au distrus si distrug România, care seacă albiile de ape, muntii de minereuri, pădurile de viată si oamenii de suflet, ne dau lectii de moralitate si ne învată cum să ne dezbărăm de strămosi, de natiune, de credintă, de patrie, de cultura românească si de alte „racile ale trecutului”. 
„De ce sîntem atît de ticălosi?” se întreba retoric dl Mihăies. Fiindcă puteti. Fiindcă aveti spate. Fiindcă oamenii cinstiti nu mai au cum să vă tragă la răspundere. Fiindcă măsluiti continuu criteriile. Fiindcă sînteti multi si organizati. Stiu că nu voi cîstiga bătălia. Dar mai stiu si că dl Tismăneanu va pierde lupta. Si asta pentru că domnia-sa nu se luptă cu mine, ci cu adevărul propriei sale bibliografii. Si nimeni nu poate sări peste propria umbră. Deja nu mai puteti minti, desi încă nu vreti să spuneti adevărul. 
(Text apărut în Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Bucuresti, Editura Predania, 2009)


Vezi Mircea Mihăies: tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi; Gelu Trandafir, Anca Cernea:http://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/26/despre-radicalisme-si-diversiuni-o-scrisoare-de-la-anca-cernea-si-gelu-trandafir/.
Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, Bucuresti, Albatros, 1994, p. 13.
Vezi, de exemplu, Ioan Stanomir, Stat, natiune si patriotism constitutional, „Revista 22”, 22 februarie 2006 (http://www.revista22.ro/stat-natiune-si-patriotism-constitutional-2491.html). De mentionat că Ioan Stanomir este seful comisiei prezidentiale pentru revizuirea Constitutiei.
Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, p.
„Tribalism. But of all the threats to liberty in East-Central Europe, the greatest is a revived spirit of collectivism. This is not an intellectual, internationalist sort of collectivism, like communism. It is a primitive, parochial collectivism that draws on such concepts as the fatherland, the nation, or even the blood community”. În Between Liberation and Freedom, Tismăneanu adaugă si „strămosii” (ancestors) la notiunile tribaliste. Vezi Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, Editura Vladimir Tismăneanu, PatrickClawson, Philadelphia, Foreign Policy Research Institute, 1992, XI, p. 39.
Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timisoara, Editura de Vest, 1992, 220-221. De notat că, în Fantasmele salvării,Tismăneanu nu mai vorbeste de abandonarea mitului, considerate „cimentul societătii”, ci doar de abandonarea miturilor „rele” cum ar fi nationalismul, si înlocuirea lor cu mituri „bune”, cum ar „societatea civilă” (Tismăneanu, Fantasies of Salvation, Princeton, Princeton University Press, 1998, p. 37.
„Until recently, the activities of the intellectuals associated with the ‘legionnaires of the Archangel Michael’ have almost universally been glossed over with a veil of silence and presented as an ephemeral, alsmost insignificant episode in their tumultuous Lehrjahre. Nor have any of the participants engaged in soul-searching to detect the reasons for their youthful obsession. What followed after 1940 has been a long, and one must say, successful exercise of willed amnesia. Yet in the preceding decades the fascist commitment of the ‘Young Generation’ and its identification with the Iron Guardist movement was the most straightforward expression of nationalism and anti-Semitism to be found in Eastern Europe” (Vladimir Tismăneanu,Romania’s Mystical Revolutionaries, în A Partisan Century: Political Writings from Partisan Review, Editura Edith Kurzweil, New York, Columbia University Press, 1996, p. 383-384).
Teza apare explicit în Fantasies of Salvation, de exemplu, unde ni se explică faptul că, deja năpăditi de „sovinism, antisemitism, neîncredere în liber-cugetători si nationalism”, comunismul ne-a venit ca o mănusă, încurajînd aceste caracteristici. Într-un cuvînt, Estul Europei a „mostenit o combinatie de forme monolitice de gîndire totalitară de sorginte precomunistă si comunistă” (Frantasies of Salvation, p. 48-49).
Vladimir Tismăneanu, „Romania’s Mystical Revolutionaries”, A Partisan Century, p. 389-90.
Mihăies: tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi. Atacul lui Tismăneanu poate fi unul din factorii care au contribuit la faptul că, într-o primă instantă, Gabriel Liiceanu a contestat numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Vezi Sorin Lavric, Cum se investighează crimele comunismului la Români, „Adevărul”, 4 octombrie 2006 (http://www.adevarul.ro/articole/2006/cum-se-investigheaza-crimele-comunismului-la-romani.html). Ulterior, Gabriel Liiceanu s-a reconciliat cu Vladimir Tismăneanu sub flamura presedintelui Băsescu.
Vladimir Tismăneanu, Balul mascat: Un dialog cu Mircea Mihăies, Iasi, Polirom, 1996, p. 19-21.
Ion Iliescu (interviewed by Vladimir Tismăneanu), Communism, Post-Communism and Democracy: The Great Shock at the End of a Short Century, Boulder, East European Monographs, 2006, p. 41.
Iliescu, Communism, 51, 62, 116-17, 120-21 (despre inoportunitatea reinstaurării monarhiei). Despre penibilul acestei cărti de convorbiri cu Ion Iliescu a scris si politologul britanic Tom Gallagher, în articolele Politolog fără bisericute („România liberă”, 13 octombrie 2006), Netulburat în propria-i mistificare („România liberă”, 1 noiembrie 2006), „Un istoric indispendabil pentru doi presedinti români” I, II („Ziua”, 14 si 15 aprilie 2006).
Vladimir Tismăneanu în Iliescu, Communism, p. 167-69.
La începutul anilor ’90, Tismăneanu scria: „Dar, asa cum a arătat recent istoricul polonez Adam Michnik, «nu există socialism cu fată umană, ci doar totalitarism cu pumnul în gură»” (Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucuresti, Editura Univers, 1995, p. 101).
Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timisoara, Editura de Vest, 1992, p.191.

O parte a arhivei româneşti de la Radio Europa Liberă a ajuns la Bucureşti

$
0
0
Bucureşti, 16 mai 2013 – Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a intrat în posesia primelor înregistrări în format digital ale emisiunilor realizate de Departamentul Românesc al Radio Europa Liberă din perioada 1956-1991. Cele 415 de înregistrări audio au ajuns la IICCMER în urma unui acord de parteneriat încheiat cu Hoover Institution Archives, Stanford University, în cadrul căruia urmează a fi digitizate 3.350 de materiale.


Rezultatele proiectului de digitizare vor fi disponibile pentru cercetători şi publicul interesat la sediile IICCMER şi Hoover Institution Archives (California, SUA), iar unele extrase vor fi postate pe internet. De asemenea, un website dedicat acestei ințiative va fi creat în curând. O copie a arhivei digitale a Departamentului Românesc al Radio Europa Liberă va fi depusă la Arhivele Naționale ale Romaniei.

Considerat cel mai important fenomen mediatic al României de până în 1989, Radio Europa Liberă a jucat un rol determinant în istoria recentă a țării. Premisele pentru înlăturarea totalitarismului și orientarea spre democrație se datorează în mare măsură acestui post de radio. Pentru mulţi români, emisiunile de la Europa Liberă au fost oxigenul care le-a permis să respire și să reziste sub comunism. Europa Liberă a salvat vieți și a influențat destine, fiind marea obsesie a lui Nicolae Ceauşescu și a Securității. Împotriva Europei Libere autoritățile comuniste au îndreptat un întreg arsenal de măsuri, de la bruiajul postului, la interceptarea corespondenței și atentate împotriva angajaților acestuia. Pe 21 februarie 1981, teroristul internațional Carlos Șacalul și banda sa au comis, așa cum arată ultimele cercetări, la îndemnul și cu complicitatea Securității, un atentat cu bombă asupra sediului din München al postului de radio.

În anul 2001, statul român a recunoscut importanța și meritele postului de radio, reprezentanţii acestuia primind distincții și diplome „ca semn al durabilei recunoştinţe şi preţuiri a poporului român”. În 2008, cînd emisiunile destinate României au încetat, Europei Libere i-a fost decernat Ordinul Cultural în grad de mare ofiţer pentru contribuţia la promovarea libertăţii de exprimare, în special în timpul României comuniste. Emisiunile destinate României, inițiate în 1950, au încetat în august 2008. Între 1950 și 1989, secția română a Radio Europa Liberă a fost condusă de următorii directori: Mihail Fărcășanu, Camil Ring, Alexandru Gregorian, Noel Bernard, Ghiță Ionescu, Preda Bunescu, Mihail Cismărescu, Vlad Georgescu, Nicolae Stroescu-Stînișoară, Nestor Ratesh. Dintre vocile postului de radio Europa Liberă de-a lungul existenței îi amintim pe Ghiță Ionescu, Nöel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Georgescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Carp, Cornel Chiriac, Ion Ioanid, Gelu Ionescu, Șerban Orescu, Emil Hurezeanu, Neculai Constantin Munteanu, Liviu Tofan ș.a.

”Vreme de patru decenii, românii au fost conectați cu lumea liberă grație postului de radio Europa Liberă. Speranța că libertatea și democrația vor domni iarăși în România nu a încetat niciodată și datorită vocilor acestui legendar post de radio. Efortul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc de a reda românilor aceste înregistrări, adevărate mărturii de epocă, are o conotație simbolică, dar este și un gest reparator. Această primă tranșă din arhiva audio va fi întregită în lunile și anii următori cu alte mii de înregistrări. Astfel, toate emisiunile de la Europa Liberă vor ajunge în România. Vom aduce istoria acasă, acolo unde îi este locul.” a precizat Andrei Muraru, președintele executiv al IICCMER.

Ion Coja. Primatul Cetății și al Gintei

$
0
0

Primatul Cetății și al Gintei



Stimate Domnule Academician Ionel Haiduc,
stimate Domnule Profesor Emilian Dobrescu,
Consider că Secția de Șiințe Juridice a Academiei Române și însăși Academia Română nu poate fi indiferentă față de ce se întâmplă în Comisia parlamentară însărcinată cu redactarea proiectului de modificare a Constituției României. Au fost publicate intențiile acestei comisii. E deprimant și inacceptabil ce vor să facă! Se impune cu imperioasă necesitate ca Academia Română să intervină cu toată forța competenței și a prestigiului său pentru a stăvili elanul destructiv de țară al comisiei parlamentare! Nu ar fi un gest politic partizan, în favoarea unui partid, ci Academia s-ar pronunța astfel în numele întregii societăți, în apărarea acesteia.
Atașez acestui apel un text, intitulat PRIMATUL CETĂȚII ȘI AL GINTEI, în care fac un comentariu pe marginea unei anomalii extrem de grave din Constituția și legislația României: avem nenumărate legi și articole de legi privitoare la drepturile minorităților etnice din România! Ceea ce este normal!
Anormal este că nu există niciun articol de lege privitor la majoritatea națională românească! Românii, ca parte componentă majoritară a poporului român, a națiunii române, nu sunt subiect de drept nici în Constituție, nici în legile Țării! Nici măcar nu sunt menționați, că există ca majoritate etnică!
Oare, ca parte componentă a societății românești, alături de feluritele minorități etnice, românii nu ar trebui să aibă și ei niște drepturi și obligații specifice statutului lor de grup etnic majoritar?
Rog pe onorabilii domni academicieni și pe specialiștii în drept constituțional pe care dumneavoastră îi puteți convoca și consulta, să nu pregete a interveni în acest proces de modificare a Constituției, proces care va avea urmări extrem de importante, în bine sau în rău, pentru România. Fără intervenția Academiei și ținând seama de intențiile declarate ale legiuitorilor, urmările vor fi catastrofale.
Avem în momentul de față Parlamentul cel mai incompetent din toată istoria parlamentarismului românesc! Nu are nimeni voie, nici Academia, nici mediul academic, universitar, ca de dragul unor principii a căror încălcare a făcut posibilă alegerea acestor parlamentari pârîți, să lăsăm Țara la voia nepriceperii lor sfidătoare, obtuze și atât de primejdioasă pentru viitorul României.
                                          Cu toată stima, cu toată încrederea,
                                                          Ion  COJA
29 martie 2013


Un principiu constituțional care trebuie formulat explicit:
Primatul Cetății și al Gintei

În Constituția și legislația României există numeroase prevederi privind drepturile minoritarilor etnici. Există chiar legi întregi care au drept scop să detalieze dreptul la identitate al minoritarilor. (Vezi Constituția, art. 6: „Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.”)


În general, în fiecare țară, pe lângă minorități, își duce existența și o majoritate etnică, cea care dă, de regulă, numele țării respective, precum și limba de stat, națională. La o lectură atentă, constatăm însă că în Constituția României, ca și în legile țării, nu există nici măcar o singură propoziție al cărei subiect să fie majoritatea românească! Nu există nici măcar o mențiune a acestei majorități! Vag, în Constituția României, s-ar părea că la românii majoritari se referă sintagma „ceilalți cetățeni” din art. 6, alineatul 2: „Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cuceilalți cetățeni români.” (s.n.)

Las deoparte caracterul „ilizibil” al acestui alineat, căruia îi putem da un înțeles, extrem de vag, numai prin deducție, iar nu și prin decodarea obișnuită a unui text. Și mai constat o dată, ca pe un paradox, ca pe o bizarerie nefirească, că despre majoritatea etnică nu se face nicio referire în legile românești, inclusiv în legea supremă: Constituția! Majoritatea românească nu este subiect de drept în România!

Nu cunosc legile și constituția din celelalte țări europene, dar sunt gata să pariez că pretutindeni situația este aceeași, dacă nu în toate, măcar în majoritatea statelor europene.

Consider așadar că avem de-a face într-adevăr cu o anomalie! Că nu este firesc să vorbim despre drepturile și obligațiile minoritarilor, fără să identificăm deopotrivă care sunt drepturile și obligațiile persoanelor care aparțin majorității etnice, naționale!

Este lucrul cel mai firesc din lume să vorbim despre drepturile și obligațiile  tuturor comunităților care alcătuiesc, ca părți componente, întregul care se numește populația unei țări, națiunea respectivă! Dacă avem legi și prevederi constituționale pentru minoritarii etnici, trebuie să avem asemenea prevederi și pentru majoritarii etnici!

Semnalând această anomalie unor colegi, aceștia mi-au răspuns mai întâi prin observația că se subînțelege existența majorității, că, deși nu este subiect de drept, deși nu este menționatăexpressis verbis, existența acestei majorități se deduce din …numele țării și al limbii de stat! Se subînțelege ca reper în mai multe prevederi!

O fi așa, dar e prea puțin totuși ceea ce se subînțelege din textul Constituției! Subînțelesul nu poate fi izvor drepturi, de legi.

Se spune că legile Țării nu recunosc și nu acordă minoritarilor „drepturi colective”, ci numai drepturi personale, individuale. Este o naivitate să spui că minoritarii nu au drepturi colective. Ei nu au drepturi politice sau, mai corect, nu ar trebui să aibă drepturi colective politice, fiindu-le suficiente drepturile colective culturale, religioase, lingvistice etc., în vederea conservării („păstrării”) și dezvoltării identității etnice. (Nu este clar ce poate să însemne „dezvoltarea identității etnice”!…) În cazul României, care a legiferat prezența necondiționată în Parlament a unui reprezentant al fiecărei minorități etnice, este clar că în felul acesta se acordă drepturi politice colective! Drepturi care vizează ca întreg, ca entitate, fiecare comunitate etnică în întregul ei… (Cu excepția maghiarilor care nu au un asemenea reprezentant în grupul parlamentar al minorităților… E drept că maghiarilor li s-a permis să-și facă un partid propriu, constituit pe criterii etnice. Dar dacă UDMR nu va reuși să treacă pragul electoral la una din viitoarele alegeri, minoritatea maghiară, cea mai numeroasă din Țară, va rămâne fără reprezentant în Parlament. Vor fi reprezentați italienii și polonezii din România – o mână de oameni, dar nu și maghiarii!… Hal de Constituție și legislație ce avem!…)

Dacă fiecare minoritate este reprezentată în Parlament, prin reciprocitate nu cumva ar trebui să-i asigurăm și majorității etnice o prezență în Parlament corespunzătoare, proporțională cu ponderea majorității la ultimul recensămînt?

Pentru majoritatea românească nu există însă nicio prevedere care să-i ia în considerație pe români, pe etnicii români, ca entitate, ca posibil subiect sau obiect al legilor. Nici ca sumăde indivizi, de persoane, nici ca întreg omogen, ca entitate cu o anumită identitate etnică distinctă și inconfundabilă! Cu interese comune vitale și specifice!

Desigur, ar fi interesant să vedem de ce s-a ajuns la această situație. Trecem însă peste acest aspect, ca și peste altele, nu putem epuiza subiectul acesta în toată complexitatea sa. Cu gândul la viitor, la ce ne așteaptă, la ce avem de făcut, ne vom mulțumi să vedem cum punem capăt acestei situații nefirești, care sfidează orice urmă de democrație. Înainte de a ne gândi la o strategie prin care să-i convingem pe parlamentari și clasa politică de necesitatea urgentă a remedierii acestei situații, este necesar să dezvăluim miezul problemei, să vedem care ar putea fi, în mare, drepturile și obligațiile specifice majoritarilor. Și vom spune din capul locului că principalul drept al majoritarilor este, ca și în cazul minoritarilor, dreptul la identitate, la ceea ce are mai specific și mai de preț această entitate. Și afirm că elementul principal care definește majoritatea etnică din orice stat, din orice țară, este însuși statutul de populație majoritară, de grup etnic definitoriu pentru un teritoriu statal.

Cu alte cuvinte, cuvinte preluate din textul Constituției, grupul etnic majoritar are și el dreptulla păstrarea, dezvoltarea și exprimarea statutului său de populație majoritară!

Prin reciprocitate, minoritarii au datoria, obligația de a-și păstra statutul de minoritari! De a nu aspira la alt statut, care ar uzurpa statutul majorității!


S-ar putea spune că protecția majorității este o lege ne-scrisă, în termenii propuși de politiologul francez Jules Monnerot. Există astfel de legi. Legi care funcționează prin tradiție și prin sub-înțelegere, așa cum funcționează, bunăoară, și cele două legi ale suveranității franceze care lipsesc din textul Constituției galice. Sunt prevederi atât de importante și atât de definitorii încât toată lumea le cunoaște, le sub-înțelege și le acceptă ca pe niște axiome. În cazul Franței, ar fi vorba de prevederile pe care românii le-au introdus în primul articol de Constituție: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”.Așadar, în mod surprinzător la prima vedere, aceste prevederi considerate de români că de la ele trebuie să înceapă Constituția unei țări, lipsesc din Constituția Franței. În formularea lui Monnerot, ar fi vorba de „l’intégrité du patrimoine (donc du territoire) national et la non-subordination de la volonté nationale à une volonté extérieure”.

De ce lipsesc aceste prevederi din Constituția Franței? Pentru motivul binecuvîntat că Franța a trecut prin altă experiență istorică. De aproape un veac, nimeni acum nu a mai formulat pretenții teritoriale asupra Franței și nici nu s-a atentat serios la suveranitatea sa națională… România însă a fost pusă de mai multe ori la zid, de mai multe ori teritoriul național românesc a fost tăiat felii și împărțit între mai marii istoriei de prin părțile noastre… La fel, în aceleași împrejurări, suveranitatea României a fost serios dijmuită! (Dar niciodată anulată complet, astfel că românii se pot înregistra în Analele lumii cu una dintre cele mai vechi statalități neîntrerupte din Europa: din secolul 13-14 până azi!)

Cum poate fi definită la volonté nationale – voința națională, altfel decât ca voința majorității? Și ce se întâmplă cu suveranitatea națională, ce sens mai are aceasta, atunci când statutul etnic al majorității se modifică, când majoritatea încetează a mai fi franceză?!… Nu se constituie oare o nouă voință, deloc exterioară, care își va subordona voința națională, o va reformula? Iar faptul că această voință nu va fi exterioară, ci foarte …interioară, nu va face legală și constituțională uzurparea voinței naționale odată cu pierderea de către etnicii franțuzi a statutului de componentă demografică majoritară?

Este puțină neclaritate în aceste întrebări, în felul cum punem problema. Această neclaritate, care se transmite în toată legislația europeană în materie, vine de la ezitarea și sfiala legiuitorului de a defini în termeni clari cuvîntul cheie: național. Trăim de câteva decenii sub teroarea de a nu fi acuzați de rasism, șovinism, anti-semitism etc. Mai nou, se vehiculează și acuzația de naționalism!… Lăsăm de ani buni ca funcționarea legii să se bazeze mai mult pe inerție, pe cutumă, pe „sub-înțelesuri”. Fără să băgăm de seamă că se acumulează în spatele acestor cuvinte vagi – și mai ales în „amontele” cuvintelor nerostite, o tensiune și o realitate demografică copleșitoare, explozivă!

Credem că în lumea în care trăim azi și mai ales în cea de mâine nu ne mai putem permite o constituție …romantică, în care ce este mai important să rămână ne scris (non écrit), la latitudinea bunei credințe și a bunului simț cetățenesc. Nu mai trăim de mult într-o Europă în care onoarea și respectul angajamentului verbal să fie mai presus de orice, mai presus de interese sau alte comandamente! N-ar fi rău să vedem de la ce ni se trage această pierdere, această de-clasificare a ființei noastre, dar nu cred că de pe lista cauzelor care au produs acest dezastru moral și instituțional poate lipsi propaganda deșănțată și iresponsabilă a drepturilor, în detrimentul asumării senine a obligațiilor și a îndatoririlor cu care te încarcă condiția umană, norocul de a te naște om! De a te naște franțuz sau român!…

Este cazul să fie identificate toate aceste legi ne-scrisenon écrites, pentru a fi cu grijă introduse în textul constituțional spre a-l face pe deplin univoc și pentru totdeauna valabil.Scripta manent!

Cred că este corectă și inspirată identificarea acestei categorii: prevederi ne-scrise! Legi ne-scrise!… Prevederi care sunt atât de firești, de naturale, încât nu le mai pomenești în scris! O asemenea lege a funcționat dintotdeauna și pretutindeni privind regimul populației majoritare, statutul acesteia! Iar Jules Monnerot ar fi putut identifica și această lege nescrisă, dar respectată cu strictețe până acum: În Franța suveranitatea aparține majorității etnice franceze, și este exercitată în folosul acesteia, în scopul primordial de a se prezerva și spori această majoritate, căreia i se datorează cel mai mult din istoria și avuția Franței!

Sau, în termenii expliciți și mult mai inspirați ai lui Mihai Eminescu, enunțați în urmă cu un veac și jumătate aproape, „Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc (respectiv francez, italian, german, olandez etc., paranteza noastrăsă rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvînt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare.”

Putem încerca o reformulare generalizatoare:
Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a unei țări este ca elementul majoritar să fie și să rămână cel determinant, el să dea tiparul vieții de stat și norma de dezvoltare a țării.

Credem că acest principiu constitutiv, formulat în urmă cu un veac și jumătate, este azi deosebit de actual. Dureros de actual pentru multe state europene…

În momentul de față este foarte probabil că nimeni în Franța, dintre francezii etnici, nu ar avea ceva de zis împotriva acestui principiu, împotriva înregistrării sale ca atare în textul Constituției. Dar dacă nu este înscris acum, peste două generații acest principiu s-ar putea să intre în contradicție cu însăși realitatea demografică, iar înscrierea sa în textul Constituției franceze n-ar mai fi posibilă! Cu alte cuvinte, dacă acest principiu este just, el trebuie înscris în Constituție cât mai repede posibil pentru a produce efectele legislative care se impun! Mai târziu va fi prea târziu!…

***
 În condiții normale minoritarii aparțin unei etnii care, în altă țară, în alt stat, este etnia majoritară! Respectul minoritarilor față de statutul de populație majoritară este în beneficiul fiecărei etnii, în măsura în care, în chipul cel mai firesc, fiecare grup etnic minoritar menține o relație specifică, aparte, cu țara în care etnia respectivă este majoritară! (Deocamdată nu luăm în discuție situația excepțională a minoritarilor fără „țară mamă”.)

Echilibrul planetar credem că are azi nevoie de această reglementare internațională: menținerea planetei in statu quo nunc est – în starea de acum. Epoca modernă, contemporană, consemnează o anumită repartiție a statutului de minoritate și majoritate etnică. Fiecare țară cu populația ei majoritară și cu minoritățile ei etnice. Conservarea acestei stări credem că este una din condițiile stabilizării politice a planetei, una din condițiile instaurării pe planetă a unui climat de încredere și pace între popoare și țări! Este neîndoielnic justă ideea că avem dreptul, respectiv obligația, de a menține starea actuală, repartiția pe planetă a statutului de populație majoritară sau minoritară. În caz contrar nu facem decât să semănăm vrajba și confruntarea între oameni…

De câteva generații, drepturile omului și ideea de egalitate au făcut o treabă bună pe această planetă! Se poate spune că progresul societății umane a reclamat acțiunea acestor principii, recunoașterea și cultivarea lor. Însă, ca orice lucru pozitiv, principiile respective au și ele un revers negativ, au limite imposibil de ignorat. Acest revers este vizibil prin câteva consecințe produse, care n-au fost totdeauna cele mai dorite! Un bun exemplu în acest sens îl prezintă fenomenul migrațiilor moderne, care, deși nu se produc în masă, au totuși în final acest caracter, caracter de masă, cu efect destabilizator, creind premizele apariției unor stări conflictuale imposibil de evitat și controlat în viitorul apropiat… Dreptul la liberă circulație, la întregirea familiei, și alte drepturi, deși au fost acordate și recunoscute numai fiecărei persoane în parte, ca drepturi individuale, ale Omului, prin cumulare au creat efecte de masă, la nivelul „ginților”, al popoarelor și națiunilor! Cazul câtorva state europene, în care masa emigranților a ajuns să pună în cumpănă statutul de populație majoritară al populației autohtone, al populației gazdă! Evident, nu acesta a fost scopul urmărit de „gazde” atunci când, cu toată generozitatea, chiar dacă și cu anumite interese imediate, au deschis larg porțile țării pentru emigranți!

Nu intrăm în detalii pentru a nu pierde din vedere firul principal al narațiunii noastre. Acest fir ne duce la situația demografică actuală din anumite țări – nu numai europene, care se confruntă cu o schimbare neașteptată a structurii demografice, structură care evoluează spre o răsturnare a raportului dintre majoritari și minoritari. Majorități etnice cu o vechime istorică de sute de ani, de „dintodeauna” majoritari în spațiul geografic dat, se văd  în pragul capotării, al pierderii acestui statut!

Nu discutăm cauzele. Sunt multiple și nu ușor de identificat. Credem că este suficient, deocamdată, pentru punerea problemei, pentru lansarea ei în conștiința publică, să constatăm și să nu uităm că principalul efect al acestei emigrații este adâncirea stării de înapoiere culturală și economică a țării din care pleacă emigranții! Atrași de luminile civilizației occidentale, au plecat într-acolo de regulă indivizi întreprinzători, capabili să facă față exigențelor Apusului. În felul acesta s-a produs o veritabilă hemoragie în sînul comunităților părăsite de emigranți, o scădere calitativă (sic!) a potențialului uman din aceste comunități! Ceea ce face ca decalajul dintre țările bogate și țările sărace să crească mereu, chiar prin contribuția persoanelor care pleacă din țările sărace în țările bogate. Ceea ce, în mod evident, nu poate fi considerat un scop, o țintă, ci un efect nedorit, care se cere corectat! Alături de alte efecte!

Un model firesc(sic!) al emigrației îl oferă românii și alți est-europeni din secolul al XIX-lea care „au dat năvală” în Occident, în Franța și Germania îndeosebi, de unde însă majoritatea s-au întors în țara de baștină pentru a contribui la ridicarea nivelului de civilizație al propriei țări… Este regretabil să constați că foarte puțini emigranți afro-asiatici din zilele noastre urmează acest model. Probabil că mulți nici nu-l cunosc… Nici nu le trece prin minte că, pe lângă drepturile de care beneficiază în țara gazdă, ar putea exista și niște obligații față de țara în care s-au născut! Probabil că cea mai îndreptățită să facă educația acestor obligații ar fi trebuit să fie comunitatea internațională, organismele acesteia.

Credem că nu este târziu să se îndrepte această situație! Ba chiar ni se pare că remedierea situației este reclamată de spiritul și perspectiva globalizării, de care se face atâta caz! Să ne înțelegem de la bun început ce vrem să obținem prin globalizare. Dacă vrem să globalizăm bunăstarea și buna înțelegere, nu putem ignora perspectiva deschisă mai sus! În termeni mai clari și mai cuprinzători, considerăm că „religia” drepturilor omului este lacunară, incompletă și devastatoare în ultimă instanță dacă nu este trăită împreună cu „religia” mai veche a obligațiilor cu care te încarcă condiția umană! Așadar, Carta Drepturilor Omului nu poate fi aplicată decât împreună cu Carta Obligațiilor Omului, a Îndatoririlor sale.

De asemenea, s-a mai comis o greșeală, un exces, în aplicarea drepturilor Omului! Aceste drepturi, ale individului, nu pot fi concepute decât în strânsă corelare cu Dreptul Gintelor, cu drepturile popoarelor. Trebuie conștientizată, asumată, discutată și rezolvată de principiu contradicția ce se ivește destul de des între individ și societate sub forma de contradicție dintre drepturile Individului și drepturile Cetății! Recunoști dreptul la libera circulație a individului, dar acest drept nu poate ignora dreptul Cetății de a-și proteja populația majoritară ca populație majoritară, întemeietoare, istoricește constituită, cu continuitate etc., etc. În antichitatea greacă acest drept era cunoscut ca Primatul Cetății! Nu a fost niciodată contestat! Ci doar uitat, în ultimele decenii…

Ca măsură de prevedere, dreptul la liberă circulație asigură numai dreptul individului de a părăsi orice localitate sau orice stat în care s-ar naște ori s-ar afla. Dar individului nu i se recunoaște dreptul de a decide în mod unilateral în ce țară și localitate se stabilește. În mod „ne-scris”, aș zice, se recunoaște fiecărui stat dreptul de a decide pe cine primește în interiorul hotarelor sale. Numai că propaganda drepturilor omului a devenit în ultimii 50 de ani un instrument de presiune asupra „Cetății” atât de puternic încât un număr extrem de mare de persoane „ne-dorite” , „neinvitate”, au reușit totuși să pătrundă în Cetate și să-și perpetueze prezența intra muros, practic eternizând-o! O prezență ilegală și ilegitimă, dar, cu toate acestea, greu de eliminat. Se opun sistematic activiștii drepturilor omului…


În momentul de față este foarte probabil că nimeni în Franța, dintre francezii etnici, nu ar avea de zis ceva împotriva acestui principiu, să fie înscris ca atare în textul Constituției. Chiar dacă unii ar aprecia că este vorba de o lege care poate să rămână în continuare ne-scrisă! Dar dacă nu-l scriem acum, peste două generații acest principiu s-ar putea să intre în contradicție cu însăși realitatea demografică, iar înscrierea sa în textul Constituției franceze n-ar mai fi posibilă! Ar fi caducă(sic!), tardivă și fără efect! Cu alte cuvinte, dacă acest principiu este just, el trebuie înscris în Constituție cât mai repede posibil pentru a produce efectele legislative care se impun! Mai târziu va fi prea târziu!…

De mai mulți ani am intrat într-o epocă istorică nouă din perspectiva drepturilor omului: epoca în care încep să se vadă tot mai clar efectele nescontate de cei care au aplicat cu entuziasm drepturile Omului, ca pe un panaceu al problemelor social-politice! E foarte posibil că, dacă și-ar fi putut imagina aceste efecte, propovăduitorii și activiștii drepturilor Omului ar fi luat distanța cuvenită și ar fi fost mai puțin insistenți, mai puțin zgomotoși! Indiferent care este etiologia acestor efecte extrem de dăunătoare, contracararea lor se impune cu maximă urgență! Nu va fi un proces ușor, rapid și fără mari riscuri și dureri!…

Emigrația în Occident era desigur/probabil necesară, dar în anumite limite și cu o finalitate anume: emigranții să se întoarcă la un moment dat în țara proprie spre a o ridica din sărăcie, din înapoiere! Emigranții trebuiau cuprinși într-un program global de ridicare a nivelului de civilizație planetar!
Procesul emigrării trebuia planificat și proiectat cu altă menire! Nu pentru  a dez-europeniza Europa, ci pentru a extinde Europa, valorile europene!…

***

Căci se pune și această întrebare: a existat o planificare a emigrației care se produce după al II-lea Război Mondial? În ce măsură a funcționat asemenea planificare și cu ce finalitate? Situația de azi și cea care se ivește la orizontul viitorului apropiat a fost și ea prevăzută, planificată, scontată?
Întrebări importante, pe care le lăsăm pentru altă dată…

Semnalez însă o ciudată contradicție în concepția globaliștilor despre minoritățile etnice versusnațiunile majoritare din statele naționale. Se afirmă cu fiecare ocazie un sprijin călduros și fratern pentru minoritari, ceea ce ni se pare normal! În numele globalizării, al societății „deschise”, se preconizează însă o „fluidizare” a frontierelor până la dispariția acestora, diminuarea atributelor suveranității naționale, crearea de instituții și structuri politice supranaționale, care preiau sarcinile guvernelor naționale. Nici nu se face un secret din scopul urmărit: omogenizarea planetară, sub toate aspectele! Adică, în termeni mai realiști, mai exacți, poate, uniformizarea! Este încurajat metisajul rasial sau inter-etnic, societatea „multi-culturală”, lipsită de o identitate națională inconfundabilă. Se lucrează cu pasiune la „religia unică a viitorului” pentru întreaga planetă! Iar înainte de a se ajunge la această religie, ateismul este susținut cu varii strategii discrete! Moda este tot mai mult aceeași la scară planetară. Și nu numai moda vestimentară!…

Cu alte cuvinte, în interiorul fiecărui stat establishmentul planetar (sic!) încurajează (și chiar impune uneori, peste voința autorităților naționale) conservarea diversității lingvistice, culturale, religioase, a minorităților etnice. Iar pe plan global, diversitatea nu mai este văzută ca o valoare, ci este subminată, descurajată, deservită prin instituțiile supra-naționale! Se lucrează în chip deschis și organizat împotriva tuturor „naționalismelor”! Această contradicție pare să ne dezvăluie o strategie extrem de rafinată și de perversă: încurajarea minoritarilor are ca efect și slăbirea statutului de majoritar, a coeziunii naționale, în virtutea dreptului de a fi diferit! Se produce o atomizare a societății naționale. Inclusiv tendințele separatiste sunt încurajate, iar dacă acestea nu sunt destul de puternice, se inventează sau se impune nevoia de regionalizare a teritoriului național!… Rezultă astfel segmente politice mult slăbite, incapabile să opună o rezistență serioasă la procesul de globalizare, de uniformizare a planetei, a omenirii! Acest efect, care este în mare măsură un efect urmărit, planificat, scontat, nu ne poate lăsa indiferenți. Dacă cumva cădem de acord că nu aceasta este înfățișarea viitoare a planetei care corespunde viziunii noastre, atunci trebuie să acționăm cu fermitate și fără nicio întârziere. Iar acțiunile noastre să le subordonăm principiului enunțat: Primatul Cetății și al Gintei!

Începutul s-a făcut deja, în mod intuitiv aplicându-se acest principiu, fără ca el să fie în-scris sau recunoscut ca atare. S-a aplicat în câteva țări africane, a căror identitate a fost amenințată de prezența unui contingent mult prea numeros de „albi”. S-a aplicat după 1990 în țările baltice, unde efectele sovietizării, ale rusificării, au fost contracarate și în parte diminuate prin legi care au anulat egalitatea între cetățeni, introducându-se o serie de măsuri care i-au discriminat pozitiv pe localnici, pe autohtoni!

Protecția autohtonilor este un slogan, o formulă care ar putea fi luată în seamă în ordinea de idei de mai sus. Mai ales când autohtonii mai sunt încă majoritari! Căci, în multe țări, autohtonii nu mai sunt majoritari!… De la caz la caz trebuie văzut în ce măsură mai pot fi ajutați acești autohtoni să-și revină la statutul de componentă etnică și demografică majoritară, principală!

În regim de urgență trebuie examinată situația din țările occidentale, din țările democratice, care au atras un număr prea mare de emigranți și au ajuns astfel într-o situație neverosimilă: sunt într-un declin demografic al componentei autohtone care pune în discuție păstrarea caracterului de populație etnic majoritară.

Nu considerăm reușită stratagema încercată în statele vest-europene cu țiganii: li s-a oferit fiecărui țigan o sumă de bani ca să se întoarcă în țara de origine. Țiganii și-au însușit banii, dar de întors s-au întors tot în Vestul Europei!… Se pierde din vedere că, de bine, de rău, țiganii sunt o populație destul de veche în Europa! Nu prezența țiganilor pune în pericol statutul de populație majoritară al olandezilor sau francezilor! Țiganii, mai exact spus o minoritate dintre țigani, produc mici evenimente cu caracter penal, mici inconveniente, lipsite de consecințe istorice! Li se dă prea mare atenție și autoritățile, inclusiv cele legiuitoare, pierd din vedere „primejdia de moarte” pe care o reprezintă emigranții afro-asiatici, în marea lor majoritate musulmani.

Dacă țări impozante, ca India sau China, au legiferat controlul demografic, punând pe plan secundar drepturile omului, ale individului, statele europene ar trebui să ia aminte că se cramponează într-o ideologie depășită, a drepturilor omului, puse mai presus de orice! O ideologie care a devenit sinucigașă. Aceste drepturi ale Omului, trebuie urgent subordonate drepturilor Gintei, ale Neamului, ale Națiunii!

„Națiunea – spunea un mare biolog, este o unitate evolutivă”. (Arthur Keith) Este așadar rodul Creației. (Sau, dacă vreți, rezultatul unei evoluții naturale, care încununează principiul parmenideic al diversității.) Dar națiunea este o unitate numai cu condiția omogenității etnice. Nu este rasism – cum s-ar putea să ne catalogheze niscai profesioniști ai vorbelor goale, fără acoperire, nu este rasism să afirmi dreptul etniilor de a-și prezerva identitatea și existența, de a evita metisajul și creuzetul etnologic în care vor să le aneantizeze activiștii globalizării! Ai clonării și uniformizării universale! Etniile, națiunile, fac parte din policromia și polifonia Lumii, a Universului! Este operă Dumnezeiască. Desființarea lor este vis străvechi diavolesc!

Avem deci, încă o dată, ca oameni, ca omenire, de ales între cele două căi: a Domnului sau a Ne-Curatului. Cei care au ales deja, mai au timp să-și revină… Doi-trei ani! Nu mai mulți!

Ion  Coja
27 februarie 2013

Alexandru MATEI. Războiul elitelor. „Adevăraţii“ versus „falşii“, pornind de la Nicolae Breban

$
0
0

Războiul elitelor. „Adevăraţii“ versus „falşii“, pornind de la Nicolae Breban

Autor: Alexandru MATEI
Cine credea că doar două tabere intelectuale se înfruntă în România anilor 2010, „boierii“ şi „oierii“, se înşală. Du­pă cum greșesc şi cei care nu pot să detașeze această confruntare, subterană în cea mai mare parte, de fantasma unei confruntări politice a partidelor (dar fantasma asta e ca o rădăcină împlîntată în centrul pămîntului, nimeni nu o poate extrage de acolo). Pentru că elitiştii păltinişeni, undergroundul spiritual al anilor ‘80 şi stîngiştii „milenarişti“, sătui de instituționalizarea comodă a anticomunismului care ascunde mizeria neoliberalismului, nu se luptă singuri între ei. Iar mîna de tineri „nobili“ de dreapta, care visează o politică interbelică făcută de bărbați cu ceas cu lanț, în skanderbeg cu cîţiva tineri seniori liberali, nu epuizează harta frontului cultural românesc.
Am uitat prea repede anii ‘60, despre care unii spun azi că au fost cei ai păcălelii ceauşiste. Generația celor care aveau 30 de ani atunci e prea trecută pentru a mai rămîne în centrul dezbaterilor, dar amprenta ei nu trebuie neglijată: anii ‘90 sînt plini de anii ‘60, cei românești, desigur, iar ignorarea acestui etos înseamnă uitarea unei surse de sensibilitate socială, de valori, de cultură publică. Între 1960 și 1970, în mare, se produce cea mai importantă modernizare a culturii de masă din România de după criterioniști și înainte de anii 2000. Pe de altă parte, modernizarea anilor ‘60 se oprește la jumătate, înecată în fetișizarea națiunii și în teama de individualismul moral pe care industria de divertisment îl promova, inclusiv în România. Această deschidere și această limită mi-au fost evidente la lectura eseului polemic al lui Nicolae Breban din Contempo­ranul, numărul 4/2013, intitulat „Dictatura și aparenta elită ce-și are centrul și corifeii în GDS“. În primul rînd, e imprudent să judeci istoria din perspectiva cea mai recentă şi să spui, pur şi simplu, că multă lume „s-a păcălit“ în preajma venirii la putere a regimului Ceauşescu. Acest articol ne reaminteşte „epoca de strălucire a spiritului românesc“ de atunci, adică o realitate și un clișeu în același timp. Desigur, în 2013, e bine să nu ne aruncăm cu capul înainte. Sintagma întrebuinţată de celebrul romancier român trebuie citită mai ales ca simptom al unei stări. Să vedem care.
 
Cîteva cărţi apărute recent, printre care cea a lui Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu, Zid de pace, turnuri de frăţie(Compania, 2012) și poate mai ales studiul lui Bogdan Murgescu Ro­mânia şi Europa. Adîncirea decalajelor economice. 1500-2010 (Polirom, 2011), documentează o epocă mai degrabă fericită a României, între 1960 şi 1970 (sau ’62-’72), în care relaxarea cen­zurii şi creşterea economică s-au întîlnit pentru a aduce România pe orbita Occiden­tu­lui mai degrabă decît pe cea a URSS-ului – din punct de vedere cultural. Alături de aceste cărţi, însă, pentru a nu recurge la alegaţii imprudente de­spre economie şi politică, aş cita volumul de memorii al lui Dumitru Popescu, Am fost şi cioplitor de himere (Editura Expres, 1993). Discursul lui Popescu-Dumnezeu rezumă un etos şi o politică culturală care definesc acea treime a comunismului românesc începută după ultimul val de teroare dejistă şi încheiată odată cu semnele evidente ale dictaturii personale a lui Ceauşescu (să luăm data de 28 martie 1974 ca bornă, momentul „preşedintelui cu sceptru“, dar putem să ne oprim la altele, începînd, de pildă, cu Congresul X al PCR, din 1969).

Principala trăsătură a acestei epoci este da­tă de desovietizare (urmată, accesoriu, de „româ­nizare“), miză în numele căreia, în ochii unei aşa-zise generaţii ‘60, merita plătit orice preţ, inclusiv şi mai ales cel al înlesnirii dictaturii ceauşiste. După cum recunoaşte şi Bre­ban, vorbim despre epoca unei renaşteri culturale naţionale. Desigur, pentru acest lider al „adevăratei elite“ în numele căreia scrie, are mai puţină importanţă apariţia, în 1967, a primei reţele de magazine de produse alimentare gătite („Gospodina“), care inaugurează, alături de prima linie de îmbuteliere Pepsi, de posibilitatea excursiilor libere în Occident prin cîştiguri la Loto-Prono, de dezvoltarea bruscă a televiziunii, de „glossyficarea“ presei tip people, de apariţia Festivalului Cerbul de Aur, o cultură urbană modernă, în care identitatea naţională tinde să-şi piardă din importanţa pe care i-o conferise întreg secolul anterior. Pă­rerea mea este că abia prin aceste detalii de „cultură de masă“ asistăm la apropierea de o anumită sensibilitate culturală europeană, în timp ce, spre deosebire de astăzi, economia naţională promitea să susţină trendul. 
 
Tot aici, însă, se poate observa, la o privire mai atentă, limita mentală a deschiderii despre care vorbim. Aparenta ieşire de sub „ocupaţia“ sovietică, coroborată cu înnoirea posthruşciovistă a discursului oficial al partidului, în contextul ultimelor două decenii de teroare, este desigur supralicitată de contemporani, care marşează la strategia de legitimare de care partidul lui Ceauşescu se foloseşte pentru a-şi întări puterea. Nimic de condamnat aici. Dar a nu-ţi revizui sentimentele faţă de acea perioadă în 2013 nu mai poate fi trecut cu vederea. De aceea textul lui Breban are astăzi o valoare documentară şi, în această calitate, valoarea lui nu poate fi tăgăduită.

Lupta unui mare scriitor, cum a fost domnia sa, cu „sistemul“ nu trebuie eroizată, de vreme ce aceeaşi luptă se poartă între Dumitru Popescu, ajuns director la Scînteia, şi vechile cadre. Era o luptă de generaţii, nu una de paradigmă: în joc se afla înlocuirea unor practici culturale „de import“ cu fetişurile lui „prin noi înşine“, care la început au permis o identifica­re a acestui „noi înşine“ cu „Europa“. Nicolae Breban a făcut parte dintre cei care au acceptat să participe la Puterea acestei noi generaţii, care, spre deosebire de precedenta, părea să poată acţiona independent de comandamente străine. „Pe atunci exista elita românească“, scrie Breban astăzi, care-şi leagă generaţia de cea a paşoptiştilor, iar comparaţia implicită e semnificativă: 1960 egal 1848, de reţinut! 
 
De ce ar fi noua elită, aceea underground de mai încolo, care n-a dus-o neapărat mizerabil pe vremea lui Ceauşescu, dar care, evident, n-a ajuns să vorbească de la tribuna vreunui congres, „falsă“? Pentru că, în esenţă, ea desconsideră valoarea „naţiunii“ în discursul pe care-l produce şi condamnă, laolaltă cu dictatura comunistă, acea alveolă de social-democraţie strict supravegheată totuşi de Moscova, care a dominat pentru cîţiva ani în România anilor ‘60. Nicolae Breban nu vede – şi n-o fac nici congenerii dînsului – cît de important a fost, în epocă, nu atît faptul că volumele de „Hegel, Faulkner, G. Călinescu“ aveau tiraje nemaipomenite (şi ale sale, desigur!), ci că „Ceauşescu a clădit iute, prost şi enorm!“. Cîţi dintre cei care cumpărau Hegel pentru că nu puteau pleca la Woodstock îl citeau? În apartamentele lui Ceauşescu stăm însă şi astăzi, cît despre noile locuinţe cu preţuri exorbitante construite după 2000, am vrea să ştim cît de solide sînt! Problema generaţiei „elitiste“ a lui Breban nu e, de fapt, diferită de cea a „boierilor“ de mai tîrziu: cu cîteva excepţii notabile, printre care Radu Cosaşu, Ion Ianoşi, Pavel Cîmpeanu, pe drept cuvînt sufocaţi şi ei de ultimul deceniu ceauşist, ea n-a reuşit să prindă dimensiunea modernizării socialiste din anii relaxării. Dacă „boierii“ s-au retras în „metafizică“, elita anterioară a avut mereu impresia că „rezistă prin cultură“, respingînd tot ceea ce ar fi ameninţat nu doar establishmentul politic, ci şi propriul establishment cultural. Să nu uite Nicolae Breban că, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, muncitorii au ieşit din fabrici şi au venit să-l alunge pe Ceauşescu – şi nu intelectualii!

Deschiderea culturală a acelor ani s-a oprit exact acolo de unde, continuată, ar fi dus la o schimbare de sensibilitate de care nici Breban şi nici alţi lideri ai acelei generaţii n-ar fi putut profita prea mult. Acel punct la care deschiderea s-a oprit, Hegel da, dar Baudrillard nu, Călinescu da, dar Mc‘Luhan nu, era el însuşi unul de cenzură. Unul care dădea iluzia realizării fantasmei unei culturi înalte şi democrate în acelaşi timp, a unui popor liber şi stăpîn pe el totodată, iluzie reaprinsă în 1989 şi căreia i-au trebuit zece ani să înceapă să se risi­pească. Desigur, pornind de la anii ‘60, avem multe de învăţat şi de aflat despre noi. Dar nimic din toate astea nu poate avea legătură cu impunerea unui erzaţ de Leonte Răutu la cîrma unei reviste culturale clujene. Chiar dacă a ajuns la o vîrstă venerabilă, Nicolae Breban trebuie să înţeleagă faptul că împotriva unei elite „false“ nu poţi lupta de pe poziţiile elitei „adevărate“. Altfel, cum să poţi pretinde că anii ‘60 ne-au reconectat în fază cu gîndirea occidentală? Iar dacă nu ne-au dus pînă acolo, să acceptăm că abia o anumită „deromânizare“, dată de mondializarea de acum, ne poate face să ne vedem mai clar în propriii ochi. Condiţia emancipării unora dintre noi trece printr-un fel de autoabandonare, de trecere „dincolo“, de dezidealizare a propriilor sentimente, a felului în care ne-am trăit istoria, prin aptitudinea de a vedea continuităţi acolo unde nu vrem să credem decît în rupturi şi invers. 
 
De aceea cred că, astăzi, condiţia de existenţă a unei elite este aceea de a nu se crampona de ideea de elită naţională. Cred că această condiţie era valabilă încă din anii ‘60, dar concurenţa sistemelor economice, capitalist şi comunist, a întreţinut naţionalismul în Est, spre paguba acestor ţări. Ne-a fost greu şi ne este încă să nu plîngem după o elită – care nu mai reprezintă astăzi o naţiune, care nu mai trebuie să o facă. De aceea, atunci cînd, în finalul articolului, Nicolae Breban acuză „falsa elită“ de a fi cedat farmecelor politicii, nu trebuie să uite că el însuşi a făcut-o. Singura dovadă a apartenenţei la o „adevărată elită“ ar fi să iasă din această polemică generaţionistă, păguboasă şi oarbă, dar mai ales din fantasma și fanatismul „elitei“. Ca să citez dintr-un studiu al Marthei Nussbaum despre Beckett: „Nu putem fi salvaţi decît dacă încetăm să mai cerem să fim salvaţi, dacă încetăm să întrebuinţăm conceptul de redempţiune“. Acum, e drept că în şapte vieţi n-ar fi scris Beckett capodoperele lui Hegel, ca să parafrazez un coleg de generaţie.

Col.(r) Ion Petrescu & Prof. Zoe Bratu - Mareşalul Antonescu a salvat statalitatea României

$
0
0
Mareşalul Antonescu a salvat statalitatea RomânieiPDFImprimareEmail
Col.(r) Ion Petrescu & Prof. Zoe Bratu   
Duminică, 19 Mai 2013 01:10
Prof. Zoe Bratu, art-emisDupă cum o prezintă chiar mentorul ei, istoricul Jipa Rotaru, Zoe Bratu este absolventă de studii juridice, licenţiată în ştiinţe politice, sociologie şi relaţii internaţionale şi masterand în politici comunitare şi intervenţii sociale. Ea şi-a propus, într-un studiu surprinzător - publicat sub titlul „Relaţiile româno-germane în perioada celui de Al Doilea Război Mondial. Abordarea prin prisma paradigmei constructiviste" - să demonstreze că România şi Ion Antonescu „nu s-au situat niciodată în postura de satelit şi vasal al Germaniei." Iată temeiul unui dialog exhaustiv, cu argumente inedite. Ceea ce dă un anumit sens anarhiei

Col. (r) Ion Petrescu: De unde până unde apetitul dumneavoastră pentru o „abordare prin prisma paradigmei constructiviste", a relaţiilor româno- germane în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial?

Prof. Zoe Bratu: Paradigma constructivistă este pentru mine cea mai interesantă manieră de analiză a unei perioade de timp, din istorie. Faptul că această paradigmă nu are încă definite nişte metode clare de cercetare concretă, o face mult mai atractivă, pentru cercetătorii în domeniu. Conceptul s-a născut după o necesară critică adresată teoriei dominante în sfera relaţiilor internaţionale, şi anume neorealismul; având ca teză fundamentală articolul publicat de Alexander Wendt, în revista International Organization în primăvara anului 1992, intitulat: „Anarchy is What States Make of It" (Anarhia este ceea ce o fac statele să fie). Wendt a optat pentru analiza conceptului de relaţii internaţionale prin prisma raporturilor dintre actorii politici decizionali. Actorii politici relevanţi, în paradigma constructivistă, sunt persoanele decidente. Iar analiza trebuie să pornească de la relaţiile personale şi profesionale ce s-au construit în momentul istoric analizat. Ideea acestei cercetări aparţine prof. univ. dr. Leonida Moise, la acea vreme decanul Facultăţii de Sociologie, Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, din cadrul Universităţii Hyperion, Bucureşti, unul dintre maeştrii mei alături de prof.univ.dr. Jipa Rotaru.

Am ales acest subiect şi deoarece am realizat că este necesară înţelegerea faptului că structura relaţiilor umane dintre indivizi, state, grupuri, este şi efectul ideilor în baza cărora aceştia comunică. Chiar Wendt afirmă: „ceea ce dă un anumit sens anarhiei sunt oamenii şi modul cum aceştia interacţionează". De pildă, cât de interesant era rezultatul cercetării ştiinţifice, prin această abordare constructivistă, a relaţiilor dintre doi conducători ai vremii - Mareşalul Ion Antonescu şi Hitler- şi modul în care acestea au influenţat relaţiile politice, economice şi militare bilaterale. Faptul că am încercat o altfel de abordare, bazată strict pe documentele oficiale, oferă o nouă perspectivă în cercetarea aspectelor controversate ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

Adevărul istoric, imparţial

I.P.: Cât a contat, în economia demersului dvs. ştiinţific, îndrumarea mentorului, cunoscutul istoric Jipa Rotaru?

Z.B.: Trebuie să profit de întrebare şi să aduc în faţa cititorilor, portretul unui mare patriot şi al unui mare Om, care este istoricul Jipa Rotaru. Faptul că am avut şansa de a lucra sub îndrumarea directă a domniei sale, pentru formarea mea ca şi cercetător a însemnat cel mai important moment cu care viaţa mea profesională a fost binecuvântată. Sub atenta observaţie a domnului profesor, în reconstituirea unui eveniment trecut nimic nu se negociază, nimic nu se interpretează aleatoriu, nimic nu se scoate, nimic nu se adaugă. Se aduce la lumină doar „adevărul istoric, imparţial" aşa cum îi place domnului profesor să spună. Dânsului îi datorez faptul că am reuşit să finalizez cercetarea şi că acest studiu a văzut lumina tiparului. Pe coperta patru a cărţii veţi vedea că domnul profesor a făcut o trimitere la cuvintele Apostolului Pavel: „Nu poţi lupta împotriva Adevărului, ci numai împreună cu el!". Practic m-a învăţat un lucru fundamental pentru viitoarele mele lucrări şi anume faptul că privind lucrurile cu mare luciditate, vom vedea realităţile unui timp dat. Dar privite prin prisma credinţei vom reuşi să vedem şi Adevărul. Pentru această piatră de temelie doresc să-i mulţumesc public. Nădăjduiesc să nu-l dezamăgesc niciodată.

Personalitatea Conducătorului Statului

I.P.: Ce aduce nou cercetarea pe care aţi făcut-o în privinţa intereselor politico-militare şi economice ale Germaniei în România?Mareşalul Ion Antonescu

Z.B.: Perioada 1939-1945 a constituit o etapă crucială în istoria României. Fiind una foarte complexă am analizat-o prin intermediul a mai mulţi factori. Astfel, politica de presiune dusă de Germania, în scopul atragerii în sfera sa de influenţă a României, nu poate fi separată de înţelegerea principiului care a stat la baza politicii externe al celui de-Al Treilea Reich, aşa cum este enunţată de Hitler în „Main Kampf". Am încercat să ofer o altă viziune asupra evenimentelor din acea perioadă. România a intrat în tabăra Axei când era evident că acest lucru era singura sa protecţie împotriva unei noi ofensive sovietice. Deşi ţara noastră pierduse teritorii pe seama Axei Roma-Berlin-Tokio devenise clar că numai cu sprijinul acesteia împotriva Uniunii Sovietice putea să spere la restabilirea integrităţii sale teritoriale.

Dacă, începând cu 22 iunie 1941, România a dus propriul său război eliberator, paralel cu aliatul său, după atingerea Nistrului şi înaintarea în interiorul teritoriului rus, România a participat la acţiuni militare alături de Germania, fără a fi statuat printr-un document juridic prealabil această cooperare militară. Aşa, relaţiile militare româno-germane au îmbrăcat o formă aparentă de alianţă. O cotitură importantă în cadrul relaţiilor dintre cei doi aliaţi o constituie declanşarea contraofensivei sovietice începând cu anul cu 1943 şi ca o consecinţă, cererile crescânde ale Germaniei de noi trupe române, petrol şi alte materii prime necesare susţinerii Frontului de Est.

Dezastrul de la Stalingrad l-a convins pe mareşalul Antonescu că războiul este pierdut şi sunt necesare tratative cu Aliaţii în scopul salvării ţării. El urmărea să împiedice transformarea teritoriului naţional într-un teatru de operaţiuni militare şi prezentarea, la masa tratativelor postbepostbelice, în postura unui stat învins, incapabil de a se salva. Metoda de abordare constructivistă aduce ca substanţă personalitatea mareşalului Ion Antonescu în relaţiile politice, militare şi economice cu Germania. Personalitatea Conducătorului Statului s-a impus în faţa Führerului constituind un atuu cu semnificaţii aparte pentru respectarea, de către acesta, a intereselor româneşti în cadrul coaliţiei politico-militare româno-germane. Acesta reprezintă un element fundamental al constructivismului în politica relaţiilor internaţionale. Faptul că la toate întâlnirile dintre cei doi conducători, Antonescu a încercat şi în parte a şi reuşit să susţină interesele României, deşi în faţa lui Hitler era foarte greu să-ţi impui punctul de vedere, demonstrează că abordarea constructivistă devine interesantă. Prin această analiză descoperim felul în care era perceput Antonescu de către omologul său german, ca un lider loial, dar care a ştiut să negocieze astfel încât să susţină interesele României, până la capăt.

Linie de demarcaţie - Nistrul

I.P.: Putea evita România pierderea Basarabiei şi Bucovinei?

Z.B.: Dimitrie Cantemir scria că „Basarabia dintre Nistru şi Prut este leagănul autentic al civilizaţiei româneşti. Fără Basarabia, România nu are trecut, prezent şi viitor." Iar filozoful francez Raymon Aron, susţinea că „statul este reprezentat în istorie de diplomaţi şi militari". România nu ar fi pierdut Basarabia şi Bucovina, dacă diplomatul Nicolae Titulescu ar fi avut susţinerea politică internă a clasei politice române din acea vreme, şi dacă între cei doi actori politici ai acelei vremi, în speţă Titulescu, din partea României şi a comisarului poporului pentru afacerile străine Maksim M. Litvinov, din partea Uniunii Sovietice, ar fi existat o relaţie mai bună, conform paradigmei constructiviste. Negocierile duse de Titulescu în 1935, pentru încheierea unui tratat de asistenţă mutual româno-sovietic s-au încheiat cu un eşec. Obiectivele fundamentale urmărite de Nicolae Titulescu erau recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România şi obţinerea de garanţii privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Basarabiei, în cazul în care U.R.S.S. ar fi sprijinit România, dacă aceasta ar fi fost atacată. La acea vreme, Berlinul, adversar al Moscovei şi în căutarea construirii sferelor de influenţă în Europa de Est, nu avea cum să admită astfel de apropieri. Negocierile dintre cei doi au avut ca rezultat faptul că în textul viitorului tratat româno-sovietic s-a admis ca linie de demarcaţie Nistrul. Ulterior, pe planul relaţiilor internaţionale, ştim ce s-a întâmplat cu Polonia. La toate acestea trebuie să adăugăm şi faptul că Marea Britanie se va angaja să garanteze independenţa, dar nu şi frontierele României.

Aşa s-a ajuns la pierderea Basarabiei şi Bucovinei de către România, contextul relaţiilor internaţionale de la acea vreme fiind unul extrem de încordat, Marile Puteri renunţând la politica de conciliere.România ar fi putut avea soarta Cehoslovaciei şi chiar a Poloniei, dacă o diplomaţie pragmatică nu ar fi concretizat o apropiere faţă de Germania şi Axă, salvând astfel statalitatea, nu şi frontierele istorice.
Refuzul lui Ion Antonescu

RELATIILE ROMANO GERMANE IN PERIOADA CELUI DE AL DOILEA RAZBOI MONDIAL.ABORDARE PRIN PRISMA PARADIGMEI CONSTRUCTIVI.P.: A fost România un satelit al Germaniei naziste, în ultima conflagraţie mondială?

Z.B.: Nu! România şi Ion Antonescu nu s-au situat niciodată în postura de satelit şi vasal al Germaniei naziste. Considerentele politice, pe lângă cele de ordin militar, au fost hotărâtoare pentru continuarea războiului împotriva Uniunii Sovietice. Ion Antonescu ştia că U.R.S.S. avea de apărat, pe lângă un regim politic totalitar, proaspăt instituit, interese acaparatoare teritoriale specifice imperialismului rusesc, spre centrul Europei. În consecinţă, prin extinderea acţiunilor militare alături de Axă, dincolo de Nistru, acesta intenţiona să refacă hotarele României, aşa cum erau în 1939, principalul lui scop fiind anularea „arbitrajului" de la Viena din 30 august 1940. Antonescu i-a adus la cunoştinţă lui Hitler că obiectivele acţiunilor politice ale României „se găsesc atât la est, cât şi la vest". Formula folosită era diplomatică, deoarece se cerea revizuirea sentinţei pe care Hitler o impusese la Viena în 1940. Faptul că România nu a fost un satelit al Germaniei este întărit de refuzul lui Antonescu de a da curs cererii, din octombrie 1943, a lui Hitler, de a suplimenta contribuţia României la război prin noi trupe, datorită înrăutăţirii situaţiei Grupului de Armate Sud. Alt argument este cel al abandonării planului de ocupare a României, cunoscut sub denumirea de cod „Margareta II", abandon survenit după întâlnirea din 28 februarie 1944, la Klessheinn dintre Antonescu şi Hitler.

Ar mai fi de reţinut faptul că deşi Hitler credea că îşi va netezi drumul spre monopolizarea punctelor strategice ale economiei româneşti, a realizat că s-a înşelat. Nu a luat în calcul loialitatea faţă de ţară a Conducătorului Statului, mareşalul Ion Antonescu, omiţând calificarea superioară a militarului bănuitor faţă de aşa zişii aliaţi.

Tentată să ridice o nouă mănuşă profesională...

I.P.: Dacă vi s-ar cere să scrieţi un volum intitulat „Relaţiile româno-germane în perioada postdecembristă, 1989-2012", ce idei prioritare ar conţine „Cuvântul înainte" - scris de dumneavoastră?

Z.B.: Analiza perioadei respective ar trebui realizată pe mai multe paliere şi din perspectiva fiecărei administraţii prezidenţiale, ce s-a succedat la Palatul Cotroceni, din 1989 şi până în prezent. Până în vara anului 2012, caracteristica unanimă a tuturor administraţiilor a fost orientarea, mai mult sau mai puţin vizibilă, către Germania - actor politic decizional major în cadrul Uniunii Europene. Relaţiile dintre cele două state au cunoscut o dezvoltare fără precedent pe palierele politice, economice şi militare - via U.E. şi N.A.T.O.. Germania a sprijinit aderarea României la Uniunea Europeană şi la Alianţa Nord-Atlantică.

Analiza va include şi raporturile dintre factorii decidenţi, culminând cu excelenta relaţie de colaborare a actualului preşedinte al României cu Cancelarul Germaniei, Angela Merkel. Nu aş omite investiţiile oamenilor de afaceri germani, pe teritoriul românesc, şi aş acorda un capitol manierei în care doamna Merkel a apărat, alături de alţi lideri europeni, necesitatea respectării statului de drept în România. Ultima dumneavoastră întrebare este aidoma unei mănuşi profesionale, pe care mi-aţi aruncat-o cu tâlc, eu fiind tentată să o ridic, pentru a realiza un alt studiu, cu utlizarea paradigmei constructiviste.

I.P.: Mulţumesc frumos pentru lămuririle oferite, bazate pe convingeri clare, semne ale unei viziuni ce merită a fi cunoscută prin atenta lectură a celor aproape patru sute de pagini ale cărţii dumneavoastră. Un tom de rememorare lucidă a unor ani şi azi anatemizaţi de cei săraci cu duhul. Bine ar fi să scrieţi şi cartea despre anii 1989-2012. Care, de la 1 ianuarie 2013, devin 100% istorie, mai mult sau mai puţin (re)cunoscută.

Nicolae Breban. Ce se intampla cu elita acestui neam?

$
0
0



Nicolae Breban. Ce se întamplă cu elita acestui neam?

Cele vreo trei secole de fanariotism ne-⁠⁠⁠⁠⁠⁠au dăruit, printre altele, şi acea nostalgie literară cu accente geniale şi putrede totodată, din care s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠au născut un Matei Caragiale sau Ion Barbu. 

Sigur, nu ocolim partea noastră de vină, de slăbiciune şi confuzie vocaţională, care, ciudat, tresare mai ales acum, în libertate; ce se întâmplă cu noi, cu elita acestui neam? Am obosit deja? Încă suntem sau am fi prea tineri pentru a ne lua cu adevărat soarta în mâini sau, mai ştii, imperiile care ne-⁠⁠⁠⁠⁠⁠au protejat în secole ne-⁠⁠⁠⁠⁠⁠au infuzat un anume tip de dependenţă; cu deosebire în Ţara Moldovei şi în cea Românească, unde Ruşii şi Turcii ne-⁠⁠⁠⁠⁠⁠au tratat drept nişte colonii bune de muls, iar pe voievozii noştri ca pe nişte baş-⁠⁠⁠⁠⁠⁠buzuci sau viziri cu sarcini periferice… iar pe la 1700 trimiţându-⁠⁠⁠⁠⁠⁠ne Grecii din mahalaua Fanarului să ne educe, adică să ne strice moravurile, dăruindu-⁠⁠⁠⁠⁠⁠ne un fel de machiavelism oriental, un cinism îmbrăcat în caftane şi într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠o limbă elegantă ca o armă posibilă, printre altele, în rostul nostru de a ne suporta starea de veşnici cetăţeni de mâna a doua şi victime înfricate ale veşnicilor stăpâniri.

Cele vreo trei secole de fanariotism ne-⁠⁠⁠⁠⁠⁠au dăruit, printre altele, şi acea nostalgie literară cu accente geniale şi putrede totodată, din care s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠au născut un Matei Caragiale sau Ion Barbu. Ca şi savoarea şi aproape cultul unei parfumate şi calme, lascive dezesperări, a unui isipititor şi moleşit far-⁠⁠⁠⁠⁠⁠niente îmbibat de toate licorile şi sonurile caravan-⁠⁠⁠⁠⁠⁠serail-⁠⁠⁠⁠⁠⁠urilor unor potentaţi de mâna a doua; apetitul, aproape aş zice dorul, după o ratare cu arome de narghilea inhalată visător, pierdut într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠o lume făcută spre a muri încet, cutreierat de amintiri colorate, larmoaiante şi dulci ale unei tinereţi şi ale unui trecut totdeauna minţite. Boala unui anumit scepticism care ia forme fataliste, provinciale şi aproape invincibile, atât de mult ne par ele a exprima un fel de bun-⁠⁠⁠⁠⁠⁠simţ al unei bătrâneţi şi înţelepciuni care ne curg din izvoare asiatice şi vechi. Sigur, alături de cei doi excelenţi scriitori evocaţi mai sus mai putem să-⁠⁠⁠⁠⁠⁠l aşezăm pe bădiţa Mihai Sadoveanu, încă, se pare, cel mai mare prozator român, deoarece face parte dintre foarte puţinii care are o operă– o descriere în timp, dar şi în prezentul său şi al nostru, a unor stări, straturi şi figuri culese din zonele mari, istorice din toate psihologiile şi destinele care au vieţuit pe relieful unde se vorbeşte idiomul nostru latin. Numai căşi el era îmbibat de acel machiavelism mărunt şi oriental care ne face şi ne-⁠⁠⁠⁠⁠⁠a făcut în momentele grele, de cumpănă, cum se spune, să alegem calea mai uşoarăşi grăbită a plecării grumazului; a unei viclene prostituări, să ne spoim victimizarea cu fel de fel de ghirlande motivaţionale şi sentimentale, cel mai adesea inventate sau mult mărite.

Sadoveanu nu numai că a acceptat o înaltăşi pur decorativă funcţie în parlamentul stalinist, alături de golanii şi haimanalele comuniste înzestrate de Ruşii bolşevici cu o putere cinicăşi brutală, dar a îndrăznit să-⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi inmoaie peana sa, cu adevărat înmiruită cu darul unui înalt şi unic talent, pentru a propune o carte, un roman mediocru, care avea însă sarcina de a ne cocoloşi şi minţi marea dramăşi disperare a ţărănimii române – căreia, umilită de activişti-⁠⁠⁠⁠⁠⁠baş-⁠⁠⁠⁠⁠⁠buzuci în cizme şi haine de piele, cu pistolul la şold şi călărind prin văgăunile satelor pe Gazuri sovietice, i se furau nu numai pământurile şi vitele, dar şi demnitatea, prestigiul lor real, cuminte şi înalt răbdător, care s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠a format şi ne-⁠⁠⁠⁠⁠⁠a susţinut domnii, cei curajoşi, în secole Nu, bineînţeles, noi nu ne permitem să-⁠⁠⁠⁠⁠⁠l condamnăm pe acest titan al prozei şi limbii româneşti, ba am îndrăzni chiar să-⁠⁠⁠⁠⁠⁠l înţelegem! Nu avem mulţi de talia lui, a conului Sadoveanu, capacitatea sa de a oglindi un neam întreg, ca şi visul după o altă Românie. Nici ca severul poet Ion Barbu, care s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠a înflăcărat pentru un căpitan care trebuia să salveze o ţarăşi un neam căutându-⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi adevărata soartă, vai câte entuziasme care se consumăîn false ceasuri destinale; şi nici ca taciturnul şi snobul de fiu al marelui Caragiale, care a reuşit, în toată lenea sa misterioasă, să scrie o singură carte; care poate fi recitită, e drept, cu un anume folos, cu o anume savoare indicibilă, aproape vinovată, în maldărul de file imunde pe care le-⁠⁠⁠⁠⁠⁠au aruncat atâţia din dorul de o scurtă nemurire în nevârstnica şi via noastră literatură.

Da, ne asumăm, trebuie să ne asumăm întreaga vină, care, se pare, continuă! Ba, unii au făcut din ea, dintr-⁠⁠⁠⁠⁠⁠un păcat, slăbiciune sau fugă chiar o misie, vrând să ne înnobileze meseria cu o altă sarcină– cea politică! După revoluţie, de îndată, unii tineri învăţaţi, fini şi inteligenţi, pe bune, şi-⁠⁠⁠⁠⁠⁠au sacrificat propria vocaţie cu care-⁠⁠⁠⁠⁠⁠i investiseră foştii lor învăţători şi maeştri, pentru a salva poporul Român de noii nomenclaturişti. Care, mai dibace decât şi-⁠⁠⁠⁠⁠⁠⁠au imaginat tinerii noştri corifei parcă vrând să le facăîn ciudă, s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠au orientat mai ales spre finanţe şi economie, construind iute averi colosale, cu care au făcut o alt fel de politică, mult mai modernăşi cu adevărat eficace – cea a informaţiei, a mass-⁠⁠⁠⁠⁠⁠mediei, a băncilor şi a speculaţiei terenurilor. Şi astfel, tabăra noastră, zisă intelectuală, s-⁠⁠⁠⁠⁠⁠a împărţit în două, în trei. Şi marele şi abilul speculator financiar ungur-⁠⁠⁠⁠⁠⁠american Soroş i-⁠⁠⁠⁠⁠⁠a ajutat mai ales pe cei care, chipurile, vor să lupte pentru dărâmarea comunismului, dar, cum domnia-⁠⁠⁠⁠⁠⁠sa a sosit cu întârziere gravă, decisă, adică după ce popoarele foste satelite ale sovietelor nu-⁠⁠⁠⁠⁠⁠şi găseau capul să adune rămăşiţele grele ale unui dezastru, acest mecena improvizat de care vorbim a aprovizionat generos cu fonduri pe cei de la noi, mai ales, din cultură, care nu mai credeau neapărat în necesitatea unui stat unitar, a unei naţiuni şi a unei credinţe ce venea din Tradiţie şi nici în nevoia de modele istorice, tot atâtea mituri obsolete şi provinciale, se spunea!… Sub platoşa şi scuza anti-⁠⁠⁠⁠⁠⁠comu-nistă– într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠un moment când praful dens stârnit de surparea uriaşei şandramale comuniste se răspândeşte încă peste întregul continent! – fondurile Soroş, iar, de curând, cele de la Microsoft, susţin în continuare un fel de cosmopolitism de factură clară neo-⁠⁠⁠⁠⁠⁠marxistăşi consumistă, new-⁠⁠⁠⁠⁠⁠age sau corectă politic, plină de autenticism şi colorată de un post-⁠⁠⁠⁠⁠⁠modernism ad-⁠⁠⁠⁠⁠⁠hoc, aproape furibund, orice afară de miturile naţionale, compromise pentru totdeauna de comunism, se zice. Se zice şi unii o şi cred, într-⁠⁠⁠⁠⁠⁠o nouă confuzie de scopuri, pătată ca şi altădată de uimirea abruptă, istorică, ca şi de vechea frică amplă, subterană, care ne strică, încă o dată, fundamentele calmului necesar, acum când ar trebui să re-⁠⁠⁠⁠⁠⁠începem; iar noi nu facem decât să vorbim, să vorbim, pierduţi şi orgolioşi în norul de fraze care ni se pare că ne susţine, ne ajutăşi ne poartă

Toată lumea în România scrie şi publică versuri, proze, amintiri şi confesiuni şi nimeni nu mai crede în literatură. Dispreţul afişat faţă de Uniunea Scriitorilor e aproape o modă, dar ni se înaintează mereu sute de cereri de a deveni membru al acestui dinozaur, căruia Ceauşescu i-⁠⁠⁠⁠⁠⁠a furat primul sediu, iar acum unii abili avocaţi i-⁠⁠⁠⁠⁠⁠l iau şi pe al doilea. O instituţie care, e drept, nu durează decât de un secol, aproape cât statul naţional, şi ai cărui preşedinţi, cu nume ca Mihai Sadoveanu sau Liviu Rebreanu, au aşezat stâlpi la noua construcţie sau navă a naţiunii, ce venea, săltând pe valurile năzdrăvane ale timpului, ca şi corabia lui Ulise şi întocmai ca şi acel mic şi viclean tiran al unei mici insule pierdute în Marea Egee, tindea mereu spre o ţintă ce ni se părea cumva cunoscutăşi dragă, aşa cum sunt unele amintiri care, cu timpul, ca şi fuiorul, se împletesc şi se răsucesc în felurite, mincinoase şi atrăgătoare chipuri, toate profund necesare acelui vis încăpăţânat al dăinuirii!  
fragment

Comentariu Dan Culcer. O singură întrebare am de pus, pentru moment. Care să fie explicație că vreme de două decenii Nicolae Breban, spirit critic și analitic alert, n-a observat sau n-a crezută de cuviință să ne comunice că a observat efectele perverse ale finanțării elitelor din România de către Fundația Soros? Știu câțiva intelectuali care au alertat, imediat după 1990, când GDS se lăsa cu bucurie susținut de Fericita Fundație, o potențială opinie publică pe această temă. Banii nu au miros, ni s-a replicat oral. «Nu contează de unde vin, Soros nu ne cere nimic în schimb. » Așa să fie. 
Atunci înseamnă că porcăriile și lepădare de sine au fost practicate din convigere. Cu atât mai grav. Nu mai e doar o porcărie ci și un semn de prostie cu ștaif. (Dan C.)



Gheorghe Buzatu – discurs în Parlamentul României PE MARGINEA TRATATULUI ROMÂNO – RUS

$
0
0
Profesorul şi istoricul Gheorghe Buzatu a murit luni 20 mai 2013, la 73 de ani, anunţă Bună Ziua Iaşi.
Gheorghe Buzatu, născut pe 6 iunie 1939 în Vrancea, a lucrat ca cercetător ştiinţific la Institutul de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol” din Iaşi, între 1961 şi 1992, apoi ca cercetător ştiinţific principal al Centrului de istorie şi civilizaţie europeană din Iaşi, între 1992 şi 1997.
Totodată, Buzatu a fost profesor de istorie contemporană şi relaţii internaţionale la universitatea din Craiova şi mai apoi profesor consultant la Universitatea „Ovidius” din Constanţa.
Gheorghe Buzatu a fost ales senator de Iaşi între 2000 şi 2004, pe listele PRM.
Gheorghe Buzatu, care a publicat peste 50 de cărţi, a murit luni la prânz, din cauza unui stop cardio-respirator. Trupul său va fi depus marţi la Biserica „Sf. Lazăr” din Iaşi, iar slujba religioasă va avea loc joi, de la ora 12.

«Noi știm bine doar atât: că dacă nu era Gheorghe Buzatu, minciuna și-ar fi făcut de cap nestingherită și și-ar fi atins bicisnica țintă!
Să stapânim durerea că pleacă dintre noi cel care era cel mai bun…
Și să ne bucurăm că Domnul Dumnezeul părinților noștri nu ne lasă singuri și fără apărare dinaintea minciunii instituționalizate, a minciunii devenită profesie onorată și răsplătită de toate academiile și guvernările!
Căci Gheorghe Buzatu, ca un adevărat Învățător, a strâns în jurul său o mână de oameni dăruiți puternic, fără șovăială, cauzei Adevărului!
Non omnis moriar!, o poate spune cu toată încredințarea Gheorghe Buzatu, cu gândul la cărțile pe care le-a scris, dar și la colegii săi mai tineri, pe care i-a păstorit până în ultima clipă a vieții sale, lăsându-le clar ce mai au de făcut pentru Țară și Adevăr!
Și să-i mulțumim încă o dată Domnului că între Adevărul istoric și Cauza Neamului nostru românesc, nu există nicio contradicție, nicio adversitate!…
Gheorghe Buzatu pleacă dintre noi împăcat că a slujit cu credință și Neamul, și Adevărul!»


Gheorghe Buzatu – discurs în Parlamentul României

Blestemul poziţiei geopolitice a României:
Suntem prea aproape de Rusia și prea departe de Dumnezeu!

DEZBATERI PE MARGINEA TRATATULUI ROMÂNO – RUS

(Şedinţa Senatului din 3 noiembrie 2003)
Domnul Doru Ioan Tărăcilă : [...] Îl invit la tribună pe reprezentantul Grupului parlamentar România Mare, domnul senator Gheorghe Buzatu.
Aveţi cuvântul, domnule senator.
Domnul Gheorghe Buzatu:
Vă mulţumesc, domnule preşedinte.
Doamnelor şi domnilor senatori, am ascultat cu deosebit interes ultima parte a expunerii domnului ministru de externe, Excelenţa Sa
domnul Mircea Geoană, şi, de asemenea, intervenţia colegului nostru, senatorul Ghiorghi Prisăcaru.
Documentul care se supune atenţiei noastre astăzi este foarte interesant, eu l – aş numi cardinal pentru definirea relaţiilor externe ale României. Este oarecum surprinzător faptul – dar asta este ordinea pe care noi o aprobăm la început de şedinţă– că acest document este supus atenţiei noastre, aşa, la un sfârşit de şedinţă, trebuind să mergem mai repede, trebuind să fie aprobat astăzi sau data viitoare şi trebuind ca discuţiile să fie, într–un fel, comprimate.
Cu toate acestea, având în vedere importanţa materiei, cred că acest document merită mai multăînţelegere din partea noastră, merită o dezbatere ceva mai largăşi nu cred că această jumătate de oră care ne – a mai rămas este suficientă pentru studiul atent al acestui document.
O primă constatare. Am în faţă documentul primit la casetă. Deci, mai mult decât scrie în ordinea de zi, avem în dezbatere Legea pentru ratificarea Tratatului de către Camera Deputaţilor şi Senatului. O primă surpriză este următoarea (citez din text):
« Parlamentul României adoptă prezenta lege. Art.1 – Se ratifică Tratatul privind relaţiile prieteneşti… şi art.2 – Declaraţia comună a miniştrilor afacerilor externe… »
Deşi în expunerea de motive se precizează un lucru cât se poate de
clar, şi anume că această Declaraţie, din punct de vedere juridic, nu reprezintă o anexă a Tratatului… Atunci de ce este inclusăîn acest proiect de lege? Pentru că aici este şi eficienţa hotărâtoare, radicală, cardinală, a acestui proiect de lege. De vreme ce Tratatul privind relaţiile prieteneşti conţine prevederi – sunt articolele sale, 19 sau 20, câte sunt aici – care pot fi întâlnite în orice documente de această natură, ei bine, această Declaraţie comună, semnată tot la 4 iulie anul acesta la Moscova, ridică importante probleme referitoare la trecut, la prezent şi la viitor.
Orice am spune noi, este greu de crezut că Federaţia Rusă, din momentul în care s – a semnat Tratatul, îşi va schimba politica. De 300 de ani politica Rusiei a fost şi va rămâne aceeaşi. Ne gândim la ce va fi Rusia democrată de mâine. Rămâne de văzut, dar marile puteri, aşa cum a explicat foarte bine un cunoscut om politic britanic, „nu au sentimente, ci ele au numai interese”. Şi mie îmi este foarte greu să cred că din acest moment, din 4 iulie, dintr – o dată, Rusia îşi schimbă politica faţă de România.
Eu cred căîn vederea semnării Tratatului la 4 iulie – şi a declaraţiei la care m – am referit – în primul rând era bine ca Rusia să fi dat dovadă de anume bunăvoinţă faţă de România. Spre exemplu, mă gândesc că Federaţia Rusă a tratat cu atâta indiferenţă situaţia celor 3 camarazi ai senatorului Ilaşcu care au fost arestaţi încăîn 1992 şi sunt deţinuţi în « Republica » Transnistriană. Cum este posibil? Fiindcă noi cunoaştem cuvântul decisiv pe care îl are Rusia în a determina o atitudine clară a „guvernului” de la Tiraspol în problema respectivă.
Din alt punct de vedere, Rusia nu şi – a precizat atitudinea foarte clarăîn ceea ce priveşte relaţiile cu Basarabia, Republica Moldova, cum i se spune în mod oficial.
Ea este prezentă pretutindeni, acolo este implicatăîn toate acţiunile pe care le desfăşoară Chişinăul şi, totuşi, dacă vedeţi dumneavoastră, firele – ceea ce s – a constatat şi în declaraţiile politice de astăzi – sunt toate canalizate de guvernanţii actuali de la Chişinău spre Bucureşti. România este vinovată de cutare situaţie, de cutare gest, acum şi de fondurile culturale care/cum sunt orientate sau ar trebui orientate, pe viitor, spre Chişinău şi aşa mai departe… Toate acestea în momentul când ştim sigur că jocul, acolo, îl face Rusia.
Dar, aici, nici nu trebuie argumente prea multe, pentru că vorbesc realităţile înseşi. Este vorba şi de realităţi istorice care sunt constatate în zeci şi zeci de lucrări ştiinţifice. Nu mă refer la lucrările care aparţin unor geografi şi istorici români, mă refer la cele care sunt datorate unor reputaţi specialişti străini şi care încă includ acest spaţiu în spaţiul rusesc.
Avem vreo declaraţie a Rusiei din care să rezulte, anume, că Moscova se leapădă, – ăsta e termenul – totuşi, de statul moldovenesc, de Republica Moldova? Nu avem.
Rusia este – mă rog, orice comparaţie şchioapătă– este prezentă, dar ea nu se amestecă. Ştiţi dumneavoastră cum stă situaţia.
S – a obţinut ceva concret în această privinţă ? Nu s – a obţinut nimic!
Ruşii sunt foarte atenţi în ceea ce priveşte circulaţia şi manevrarea documentelor lor, pentru a explica politica lor faţă de România în ansamblu şi faţă de Basarabia, în special.
Ca unul care am avut ocazia să studiez, imediat după ce s – au deschis arhivele foste sovietice, în 1992 – 1993 – 1994, în arhivele de la Moscova ale Ministerului de Externe, am fost printre primii cercetători străini care intrau acolo, căci până atunci numai istoricii sovietici intrau. Ei acum au devenit istorici ruşi. Ei bine, acele documente au un circuit anume, şi, acolo unde este vorba de drepturile şi interesele româneşti, ele sunt canalizate într – un fel… Dar nu asta prezintă interes acum, ci prezintă interes că totdeauna, de – a lungul celor 300 de ani, de la Petru cel Mare şi până astăzi, orice acţiune a Rusiei s – a făcut potrivit unor directive cât se poate de clare, de concrete.
Au fost cărţulii, cărţi de culoare, să le spunem, pentru studiul diplomaţilor ruşi şi sovietici în interiorul Centralei. Un exemplu cred că este binevenit în această privinţă. Politica URSS, politica Rusiei sovietice – URSS a apărut în 1924 – de la 1917 până la 1940 s – a concretizat şi promovat după o broşură scrisă pentru necesităţile Ministerului de Externe – pe atunci se chema Comisariatul Poporului pentru Relaţiile Externe – scrisă de Cristian Rakovski, un revoluţionar bulgar, care a stat în România, iar la 1917 a plecat în Ucraina şi apoi la Moscova şi s – a numărat printre cei care au decis soarta politicii externe sovietice în sud – estul Europei şi vizavi de România, îndeosebi, până când el însuşi avea să fie arestat…
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Domnule profesor, vă rog să limitaţi expunerea.
Domnul Gheorghe Buzatu:
Da, bineînţeles, doar nu am timpul limitat de vreun regulament în această privinţă
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Văd că vă referiţi la Rusia sovieticăşi la altele. Vă rog să limitaţi expunerea.
Domnul Gheorghe Buzatu:
Dar nu trebuie să pornim de la origini? Vreţi să ajung la sfârşit dintr – o dată ? Vreţi, domnule… Vorbeam mai devreme, la declaraţii politice, despre fostele Regulamente. Vreţi un simplu „Da” sau „Nu”?
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Nu. Vrem punctul de vedere al grupului parlamentar. Pe acesta îl ascultăm. Vă rog.
Domnul Gheorghe Buzatu:
Nu uitaţi că un vechi Regulament al Senatului indica – m – am referit la Regulamentul din 1925 – că, din momentul în care… Doar azi am vorbit, şi văd că degeaba se face apel la documentele noastre din trecut. Din momentul, deci, în care un preşedinte de şedinţă– se preciza în Regulamentul de la 1925 – se implicăîntr – o discuţie, după aceea el ar trebui să părăsească fotoliul prezidenţial.
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Nu aţi fost foarte atent ce aţi
prezentat, domnule profesor. Aţi prezentat…
Domnul Gheorghe Buzatu:
Eu vă rog să nu fiu întrerupt.
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Aţi prezentat cazul când îşi expune punctul de vedere. Eu v – am ascultat cu multă atenţie. Eu v – am spus numai, tehnic, să limitaţi expunerea.
Domnul Gheorghe Buzatu:
Da, dar este foarte interesant. Interesant, pentru dumneavoastră intervenţiile „tehnice” nu cuprind puncte de vedere… cu toate că lucrurile stau exact pe dos. Puteţi demonstra, cumva, contrariul? Revin însă : Fiind vorba de relaţiile româno – ruse şi sovietice, oricând
trecutul este foarte interesant. Dovadă este căşi această anexă– Declaraţie comună, cum îi ziceţi – tot la trecut se referă. Deci, o discutăm sau nu o discutăm? Abia am intrat în problemă, domnule preşedinte. (Râsete în sală.)
Păi, atunci, să ne precizăm atitudinea… Nu puneţi la vot cât timp trebuie să vorbesc despre ea?…
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Într – un timp rezonabil. Dumneavoastră aţi epuizat pânăîn acest moment 20 de minute.
Domnul Gheorghe Buzatu:
Un timp rezonabil înseamnă cel puţin o oră la această problemă.
O orăîncepând de aici încolo. (Râsete în sală)
Săştiţi, domnule preşedinte, că nu m – aţi determinat să pierd firul expunerii.
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Sunt convins de asta şi nu asta am intenţionat.
Domnul Gheorghe Buzatu:
Deci, fiind vorba de politica Rusiei…
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Mai ales că vorbeaţi de Rusia sovietică.
Domnul Gheorghe Buzatu:
V – aţi pripit, ca de obicei, dar văînţeleg… Deci, fiind vorba de politica Rusiei şi a Rusiei sovietice, domnule preşedinte, pretutindeni în lume, cei care se ocupă de relaţiile externe ale Rusiei nu se numesc parlamentari, ci se cheamă kremlinologi. Deci, din momentul în care s – a semnat tratatul, haideţi să– l lăsăm în seama kremlinologilor. Îmi pare rău, dar va veni momentul când, poate, veţi fi contrazişi pe această temă.
Voi ajunge şi la acel aspect, deşi dumneavoastrăîmi impuneţi o limitare de timp… Totuşi, vă spun că mai am nevoie de o jumătate de oră, cel puţin. (Discuţii în sală.)
Este mult sau este puţin? (Discuţii în sală.)
Vasăzică, semnarea acestui tratat a necesitat 11 ani şi noi acum, când îl discutăm, trebuie să ne grăbim…
(Din sală): Un an a durat.
Nu. Vorbesc de când au pornit negocierile, pe urmă, la 1995, la reluarea lor şi la stadiul actual. Noi acum ar trebui, în 10 minute, să rezolvăm această problemă.
Doamnelor şi domnilor senatori,
Tratatul care a fost semnat la 4 iulie confirmăîntru totul politica externă pe care Rusia ţarilor şi Rusia sovietică au dus – o, în toate direcţiile, în toate privinţele, pentru toate ţările, şi vizavi de România, îndeosebi. În acelaşi timp, însăşi regret acest lucru – confirmăşi slăbiciunile pe care le – a manifestat diplomaţia română. Eu nu înclin să cred că aici Bucureştii au ştiut să conducă firele negocierilor, cât se poate, foarte bine, pentru că, vizavi
de textul Tratatului, cum am spus, care conţine prevederi obişnuite, ele nu ne apar, nu sunt stranii, nu aduc nimic nou, sunt texte comune, principii cunoscute… Ei bine, Declaraţia comună afectează semnarea acestui tratat, ratificarea lui, îngreunează votul Parlamentului.
Câteva dintre problemele care sunt atinse în Declaraţia comună denotă, cât de colo, că Rusia nu a renunţat cu nimic la pretenţiile sale bineştiute şi ne pune pe noi într – o situaţie dificilă, delicată, ne face să ne asumăm responsabilităţi care nu sunt ale noastre.
Nu era nevoie acum – cred eu – să se facă trimitere la Pactul Ribbentrop – Molotov din 1939, care văd în textul Declaraţiei că este şi
condamnat. Condamnat de către cine? Parlamentul de la Moscova a condamnat deja acest pact încă la 24 decembrie 1989 şi l – a declarat „nul ab initio”. Asta este formula la care s – a ajuns pe vremea lui Gorbaciov. El era atunci liderul statului sovietic. Şi am avut onoarea să– l cunosc pe secretarul său, pe domnul Aleksandrov. Am dezbătut această problemă– de asta spun că timpul este cât se poate de scurt – în 1991, la Chişinău. Atunci, acolo a fost o consfătuire internaţională a istoricilor, au participat specialişti din vreo 20 – 30 de ţări, inclusiv din Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Germania, România, Basarabia şi altele, inclusiv trimişi ai Senatului de la Bucureşti, iar pozi
ţia lor a fost clară, a fost mai precis una de condamnare şi respingere a pactului Hitler – Stalin. Ce s – a întâmplat cu acest pact? În mod fals i se spune aici „din 23 august”. El a fost semnat în zorii zilei de 24 august 1939, atunci când ministrul de externe al Germaniei, Ribbentrop, a venit la Moscova şi, în prezenţa lui Stalin, Ribbentrop şi Molotov au semnat pactul, în fapt un tratat de neagresiune reciprocă. Un tratat prin care cele două puteri se angajau să nu poarte acţiuni ofensive una contra celeilalte. Pactul ca pactul, dar, în acelaşi timp, Germania şi U.R.S.S. au semnat un protocol secret şi, în esenţă, trimiterea este la acest protocol secret, care însă nu este menţionat în Declaraţia comu

nă. Protocolul secret era o anexă a pactului, o anexăîn patru puncte. În două din cele patru articole se făceau trimiteri la Statele Baltice şi la Polonia, iar art.3 era cu referire la Basarabia, care nu era nominalizată, dar se făcea vorbire de faptul că Germania se dezinteresa de… interesul Rusiei pentru sud – estul Europei, în mod concret pentru anume zone ale României. În lunile imediat următoare, în martie 1940, Molotov a făcut paşi înainte, pentru a grăbi „rezolvarea” problemei în interesul URSS, iar în iunie 1940 a prezentat cele două note ultimative, prin care ni se solicitau, sub ameninţarea cu recurgerea la forţa armelor, cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei.
Cedarea acestor teritorii a consemnat nu numai sfârşitul României Mari, dar a marcat dezastrul României. Dacă astăzi ne aflăm în situaţia în care ne aflăm, începutul datează de la acea notă, de la prima ultimativă sovietică din 26 iunie 1940, a doua succedându – i imediat, la 27 iunie 1940.
Chestiunea nu este chiar aşa de simplă. S – a schimbat brutal destinul nu numai al unei ţări, dar, în acelaşi timp, s – au modificat destinele tuturor ţărilor din zonă, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, Ţările Baltice şi Polonia, deopotrivă cu România.
Dar, în mod semnificativ, atunci când Sovietul Suprem URSS, la 31 august 1939, a ratificat pactul de
neagresiune sovieto – german din 23 august 1939, dar protocolul anexă n – a fost şi nu putea fi luat în consideraţie, pentru bunul motiv că el era – şi aşa trebuia să rămână potrivit voinţei semnatarilor – strict secret. În acest fel, noi nu putem decât să– i constatăm nulitatea din start, adică ab initio, după cum au făcut – o şi sovieticii în timpul lui Gorbaciov. Or, noi acum, în 2003, ne trezim să– l condamnăm! Este prea târziu şi este, oricum, prea puţin! De ce? Pentru că, deşi protocolul secret este atins de nulitate, realităţile cărora el le – a dat naştere sunt încă vii, efective, palpabile, ele încă se… aplică, funcţionează… Aceste realităţi trebuie anulate! Vreţi un acord cu
cineva? Condamnaţi protocolul secret şi pe semnatarii săi, dar înainte de orice anulaţi acele realităţi care au rezultat direct din documentul pe care tocmai îl repudiem categoric!
Constatăm însă că, în concepţia semnatarilor Declaraţiei din 4 iulie 2003, menţinem realităţile, condamnăm documentele şi, totuşi, mergem înainte. Nu se poate aşa ceva! Şi, în plus, parcă inspirându – ne din ceea ce s – a petrecut la Moscova în vremea lui Stalin, venim noi astăzi şi declarăm că Declaraţia comună face şi nu face parte din tratat. Suntem asiguraţi, în diverse declaraţii de presă, în expunerea de motive, că nu face parte, dar în proiectul de lege această Declara
ţie este inclusă. Se merge în acelaşi sens ca în 1939, când Sovietul Suprem stalinist n – a luat în consideraţie, din motivul expus, protocolul secret, aşa şi acum repudierea documentului nu face parte din Tratat, deşi noi urmează s – o votăm ori să n – o votăm!!!
Doamnelor şi domnilor,
Ă
sta este numai un capitol, pentru că protocolul secret de la 23 august 1939 – repet, din 24 august, de fapt – a rămas un model. Este, probabil, documentul cel mai oribil al întregii istorii a secolului al XX – lea prin esenţa lui şi cel mai catastrofal din punctul de vedere al consecinţelor sale imediate, el conducând direct la declanşarea celui de – al doilea război mondial la 1
septembrie 1939. Dar, din punctul nostru de vedere, acum, după ce întreaga comunitate internaţională a condamnat acest document, noi îl repunem în discuţie. Ne declarăm dispuşi să– l condamnăm, atunci când trebuia s – o fi făcut de mult şi în chip real, încălcându – i hotărât consecinţele!… De altfel, primii care l – au publicat, în 1948, au fost americanii, iar asta n – au făcut – o cu gândul de a respecta odiosul târg Hitler – Stalin. Era un volum editat de Departamentul de Stat al Statelor Unite. Şi atunci protocolul secret a ieşit la iveală, de atunci avem textul complet al acestui mizerabil protocol secret, prin care ţări ale Europei, independente, suverane, au fost private brutal de liSuntem
bertate, ele trecând sub „protecţia” Moscovei.
Dar, spuneam, acesta este un capitol minuscul, un capituleţ, în raport cu un alt capitol pe care îl cuprinde Declaraţia comunăşi cu care, în nici un fel, noi nu putem fi de acord. Nu eu, ca istoric, dar, întrebaţi, vă rog, poporul român dacă ar fi de acord săşi condamne participarea României la cel de – al doilea război mondial?!
Dar ce – a fost un acest război? A fost un război personal al cuiva, a fost un război al altcuiva ori a fost o cruciadă pentru a cuceri Marea Uniune Sovietică sau a fost un război provocat chiar de U.R.S.S.?!
Ş
i noi, astăzi, venim şi condamnăm războiul la care am fost siliţi
să participăm din vina U.R.S.S. Să– i ascultăm, vă rog, pe marii istorici ai lumii, pe oamenii de stat de atunci ai României sau străini… cum s – au pronunţat ei în această privinţă…, cum au văzut ei războiul din 1941 – 1944? A fost incontestabil un război drept de la un capăt la altul, de la 22 iunie 1941 şi până la 23 august 1944. Nu a fost un război pentru câştigarea unor teritorii străine. A fost un război pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, a fost un război pentru drepturile noastre istorice violate, dar, în acelaşi timp, doamnelor şi domnilor senatori, a fost un război în care s – a avut în vedere şi un factor politic de cel mai mare interes, şi asta v – o spun, de data aceasta, ca istoric.
Guvernul de la Bucureşti, în orice moment, a avut informaţii că la Kremlin s – au pregătit, şi astăzi cunoaştem cu toţii acest lucru, pentru că s – au publicat documentele, deci în orice clipă, de la 1941 la 1944, în laboratoarele roşii de la Kremlin s – au preparat nucleele viitoarelor cabinete comuniste de la Bucureşti, Varşovia, Sofia.
Era vorba de un război şi ideologic, nu purtat, aşa cum se mai afirmă,”de florile mărului”. Nu. Era vorba de distrugerea în perspectivă a duşmanului, la urma – urmelor de ce ne place acum atât de mult – distrugerea comunismului. A! Faptul că România s – a aflat alături de Germania, dar asta e cu totul altceva! Dar să nu uităm, până la 1939,
până la 1 septembrie 1939, când a început al doilea război mondial, alături de Germania cine s – a mai aflat?
Domnul Adrian Păunescu (din sală):
Rusia.
Domnul Gheorghe Buzatu:
S – a aflat Rusia, da, în ultimă instanţă, dar înainte s – a aflat Anglia… s – a aflat Franţa… Şi Statele Unite au făcut demersuri în acest sens. Şi, astăzi, vedem că dintre toate marile puteri rămâne singur statul român vinovat pentru această alianţă. Adolf Hitler a devenit un aliat de ocazie pentru noi. Nu o spune Gheorghe Buzatu, devenit senator azi. Cei mai mari istorici ai Germaniei
de după 1945 au demonstrat acest lucru. Menţionez un nume: Andreas Hillgruber, care a făcut şcoalăîn istoriografia europeană postbelică. El vorbea de o alianţă de moment, de faptul că a fost un război paralel al României cu acela al Germaniei. Căîn propaganda de război a Uniunii Sovietice România a fost, din motive… de propagandă, pusă mereu în aceeaşi balanţă cu Germania, asta este cu totul altceva. Căîn propaganda de război a Statelor Unite şi a Marii Britanii a fost introdusă tot aici, şi asta este altceva. De înţeles pentru scopurile de atunci de război. Dar care nu – s acceptabile în prezent. Astăzi, după 60 de ani, a face această confuzie, este de nepermis. De ce?
A fost un război pe care România l – a purtat până la limitele extreme. Până unde a condus – o forţa armelor. Mareşalul Antonescu, care s – a aflat atunci la conducere şi care a avut aprobarea forţelor politice de la Bucureşti, cel puţin până la atingerea Nistrului, a explicat că nu el, nu România puteau să determine, în momentul X sau Y, clipa în care părăsea războiul şi dicta armatei: „Băieţi, mergem acasă, ne – am atins idealurile”. Războiul era planetar şi nu unei ţări ca România, nu unei puteri mici sau foarte mici i se permitea, i se putea îngădui să decidă momentul în care se retrăgea ori stopa războiul.
Dar faptul că Războiul din Răsărit era unul drept a fost recunoscut
chiar de Uniunea Sovietică pentru că, în ultima întrevedere pe care ministrul nostru de atunci la Moscova, Grigore Gafencu, a avut – o cu Molotov, ministrul de externe al URSS, la 24 iunie, după ce începuse războiul, s – au dat unele explicaţii. Deci, la 24 iunie 1941, Molotov, într – un mod indirect, şi – a exprimat regretele pentru cele petrecute, iar Gafencu i – a reproşat în acest fel: „În acest război, dumneavoastră ne – aţi introdus pentru că, prin pretenţiile nesăbuite pe care le – aţi avansat anul trecut, iată, ne – aţi determinat să fim aici, alături de Germania”. Şi când făcea Gafencu acest lucru? Atunci când U.R.S.S. nu ştia, la 24 iunie 1941, vă spun cu siguranţă că Moscova nu îndrăznea măcar a
întrezări în vreun fel victoria în al doilea război mondial, nici măcar ca luminiţa de la capătul tunelului, pentru că era o imposibilitate. Cu o armatăîn stadiul în care o adusese Stalin înainte de 1941, atunci când decapitase conducerea armatei roşii… care devenise totalmente nepregătită
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Domnul senator, vă rog să concluzionaţi…
Noi discutăm despre tratat…. Dumneavoastră, de o jumătate de oră, de fapt, exact de 37 minute, aţi început să ne povestiţi războiul…
Domnul Gheorghe Buzatu:
…Vă prinde bine această poveste… Dar, discutam despre Tratatul
din 4 iulie cu trimitere la Războiul din Răsărit…
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Aţi început să ne povestiţi războiul. Vă rog să vă referiţi la tratat…
Domnul Gheorghe Buzatu:
Sunt bune şi poveştile, aţi văzut şi la Regulament, domnule preşedinte… Din când în când e bine să mai auzim şi poveşti… dar adevărate…
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Daţi – ne posibilitatea ca, peste o lună, ca peste un an, să citim toate aceste lucruri din cartea dumneavoastră
Domnul Gheorghe Buzatu:
Nu, cărţile sunt deja scrise şi ele de mult trebuiau citite, oricum îna
inte de – a se fi semnat documentele la Moscova, nu acuma…
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Din punctul dumneavoastră de vedere…
Domnul Gheorghe Buzatu:
Păi, asta este surprinderea mare. Că toate aceste chestiuni, care sunt spre cunoştinţă generală, au fost demult rezolvate, rezultatele nu au fost publicate, în primul rând, de istoricii români, pentru că la noi nu a fost posibil, o bună perioadă, să fie tratate asemenea aspecte. Ci de istoricii străini. Şi aici, istoricii britanici, americani şi germani sunt în frunte. Şi, iată, eu cred că era de datoria diplomaţilor noştri să cunoască aceste aspecte, să fi devenit
specialişti în materie. Nu se poate aborda, trata şi rezolva trecutul în asemenea termeni, condamnând Pactul, precum şi participarea României la al doilea război mondial, de partea Germaniei hitleriste, din momentul în care recunoaştem că a fost un război drept şi paralel al României în 1941 – 1944. O spun rezultatele cercetărilor istorice cele mai serioase. Nu este posibil să vină diplomatul, să vină omul politic, după aceea… ca să anuleze concluziile oamenilor de ştiinţă… Mai cunoaştem asemenea epoci şi consecinţele lor… Diplomaţii nu pot săşi însuşească anumite puncte de vedere, altele decât cel ce exprimă Adevărul.
Federaţia Rusăşi România îşi exprimă hotărârea de a depăşi „moş
tenirea negativă” a trecutului. Păi, aceşti termeni înseamnă că această moştenire negativă a trecutului este, funcţionează. Cum depăşim aceste aspecte negative, dacă nu privim adevărul în faţă ? Ruşii ştiu cel mai bine unde au greşit faţă de noi. Ar fi foarte curios să o faceţi, aşa, pe detectivii şi să pătrundeţi în arhivele ruseşti de acum, unde directivele descoperite sunt foarte clare, aşa cum au fost şi în trecut. Pe aceste probleme ale Basarabiei, Bucovinei şi, în ansamblu, ale României, vă asigur că ruşii, în arhivele lor, doar schimbă dosarele de la un raft la altul, dar concepţia lor în ceea ce ne priveşte – nicidecum.
De aceea, sunt convins că ei, în sinea lor, sunt mulţumiţi, ne privesc
cu bucurie auto – satisfacţia noastră, şi – i înţeleg, pot să spun că– i felicit, pentru că evident este izbânda lor diplomatică, au inclus în Declaraţie această prevedere. Da, din punctul lor de vedere, este un succes diplomatic, a sili România, după 60 de ani, nu săşi ceară scuze, dar să condamne un război drept şi popular, Războiul din Răsărit, purtat de poporul român întreg.
La procesul său, din 1946, Ion Antonescu s – a exprimat în sensul că, atunci când s – au făcut două plebiscite, nu spun referendum, pentru că este prea aproape de noi, s – a găsit un grup de nebuni, de vreo 5.000 de comunişti, care, atât şi nimic mai mult, au votat contra războiului. În rest, a fost epopeea
poporului român în secolul al XX – lea. A fost ca în vremurile antice. Un nou Anabasis pentru noi. Marin Preda se gândea că uneori e nevoie de aşa ceva pentru un popor. La urma – urmei, sunt războaie care sunt echivalente cu marile revoluţii.
Din sală :…Teoria războiului…
Domnul Gheorghe Buzatu:
Nu este nicio teorie… Este teoria realităţii…
Este nevoie ca un popor să dea dovadă de acest spirit de luptă. Şi românii l – au exersat de la 1941 la 1944. Voi reveni la această problemă, dar…
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Vă rog, uitaţi – vă, cu cât entuziasm au primit această veste colegii…
Domnul Gheorghe Buzatu:
Dar Declaraţia mai intrăîntr – o chestiune, într – un domeniu care chiar că ne doare pe toţi. Este Tezaurul românesc de la Moscova. Ce este acest Tezaur? Cum de ne îngăduim să renunţăm atât de uşor la el, să amânăm rezolvarea situaţiei sale sine die, pentru că această Comisie care se va forma, care trebuie să studieze arhivele etc. etc. nu va ajunge la nici un rezultat. Asta o spun pentru stenogramă, ca să rămână scris, pentru confruntarea cu rezultatele ce se vor constata peste 5 ani sau peste 10 şi 20 de ani!
Vasăzică, România a ajuns, astăzi când se aflăîn situaţia de a avea nevoie de dolari, să renunţe aşa, cu mare largheţe, la un fond de aur
care a fost bine constituit, a fost trimis la Moscova în 1917, cu o destinaţie bine ştiută, am avut asigurări din partea Angliei şi a Franţei că vor interveni pentru a se rezolva problema, iar, astăzi, noi admitem că chestiunea Tezaurului trebuie lăsatăîn seama unei comisii.
Doamnelor şi domnilor,
Încercaţi să mergeţi la Moscova. Eu m – am dus de unul singur. Am fost trimis de Academia Română. Domnul senator Prisăcaru ştie. Eram cercetător. Şoarece de arhivă, cum se spune… Dar, revin, încercaţi să mergeţi la Moscova într – o delegaţie oficială, şi prima întrebare care vi se va pune: „Dumneata nu vii după Tezaur”?! Nu, domnilor. Nu mă interesa tezaurul. Deşi am gă
sit documente şi despre Tezaur. Or, cine poate crede căîn viitor ruşii se vor ţine de cuvânt şi, atunci când va sosi la Moscova delegaţia oamenilor de ştiinţă români, a politicienilor, economiştilor etc. etc., i se pune totul la dispoziţie. Nicidecum.
Pot să precizez că ei cunosc cu precizie unde se aflăşi ce mai reprezintă Tezaurul nostru de acolo. Când a fost vorba, de la Kremlin s – a şi dat un semnal în 1935, după ce Titulescu a semnat cu Litvinov restabilirea relaţiilor diplomatice în 1934, s – a dat un ucaz ca să ni se dea ceva înapoi şi, imediat, s – a descoperit Tezaurul. Au ştiut unde – i era locul. Şi ni s – au dat atunci manuscrise ale Academiei Române, cărţi vechi, ni s – au dat tablouri, Grigorescu etc. etc.
În 1956, când s – au primit la Moscova alte semnale, se păstrează aici la Arhivele Statului din Bucureşti scrisoarea lui Hruşciov către Gheorghiu – Dej, imediat au găsit o altă parte din Tezaur (Cloşca cu puii de aur etc. etc.) şi delegaţia română trimisă acolo, compusă din Tudor Arghezi, George Oprescu, cunoscutul istoric al artei româneşti, şi alţii, imediat au primit materiale… Ba, la întoarcere, ei au făcut un cărţoi cuprinzând povestea Tezaurului restituit parţial.
Ş
i apoi, periodic, informaţiile lor despre Tezaur tot dispar. Ele se pierd… Şi acuma, vasăzică, delegaţia română se prezintă la Moscova şi i se promite căîn viitor trebuie să vină alţi specialişti ca să studieze
Tezaurul. Dar în alte cazuri cum au făcut?
Este cazul să privim şi alăturea, ce atitudine au avut sovieticii faţă de Tezaurul Republicii Spaniole luat în 1936? Cum au procedat Puterile Occidentale cu Tezaurul statelor ocupate de Germania – Ţările Baltice, Polonia, care au fost depuse în Occident? Sau cum a procedat România cu o parte din Tezaurul polonez, pe care l – a restituit cu bunăvoinţăîn 1947. Iar când e vorba să ne referim la regimul care ne este rezervat nouă, totul devine o nebuloasă.
Ni se dau explicaţii, unele sunt fantastice, căîn timpul NEPUL – ui Vladimir Ilici Lenin ar fi dictat folosirea Tezaurului nostru, căîn
vremea celui de – al doilea război mondial Tezaurul ar fi fost luat de la Kremlin şi trimis undeva pe Volga şi mai departe în interiorul URSS – ului.
Este fals, căci în 1965, în cursul primei vizite de stat pe care a făcut – o Nicolae Ceauşescu la Moscova, la 3 – 9 septembrie 1965, Brejnev şi ceilalţi au declarat căştiau ce era cu Tezaurul, deşi în primele zile ale conversaţiilor tăgăduiseră acest lucru.
Deci, dacă se ştia la 1965, ce revoluţie, ce faptă măreaţă, ce răsturnare s – a mai produs între timp la Moscova, ca să fi intervenit din nou pierderea urmelor Tezaurului, un Tezaur precum cel al României.
Valoarea Tezaurului nostru, la urma urmei, este simbolică– circa
1,1 miliarde de dolari, la preţul actual, reprezentând contravaloarea stocului metalic necesar emisiunii Băncii Naţionale a României la 1914 sau la 1916 (314,5 milioane lei aur)… Dar sunt multe de corectat la cifre, dacă luăm în calcul celelalte valori expediate în 1917 la Moscova pentru a le salva în faţa ocupaţiei inamicilor de atunci – Germania şi aliaţii ei…
Dar, zic, un asemenea Tezaur reprezintă pentru cel care l – a cedat, pentru România, şi pentru cel care l – a primit, o valoare simbolicăşi una materială, distincte. Dacă Tezaurul este întreg, este Tezaurul nostru; dacă Tezaurul nu mai este aşa cum ne îngăduim să credem, el nu mai este Tezaurul, şi putem spune
că, într – adevăr, bieţii de ruşi nu mai au ce să ne restituie pentru că, şi pentru ei, numai integral fiind Tezaurul mai prezintă vreo semnificaţie. Dacă o piesă de acolo lipseşte, pentru că noi avem pentru toate piesele rămase acolo ori retrocedate la 1935 şi 1956, tabelele cu inventarul complet pentru toate piesele, pănâ la ultimul inel al Reginei Maria, deci, dacă o piesă lipseşte de acolo, Tezaurul nu mai este al nostru, cel original, astfel că putem spune, aşa cum au făcut şi semnatarii din 4 iulie 2003, că să lăsăm lucrurile în seama viitoarei Comisii.
Ce rost au aceste prevederi din Declaraţia comunăîn acest Tratat care – şi propune raporturi normale între două state, între o putere şi o
ţară mai mică, între douăţări care nici măcar nu mai sunt vecine, dar vedeţi dumneavoastră, România rămâne în sfera de interese a Rusiei.
Cei mai de seamă savanţi au exprimat cândva în ce ar consta blestemul poziţiei geopolitice a României de 300 de ani încoace. Care ar fi acesta? Ei, românii, se spune « sunt prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu ».
În această situaţie – putem şi ofta… – dar ne putem gândi, dacă un document, precum acesta, se poate semna oricând, decât atunci când România a ajuns destul de puternică, când a ajuns ea însăşi şi când nu i se sugerează de ici de colo că e cazul săşi reglementeze raporturile cu Rusia.
Cândva, la 1996 – 1997, circulau zvonuri că trebuia să ajungem la înţelegere cu Ucraina, s – a semnat tratatul, tot istoric şi acela; acum cu Rusia; problema este cine va urma?
Dacă urmăm în această cadenţă, şi asta o spun tot pentru stenogramă, vom ajunge peste ani şi ani să ni se sugereze ca Bucureştii să semneze asemenea tratate şi cu Oltenia şi cu Muntenia, şi cu Dobrogea, pentru că ne stă bine să fim în relaţii bune cu toţi vecinii.
Doamnelor şi domnilor…
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Vă rog să nu încheiaţi, că mai avem zece minute până la epuizarea ordinii de zi.
Domnul Gheorghe Buzatu:
Săştiţi că abia de data aceasta intru în materia adevărată ! (Aplauze)
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Ne bucurăm! Aveţi cuvântul.
Domnul Gheorghe Buzatu:
Domnule preşedinte,
Eu vă mulţumesc că mă mai întrerupeţi pentru căîmi daţi câte o şansă, cât de cât, întrucât a venit iarna, sunt puţin răguşit, iar dumneavoastrăîmi îngăduiţi să– mi iau mici pauze…
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Eram îngrijorat.
Domnul Gheorghe Buzatu:
…Totuşi, istoria merge înainte, indiferent de grijile dumneavoas
tră. Mă gândesc cu mare plăcere că, spre exemplu, joi, când va continua discuţia la acest Tratat, voi fi eu preşedinte de şedinţă
Domnul Ghiroghi Prisăcaru:
Nu mai e şedinţă joi.
Domnul Gheorghe Buzatu:
Nu mai este joi? S – a desfiinţat şi asta? Joia cealaltă atunci, oricum la o şedinţă viitoare, dumneavoastră veţi fi aici şi o să vedeţi că eu nu o să văîntrerup, vă voi îndemna să spuneţi tot ce ştiţi. (Sala se amuză.)
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Îmi cer scuze dacă vi se pare că v-am întrerupt, dar, indiferent de scaunul pe care–l voi ocupa în Senat, voi manifesta acelaşi respect faţă de dumneavoastră.
Domnul Gheorghe Buzatu:
Nici nu m–am îndoit vreodată, domnule preşedinte.
Deci, merită România asemenea Declaraţie comună ?
(Din sală): Da!
Domnul Gheorghe Buzatu:
Dumneavoastră, pentru că sunteţi cu „Da–ul”, o să votaţi Declaraţia. În ceea ce ne priveşte, noi vom avea nişte rezerve care se vor exprima la vot şi probabil că acest lucru nu va mai întârzia mult, deoarece domnul preşedinte crede că este cazul să mă opresc aici. Multe aspecte, în felul acesta, rămân în afara atenţiei noastre.
Îmi pare rău, nu sunt economist, nu sunt finanţist să intru în esen
ţa, în fondul problemelor care sunt atinse prin Tratatul propriu–zis, dar chestiunea stăîn felul următor pentru mine, ca unul ce vine din tagma istoricilor: Avem noi în continuare capacitatea să răspundem tuturor proiectelor pe care Rusia ni le oferă pe plan economic şi financiar? Ori rămânem asemenea unui şoricel care zgândărim un elefant şi, atunci când trecem podul, îi suflăm în ureche să fie atent cât de mult tremură podul pe care tocmai trecem.
Avem noi deschiderea necesară ca să răspundem ofertelor lor?
Tare mie teamă că nu!
Rusia a fost şi a rămas aceeaşi. Un imperiu. Cu ce oferte deschidem noi poarta spre Răsărit pentru 
a crede că acest Tratat – în acest domeniu, în această direcţie în care suntem trimişi pe linie economică, ştiinţifică, financiară– are şanse extraordinare?
Deocamdată, la noi diplomaţia este orientată când spre Est, când spre Vest. Când se orienteazăîntr–o direcţie, se închide poarta cealaltă, când deschidem poarta cealaltă am trântit–o în nas pe cea din spate… Or’ aceasta nu este o diplomaţie.
Un imperiu, doamnelor şi domnilor, are o existenţă maximă de strălucire, mă refer, potrivit specialiştilor, de 250 – 300 de ani.
De ce să nu avem în vedere şi un asemenea element, când e vorba de a privi la viitor.
(Din sală): Ideea.
Domnul Gheorghe Buzatu:
Nu e vorba de idee, ne referim la cei care au trecut şi ne gândim la ce va fi în sau cu Rusia peste 20 – 30 de ani. Merita să– i facem noi asemenea concesii, să venim cu această Declaraţie comună care este plină de falsuri istorice, care este plină de neadevăruri flagrante, din punctul de vedere al poporului român, care, repet, acest popor a făcut Războiul din Răsărit. L–a pierdut! A pierdut, prima dată, războiul în 1944 – 1944, iar, în 1989–1990, l–a pierdut a doua oară o dată cu « războiul rece », şi este silit, este obligat în continuare, să suporte toate tragediile unei bătălii în care a fost atras fără voia sa şi împotriva intereselor sale.
Cât timp România va mai urma această politică de a reprezenta prea mult interesele altora şi nu interesele proprii? Faţă de Rusia trebuie să urmăm exemplul Poloniei. Numai atunci când putem să exprimăm cu adevărat interesele acestui popor, voinţa sa, trecutul său, planurile lui de viitor, putem îndrăzni să semnăm un asemenea document care să ne reprezinte pentru că altfel ştiţi se întâmplă, ceea ce s – a petrecut în 1940. Molotov în memoriile sale, în mod cât se poate de semnificativ, a considerat util să insereze şi această apreciere, cam în aceşti termeni: « Acum adresăm ultimatumul României pentru că sunt convins că ei, românii, nu vor lupta pentru apărarea Basarabiei
şi Bucovinei… » Şi, măîntreb, dacă ceea ce s – a petrecut atunci nu se repetă acum.
În acest moment, semnăm Tratatul pentru că, în mod sigur, România trebuie săşi asigure acest florilegiu de tratate de care are nevoile pentru intrarea în Europa… (Discuţii în sală.)
Domnul Gheorghe Buzatu:
Iarăşi măîntrerupeţi?
Dar săştiţi că, cu cât mă duceţi mai departe, eu câştig convingerea că discuţia merită aprofundată
Vă mulţumesc, doamnelor şi domnilor senatori!
Sunt multe de spus aici, eu cred că data viitoare o să fiu mai în formă, dar acum exprim punctul de 
vedere al Partidului România Mare, care în mod conclusiv este cel pe care l – am exprimat deja.
Noi vom vota, dar, din raţiunile expuse, dintre care eu am prezentat aici – cu întreruperi destul de dese, dar toate au fost… binevoitoare – numai câteva, noi, aşadar, vom vota împotriva acestui proiect de lege pentru ratificarea Tratatului din 4 iulie 2003 căruia i s – a anexat Declaraţia asupra căreia am insistat.
Puteam să spun asta, nu – i aşa, de la început? Dar a fost frumos şi aşa, pentru că aşa este la război…
Eu vă doresc succes dumneavoastră urmând să vă vedeţi îndeplinite toate obiectivele pe care vi le–aţi propus prin semnarea aces
tor documente, dintre care, însă, unul nu este normal să fie făcut cadou poporului român, pentru că el este defăimător, este ruşinos pentru poporul român… Am în seamă această Declaraţie comună a miniştrilor afacerilor externe ai României şi Federaţiei Ruse.
Îmi pare rău pentru dumneavoastră, căci Istoria mă va confirma.
Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze.)
În sală :
Procedură !
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
Vă mulţumesc, domnule senator.
Înainte de procedură, dv. cunoaşteţi foarte bine că trebuie să faceţi referire la un anumit text din 
regulament în baza căruia doriţi să ridicaţi o problemăîn plen.
Deocamdată nu mi – am permis să– l întrerup pe domnul senator Gheorghe Buzatu, care a depăşit cu 25 de minute programul afectat dezbaterilor legislative, dar, apreciind că problema este extrem de importantăşi este corect ca repre-zentanţii tuturor grupurilor parlamentare săşi exprime poziţiile în aceeaşi şedinţă, propun plenului Senatului continuarea dezbaterilor până la epuizarea ordinii de zi.
Vă rog să vă pronunţaţi prin vot.
Vă rog să votaţi [...]
Mulţumesc tuturor colegilor care au intervenit în numele grupurilor parlamentare. Având în vedere că 
raportul comisiei este favorabil şi lipsit de amendamente, supun, printr – un singur vot, atât raportul comisiei, cât şi proiectul de lege, în ansamblu.
Vă rog să votaţi.
Rog colegii să voteze.
Cu 84 de voturi pentru, 27 de voturi împotrivăşi nici o abţinere, raportul Comisiei pentru politică externăşi proiectul de lege în ansamblu au fost aprobate. (Aplauze.)
Domnul Ion Solcanu (din sală):
O listă !
Domnul Doru Ioan Tărăcilă :
În numele grupurilor parlamentare, vă rog să scoateţi o listă.
Vă mulţumesc, stimaţi colegi.
Programul legislativ al acestei zile s – a terminat [...]
(«Monitorul Oficial al României », Partea a II – a, Dezbateri parlamentare. Senatul, Anul 171 (XIV), nr. 141/13 noiembrie 2003, Dezbaterile Senatului, şedinţa din 3 noiembrie 2003, p. 25 – 32, 34; Gh. Buzatu şi colaboratori, editori, Discursuri şi dezbateri parlamentare. 1864 – 2004, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2004, p. 847 – 861;
Paradigme ale tragediei Basarabiei, Bacău, Editurile Vicovia și Babel, 2011, p. 327-350).


APEL. ALIANŢA POPORULUI Constantin Cojocaru și Partidul Poporului

$
0
0
miercuri, 7 noiembrie, 2012
luni, 27 august, 2012
APEL
Către toate partidele politice neparlamentare, care nu au participat, niciodată, la guvernarea României,
Către toţi românii cinstiţi, competenţi şi resposabili, care doresc să se implice în guvernarea ţării

FRAŢI ROMÂNI,
Veniţi să ne unim, să constituim
ALIANŢA POPORULUI
Veniţi să scoatem ţara din sărăcie şi umilinţă

De 68 de ani, poporul român este jefuit şi umilit de banda de trădători instalată la conducerea statului român prin loviturile de stat din 1944 şi 1989. Până în 1989, banda s-a numit „nomenclatură”, după 1989 se numeşte „clasă politică”. Imediat după lovitura de stat din 1989, nomenclatura comunistă s-a reşapat în FSN, a acaparat puterea în stat, cu ajutorul televizorului şi al mineriadelor. S-au rupt, apoi, în mai multe grupuri şi grupuleţe, vopsite în partide ale întregului spectru politic, unite, ocult, de aceleaşi interese, în două mari grupări, numite, după împrejurări, fie FSN, fie CDR, fie Alianţa DA, fie USL, fie ICCD, care se “rotesc” la conducerea statului român, prin înşelarea electoratului cu televizorul, sau prin cumpărarea, la vedere, a voturilor acestuia.
Au transformat statul român în instrument de jefuire şi umilire a cetăţenilor României.
Prin Legea 15/1990, au deposedat cetăţenii României de întreaga avuţie pe care aceştia au acumulat-o în timpul regimului comunist – fabrici, uzine, combinate, bănci, hoteluri, spaţii comerciale etc -  în valoare de peste 300 miliarde de euro. Prin aşa-zisa privatizare, au distrus o bună parte din această avuţie, au demolat mii de fabrici şi uzine, pe care le-au vândut, ca fier vechi, le-au transformat în vile, jeep-uri, iahturi, sau în conturi bancare, în ţară, sau în străinătate. Au vândut cea mai mare parte a avuţiei naţionale străinilor, înfruptându-se şi ei cu hălci mari din acestă avuţie. Au deposedat cetăţenii României de întregul profit realizat de capitalul românesc în ultimii 23 de ani, peste 1500 miliarde de euro, toate transformate în vile, jeepuri, iahturi, sau conturi bancare, în ţară şi străinătate. N-au investit nimic. N-au creat nici un loc de muncă.
Prin inflaţia din perioada 1990-2000, au înjumătăţit salariile şi pensiile românilor, care au ajuns şi au rămas, astfel, cele mai scăzute din Europa. Au distrus 4 milioane locuri de muncă. Au obligat 3 milioane de români să-şi părăsească ţara şi familiile în căutarea unui loc de muncă. Au obligat şi obligă 5 milioane de copii români să trăiască fără mamă, fără tată, sau fără ambii părinţi. Mulţi copii români se sinucid de dorul părinţilor. Şi mai mulţi cad pradă delicvenţei, drogurilor, prostituţiei.
Au distrus scoala românească. Acum, aceasta „produce tâmpiţi”, conform aprecierii preşedintelui ţării.
Au distrus spitalele, au adus sistemul de sănătate publică la limita supravieţuirii. Milioane de români au murit şi mor cu zile, din lipsă de medicamente, din lipsă de asistenţă medicală.
Au distrus statul român. Actualele instituţii ale statului român nu reprezintă interesele majorităţii, ale poporului român. Actualele instituţii ale statului român apără interesele păturii oligarhice, care a acaparat puterea economică, pe cea politică şi şi-a impus şi propriile valori morale: lăcomia, egoismul, înşelăciunea, hoţia, trădarea, aroganţa, dispreţul faţă de poporul român, faţă de cultura şi istoria acestuia..
Acest dezastru al economiei şi societăţii românaşti este opera tuturor partidelor politice care au participat la conducerea statului român în ultimii 68 de ani.
A venit timpul ca aceste partide să fie înlăturate de la conducerea statului român. Ele nu vor pleca de bună voie. Câinele nu pleacă de la măcelărie.
Stăpânul, adică poporul român, este cel care poate şi trebuie să pună piciorul în prag, să alunge haita de hoţi, să scape de sărăcie şi umilinţă, să scape din sclavie, să trăiască în libertate şi prosperitate.
Poporul român poate şi trebuie să întoarcă, din nou, istoria în favoarea sa, cum a mai făcut şi  în alte dăţi.
La alegerile parlamentare din acest an, poporul român trebuie să spună un NU răspicat celor care l-au adus în actualul dezastru economic, social şi moral, trebuie să nu voteze pentru nici unul din partidele politice care au participat la guvernare, la conducerea statului român în ultimii 68 de ani.
Ţinând seama de prevederile Constituţiei şi ale legilor în vigoare, care nu mai pot fi schimbate până la alegerile parlamentare, singura soluţie prin care poporul român poate spune NU celor care au condus ţara până acum este să poată spune DA, adică să voteze, pentru candidaţii unui  partid politic NOU, sau al unei alianţe formate din  partide politice NOI, ai căror candidaţi nu au participat la conducerea statului român.
Conform prevederilor legale în vigoare, candidaţii independenţi nu au nicio şansă să obţină majoritatea locurilor în Parlament, astfel încât să poată adopta legi care să pună capăt dezastrului economic, social şi moral al României.
Având în vedere cele de mai sus, Partidul Poporului cheamă toate partidele politice neparlamentare, care nu au participat, niciodată, la guvernare, la conducerea statului român, ca şi pe toţi românii cinstiţi, competenţi şi responsabili, care doresc să se implice în guvernarea ţării, să constituim ALIANŢA POPORULUI, care va avea următoarele obiective politice:
1. Câştigarea alegerilor parlamentare din anul 2012;
2. Adoptarea Legii Cojocaru privind construcţia economiei democratice, a Legii impozitului progresiv pe marile averi şi a Legii controlului averilor;
3. Realizarea unui program de investiţii de 600 miliarde de euro şi crearea a 6 milioane locuri de muncă, în următorii 10 ani, cu banii obţinuţi prin aplicarea legilor prevăzute la pct. 2;
4. Construirea, în următorii 10 ani, a 5.000 kilometri de autostradă, prin alocarea, pentru acest obiectiv, a 50 miliarde de euro, din investiţiile prevăzute la pct. 3;
5. Reindustrializarea ţării, reconstrucţia celor mai multe din întreprinderile distruse în ultimii 23 de ani, pe vechile amplasamente, unde este posibil, sau pe noi amplasamente, prin alocarea a 200 miliarde din investiţiile prevăzute la pct. 3;
6. Refacerea industriei de apărare, reconstrucţia armatei române, astfel încât aceasta să dervină o componentă puternică şi respectată a armatei Uniunii Europene, prin alocarea, din investiţiile prevăzute la pct. 3, dar şi de la bugetul statului român, a cel puţin 100 miliarde de euro, în următorii 10 ani;
7. Modernizarea agriculturii, regularizarea tuturor râurilor ţării, astfel încât să triplăm producţia de energie hidroelectrică, să irigăm cea mai mare parte a celor 9 milioane de ha de teren arabil, să triplăm producţia agricolă, să scăpăm de inundaţii, prin investiţii de cel puţin 100 de miliarde euro, din cele prevăzute la pct. 3;
8. Transformarea Deltei Dunării într-unul din cele mai puternice centre ale turismului european, reînflorirea litoralului românesc, şi a turismului montan, istoric şi religios, prin alocarea a 50 miliarde de euro, din cei prevăzuţi la pct. 3;
9. Îmbunătăţirea legislaţiei refritoare la protecţia mediului înconjurător, prin sporirea fondurilor alocate acestui serviciu public şi prin înăsprirea sancţiunilor împotriva poluatorilor.
10. Împroprietărirea fiecărui cetăţean major al României cu un capital productiv în valoare de 20.000 euro, din banii obţinuţi prin aplicarea legilor prevăzute la pct. 2. Accesarea celor 20.000 euro se va face treptat, pe parcursul a 10 ani, prin concursuri de proiecte, conform metodeologiei utilizate la accesarea fondurilor UE;
11. Înlocuirea economiei oligarhice cu o economie democratică, în care majoritatea capitalului să se afle în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor, a clasei mijlocii, care va cuceri, astfel, definitiv, şi puterea politică, statul;
12. Funcţionarea statului român cu bugete echilibrate, fără imprumuturi publice. Creşterea de peste 3 ori a veniturilor bugetare, în următorii 10 ani, prin creşterea Produsului Intern Brut, ca urmare a investiţiilor prevăzute la pct. 3.
13. Întărirea puterii şi independenţei justiţiei, prin alegerea de către popor a tuturor magistraţilor;
14. Întărirea controlului poporului asupra sistemului financiar, prin alegerea de către popor a guvernatorului Băncii Naţionale a României;
15. Întărirea controlului poporului asupra informaţiei publice, prin alegerea de către popor a preşedintelui Consiliului Naţional al Audiovizualului şi a conducătorilor serviciilor publice de radio şi televiziune;
16. Încetarea, imediată, a înstrăinării resurselor naturale şi a capitalului naţional de importanţă strategică, aflat în proprietatea statului. Aceste resurse şi capitaluri vor fi exploatate şi administrate  de societăţi comerciale având ca acţionari statul român şi cetăţeni români, beneficiari ai Legii Cojocaru.
17. Investigarea dosarelor de privatizare şi trimiterea în judecată a tuturor celor care se fac vinovaţi de subminarea economiei naţionale şi de alte infracţiuni prevăzute de lege;
18. Investigarea tuturor actelor de uzurpare a drepturilor şi libertăţilor poporului român, săvârşite în ultimii 68 de ani şi trimiterea în judecată a celor care se fac vinovaţi de genocid şi alte infracţiuni prevăzute de lege;
19. Angajarea tuturor componentelor şi instituţilor statului român într-un efort susţinut şi concertat pentru Reîntregirea Patriei, pentru ştergerea definitivă şi irevocabilă a urmărilor Pactului Ribbentrop-Molotov;
20. Întărirea colaborării dintre Statul Român şi Biserica Ortodoxă Română, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalte culte religioase, pentru creşterea rolului bisericii strămoşeşti în însănătoşirea morală a poporului, în cultivarea şi respectarea valorilor civilizaţiei creştine.
Lista obiectivelor politice va fi completată cu cele care vor fi propuse de cei care vor adera la ALIANŢA POPORULUI.
Constantin Cojocaru
Preşedintele Partidului Poporului
Bucureşti, 5 iulie 2012.
duminică, 5 august, 2012
La Manifestul „STĂPÂNI PE VIITORUL NOSTRU” al „Coaliţiei pentru o Românie integră, verde şi prosperă”, autori Dr. Ovidiu Hurduzeu, Prof.dr. Mihaela Fîrşirotu
Stimată doamnă Fîrşirotu şi stimate domnule Hurduzeu,
Am citit cu interes textul manifestului dumneavoastră, aşa cum fac cu toate iniţiativele care îşi propun coalizarea românilor de bună credinţă în organizaţii civice, sau politice, apte să contribuie la alungarea de la conducerea statutului român a autorilor loviturii de stat din decembrie 1989 şi ai fărădelegilor săvârşite impotriva poporului român de atunci încoace.
Din capul locului, vreau să vă spun că sunt de acord cu aproape toate ideile şi propunerile din Manifestul STĂPÂNI PE VIITORUL NOSTRU. Aceasta deoarece, aşa cum voi arăta, în cele ce urmează, MULTE din aceste idei şi propuneri sunt cuprinse, expres, sau implicit, în PROGRAMUL POLITIC al Partidului Poporului, program a cărui temelie este constituită de LEGEA COJOCARU privind construcţia economiei democratice.
Înainte de a purcede la această demonstraţie aş dori să vă pun următoarea  întrebare:
Cum explicaţi faptul că Manifestul STĂPÂNI PE VIITORUL NOSTRU a fost dat publicităţii nu înainte ci la câteva zile după ce fusese postat pe site-ulwww.variantacojocaru.ro, ca şi pe multe alte site-uri, APELUL PENTRU CONSTITUIREA ALIANŢEI POPORULUI?  Scopul declarat al Apelului a fost şi este acela de a coaliza partidele  politice şi organizaţiile civice CARE NU AU PARTICIPAT la guvernarea României într-o FORŢĂ care să alunge, prin vot,  de la guvernarea ţării pe TOŢI cei care se fac vinovaţi de dezastrul economic, politic, social şi moral în care a fost adusă România.
Şi încă o întrebare. Ştiţi că acelaşi SCOP l-a avut şi îl are şi Manifestul GATA PENTRU ROMÂNIA NOASTRĂ, publicat pe site-ul www.variantacojocaru.roîncă din luna august 2008?
Rămânând la preambulul Manifestului dumeavostră, sunt absolut de acord că România a fost „devastată de experimentul socialism-comunismului”. Mai departe, însă, dumneavoastră spuneţi că „România s-a dedicat, în ultimii 20 de ani, experimentului neoliberal, un  experiment nu mai puţin distrugător, dar mai subtil decât cel anterior”. Chiar aşa? Chiar credeţi că poporul român s-a DEDICAT „experimentului” prin care a fost deposedat de capitalul pe care îl acumulase până în 1989, în valoare de peste 300 miliarde de euro, actuali, ca şi de profiturile realizate de acest capital în ultimii 23 de ani, în valoare de peste 1500 miliarde de euro? Chiar credeţi că poporul român s-a DEDICAT „experimentului” prin care i-au fost distruse 4 milioane de locuri de muncă, prin care 3 milioane de români au fost obligaţi să-şi părăsească ţara şi familiile, în căutarea unui loc de muncă, prin care 5 milioane de copii de români trăiesc fără mamă, sau fără tată, sau fără ambii părinţi, devenind pradă uşoară pentru traficanţii de droguri şi de carne vie? Chiar credeţi că poporul român s-a DEDICAT “experimentului” prin care s-a adus sistemul naţional de învăţământ în situaţia de a produce “tâmpiţi”, care i-a distrus sistemul naţional de sănătate, lăsând mii de români să moară cu zile, din lipsă de medicamente şi asistenţă medicală?
Eu vă invit să fiţi de accord cu mine şi să acceptaţi că nu România s-a DEDICAT “experimentelor” mai sus menţionate, ci numai STATUL român postdecembrist. Ţara numită România include şi STATUL român şi POPORUL român. Regula generală este ca STATUL să apere interesele, adică drepturile şi libertăţile POPORULUI, să slujească POPORUL. Există şi excepţii de la regulă. Au existat şi există ţări  în care statul nu apără interesele, drepturile şi libertăţile poporului, nu slujeşte poporul. Este şi cazul statului român postdecembrist. Acesta a fost şi este un stat care nu apără interesele, drepturile şi libertăţile poporului român. A fost şi este un stat DEDICAT intereselor celor deveniţi proprietari ai capitalului românesc, prin aşa-zisa privatizare, în cea mai mare parte străini. Acest stat este cel care a pus şi pune în aplicare toate „experimentele” mai sus menţionate, toate nenorocirile care s-au abătut asupra poporului român în ultimii 23 de ani. Acest stat a fost şi este un stat anticetăţenesc, antipopular, antinaţional, antiromânesc. Aceste precizări şi nuanţări au fost precizate, pe larg, în DOCTRINA POPULARĂ şi, ulterior, în PROGRAMUL POLITIC al Partidului Poporului, ambele publicate pewww.variantacojocaru.ro, în 2008, respectiv, 2010.
Sigur că aveţi dreptate atunci când precizaţi „consecinţele dezastruoase pentru România” ale experimentului postdecembrist. Este adevărat că „băncile ţării au ajuns în mâinile străinilor”. Este, deasemenea, adevărat că „bunurile ţării (resursele naturale şi energetice, capacităţile industriale, chiar şi apa) au fost vândute sau concesionate pe numic investitorilor şi speculanţilor străini”. La fel, când spuneţi că „ţara depinde fiscal, financiar şi politic de organizaţii internaţionale”. Sunt adevăruri dureroase, evidente, astăzi, pentru orice român de bună credinţă. Sunt adevăruri pe care eu le spun de peste 20 de ani. Mai mult, în 1990, când nimeni nu ştia cum va arăta „experimentul”, le-am spus românilor că dacă nu vor face privatizarea propusă de mine, cunoscută, la vremea aceea, sub numele de „Varianta Cojocaru”, şi vor face privatizarea concepută de guvernul de atunci, „Varianta Roman”, întreaga economie românească va fi aservită capitalului străin. Vedeţi, în acest sens, cărţile PRIVATIZAREA: DE CE? CUM? PENTRU CINE? – 1990, IEŞIREA DIN PRĂPASTIE  – 1998, CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE – 2008.
Sigur că aveţi dreptate când spuneţi că “Sectorul agricol este fragil şi neperformant; industria agro-alimentară este ineficientă, risipeşte resursele, ameninţă sănătatea populaţiei şi distruge mediul învonjurător”. Vă propun să adăugăm că “experimentul” a inclus şi distrugerea cooperativelor agricole, a intregului capital productiv al acestora (construcţii agro-zootehnice, tractoare şi maşini agricole etc ), a sistemelor de irigaţii de pe aproape întreaga suprafaţă de 3 milioane de hectare construite în timpul regimului communist. De ce autorii “experimentului” nu au fost de accord cu Legea Cojocaru, versiunea 1990, care prevedea, printre altele, păstrarea cooperativelor agricole, sub formă de societăţi comerciale, cu recunoaşterea drepturilor de proprietate privată a ţăranilor asupra terenurilor? Dumneavoastră, ce credeţi, din simplă incompetenţă?
Sper că nu aveţi nimic împotrivă să aceptăm că afirmaţia dumneavoastră privind fragilitatea, ineficienţa şi lipsa de performanţă  a sectorului agricol este valabilă pentru TOATE sectoarele economiei româneşti. Şi pentru industrie, şi pentru construcţii, şi pentru transporturi etc. La care să adăugăm precizarea făcută de mine privitoare la faptul că “experimentul” a însemnat şi DISTRUGEREA PREMEDITATĂ a mii de intreprinderi, din toate aceste sectoare şi ramuri ale economiei naţionale, demolate şi vândute ca fier vechi, transformate în vile, jeepuri, iahturi, uriaşe depozite bancare, în ţară şi străinătate.
Acum, vine o “consecinţă” a “experimentului”, ceva mai greu de înţeles,  pe care o redau în întregime, cu ghilimelele de rigoare: “Bogăţia este din ce în ce mai injust împărţită între români; proprietatea productivă, în loc să fie larg răspândită, este monopolizată în câteva mâini. (Prin „proprietate productivă“ înţelegem posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământurilor, uneltelor şi cunoştinţelor precum şi a capitalului real, fizic, capabil să producă în mod responsabil şi sustenabil, nicidecum equity instruments şi alte scheme speculative)”. Încerc să traduc acest citat. Atât pentru mine, cât şi pentru cei care vor citi aceste rânduri.
Deci, BOGĂŢIA cuprinde BUNURI PRODUCTIVE – terenuri, construcţii, maşini, uzine, fabrici, hoteluri, bănci, stocuri de materii prime şi materiale, brevete, licenţe, etc şi BUNURI DE CONSUM – case, vile, jeep-uri, iahturi etc. Bunurile productive mai sunt definite şi prin conceptul de CAPITAL PRODUCTIV, sau CAPITAL REAL, sau CAPITAL FIZIC, care este ceva deosebit de CAPITALUL FINANCIAR (hârtii, titluri de valoare, care exprimă drepturi de proprietate asupra ANUMITOR componente ale capitalului real ), sau de CAPITALUL BĂNESC(tot hârtii, care îţi conferă dreptul de a-ţi însuşi, instantaneu, ORICE BUN oferit spre vânzare, în limita valorii înscrisă pe hârtia respectivă).
Cu aceste precizări, înţelegem, deci, că una din consecinţele dezastruoase, pentru România, ale “experimentului neoliberal” esta aceea că “Bogăţia (atât aceea de bunuri productive cât şi aceea  de bunuri de consum) este din ce în ce mai injust împărţită între români”. Absolut de accord, cu această parte a afirmaţiei.
Mai departe, însă, ni se face precizarea că “proprietatea productivă, în loc să fie larg răspândită, este monopolizată în câteva mâini”. Şi mai departe, ni se dă definiţia conceptului de proprietate productivă, care ar consta în „posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământurilor, uneltelor şi cunoştinţelor precum şi a capitalului real, fizic”. Las de o parte, posesiunea fizică a…. capitalului fizic. Las de o parte şi capacitatea capitalului fizic de a PRODUCE…RESPONSABIL. Din acestă definiţie, înţeleg că pământurile, uneltele şi cunoştinţele nu fac parte din  capitalul real, fizic, care este ceva diferit de pământuri, unelte şi cunoştinţe, capitalul fizic fiind adăugat, prin conjuncţia “şi”, la pământuri, unelte şi cunoştinţe. Desigur, oricine are dreptul să creeze concepte şi să le definească cum vrea. Problema este că acestea trebuie să fie înţelese şi acceptate de cei cărora li se adresează autorii, creatorii lor. Ori, dumneavoastră ne spuneţi că “proprietatea productivă”, adică “posesiunea fizică” a pământurilor, uneltelor, cunoştinţelor precum şi capitalului real, în loc să fie larg răspândită, este monopolizată în câteva mâini. Cum adică, pământurile, uneltele şi cunoştinţele acestei ţări şi al acestei lumi se află în posesiunea FIZICĂ a câtorva mâini?. Terenul, furnalele şi celelalte utilaje şi echipamente ale Combinatului Siderurgic SIGEX Galaţi se află în proprietatea productivă, adică în “posesiunea fizică” a celor câteva mâini, care formează acţionariatul majoritar al combinatului?.
Vă invit să încercăm să ne înţelegem, evident, în limba română. Personal, înţeleg că nu sunteţi de acord cu proprietatea privată ASOCIATIVĂ asupra capitalului, realizată prin intermediul capitalului financiar, al acţiunilor şi părţilor sociale. Că sunteţi împotriva capitalului financiar. Împotriva părţilor sociale, a acţiunilor, a obligaţiunilor, etc. Probabil, şi împotriva banilor. Că acceptaţi numai proprietatea privată INDIVIDUALĂ asupra capitalului real. Că doriţi ca numai eu, de exemplu, în calitate de cap de familie să pot fi proprietarul fermei, al tuturor BUNURILOR PRODUCTIVE folosite în această fermă. Şi că toate terenurile, uneltele şi cunoştinţele să se afle numai în proprietatea PERSONALĂ a indivizilor. Nu numai că trebuie să le am în posesie fizică exclusivă, dar să le şi FOLOSESC CONCRET, numai eu şi probabil, eventual, membrii familiei mele, fără să “exploatez”, adică să angajez muncă salariată. Fără niciun asociat, fără nici un partener. Afirmaţie valabilă pentru orice entitate economică: atelier, chioşc, magazine, uzină, fabric, hotel, bancă etc Asta înseamnă şi negarea cooperaţiei, pe care o susţineţi, cel puţin la modul teoretic. Membrii cooperatori nu au “posesiunea fizică” a depozitelor  de aprivizionare şi desfacere, nici asupra calculatoarelor din biroul de marketing. Acestea se află în proprietatea persoanei juridice, care se numeşte cooperativă. Membrii cooperatori au “posesiunea fizică” nu a capitalului real, reprezentat de depozite şi calculatoare, ci a capitalului financiar, reprezentat de părţile sociale.
Vă propun să încercăm să ajungem la o înţelegere, la un compromis. Eu sunt de accord că trebuie să promovăm, să susţinem, dezvoltarea, în toate domeniile şi pe toate căile, a proprietăţii PRODUCTIVE, a proprietăţii INDIVIDUALE, PERSONALE asupra capitalului real, fizic. Trebuie să fiţi de accord, însă, că, cel puţin pentru mult timp, de acum spre viitor, economia nu poate funcţiona EFICIENT fără capital financiar, fără proprietatea PRIVATĂ ASOCIATIVĂ asupra capitalului real. Economia modernă are nevoie nu numai de întreprinderi mici, al căror capital real poate forma obiectul proprietăţii INDIVIDUALE. Economia modernă are nevoie şi de întreprinderi de dimensiuni medii, mari şi foarte mari, al căror capital real să poată face obiectul proprietăţii PRIVATE ASOCIATIVE. În industria constructoare de maşini (ca şi în multe alte industrii), de exemplu, putem avea sute, sau mii de întreprinderi mici, al căror capital se află în proprietate INDIVIDUALĂ, care produc diferite componente ale autoturismului, sau ale tractorului, dar avem nevoie şi de o mare uzină de asamblare a acestor componente, al cărui capital real – format din terenuri, clădiri, utilaje, echipamente etc – de valoare mare, se poate afla fie în proprietatea PRIVATĂ PERSONALĂ, a unui individ (OLIGARH), fie în proprietatea COMUNĂ, a statului, fie în proprietatea PRIVATĂ ASOCIATIVĂ, a câtorva, a zeci, mii, sau sute de mii de asociaţi, sau acţionari. Iată că am ajuns la cele trei OPŢIUNI, la cele trei CĂI, cele trei TIPURI de economie, care ne stau la dispoziţie. A patra nu există decât în mintea diletanţilor, a celor care au învăţat ştiinţa economic după ureche. Putem opta pentru COMUNISM, proprietate comună asupra capitalului, pentru CAPITALISMUL OLIGARHIC, proprietatea PRIVATĂ a unei minorităţi asupra capitalului, sau pentru CAPITALISMUL DEMOCRATIC, proprietatea PRIVATĂ a majorităţii asupra capitalului.
Cum bine ştiţi, de peste 20 de ani, eu susţin A TREIA CALE, CAPITALISMUL DEMOCRATIC, pentru a cărui CONSTRUCŢIE am propus şi mecanismul legislativ, administrativ şi financiar, cunoscut sub denumirea de LEGEA COJOCARU, în mai multe versiuni, fiecare adaptată realităţilor economiei românaşti, din ultimele două decenii.
Compromisul pe care îl propun este să susţinem, împreună, această A TREIA CALE, a CAPITALISMULUI DEMOCRATIC, urmând să promovăm şi să susţinem atât dezvoltarea proprietăţii PRODUCTIVE, cum o numiţi dumneavoastră, sau PERSONALE asupra capitalului real, cum o numesc eu, dar şi a proprietăţii PRIVATE ASOCIATIVE asupra capitalului real, prin intermediul capitalului financiar, al actiunilor şi părţilor sociale.
De accord cu celelalte consecinţe ale “experimentului”, respectiv, ruinarea instituţiilor sociale, a şcolilor, univesităţilor, spitalelor, demoralizarea populaţiei şi pierderea încrederii acesteia în instituţiile şi guvernele ţării, consumismul bazat pe împrumuturi, exodul dureros şi distructiv al românilor, în căutarea unui loc de muncă, reputaţia internaţională îndoielnică a României.
Permiteţi-mi să mă opresc puţin asupra concluziei dumneavoastră la acest prim capitol al Manifestului, referitor la consecinţele experimentului. Spuneţi că “Majoritatea românilor consideră că o guvernare incompetentă şi corupta, tradusă în politici greşite – indiferent de partid sau partidele care au fost la putere în ultimii 20 de ani – este cauza acestei situaţii catastrofale”. Sper că îmi recunoaşteţi dreptul de a pune sub semnul întrebări această afirmaţie. Analizele pe care le-am făcut în ultimii 23 de ani, pe care le-am adus la cunoştinţa românilor în lucrările publicate, îmi permit să spun că nu “incompetenţa şi corupţia” guvernanţilor reprezintă cauza situaţiei catastrofale în care a fost adusă România. Incompetenţa şi corupţia guvernanţilor, inclusiv “politicile” acestor guvernanţi, sunt ele însele efecte ale complotului pus la cale de autorii loviturii de stat din decembrie 1989, pentru uzurparea drepturilor şi libertăţilor, în primul rând a DREPTURILOR DE PROPRIETATE ale poporului român, pentru ÎMBOGĂŢIREA uzurpatorilor, a autorilor complotului, prin deposedarea poporului român de CAPITALUL PRODUCTIV, REAL, acumulat până în 1989, ca şi de profiturile create de acest capital, după 1989. Îmbogăţirea complotiştilor uzurpatori a implicat şi distrugerea unei importante părţi a acestui capital, prin transformarea lui în bunuri de consum, sau în depozite bancare, în ţară, sau în străinătate. Îmbogăţirea complotiştilor uzurpatori a implicat şi vânzarea, pe nimic, către străini, a celei mai mari părţi a capitalului productiv acumulat de români până în 1989, contra comisioane grase pentru vânzătorii de ţară. Îmbogăţirea complotiştilor a implicat şi transformarea statului în instrument de jefuire a cetăţenilor, inclusiv prin intermediul bugetului de stat. Transformarea statului în instrument de jaf, de furt, a generat, implacabil, guvernanţi corupţi şi incompetenţi. Acesta este lanţul cauzal, nu invers. Trebuie să recunoaştem ADEVĂRUL, să-l spunem răspicat, deoarece numai astfel vom putea să găsim SOLUŢIILE, prin care să facem DREPTATE românilor şi să scoatem ţara din situaţia catastrofală în care au adus-o complotiştii. Aceste soluţii trebuie să cuprindă, în primul rând, DESPĂGUBIREA românilor pentru capitalul de care au fost deposedaţi şi ÎMPROPRIETĂRIREA lor cu CAPITAL PRODUCTIV, crearea, astfel, a unei clase mijlocii, care să cuprindă MAJORITATEA cetăţenilor, în a căror proprietate PRIVATĂ, productivă, sau financiară, să se afle MAJORITATEA capitalului naţional. Numai această majoritate, format din PROPRIETARI de capital, va fi capabilă să-şi creeze un stat al ei, al majorităţii, un stat condus de reprezentanţii clasei mijlocii, oameni competenţi şi incoruptibili. Acesta este lanţul cauzal al construcţei economiei şi societăţii DEMOCRATICE, al celei de a TREIA CALE. Acesta este, de fapt, scopul şi conţinutul Legii Cojocaru.
Al doilea capitol al Manifestului ne pune în faţă întrebarea „Cum putem ieşi din criza politică, economică şi morală?” În preambulul capitolului aflăm şi răspunsul la întrebare. Pentru a ieşi din criză, spuneţi dumneavoastră, trebuie să adoptăm o „a treia cale”, una a bunului simţ, situată între dogmele comunismului şi iluziile capitalismului sălbatic, să creem o coagulare a forţelor civice şi politice de centru, să restaurăm rânduiala unei societăţi cu Lege, Moralitate, Tradiţie şi Conştiinţă, bazată pe trei valori esenţiale Devotament, Dreptate, Disciplină, să aplicăm un „set de politici bine gândite şi clar focalizate, ca şi de oameni competenţi şi integri la guvernare pentru a implementa aceste politici”. Urmează setul celor 15 “politici”.
Înainte de a trece la analiza celor 15 politici ale “programului de transformare a României”, prin care ar urma să ieşim din criza politică, economică şi morală, îmi permit să citez, complet, cu ghilimele de rigoare, încheierea preambului, unde spuneţi că “Este urgent ca oamenii să recâştige sentimentul că sunt proprietari ai resurselor şi pământului ţării, că nu sunt doar chiriaşi sau pălmaşi în propria lor ţară. Prin restaurarea economiilor locale şi a capitalului local, prin stimularea prin cadrul fiscal şi subvenţii a iniţiativei antreprenoriale, prin promovarea unei largi răspândiri a proprietăţii productive, România poate şi trebuie să devină o ţară de PROPRIETARI.” Nu pot decât să vă mulţumesc. De o jumătate de secol, eu, cum spunea, undeva, domnul Hurduzeu, „o ţin langa” cu visul ăsta al meu, care este acela că ROMÂNIA POATE ŞI TREBUIE SĂ DEVINĂ O ŢARĂ DE PROPRIETARI. Da, domnule Hurduzeu. Asta-i pohta ce-am pohtit eu. Să trăiesc clipa în care ROMÂNIA VA FI O ŢARĂ DE PROPRIETARI.
Primele 4 din cele 15 politici ale Manifestului sunt dedicate agriculturii. Nici una din cele 15 politici nu este dedicată industriei.
Prima din cele 4 politici agrare priveşte “protejarea pământului agricol”, prin care guvernul român este chemat „să protejeze terenurile agricole”, „să controleze vânzarea şi proprietatea pământului agricol”, „să dea un decret conform căruia în zone bine definite ale României nu pot fi folosite pentru alte scopuri decât agricultura”, „să aprobe achiziţionarea de pământuri în aceste zone de către nonrezidenţi”, „să interzică concesionarea sau luarea în proprietate a mai mult de 500 de hectare”.
Las, din nou, de o parte, faptul că, în România, guvernul nu poate „să dea” decât ordonanţe, ordonanţe de urgenţă şi hotărâri. El nu poate „să dea” decrete. Numai Preşedintele României poate „să dea” decrete.
Revenind la fondul propunerilor, nu credeţi că intraţi în contradicţie cu visul meu, cu care tocmai stabilisem că sunteţi de acord? Nu vi se pare că, prin ceea ce propuneţi, încălcaţi drepturile de proprietate ale românilor?
În fond, aici avem două probleme distincte.
Prima este legată de dreptul străinilor de a cumpăra pământ românesc. Aici nu avem ce discuta. Chiar dacă statul român a încheiat, fără să consulte poporul român, vreun contract, prin care s-a angajat, iresponsabil, să permită străinilor să cumpere pământ românesc, viitorul stat românesc, cu adevărat al poporului român, trebuie să se angajeze să obţină rezilierea acelui contract. Pămâtul românesc a fost „cumpărat” cu sângele românilor şi, din acest motiv, pământul românilor se vinde decât românilor. Noi recunoaştem acest drept tuturor popoarelor lumii. Trebuie să luptăm ca şi ei să-l recunoască pe al nostru.
A doua problemă priveşte actele de vânzare-cumpărare a pământului între români şi, respectiv, dimensiunile proprietăţii funciare. Nici aici nu avem ce discuta. Dreptul de proprietate este sfânt. Fiecare român poate cumpăra cât pământ vrea, de la cine vrea. Dacă poate. Dacă are bani, pentru cumpărare, dar şi pentru plata impozitelor aferente pământului în cauză.
Dimensiunea proprietăţilor asupra pământului nu trebuie stabilită prin „decrete” ale statului, nici prin „aprobări” şi „avize” ale „agenţiilor” şi funcţionarilor publici, ci prin impozitul progresiv pe marile averi, propus prin Legea Cojocaru. Cu cât suprafeţele de teren deţinute în proprietate de una şi aceiaşi persoană fizică, sau juridică, vor fi mai mari, cu atât vor fi mai mari şi impozitele plătite la Fondul de Investiţii al Poporului, din acest fond, banii urmând să ajungă la cei fără pămât, sau cu pământ puţin, care vor putea, astfel, să cumpere pământul de care au nevoie, pe care să-l muncească, să-l facă roditor. Legea Cojocaru, împreună cu piaţa, va regla, astfel, dimensiunea proprietăţii asupra pământului, fără imixtiunile arbitrare ale guvernanţilor, generatoare de abuzuri şi corupţie.
Punctul 2 al “programului de transformare a României” este intitulat “Implementarea unei noi politici agro-ecologice”. Aici, ni se spune că “Este esenţial ca fermierilor mici şi mijlocii să li se ofere toate mijloacele pentru folosirea optimă a pământului lor, pentru propriul lor beneficiu şi al întregii ţări şi astfel să se restaureze demnitatea economică şi spirituală a satului românesc“. Foarte bine şi foarte frumos, spus. Cine să le ofere fermierilor mici şi mijlocii… “toate mijloacele”? Cu ce bani să fie cumpărate aceste „mijloace” pentru folosirea optimă a pămâmtului?
Mai departe  “Statul trebuie să sprijine financiar şi tehnic fermierii mici şi mijlocii pentru accesarea fondurilor alocate în cadrul Programului Common Agricultural Policy (CAP), Pilonul II. În plus, politicile agro-ecologice trebuie să includă accesul micilor fermieri la pieţele regionale şi locale, accesul la credite şi asigurări împotriva riscurilor climaterice, cercetare şi dezvoltare în agronomie, educaţie şi sprijin pentru formarea de asociaţii (cooperative) ale fermierilor şi pentru înfiinţarea unor bănci agricole proprii”. Aceiaşi întrebare. Cu ce bani? De unde să dea statul bani fermierilor? De unde să-i ia?. De la profesori? De la medici? De la poliţişti? De la soldaţi? Cum să aibă acces la credite fermierii mici şi mijlocii, dacă ei nu au garanţii, nu au capital cu care să garanteze,  pentru că au fost deposedaţi de capitalul acumulat până în 1989, iar după 1989 au fost jupuiţi de tot ce au produs? De unde bani pentru asigurări? De unde bani pentru bănci agricole proprii? De unde?
Trebuie să înţelem, o dată pentru totdeauna, că şi statul român şi marea majoritate a cetăţenilor României, inclusiv fermierii mici şi mijloci, au fost aduşi la sapă de lemn. Aceasta din cauza faptului că cea mai mare parte a capitalului românesc a fost trecută în proprietatea străinilor şi a păturii oligarhice a guvernanţilor, astfel că cea mai mare parte a BOGĂŢIEI create în România (PIB) intră în buzunarele şi conturile străinilor şi ale oligarhilor autohtoni, este consumată, sau pleacă în afara graniţelor ţării. Nici unii, nici alţii nu investesc nimic în România. Prin inflaţie, salariile şi pensile au fost aduse la un asemenea nivel încât deabea ajung pentru un trai mizerabil, de la o zi la alta. Salariaţii şi pensionarii nu pot economisi, nu pot investi. Nici micii întreprinzători. Tot din cauza înstrăinării şi oligarhizării capitalului, o treime din bogăţia produsă în România nu este nici declarată nici impozitată. Aceasta este cauza reală a evaziunii fiscal, a sărăciei bugetului statului român.
Singura soluţie prin care putem obţine banii necesari pentru dezvolatrea economiei naţionale, inclusiv a agriculturii, este oprirea hemoragiei banilor în afara ţării şi în buzunarele oligarhilor, prin impozitarea progresivă a marilor averi, constituirea Fondului de Investiţii al Poporului, punerea banilor colectaţi în acest fond la dispouiţia cetăţenilor, inclusiv a fermierilor, pentru INVESTIŢII, adică aplicarea, imediată, a Legii Cojocaru.
Punctul 3 al Programului priveşte “Promovarea şi sprijinirea cooperativelor agricole”, unde ni se spune că “Este imperativ să se demistifice concepţia actuală despre cooperative, ca o schema colectivistă de tip comunist şi să se încurajeze şi sprijine financiar, tehnic şi fiscal dezvoltarea de forme asociative (cooperative) de aprovizionare, marketing şi distribuţie în agricultură, şi nu numai”. Absolut de acord. Aceleaşi întrebări şi aceleaşi soluţi, precizate mai sus. De unde şi CUM putem face rost de bani, pentru dotarea cu capital productiv a cooperativelor, a tuturor entităţilor economice pe care ar vrea să le construiască românii.
Punctul 4 ne propune un parteneriat sat-oraş, în care satul să „importe”, de la oraş, aptitudini tehnice şi mici capacităţi industriale şi să „exporte” la oraş produse cu valoare adăugată. Nu ni se precizează dacă produsele „cu valoare adăugată” exportate de sat vor fi agro-alimentare, sau industriale, realizate de capacităţile industriale „importate” de la oraş. Probabil, industriale, realizate în sistem tip cluster, cum ar spune domnul Hurduzeu, sau chiorchine, cum aş spune eu. Am scris despre un astfel de parteneriat, respectiv despre „industrializarea” satului românesc, cu 15 ani în urmă, în lucrarea IEŞIREA DIN PRĂPASTIE, publicată în 1998. Am reluat subiectul în mai multe studii şi articole, publicate între timp.
La punctul 5, intitulat „Pentru o Românie verde”, autorii ne propun, direct, transformarea României întrun „tigru verde” al Europei, prin „promovarea unui model de economie civică şi dezvoltare durabilă, bazată pe noile industrii verzi”. Mă abţin de la orice comentariu, până voi căpăta mai multe informaţii despre “economia civică”, ca şi despre noile „industrii verzi”. Între timp, sper să apară şi noile „servicii verzi”, care să se alăture industriilor verzi şi agriculturii verzi. Altfel, România riscă să nu mai devină „tigrul verde”, să devină „tigrul bălţat” al Europei.
Punctul 6, intitulat „Investiţii în turismul ecologic”, adică turismul verde, ca să fim consecvenţi, ne spune că “Este necesar să se investească în infrastructura turistică şi în promovarea României, ca o oază de reîntoarcere la natură, de regenerare trupească şi sufletească. Frumuseţea deosebită a naturii, păstrarea unor tradiţii milenare, bogăţia şi diversitatea folclorică, patrimoniul cultural şi religios sunt daruri de care se mai bucură puţine ţări din lume. România trebuie să le păstreze, promoveze şi valorifice spre folosul generaţiilor de azi şi de mâine”. De accord, dar…De unde luăm bani pentru investiţii în “infrastructura turistică”? Ca să ajungem la un sistem de autostrăzi cu densitatea şi calitatea celor din ţările civilizate ale Europei, trebuie să investim circa 80 de miliarde de euro în acest domeniu. Este vorba numai de cei circa 8.000 kilometri de autostradă, nu şi de celelalte componente ale infrastructurii turistice. De unde luăm aceşti bani? Ştiu autorii Manifestului că, în ultimii 5 ani, serviciul datoriei externe (rate plus dobânzi) a României a fost, în medie, ANUAL, de peste 40 miliarde de euro? Dacă nu ştiu acest lucru, îi invit să citească rapoartele anuale ale BNR, publicate pe site-ul acestei instituţii a statului român. Dacă ştiu acest lucru, cunosc ei, autorii Manifestului, o altă modalitate, în afara Legii Cojocaru, prin care ar putea fi oprită acestă hemoragie de bani în afara ţării, bani pe care am putea să îi investim inclusiv în infrastructura turistică a României? Îi invit să o spună.
Punctul 7 este formulat ca un ordin, o comandă. Nu rezultă din text dacă ordinul este dat guvernanţilor, poporului român, sau celor care vor adera la „Coaliţia pentru o Românie integră, verde şi prosperă”. Probabil, celor din urmă. Titlul acestui punct este „Stopaţi privatizarea întreprinderilor de stat!”
Câteva precizări, fără de care este greu să ne înţelegem În România anului 2012, nu mai există nici o „întreprindere de stat”. Prin Legea 15/1990 (Legea Brucan), toate întreprinderile de stat, existente la data de 7.08.12.1990, au fost „reorganizate” ca societăţi comerciale, sau regii autonome. Bunurile aflate în patrimoniul regiilor asutonome se află în proprietate PUBLICĂ. Nu pot fi vândute. Ulterior, pe şest, prin hotărâri ale guvernului, apropape toate regiile autonome au fost „reorganizate” ca societăţi comerciale. Conform legii, bunurile aflate în patrimoniul  tuturor societăţilor comerciale, provenite din fostele întreprinderi de stat, altfel spus capitalul (productiv, real, fizic) al acestor societăţi comerciale, ca şi acţiunile care reprezintă capitalul financiar al acestor societăţi comerciale, se află în proprietatea PRIVATĂ a statului român. Pot fi vândute.
De două decenii, guvernanţii români uzurpatori, ajutaţi de massmedia aservite, spun poporului român că ei „privatizează” societăţile comerciale provenite din fostele întreprinderi de stat. Ei „privatizează” ceea ce este PRIVAT. Ei spun că udă apa. Ei mint, cu neruşinare, poporul român. Ei nu mai privatizează. Ei au privatizat totul în 1990. Ei, de fapt, VÂND capitalul pe care l-au furat de la cetăţenii României, prin Legea Brucan. Ei nu vând, pur şi simplu. Ei vând STRĂINILOR. Ei folosesc cuvântul „privatizare” pentru a ascunde faptul că vând străinilor capitalul naţional, pentru a ascunde faptul că VÂND ŢARA.
Deoarece nu cred că doriţi să susţineţi minciuna uzurpatorilor şi vânzătorilor de ţară, mă aştept, în urma precizărilor de mai sus, să schimbaţi titlul punctului 7 în „Stopaţi vânzarea către străini a capitalului naţional!” Sau, mai direct, „Stopaţi vânzarea ţării!”
În ceea ce priveşte referirile dumneavoastră la CEC, Exim Bank şi Poşta Română, fac următoarele precizări.
Legal, capitalul acestor societăţi comerciale, ca şi capitalul TUTUROR scietăţilor comerciale provenite din fostele întreprinderi de stat, în acest moment, se află în proprietatea PRIVATĂ a statului român. Acest capital a fost creat prin investiţii realizate de statul român comunist din banii cetăţenilor României. De la crearea lui, până la data de 7.08.1990, acest capital s-a aflat în proprietatea comună a tuturor cetăţenilor României. Acest capital a fost FURAT, de către statul român, de la cetăţenii români, la data de 07.08.1990, atunci când a fost adoptată Legea 15/1990 (Legea Brucan). Acest capital trebuia şi putea fi trecut în proprietatea PRIVATĂ a tuturor cetăţenilor României, în 1990, aşa cum am propus, prin Legea Cojocaru, versiunea 1990, publicată pe www.variantacojocaru.ro. Acest capital poate şi trebuie să ajungă în proprietatea PRIVATĂ a celor care l-au creat, cetăţenii României.
Nu există nici o justificare pentru care statul român să rămână proprietar al capitalului care nu îi aparţine, pe care l-a furat. Statul român trebuie şi poate fi autorizat de popor, prin lege, adopată de Parlament, sau direct, prin referendum, să deţină o acţiune de aur în toate societăţile comerciale provenite din fostele întreprinderi de stat, considerate de importanţă strategică, acţiune care să îi permită să respingă deciziile adunărilor generale ale acţionarilor contrare intereselor naţionale.
Există două căi prin care capitaul societăţilor comerciale provenite din fostele întreprinderi de stat poate ajunge în proprietatea PRIVATĂ a cetăţenilor României. Prima cale constă în distribuirea gratuită a tuturor acţiunilor societăţilor comerciale în cauză, mai puţin acţiunea de aur, prin mecanismul propus de mine, în 1990, aplicat de Cehia, în 1992. A doua cale constă în vânzarea acţiunilor în cauză beneficiarilor Legii Cojocaru. Personal, optez pentru a doua cale. Justific opţiunea mea şi prin aceea că vânzarea acţiunilor existente va putea fi însoţită de vânzarea de noi acţiuni, prin majorări de capital, în vederea obţinerii de fonduri pentru modernizarea şi dezvoltarea respectivelor societăţi comerciale.
Punctul 8, intitulat „Un plan strategic pentru exploatarea zăcămintelor de gaze, petrol şi minereuri”, ne spune că “Este esenţial ca România să lanseze o strategie naţională şi un plan de dezvoltare dinamic, dar care să respecte cu stricteţe mediul înconjurător, pentru exploatarea zăcămintelor de gaze, petrol şi minereuri cu scopul maximizării valorii lor pentru adevăraţii proprietari ai resurselor, cetăţenii României”.
Domnule Hurduzeu, sper că vă amintiţi de prima noastră întâlnire, care a avut loc, în prima parte a anului 2010, la Bucureşti, în biroul domnului Călin Georgescu, întâlnire la care, pe lângă noi doi şi gazda, a participat şi domnul Dan Puric. În cadrul acelei întâlniri, am discutat mai multe, printre care şi despre Legea Cojocaru şi despre “Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-2030”. Am un exemplar al acestei lucrări. Cu siguranţă, aveţi şi dumneavoastră unul. Lucrarea este elaborată în anul 2008, sub egida Guvernului României şi a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Aşa cum rezultă din prezentarea făcută în primele pagini, la elaborarea acestei Strategii Naţionale, de peste 130 de pagini, au participat toate ministerele şi toate agenţiile subordonate guvernului României, coordonate de primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu. Grupul de redactare, format din 27 de specialişti, printre care şi Dan Puric, Moise Guran, Valentin Lazea, Gheorghe Zaman (fost consilier prezidenţial) a fost coordonat de Călin Georgescu. Lucrarea a fost supervizată de un Consiliu Ştiinţific, coordonat de Ionel Haiduc, Preşedintele Academiei României, din acest consiliu făcând parte şi Daniel Dăianu şi Mircea Maliţa. Această Strategie Naţională a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului României nr. 1460 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 824 din 8 decembrie 2008.
Am dat amănuntele de mai sus cu scopul de a vă invita să vă apropiaţi mai mult de realităţile rpmâneşti. Nu de “lansarea” oricărei noi Strategii Naţionale are nevoie România în acest moment. După cum vedeţi, România are o Strategie Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, elaborată de cele mai bune “creere” ale ţării. Aprobată printr-o hotărâre de Guvern. Nu este o carte scrisă pentru a sta în bibliotecă. Este un PROIECT, scris pentru a construi VIITORUL unei ŢĂRI, al unui POPOR. Asta ar fi trebuit să fie, dar nu este. V-am spus, în cadrul întâlnirii amintite, că Strategia Naţionlă pentru Dezvoltate Durabilă a României rămâne o înşiruire de cuvinte şi fraze frumoase, fără nici o utilitate, atâta timp cât nu RECUNOAŞTE drepturile de proprietate ale românilor, cât nu precizează sursele financiare prin care cetăţenii României îşi pot construi o economie democratică, productivă, competitivă, care să producă MULT, pentru cei MULŢI, care să producă pentru români, nu pentru străini, care să producă atât pentru consum, cât şi pentru INVESTIŢII, adică atâta timp cât o astfel de strategie nu are ca TEMELIE Legea Cojocaru.
Punctul 9 este intitulat “Crearea unui Fond Suveran Naţional”, iar textul acestui punct ne spune că “Trebuie evaluată posibilitatea creării unui Fond Suveran Naţional în care să se acumuleze o parte din redevenţele şi profiturile provenind din exploatarea resurselor naturale. Şi aceasta, pentru o împărţire echitabilă a veniturilor din aceste surse cu generaţiile viitoare”.
Foarte interesantă această propunere. După cum ştiţi, în ultimii ani, în textul Legii Cojocaru, eu am propus crearea unui astfel de fond naţional, cu diverse denumiri – Fond Naţional de Despăgubiri şi Investiţii, Fond de Solidaritate şi Dezvoltate –  în cele din urmă m-am oprit la denumirea de Fond de Investiţii al Poporului, deoarece mi se pare că această ultimă denumire reflectă cel mai corect SCOPUL, acela de a da posibilitate POPORULUI, adică TUTUROR cetăţenilor, să investească, să devină PROPRIETARI DE CAPITAL, acela de a transforma România într-o ţară de PROPRIETARI, cum spuneţi şi dumneavoastră, undeva, în acest Manifest.
Acesta este SCOPUL propus de mine, explicit, pentru crearea Fondului de Investiţii al Poporului. În formularea dumneavoastră, spuneţi că “Şi aceasta”, adică crearea Fondului Suveran Naţional, “pentru o împărţire echitabilă a veniturilor din aceste surse cu generaţiile viitoare”. Ajutaţi-ne să înţelegem şi noi ce înseamnă această împărţire…cu generaţiile viitoare. Adică o parte a veniturilor din aceste surse se consumă, acum, prin bugetul de stat, de actuala generaţie, iar cealaltă parte se acumulează în Fondul Naţional Suveran şi umează să fie consumată de generaţiile viitoare? Sau altfel?
Sigur, trebuie să observ că dumneavoastră nu propuneţi crearea fondului. Propuneţi numai “evaluarea” posibilităţii creării fondului. Nu ne spuneţi nici cine ar trebui, sau ar putea, să facă o astfel de “evaluare”. Va trebui, deci, să aşteptăm.
Ne spuneţi, însă, că, în acest Fond Suveran Naţional, urmează “să se acumuleze o parte din redevenţele şi profiturile provenind din exploatarea resurselor naturale”. Aici lucurile sunt clare. Vrem nu vrem, trebuie să recunoaştem că sunt mari diferenţe între noi. Eu, prin Legea Cojocaru, propun ca TOATE redevenţele şi profiturile provenind din exploatarea resurselor naturale să alimenteze Fondul de Investiţii al Poporului. Nu o parte a acestora. Adică nu sunt de accord ca o parte a acestor redevenţe şi profituri să se ducă la buget şi de acolo în buzunarele şi conturilor firmelor căpuşe ale guvernanţilor. Aceste redevenţe şi profituri sunt create de capitalul furat de stat de la poporul român. Ele trebuie să meargă la proprietarul real al capitalului, la popor. Sunteţi de accord cu această propunere?
De fapt, eu propun ca TOATE profiturile încasate de statul român din exploaterea capitalului aflat în proprietatea sa să alimenteze Fondul de Investiţii al Poporului. Nu numai cele care provin din exploatartea resurselor naturale. Sunteţi de acord?
Mai departe, eu propun ca şi TOATE încasările realizate de statul român din vânzarea capitalului aflat în proprietatea sa să alimenteze Fondul de Investiţii al Poporului. Nici aceste încasări să nu mai alimenteze conturile “regilor” bordurilor, asfalturilor şi telegondolelor. Sunteţi de accord?
Şi mai departe, eu propun ca şi TOATE sumele încaste de statul român prin aplicarea prevederilor legii controlului averilor să se acumuleze tot în Fondul de Investiţii al Poporului. Evident, din momentul în care această lege va reintra în vigoare, într-o formă nouă, compatibilă cu cea existentă în ţările civilizate ale lumii. Sunteţi de acord?
Acum, conform calculelor şi estimărilor mele, cele trei surse propuse mai sus – profituri, încasări din vânzări de capital, încasări din aplicarea legii controlului averilor – în următorii 10 ani, ar putea să aducă la Fondul de Investiţii al Poporului nu mai mult de 40 miliarde de euro, o medie de 4 miliarde de euro pe an. Investirea acestor 40 miliarde de euro, în următorii 10 ani, ar asigura o creştere a PIB-ului României de 1% pe an.
Tot conform calculelor şi estimărilor mele, publicate pewww.variantacojocaru.ro, România POATE ŞI TREBUIE să obţină o creştere medie anuală a PIBului de 8-10% pe an, în următorii 10 ani. Numai aşa putem reduce uriaşele decalaje care ne despart de ţările dezvoltate şi civilizate. Pentru a obţine acest ritm mediu anual de creştere, România trebuie să investească cel puţin 30% din PIB. Ţinând seama de nivelul actual al salariilor şi pensiilor, de faptul că 90 % din cetăţenii ţării nu au capital în proprietate, deci nu au venituri din capital, adică profituri, de faptul că 2/3 din PIB sunt profituri, din care cea mai mare parte pleacă în afara ţării, singura şansă a României de a realiza un volum de investiţii de 30% din PIB este impozitarea progresivă a marilor averi. În următorii 10 ani, prin impozitarea progresivă a marilor averi, se poate acumula, la Fondul de Investiţii al Poporului, suma de 400 de miliarde de euro, în care se includ şi cele 40 miliarde de euro, din sursele mai sus menţionate. Din economiile populaţiei, în condiţiile creşterii substanţiale a salariilor şi pensiilor, dar şi a profiturilor realizate de cei care vor investi, pe numele lor, cele 400 de miliarde de euro, vor mai putea fi realizate investiţii de încă 200 miliarde de euro, astfel încât totalul investiţiilor ce urmează a fi realizate, în România, în următorii 10 ani, se ridică la 600 miliarde de euro, ceea ce reprezintă 30 % din PIB-ul perioadei de 10 ani.
Sunteţi de acord cu un astfel de FOND SUVERAN NAŢIONAL, deci cu sursele de alimentare şi cu SCOPUL propus de mine?
Punctul 10 este intitulatReclădiţi sistemele de învăţământ, cercetare şi de sănătate”, iar textul lui ne spune că “Este imperativ să se investească în educaţie, cercetare şi sănătate şi să se sprijine fiscal şi tehnic crearea de forme asociative (cooperative) în educaţie (vezi universitatea Cooperativei Mondragón din Spania, una din cele mai mari cooperative din lume), sau în sănătate (Cooperative Mutual of Omaha, Health Partners HMO, ambele din SUA)”.
Nu vreu să fiu răutăcios. Totuşi. În ce sens să “reclădim” sistemele de învăţământ, cercetare şi de sănătate? Să reclădim „sistemele” existente înainte de 1989, sau pe cele existente înainte de 1938?
Dacă prin a investi înţelegem a cheltui, sigur că „este imperativ să se investească în educaţie, cercetare şi sănătate”. Repet întrebarea: De unde bani pentru astfel de „investiţii”?
În ceea ce priveşte „cooperativizarea” sistemelor de educaţie, de sănătate, poate şi de cercetare, de cultură, de ordine publică, de poliţie, de jandarmerie, de gospodărie comunală etc, vă propun să facem o discuţie separată.
La punctul 11 ni se indică să implementăm “un sistem de remunerare care să încurajeze rămânerea în ţară a medicilor şi a altor profesionşti”, iar, în text, aflăm cum arată sistemul de remunerare. Iată textul “Este esenţial să se calibreze sistemul de remunerare şi să se ofere şanse de dezvoltare profesională tinerilor absolvenţi de medicină, politehnică, management şi administraţie publică şi a altor categorii, cu scopul păstrării lor în ţară. Românii din străinătate vor fi atraşi înapoi în ţară prin programe preferenţiale (de exemplu, bazate pe punctaj, ca în Canada, sau pe cunoştrinţe şi educaţie, ca în SUA)”.
Deci, românii din străinătate vor fi atraşi înapoi în ţară prin “programe preferenţiale bazate pe punctaj”, ca în Canada, precum şi prin “programe preferenţiale bazate pe cunoştinşe şi educaţie”, ca cele din SUA. Din câte ştiu eu, nici Canada nici SUA nu sunt preocupate de atragerea înapoi, în ţările lor, a canadienilor şi americanilor care au părăsit Canada şi SUA din cauză că nu au găsit loc de muncă în ţara lor, sau din cauză că salariile lor sunt mai mici de 3-4 ori decât cele din alte ţări, sau din cauză că la locurile lor de muncă, în ţara lor, au fost trataţi ca sclavi de stăpânii capitalului, în cea mai mare parte străini, sau din cauză că, în ţara lor, este un regim politic care îşi bate joc de proprii săi cetăţeni. Din câte ştiu eu, Canada şi SUA au programe preferenţiale de “selectare” a celor care vor să imigreze în acele ţări. Scopul şi rezultatul programelor preferenţiale este RESPINGEREA unora din cei care vor să INTRE în Canada şi SUA, nu de ATRAGERE a celor care au PLECAT din acele ţări.
Nu vreau să vă descurajez, însă nu cred că “programele preferenţiale” bazate pe orice vreţi, inclusiv pe punctaj, sau pe cunoştinţe şi educaţie, îi vor aduce pe români acasă, sau îi vor determina pe tinerii absolvenţi români să nu părăsească ţara, în căutarea unor locuri de muncă conforme cu pregătirea şi aspiraţiile lor profesionale. Soluţia este alta. Soluţia este una singură: crearea de locuri de muncă în România, care să ofere românilor salarii şi condiţii de muncă şi de viaţă conforme cu pregătirea şi aspiraţiile lor profesionale. Restul sunt vorbe, fie ele şi frumoase, cum ar fi “programe preferenţiale”.
Punctul 12 ne îndeamnă, din nou, să “implementăm”, de data asta, “un sistem de impozitare echitabil şi progresiv”. Iată textul “Este necesar să se modifice gradual sistemul de impozitare. Pentru impozitul pe venit, trebuie introdusă o scară de impozitare progresivă în funcţie de venitul personal, pentru o impozitare mai echitabilă a veniturilor şi pentru acoperirea cheltuielilor şi investiţiilor necesare relansării României pe calea prosperităţii. Taxa pe produse şi servicii (TVA), taxa care penalizează pe cei mai săraci trebuie diminuată, cu prioritate pentru produsele de strictă necesitate. În acelaşi timp, este imperativ să se mărească eficienţa colectării taxelor şi să se prevadă penalităţi importante împotriva evaziunii fiscale; trebuie mărite taxele pe profit, atunci când profitul depăşeşte profitul tipic al unei întreprinderi mici şi mijlocii”.
Pe scurt, propuneţi impozitarea progresivă a veniturilor, adică a salariilor şi profiturilor, pe de o parte, şi reducerea TVA, cu prioritate pentru produsele de strictă necessitate, pe de altă parte.
Motivele pentru introducerea impozitului progresiv pe venituri ar fi două: primul, că este mai echitabil, al doilea că s-ar mări veniturile la buget, “pentru acoperirea cheltuielilor şi investiţiilor necesare relansării României pe calea prosperităţii”.
Motivul reducerii TVA este acela că această taxă “penalizează pe cei mai săraci”.
Este important de reţinut că, aici, vorbim de impozitul progresiv PE VENIT, nu de impozitul progresiv PE AVERE, deci pe ce se câştigă, din muncă (salariu), sau din capital (profit), nu pe ce s-a ACUMULAT, pe căi mai mult sau mai puţin cinstite. Îmi pare rău, dar nu pot fi de accord cu dumneavoastră.
Impozitul progresiv pe venituri nu este MAI echitabil decât cota unică, adică impozitul linear, dacă-l putem numi astfel. Dimpotrivă. Este MULT MAI inechitabil.
Să explic. Domnul Popescu a făcut studii înalte, este un bun inginer, care, prin munca sa, crează o anumită valoare adăugată, să zicem, de 4.000 de euro pe lună. Pentru asta, este plătit cu un salariu de 3.000 de euro pe lună. Domnul Petrescu a făcut studii medii, este un bun electrician, care, prin munca sa, crează o valoare adăugată de 2.000 de euro pe lună, pentru care este plătit, echitabil, cu un salariu de 1.500  de euro pe lună. Aplicând cota unică de impozit pe venit, de 16%, să zicem, domnul Popescu plăteşte un impozit pe venit (salariu) de 480 euro pe lună, în timp ce domnul Petrescu plăteşte un impozit (salariu) pe venit de 240 euro pe lună. Deci, domnul Popescu plăteşte de două ori mai mult decât domnul Petrescu. Pentru motivul că venitul (salariul) lui este de două ori mai mare. Pentru ce plătesc domnii Popescu şi Petrescu acest impozit către stat? Pentru ca să primească, de la stat, nişte servicii publice, gratuite. Din aceşti bani se plăteşte armata, care îi apără pe cei doi. Se plătesc poliţiştii care asigură ordinea publică pentru cei doi. Se plătesc dascălii, care educă odraslele celor doi. Se plătesc medicii, care au grijă de sănătatea  celor doi. Este domnul Popescu apărat de doi soldaţi , în timp ce domnul Petrescu este apărat de numai un soldat? Evident, nu. Este domnul Popescu apărat de doi poliţişti, în timp ce domnul Petrescu este apărat numai de unul? Evident, nu. Este copilul domnului Popescu educat de doi dascăli, în timp ce copilul domnului Petrescu de numai unul? Evident, nu. Este domnul Popescu asistat de doi medici, în timp ce domnul Petrescu de numai unul? Evident, nu. Este ECHITABIL ca domnul Popescu să plătescă, pentru ACELAŞI serviciu, de două ori mai mult decât domnul Petrescu? Evident, nu. ECHITABIL ar fi ca cei doi, primind ACELEAŞI SERVICII PUBLICE, să plătească ACELAŞI IMPOZIT, ACEIAŞI SUMĂ DE BANI, să zicem 240 euro pe lună.
Dumneavoastră propuneţi impozitarea PROGRESIVĂ a veniturilor, a salariilor şi profiturilor, adică domnul Popescu să nu mai plătească 16% din venitul (salariul) pe care îl câştigă, 480 de euro pe lună, ci să plătească 32%, să zicem, adică 1280 de euro pe lună, de 5,3 ori mai mult decât domnul Petrescu. Propuneţi o impozitare MULT MAI INECHITABILĂ decât cea existentă.
Al doilea argument adus de dumneavoastră în susţinerea impozitării progresive a veniturilor ar fi acela că o astfel de impozitare a veniturilor ar aduce mai mulţi bani la bugetul statului. Vreţi să creştem impozitele astfel încât statul român să preia la bugetul său TOATE veniturile create de cetăţenii săi, ca să cheltuie şi să investească el tot, pentru „relansarea României pe calea prosperităţii”. Dacă tot vreţi ca statul să preia toate veniturile, normal ar fi să preia şi TOT capitalul în proprietate, publică, sau privată, şi să ne dea şi nouă nişte salarii nete, fără nici un fel de impozite. N-ar fi mai simplu aşa, adică să o luăm, din nou pe PRIMA CALE, aceea a comunismului sadea?
În susţinerea propunerii dumneavoastră, aduceţi în discutie cifrele unui studiu care arată că veniturile COLECTATE la bugetul statului român sunt mai mici decât cele colectate la bugetele altor state. Este adevărat, ponderea veniturilor bugetare în totalul veniturilor create în economie, în România, este una dintre cele mai mici, dar nu pentru că gradul de impozitare este mic, ci, dimpotrivă, pentru că este mare. Gradul de impozitare al românilor este unul printre cele mai mari din Europa. Acesta este unul din motivele principale ale marii evaziuni fiscale din această ţară, care, la rândul ei determină reducerea dramatică a veniturilor COLECTATE la bugetul statului. La cifrele prezentate de dumneavoastră, vă prezint încă două serii de cifre, la care puteţi ajunge şi dumneavoastră pe baza datelor privind execuţia bugetară pe ultimii ani, publicate pe site-ul Ministerului Finanţelor. În ultimii 3 ani, 2009, 2010, 2011, din totalul veniturilor realizate în România, de 335 miliarde de euro, au fost impozitate 221 miliarde de euro, adică 66%, rămânând nedeclarate şi NEIMPOZITATE, 115 miliarde de euro, adică 34%, din totalul veniturilor. Din totalul de 72,2 miliarde de euro TVA de încasat, cuvenită bugetului de stat, a fost încasată suma de 28.7 miliarde de euro, adică 4o% din ceea ce trebuia încasat. Aceasta datorită faptului că, în România TVA-ul este unul din cele mai mari din Europa, 25%.
Susţin propunerea dumneavoastră ca TVA să fie redusă, dar nu pentru motivul că această taxă “penalizează pe cei mai săraci”, ci pentrucă este prea mare, ceea ce face ca evaziunea, la plata acestei taxe să fie, aşa cum am arătat, de 60%. În ceea ce priveşte “penalizarea”, apelez la aceiaşi demonstraţie folosită la impozitarea progresivă. Dumneavoastră, de exemplu, cumpăraţi, lunar, pentru gospodărie, bunuri şi servicii în valoare de 4.000 de euro, pentru care plătiţi TVA în valoare de 1.000 de euro. Eu cumpăr, lunar, bunuri şi servicii în valoare de 400 de euro, pentru care plătesc TVA în valoare de 100 de euro. Care din noi este penalizat?
La punctual 13, spuneţi aşa “13. Adoptaţi o poziţie fermă în relaţia cu FMI şi UEîn privinţa reducerilor bugetare şi privatizarilor; amânaţi intrarea în zona euro!” Fără altă adăugire.
Vă rog să-mi permiteţi să nuanţez un pic. “Poziţia” mea a fost cât se poate de “fermă” în această problemă. România trebuie să aibă o economie naţională sănătoasă, puternică, astfel încât statul român să funcţioneze cu bugete echilibrate, să nu aibă niciodată nevoie să se împrumute, la FMI, la UE, sau la oricare altă instituţie financiară.
Am avut o poziţie „fermă” şi în problema „reducerilor bugetare”, respectiv, a bugetelor statului român. Iată conţinutul articolului 38 din Legea Cojocaru, versiunea 1997, versiune publicată pe www.variantacojocaru.ro:
„ Articolul 38.
Guvernul României răspunde pentru echilibrul bugetului de stat. El are obligaţia de a prezenta Parlamentului, spre aprobare, numai bugete de stat echilibrate şi conturi de execuţie bugetară cu excedente.
În cazul în care bugetul de stat anual se realizează cu deficit, Primul Ministru şi Ministrul Finanţelor îşi vor prezenta demisia şi vor fi înlocuiţi, cu respectarea prevederilor Constituţiei”
Puteţi vedea că, “regula de aur”, a bugetelor echilibrate, pe care şefii de stat şi de guverne ai Uniunii Europene au descoperit-o în decembrie 2011, fusese adusă la cunoştinţa poporului şi statului român cu 15 ani mai devreme. Nu era nevoie să vină FMI, nici UE, nici nimeni altcineva să ne spună că statul nostru trebuie să consume cât are, ca orice român cu scaun la cap.
În ce priveşte privatizările, am spus poziţia mea mai sus.
Îndemnul dumneavoastră privind amânarea intrării României în zona euro mă pune în mare încurcătură. Aceasta deoarece eu ştiu că România putea să îndeplinească toate condiţiile cerute pentru intrarea în zona euro încă din 2007 –  inflaţie, curs, datorie externă. Rpmânia era mult mai aprope de aceste cerinţe decât Slovacia, de exemplu. Nu s-a întâmplat acest lucru deoarece nu au vrut Guvernul României şi Banca Naţională a României. Intrarea în zona euro nu ar mai fi permis băncilor străine din România să practice dobânzi la creditele în euro de 3-4 ori mai mari decât în celelelte state ale Uniunii. Intrarea în zona euro nu ar mai fi permis BNR să manipuze cursul de echimb al leului, cu care, pe de o parte, i-a ajutat pe “băieţii deştepţi” de pe piaţa valutară să căştige mai multe miliarde de euro decât “colegii” lor de pe piaţă energetică, iar, pe de altă parte, în intervalul 1999-2012, a devalorizat de aproape 4 ori valoarea muncii românilor, comparativ cu aceea a statelor din zona euro. Sper că acest îndemn al dumneavoastră se datorează distanţei mari de la care priviţi realităţile ţării.
Referitor la puncul 14 al Manifestului, intitulat “Legea ne este dascăl”, sunt multe de spus.. Toată legislaţia românească trebuie reconstruită, începând cu Constituţia. Pe www.variantacojocaru.ro, este publicat proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei. Vă invit să-l citiţi şi să vă spuneţi părerea.
În sfârşit, punctual 15, intitulat “Întăriţi familia, opriţi declinul demographic!” Păi, cum să întărim, domnule Hurduzeu, cele 3 milioane de familii româneşti care sunt destrămate, sau în pericol de a fi destrămate, ca urmare a distrugerii celor 4 milioane de locuri de muncă? Cu ce bani refacem aceste milioane de locuri de muncă dacă nouă nu ne ajung banii de la un salariu la altul, de la o pernsie la alta? Imi pare rău, dar trebuie să vă spun că nu cu „politici de populaţie pe termen lung şi foarte lung” vom întări familia românească şi vom opri declinul demografic al românilor, catastrofal, cum bine ziceţi.
Dacă aţi citit rândurile de mai sus cu aceiaşi atenţie cu care am citit eu Manifestul STĂPÂNI PE VIITORUL NOSTRU atunci nu mai este nevoie să spun eu care este SINGURA SOLUŢIE prin care putem întări familia românească şi opri declinul demografic al poporului român.
Dr. Constantin Cojocaru
Preşedintele Partidului Poporului
2 august 2012





Stăpâni pe viitorul nostrum
Manifestul Coaliţiei pentru o Românie integră, verde şi prosperă
Cei care sunt de acord cu ideile şi propunerile din Manifestul STĂPÂNI PE VIITORUL NOSTRU sunt chemaţi să se coalizeze într-o „a treia forţă“. Împreună, vom restaura o Românie Integră, Verde şi Prosperă. Dumnezeu să binecuvânteze România!
Devastată de experimentul socialism-comunismului, România s-a dedicat, în ultimii 20 de ani, experimentului neoliberal, un experiment nu mai puţin distrugător, dar mai subtil decât cel anterior. Seducţia pieţei libere, adică a unei pieţe neîngrădite şi nereglementate şi a incantaţiilor primejdioase ale „globalizării“ şi „eficienţei pieţelor financiare“ au găsit în România un teren extrem de fertil.
Consecinţele pentru România au fost dezastruoase:
• Băncile ţării au ajuns în mâinile străinilor;
• Bunurile ţării (resursele naturale şi energetice, capacităţile industriale, chiar şi apa) au fost vândute sau concesionate pe nimic investitorilor şi speculanţilor străini;
• Ţara depinde fiscal, financiar şi politic de organizaţii internaţionale (Comisia Economică Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială etc.);
• Sectorul agricol este fragil şi neperformant; industria agro-alimentară este ineficientă, risipeşte resursele, ameninţă sănătatea populaţiei şi distruge mediul învonjurător;
• Bogăţia este din ce în ce mai injust împărţită între români; proprietatea productivă, în loc să fie larg răspândită, este monopolizată în câteva mâini. (Prin „proprietate productivă“ înţelegem posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământurilor, uneltelor şi cunoştinţelor precum şi a capitalului real, fizic, capabil să producă în mod responsabil şi sustenabil, nicidecum equity instruments şi alte scheme speculative);
• Instituţiile sociale, şcolile, universităţile, spitalele sunt în ruină;
• Populaţia demoralizată şi-a pierdut încrederea în sine, în instituţiile şi guvernele ţării, iar capitalul social este în mare parte delapidat; lăcomia şi egoismul au infectat toate relaţiile umane; maximizarea profitului pe termen scurt este un obiectiv generalizat al sistemului economic prezent;
• Un consumism agresiv, bazat pe împrumut caracterizează societatea de azi, năruind economia, dar mai mult decât atât, valorile morale: cumpătarea, munca cinstită, solidaritatea cu cei nevoiaşi şi lupta pentru binele comun;
• Exodul dureros şi distructiv al tinerilor continuă. Între 2002 şi 2012 aproape 3 milioane de români au emigrat spre alte ţări, în căutarea unei vieţi mai bune;
• Reputaţia internaţională îndoielnică a României şi incompetenţa clasei politice au dus şi duc în continuare la o slabă capacitate de negociere şi de apărare a intereselor ţării în relaţiile cu interlocutorii străini;
• Majoritatea românilor consideră că o guvernare incompetentă şi corupta, tradusă în politici greşite – indiferent de partid sau partidele care au fost la putere în ultimii 20 de ani – este cauza acestei situaţii catastrofale.
Cum putem ieşi din criza politică, economică şi morală?
Credem cu tărie că România, dacă vrea să devină „stăpână pe viitorul ei“ trebuie să adopte o „a treia cale“, una a bunului simţ, situată între dogmele discreditate ale socialism-comunismului şi iluziile seducătoare, dar discreditate de criza financiară din ultimii ani, ale capitalismului sălbatic şi corupt promovat de ideologiile neoliberale.
„Ceea ce ar fi trebuit să moară împreună cu comunismul este credinţa că societăţile moderne pot fi conduse după un principiu simplu, fie cel al planificării impuse de o voinţă autoritară, fie cel al reglării dictate de piaţă.“ (Charles Taylor, filozof canadian, în Etica autenticităţii, 1991).
Este nevoie de un set de politici bine gândite şi clar focalizate, ca şi de oameni competenţi şi integri la guvernare pentru a implementa aceste politici.
Este imperativ să se creeze o coagulare a forţelor civice şi politice de centru, care sprijină şi încurajează relaţii de asociere şi democraţia economică, în cadrul unui stat cu adevărat reprezentativ şi participativ.
Este imperativ să se restaureze rânduiala unei societăţi cu Lege, Moralitate, Tradiţie şi Conştiinţă, bazată pe trei valori esenţiale (cei trei D):
Devotament faţă de neam şi glie, dăruire pentru aproapele nostru;
Dreptate socială şi legalitate;
Disciplină şi responsabilitate.
Propuneri de politici pentru un program de transformare a României
Este imperativ să se creeze sau să se întărească un cadru instituţional în care oamenii să aibă încredere, larg recunoscut ca reprezentând interesele întregii societăţi.
Este urgent ca oamenii să recâştige sentimentul că sunt proprietari ai resurselor şi pământului ţării, că nu sunt doar chiriaşi sau pălmaşi în propria lor ţară. Prin restaurarea economiilor locale şi a capitalului local, prin stimularea prin cadrul fiscal şi subvenţii a iniţiativei antreprenoriale, prin promovarea unei largi răspândiri a proprietăţii productive, România poate şi trebuie să devină o ţară de PROPRIETARI.
1. Protejarea pământului agricol
Este esenţial ca guvernul român să protejeze terenurile agricole şi să stimuleze o agricultură autohtonă sustenabilă. Guvernul trebuie să controleze vânzarea şi proprietatea pământului agricol. Indiferent de angajamentele luate în faţa Comisiei Europene, protecţia pământurilor agricole devine esenţială pentru o strategie naţională în sectorul agriculturii. Uniunea Europeană afirmă că susţine din ce în ce mai mult o agricultură biologică în scopuri ecologice şi alocarea de fonduri CAP (Common Agricultural Policy, Pilar II) pentru dezvoltarea mediului rural. România ar trebui să sprijine aceste politici pentru Programul 2013-2020 şi să scoată în evidenţă că protecţia pământului agricol este o condiţie necesară implementării strategiei naţionale, ea însăşi în conformitate cu obiectivele UE.
Guvernul ar trebui să dea un decret conform căruia pământurile în zone bine definite ale României nu pot fi folosite pentru alte scopuri decât agricultura. Achiziţionarea de pământuri în aceste zone de către un non-rezident (definit ca o persoană care nu a locuit cel puţin 360 de zile în România în ultimii doi ani) nu este permisă, fără aprobarea unei agenţii guvernamentale, special create în acest scop. Cererile de achiziţionare şi deciziile promulgate trebuie aduse la cunoştinţa publicului. O totală transparenţă este absolut necesară.
Politici de acest gen există în Quebec şi în alte părţi din Canada, de mai bine de 30 de ani şi rămân în continuare în vigoare.
Pentru a evita concentrarea terenurilor în mâna câtorva latifundiari şi pauperizarea populaţiei locale (pe sistem latino-american) se va interzice concesionarea sau luarea în proprietate a mai mult de 500 de hectare.
2. Implementarea unei noi politici agro-ecologice
Este esenţial ca fermierilor mici şi mijlocii să li se ofere toate mijloacele pentru folosirea optimă a pământului lor, pentru propriul lor beneficiu şi al întregii ţări şi astfel să se restaureze demnitatea economică şi spirituală a satului românesc.
Agricultura României este compusă dintr-un număr foarte mare de mici ferme de subzistenţă (gospodăria ţărănească, ferma de familie), deşi 40% din pământul agricol este concentrat în 9600 de ferme mari şi foarte mari (Eurostat). Ferma de subzistenţă este de obicei văzută ca o slăbiciune. Numeroase studii au demonstrat însă că dimensiunile reduse ale fermei de familie sunt un avantaj, într-o agricultură sustenabilă de tip biologic.
Trebuie, deci, adoptate politici economice care să facă din România un Centru de Excelenţă în Europa în agricultura biologică şi sustenabilă. Statul trebuie să sprijine financiar şi tehnic fermierii mici şi mijlocii pentru accesarea fondurilor alocate în cadrul Programului Common Agricultural Policy (CAP), Pilonul II. În plus, politicile agro-ecologice trebuie să includă accesul micilor fermieri la pieţele regionale şi locale, accesul la credite şi asigurări împotriva riscurilor climaterice, cercetare şi dezvoltare în agronomie, educaţie şi sprijin pentru formarea de asociaţii (cooperative) ale fermierilor şi pentru înfiinţarea unor bănci agricole proprii.
3.   Promovarea şi sprijinirea cooperativelor agricole
Este imperativ să se demistifice concepţia actuală despre cooperative, ca o schema colectivistă de tip comunist şi să se încurajeze şi sprijine financiar, tehnic şi fiscal dezvoltarea de forme asociative (cooperative) de aprovizionare, marketing şi distribuţie în agricultură, şi nu numai.
„Cooperativele sunt un fenomen prezent în întreaga lume, cu peste 800 milioane de membri, mai mult decât dublu faţă de totalul de acum trei decenii. Numărul americanilor care sunt membrii unei cooperative, este mai mare decât al celor care deţin acţiuni la bursă.“ (M. Kelly, 2009)
Cooperativele, prin volumul activităţilor lor, oferă fermierilor mici şi mijlocii, care rămân proprietarii pământului pe care-l lucrează, avantajele marilor fermieri în ceea ce priveşte cumpărarea de bunuri şi servicii necesare activităţilor agricole sau în ceea ce priveşte vânzarea produselor lor supermarketurilor şi altor mari reţele de distribuţie. Cooperativa le asigură fermierilor mici şi mijlocii o poziţie de „egal la egal“ în negocierile lor cu marile corporaţii din sectorul agro-alimentar!
4. Parteneriatul sat-oraş, una dintre cheile dezvoltării României
Creaţi parteneriatele sat-oraş care vor conduce la:
a) „reprofesionalizarea satului românesc“ prin importul în zonele rurale de aptitudini tehnice şi mici capacităţi industriale şi „exportul“ înapoi către zonele urbane de produse cu valoare adăugată;
b) crearea la sate a unui sistem de subcontractare cu un număr mare de ateliere mici;
c) bănci populare cooperatiste;
d) încurajarea agriculturii susţinute de comunitate (Community Supported Agiculture).
5.   Pentru o Românie verde
Este necesară transformarea României într-un „tigru verde“ al Europei prin promovarea unui model de economie civică şi dezvoltare durabilă, bazată pe noile industrii verzi; vor fi promovate, întărite şi strict aplicate legile şi cadrul fiscal care asigură echilibrul dintre dezvoltarea economică şi calitatea mediului înconjurător. „Imperativul ecologic“ trebuie să primeze în faţa „modernizarii“, „dreptului la proprietate“ şi a „maximizării profiturilor“ când acestea sunt invocate pentru a rade de pe suprafaţa pământului munţi întregi (Roşia Montană), pentru a defrişa pădurile şi distruge biodiversitatea sau echilibrul natural (de exemplu, construcţii de şosele în zonele naturale protejate, distrugerea râurilor de munte prin microhidrocentrale).
6.   Investiţi în turismul ecologic
Este necesar să se investească în infrastructura turistică şi în promovarea României, ca o oază de reîntoarcere la natură, de regenerare trupească şi sufletească. Frumuseţea deosebită a naturii, păstrarea unor tradiţii milenare, bogăţia şi diversitatea folclorică, patrimoniul cultural şi religios sunt daruri de care se mai bucură puţine ţări din lume. România trebuie să le păstreze, promoveze şi valorifice spre folosul generaţiilor de azi şi de mâine.
7.   Stopaţi privatizarea întreprinderilor de stat!
Este imperativ să se oprească toate privatizările întreprinderilor de stat şi să se îmbunatăţească şi modernizeze managementul şi guvernanţa lor. Guvernul trebuie să facă o evaluare continuă a acestor întreprinderi şi să acţioneze prompt atunci când se cuvine. CEC-ul (recapitalizat) şi Exim-Bank trebuie folosite ca instrumente ale dezvoltării economice. Ele vor fi modernizate şi eficientizate prin mutualizare, cu stipularea clară că nu vor putea fi trecute în mâini private. Poşta şi CEC-ul vor fi transformate într-o reţea de cooperative operând în franciză sub o organizaţie umbrelă; fiecare „nod“ al reţelei având o deplină autonomie bugetară şi răspunzând cerinţelor locale.
8.   Un plan strategic pentru exploatarea zăcămintelor de gaze, petrol şi minereuri
Este esenţial ca România să lanseze o strategie naţională şi un plan de dezvoltare dinamic, dar care să respecte cu stricteţe mediul înconjurător, pentru exploatarea zăcămintelor de gaze, petrol şi minereuri cu scopul maximizării valorii lor pentru adevăraţii proprietari ai resurselor, cetăţenii României.
9.   Crearea unui Fond Suveran Naţional
Trebuie evaluată posibilitatea creării unui Fond Suveran Naţional în care să se acumuleze o parte din redevenţele şi profiturile provenind din exploatarea resurselor naturale. Şi aceasta, pentru o împărţire echitabilă a veniturilor din aceste surse cu generaţiile viitoare.
10. Reclădiţi sistemele de învăţământ, cercetare şi de sănătate
Este imperativ să se investească în educaţie, cercetare şi sănătate şi să se sprijine fiscal şi tehnic crearea de forme asociative (cooperative) în educaţie (vezi universitatea Cooperativei Mondragón din Spania, una din cele mai mari cooperative din lume), sau în sănătate (Cooperative Mutual of Omaha, Health Partners HMO, ambele din SUA).
11. Implementati un sistem de remunerare care să încurajeze rămânerea în ţară a medicilor şi a altor profesionişti
Este esenţial să se calibreze sistemul de remunerare şi să se ofere şanse de dezvoltare profesională tinerilor absolvenţi de medicină, politehnică, management şi administraţie publică şi a altor categorii, cu scopul păstrării lor în ţară. Românii din străinătate vor fi atraşi înapoi în ţară prin programe preferenţiale (de exemplu, bazate pe punctaj, ca în Canada, sau pe cunoştrinţe şi educaţie, ca în SUA).
12. Creaţi şi implementaţi un sistem de impozitare echitabil şi progresiv
Este necesar să se modifice gradual sistemul de impozitare. Pentru impozitul pe venit, trebuie introdusă o scară de impozitare progresivă în funcţie de venitul personal, pentru o impozitare mai echitabilă a veniturilor şi pentru acoperirea cheltuielilor şi investiţiilor necesare relansării României pe calea prosperităţii. Taxa pe produse şi servicii (TVA), taxa care penalizează pe cei mai săraci trebuie diminuată, cu prioritate pentru produsele de strictă necesitate. În acelaşi timp, este imperativ să se mărească eficienţa colectării taxelor şi să se prevadă penalităţi importante împotriva evaziunii fiscale; trebuie mărite taxele pe profit, atunci când profitul depăşeşte profitul tipic al unei întreprinderi mici şi mijlocii.
Un studiu recent realizat de trei economişti români (Dăianu, Kallai, Lungu), arată că, în 2009, veniturile şi impozitele la bugetul statului reprezentau doar 27,9% din PIB, procent inferior celui obţinut de Serbia (35,5%), Muntenegru (35,5%), Croaţia (34,1%), Bulgaria (30,6%). În privinţa economiei subterane, studiul arăta că în anul 2010, la o economie gri de 27% din PIB, adică 139 miliarde de lei, evaziunea fiscală ar fi fost de 12,3% din PIB, din care doar taxa pe valoarea adaugată reprezintă 6,5% puncte procentuale (sursa: curs deguvernare.ro).
13. Adoptaţi o poziţie fermă în relaţia cu FMI şi UEîn privinţa reducerilor bugetare şi privatizarilor; amânaţi intrarea în zona euro!
14. „Legea ne este dascăl“ (Aristotel)
În plan legislativ vor trebui luate urgent măsuri pentru:
1) schimbarea sistemului actual de impozitare, care favorizează firmele mari şi descurajează firmele mici;
2) reducerea birocraţiei în relaţia firmelor mici cu statul (raportări, aprobări, controale);
3) sincronizarea legislaţiei din domeniul firmelor asociative (cooperaţie) cu cea europeană;
4) stimularea prin lege a legării calităţii de proprietar de aceea de producător;
5) dezvoltarea unui cadru legislativ pentru intărirea IMM-urilor pe modelul Small Business Act (SBA) din SUA sau pe formulele propuse de UE.
În ceea ce priveşte companiile mari care activează în România, o economie a proprietarilor impune participarea nemijlocită a lucrătorilor la beneficiile create de produsul muncii lor. Se impune, prin urmare, în perspectiva imediată, dezvoltarea unor soluţii legislative pentru programe de participare la beneficii şi acordarea de acţiuni la aceste companii după modelul ESOP (Employee Stock Owership Plan) dezvoltat în SUA.
15. Întăriţi familia, opriţi declinul demografic!
Economia civică pe care o propunem nu mai tratează familia drept un element neesenţial, de multe ori chiar stânjenitor, ceva ce ţine de „orele de după muncă“, nu îi mai relativizează importanţa şi nu o mai batjocoreşte prin inacceptabile lărgiri de sens, ci o repune în drepturi şi în stima care i se cuvine.
În ultimii douăzeci de ani, atât statul cât şi sectorul marilor companii au încovoiat spatele familiei, unul cu impozite, tăieri de salarii şi hărţuieli birocratice, celălalt cu ritmuri epuizante de muncă şi tratarea de multe ori a salariatului român ca pe un „sclav pe plantaţie“. Nu-i de mirare că asistăm în prezent la un declin demografic catastrofal. Acest declin va putea fi stopat, măcar parţial, prin „adoptarea şi aplicarea unei politici de populaţie pe termen lung şi foarte lung“ (Vasile Gheţău) şi restaurarea unei societăţi cu Lege, Moralitate, Tradiţie şi Conştiinţă.
Dr. Ovidiu Hurduzeu
Dr. Mihaela Fîrşirotu

ÎN SUDUL BASARABIEI ISTORICE TRAGEDIA BĂȘTINAȘILOR CONTINUĂ. DAR NICI LUPTA LOR PENTRU DREPTATE NU ÎNCETEAZĂ

$
0
0


« Carolina24.05.2013 la 11:45 am
Ucraina este sub ocupatie iudaica – romanofobia care se contureaza si fanatismul urii fata de romani, nu are cum sa nu fie emanata de politicienii Ucrainei, care sunt foarte penetrati de iudeii care vor sa distruga ortodoxia in general, si o fac, ca si pana acum, asmutind popoarele ortodoxe una impotriva celeilalte.
Nu inseamna nici-o clipa ca nu neg existenta sovinismelor in randul ucrainienilor dar , nu uitati cine sunt guvernantii, oameni buni: am cunoscut deunazi un student iudeu din Odesa, care crezandu-ma evreica , mi-a zis glumet: “Odesa e toata a noastra”.
In acelasi timp am cunoscut un student ucrainean care mi-a aratat foarte multa simpatie in clipa in care a priceput ca-s romanca, si nu evreica. Mi-a facut un inuendo clar ca ucrainenii sufera oprimarea iudaica , precum o sufera si romanii azi, guvernati aproape in exclusivitate, de evrei.
Sa nu uitam deci a cui este romanofobia oficiala din Ucraina, in primul rand.
Si sa nu uitam ca iudeomasoneria lucreaza prin asmutirea popoarelor, unele impotriva celorlalte!»
vania
24.05.2013 la 3:55 pm

draga carolina,am visitat odesa nu de putine ori si din partea bunicilor mamei am origini odesite.este foarte adevarat ca in odesa exista o buna majoritate iudaica si ca este condusa chiar de ei da asta nu.i o noutate.am avut catva timp in urma o relatie amoroasa cu o fata evreica din odesa,am ajuns si la stadiul ca mi.a prezentat si parintii si unii dintre apropiati.pot sa.ti spun un singur lucru,stiau ca sant ortodox convins si sant roman dar atat respect,afectiune si buna intentie cat mi.a acordat ea si parintii ei nu am primit decat in familie si de la unii dintre cei mai stransi si intimi prieteni.nu pot decat sa am o mare admiratie si respect pentru asa persoane.indiferent de subiectul tratatului de mai sus eu cred ca verticalitatea morala si valoarea sprituala si buna intentie sant deasupra tuturor granitelor etnice si religioase,nu neg faptul ca cele scrise mai sus nu sant adevarate poate chiar mai grave decat acestea si cu siguranta s.au intamplat dar santem tot noi cei care trebuie sa gasim abordarea si solutia inteleapta si eficienta in a convetui cu cei din jur in mod cat mai uman mai frumos si mai placut posibil,depasind situatiile de dificultate si criza cu determinare dar si cu diplomatie dand exemplu de superiorite morala,intelegere sincera,imbinata cu buna intentie,bun sens si intelepciune»



ÎN SUDUL BASARABIEI ISTORICE TRAGEDIA BĂȘTINAȘILOR CONTINUĂ.
DAR NICI LUPTA LOR PENTRU DREPTATE NU ÎNCETEAZĂ


De șaptezeci de ani, imediat după a doua ocupație sovietică, din partea de sud a provinciei basarabene ne parvin vești numai și numai proaste. De douăzeci de ani, mai exact, după proclamarea independenței Ucrainei, știrile de acolo sunt și mai triste. Puținele școli cu predare în limba română ce au mai rămas în județele noastre de la sud, sunt închise, sunt ucrainizate sau rusificate. Preoții sunt opriți să oficieze serviciul divin în limba băștinașilor, și cel mai des, stilul ucrainean de a împiedica efectuarea ritualurilor creștine constă în a intimida, a zvânta în bătăi, a izgoni preoții din satele moldovenești; a amenința și a tulbura mințile enoriașilor; în fine, a pângări odoarele bisericești și înseși sfintele lăcașe. Absolvenții de licee românești și licențiații universităților din România sunt respinși cu grosolănie, chiar dacă, de ochii lumii, li se permite să depună dosare pentru o candida la vreun loc de muncă potrivit specialității obținute. De altminteri, nici tinerii care fac studii la colegii sau universități din Cahul, Chișinău sau Bălți nu se bucură de un tratament mai civilizat.

Nu mai e cazul să amintim câte înjosiri și nedreptăți îndură, cum sunt terorizați cei care au redobândit cetățenia română… Ca și cei care au curajul de a se declara români, respectiv, vorbitori de limbă română. În condițiile în care cărțile, ziarele și revistele de la București, Galați sau Chișinău nu mai au nicio șansă de a ajunge la destinatarii din satele și orașele sud-basarabene, aceste nefericite localități sunt inundate de tone de maculatură „moldovenistă“, mai simplu spus – antiromânească. S-a ajuns până într-acolo încât se reduce drastic, consecvent, metodic (și cu totul nejustificat) numărul de curse de autobuze sau microbuze cu destinația Cahul sau Chișinău sau oricare altă localitate din R. Moldova, numai ca să se limiteze, până la o eventuală suspendare, a oricăror legături între frații de neam, limbă și credință din actuala regiune Odesa a actualei Ucraine cu cei din Republica Moldova și chiar din… actuala regiune Cernăuți a aceleiași actuale Ucraine!… De barierele care se pun pentru a zădărnici legăturile dintre sud-basarabeni și frații lor din dreapta Prutului, cu regret, nici nu face să vorbim: se pare că sârma ghimpată ridicată pe Prut de către sovietici a fost transformată într-un nou Zid al Berlinului, de către „bravii” fii ai Ucrainei independente, stat a cărui conducere pretinde a avea aspirații europene.

De fapt, avem deja toate motivele să numim această nouă frontieră de pe Prut „Zid al plângerii”, căci lista nelegiuirilor la care se dedau autoritățile ucrainene în județele de sud ale Basarabiei istorice poate fi continuată la infinit. Dincolo de interdicții, presiuni, intimidări – care, firește, nu au nimic bun încât nu le dorim nici dușmanilor noștri – poate cea mai mare tristețe o provoacă dezbinarea oamenilor de același sânge și „stricarea” unora, poate chiar a multora, prin asmuțare împotriva conaționalilor, prin falsificări și minciuni predicate non-stop, încât, uneori, se creează impresia că conducerea de la Kiev nu mai are niciun fel de probleme decât să-i deznaționalizeze, să-i terorizeze, să-i înjosească zi de zi pe moldovenii / românii din aceste raioane. Cu regret, unii conaționali de-ai noștri de la sud (dar și de la nord) cad în capcana pe care le-o întinde monstruoasa „Bezpieka” (Securitate) ucraineană; alții, din lașitate sau din comoditate acceptă a fi – nu cetăţeni loiali ai statului ucrainean, cum sunt majoritatea absolută a moldovenilor / românilor din sudul Basarabiei –, ci de a se face slugi ascultătoare și credincioase ale unor autorități cu comportament criminal și / sau complici, părtași ai unor ticăloși „lideri” de pretinse organizații chipurile reprezentative, „moldovenești” (ghilimelele aici sunt absolut necesare).

În acest context sumbru, apăsător, jalnic, deplorabil, ni se pare și mai demnă de laudă și admirație îndărătnicia, forța, rezistența, dorința nestrămutată a unor oameni din sudul Basarabiei de a rămâne ceea ce sunt de la Dumnezeu – români într-o țară străină. Unii, pe deasupra, încearcă a-i dumeri și pe alți conaționali de acolo de dreptatea lor, de necesitatea de a-și păstra integritatea și demnitatea națională și pur umană. Printre acești adevărați eroi ai acelor locuri, în timpurile noastre, se află și dl Tudor Iordăchescu, cunoscut și apreciat departe de satul natal după lansarea monografiei Hagi Curda (Camâșovca). Un sat românesc din Basarabia istorică (Chișinău, Editura „Prometeu”, 2011. Autorul proiectului, coordonator și imagini dr. Vasile Șoimaru). Cartea la a cărei elaborare dânsul a muncit mai mulți ani, în scurtul răstimp de la apariție s-a bucurat de un frumos succes, interesul față de acest volum monografic fiind în continuă creștere. Lucru firesc, doar hagicurdenii nu au mai avut așa ceva, mai mult încă: dacă la noi, în R. Moldova, elaborarea monografiilor consacrate diferitelor localități e un fenomen frecvent, aproape că general, apoi acolo, unde conaționalii noștri au devenit minoritari, străinii au grijă de a-și ticlui cât mai multe istorii proprii, pentru a-și justifica prezența pe aceste pământuri, neglijând intenționat sau chiar împiedicând scrierea și a unor istorii ale locuitorilor ce dețin adevăratul statut de băștinași. Om simțitor și iubitor al baștinei străbune, dl Tudor Iordăchescu nu vrea ca ai săi consăteni și compatrioții din localitățile megieșe, risipite în raioanele de la sudul Basarabiei, să-și uite obârșia și nici să se lase speriați și descurajați de agresorii de la conducerea regiunii. Tocmai de aceea, în pofida intimidărilor la care a fost supus el însuși și familia sa, Tudor Iordăchescu ține, cu tot dinadinsul, să ofere în continuare un exemplu cum nu trebuie să te lași bătut, nici să faci pe plac răuvoitorilor neamului.

…Lecturând textul monografiei ți se umple sufletul de tristețe și durere de ce se întâmplă în sudul Basarabiei, de nenorocirile continui pe care le este dat să le îndure conaționalii noștri de pe această palmă de pământ românesc. Pe de altă parte, sufletul mi s-a luminat, totuși, văzând admirabila îndărătnicie a autorului nostru, curajul cu care înfruntă el durerile personale și pe cele ale consătenilor; când mi-am dat seama că visul ucrainenilor de a-i corupe, de a-i face trădători și vânzători de neam pe hagicurdeni și pe alți băștinași din partea locului este departe, poate chiar foarte departe de a se realiza!… Dovadă e și faptul că T. Iordăchescu nu a completat manuscrisul cu laude aduse autorităților pentru nenumăratele lor isprăvi cu totul urâte, reprobabile, fără pic de omenie. Nici cu justificări ale cedărilor comise de unii conaționali mai slabi de caracter, care se schimbă după cum le cer liderii din centrul raional sau din capitala regiunii. Astfel, cititorii cărții vor afla amănunte privind venirea ocupanților, realități neștiute din anii celui de-al Doilea Război Mondial, precizări despre grozăviile prin care au trecut oamenii noștri în timpul foametei și al deportărilor, un subcompartiment al cărei s-ar putea intitula Ucrainizarea (rusificarea) continuă ori, poate și mai potrivit pentru situaţia de acolo – Tragedia (terorizarea) băștinașilor în sudul Basarabiei nu mai are capăt.

…Cu doi ani în urmă, în prefața cărții, îmi exprimam speranța că apariția monografiei îi va uni pe hagicurdeni, le va consolida rândurile cam risipite de noua stăpânire și rărite de exodul masiv al basarabenilor spre alte limanuri, cu nădejdea că vor găsi măcar acolo o viață mai bună, mai liniștită, mai demnă. Rămân la aceeași idee și acum, când scriu aceste rânduri cu următoarea precizare: am o mare dorință ca adevărul și dragostea ce străbat din filele adunate de Tudor Iordăchescu să lumineze mințile și sufletele la cât mai mulți consăteni și, în general, basarabeni. Numai în acest caz, autorul nostru, ca și celelalte persoane implicate în editarea monografiei, s-ar putea considera împliniți ca fii ai unui neam care, deocamdată, n-a putut fi doborât de nenorocirile ce s-au abătut continuu peste plaiurile noastre binecuvântate de Sus.

Vlad POHILĂ

Martie 2013



Un post-scriptum ce se impune



Am mai scris și cu alte ocazii despre cartea satului Hagi Curda, despre importanța ei pentru sătenii și fii satului, pentru alți consângeni aflați într-o situație similară. Parcă am spus destule, în aceste rânduri și totuși ceva a rămas „în afara paginii”. Și cele nespuse se cer a fi înșirate aici, pentru a împlini un crez, un ideal, un rost. Voi încerca să punctez absolut telegrafic gândurile restante.

…Aveam impresia că patrioții ucraineni luptă pentru stoparea rusificării populației țării lor, care a suferit nu mai puțin decât noi, românii basarabeni în perioada de ocupație sovietică. Dar, de unde!… Acești patrioți ucraineni – și nu am nicio îndoială că printre politicienii de la Kiev, Odesa, Cernăuți, Ujhorod etc. sunt și veritabili iubitori ai neamului lor – însă aceşti patrioţi, zic, preferă ca cele câteva sute de mii de români să fie rusificați, numai să nu învețe limba lor strămoșească, română.

…S-ar părea că ierarhii ucraineni, ortodocși ca și noi fiind, sunt extrem de îngrijorați de năvala tot mai agresivă a numeroaselor secte care nu știu de astâmpăr nici zi, nici noapte. Iată însă că și ierarhii ucraineni preferă ca românii din sudul Basarabiei, ca și cei din actualele regiuni Cernăuți și Transcarpatică, mai bine să înmulțească numărul sectarilor (numiți, nu întâmplător, de un teolog grec „cel mai mare pericol al ortodoxiei”) decât să-şi manifeste iubirea de Dumnezeu în limba unei Biserici-surori, la urma urmei – în limba mamei, cum, printre altele, preconiza și Fiul Domnului, Iisus Hristos.

…Trăiam cu iluzia că politicienii ucraineni, făuritori ai statului lor independent, militează pentru consolidarea poporului lor, extrem de dispersat: în „apuseni” şi „răsăriteni”, „pro-occidentali” şi „pro-orientali”; filoruşi înflăcăraţi din zona industrială Doneţ şi adepţi înverşunaţi ai separării Crimeii prin alipirea ei la Rusia; ortodocşi, greco-catolici (uniţi) şi catolici etc., etc. În realitate, însă, liderii de la Kiev, în complicitatea cu tot soiul de lideraşi de la Odesa şi de la Cernăuţi îi dezbină pe românii din Ucraina în români şi „moldoveni”, scuipând pe adevărul istoric, ştiinţific, lingvistic; sfidând opiniile unor somităţi ca M. Eminescu sau N. Iorga, părerile unor savanţi de talie mondială, dar făcând pe plac unor secături de teapa lui V. Stati ori A. Fetescu. Acesta să fie oare adevăratul nivel al liderilor politici ai Ucrainei independente?

Sunt doar trei aspecte ale prigoanei la care-s expuși mereu conaționalii noștri din Hagi Curda și din alte localități românești ale actualei Ucraine. Ce alta poate demonstra asemenea atitudine decât o ură zoologică a ucrainenilor față de concetățenii lor de etnie românească? Însă nu numai aceasta scoate la iveală agresivitatea ucrainenilor față de moldovenii / românii ajunși, printr-o tristă ironie a sorții, cetățeni ai Ucrainei. Desigur, ies la suprafaţă şi nişte penibile complexe ale noilor autorități ucrainene: modestia vocației de a guverna normal, dar și aceasta înăbușită de dorința arzătoare de a-și manifesta apucăturile de „stăpân”, de „șef”, de „patrician”. Este la mijloc un oribil sindrom microimperialist și / sau neoimperialist, în care mulți lideri ucraineni se complac ca într-o unică, poate și ultimă șansă de a fi și ei mai mari peste cineva. Nu au învățat nimic politicienii șovini de la Kiev de la frații lor de pe butoiul de praf de puşcă din Balcani, nicio concluzie nu au tras din „lecția iugoslavă”. Sau poate pur și simplu nu le place să admită adevărul elementar că cine prigonește ca sârbul, ca sârbul își va frânge și gâtul, și țara cârpită nu numai din teritorii, dar și din dureri străine. În ultimă instanță însă, cruzimea nestăvilită cu care ucrainenii îi apasă, îi prigonesc, îi umilesc pe românii sud-basarabeni și nord-bucovineni trădează și o mare teamă, o frică obsesivă… Vom menţiona că de asemenea sentimente sunt dominați nu numai ucrainenii, ci și alții, ba chiar toți străinii ce devin peste noapte stăpâni pe pământuri, oameni și destine care nu au cum să le aparțină de drept.

A-i apăra pe conaționalii noștri de ura și cruzimea autorităților ucrainene este o datorie de onoare, dar și una pur omenească și a Bucureștiului, și a Chișinăului. A-i sprijini acum, când se află la grea restriște, înseamnă a proceda cum au făcut, în situații poate și mai dificile, marii noștri înaintași: Eminescu, Hasdeu, Maiorescu, Kogălniceanu, N. Iorga, câți alții!… Tipărirea și difuzarea unor cărți ce povestesc adevărul despre noi, ce pledează pentru dreptatea și drepturile băştinaşilor este, la ora actuală, cel mai sincer și cel mai sigur mod de a întinde o mână de ajutor fraților noștri de la miază-zi și de la miază-noapte, ajunși, mai mult decât noi, pe culmile disperării despre care vorbea Emil Cioran cu exact opt decenii în urmă.

Vl. P.

Ofiţerii români sub acoperire, rup tăcerea în privinţa UDMR şi a Ţinutului Secuiesc

$
0
0

SRI despre Secui și UDMR


Viitorul României.
Ofiţerii români sub acoperire, rup tăcerea în privinţa UDMR şi a Ţinutului Secuiesc


Posted on 11 mai 2013 by newsinfo1000




Pentru că rapoartele lor privind situaţia Ţinutului Secuiesc, a iredentismului maghiar şi a imixtiunilor politice ale politicienilor din Ungaria în treburile interne ale României sunt ignorate de autorităţi, ofiţeri sub acoperire îşi publică informaţiile pe forumul Wikileaks.Într-una din postările pe forumul Wikileaks, un ofiţer dezvăluie faptul că deşi a trimis sute sesizări şi memorii către autorităţile române cu privire la Ţinutul Seciuesc şi la matrapazlâcurile produse de maghiari şi de liderii UDMR, însă au fost igonrate cu desăvârşire.


Disoluţia autorităţii statului român (şi probabil a statului în sine) poate fi observată cu certitidine în poziţia oficialităţilor vis-a-vis de problema Ţinutului Secuiesc. Îndrăznesc a o numi problemă, întrucât chiar de la începutul anilor ’90, SRI şi SIE avertizează constant factorul politic (şi uneori organele de urmărire penală competente a aborda problema din punct de vedere juridic) de pericolul reprezentat de iredentismul maghiar şi acţiunile ilegale întreprinse de UDMR, organizaţiile paramilitare maghiare, cetăţenii români de etnie maghiară şi cetăţenii maghiari aflaţi pe teritoriul României.


Trebuie să fim conştienţi de resursele financiare, materiale şi umane relativ consistente alocate de serviciile de informaţii româneşti pentru această chestiune, resurse care provin din buzunarul nostru, al tuturor. Rezultatele muncii ofiţerilor de informaţii în această chestiune sunt considerabile şi deloc de neglijat. Acestea sunt comunicate constant factorilor responsabili, şi mai ales factorului politic care… tace!


Motivele pentru care, din anii ’90, partidele politice au ignorat toate avertizările serviciilor de informaţii pe această chestiune, sunt pe cât de clare, pe atât de josnice: păstrarea puterii politice, dată fiind alianţa cu UDMR. Alianţa cu o organizaţie culturală al cărei statut de partid politic este în cel mai bun caz incert. Dacă privim problema din punct de vedere strict legal, UDMR nu este (încă?) un partid politic aşa cum o cer legile româneşti. Şi asta în timp ce altor partide româneşti li se resping cererile de înfiinţare… Oricând, oricine poate invoca această situaţie în faţa legii. Nu o face nimeni! Există instituţii care chiar au această obligaţie. Aceeaşi indolenţă vinovată!


Şantajul politic constant şi scenetele regizate de UDMR (recunosc, cu multă abilitate politică) la adresa tuturor guvernelor la care a fost parte, se pare că sunt destul de eficiente. Politicienii români cedează uşor, pentru a-şi păstra locul la putere.


Lupta pentru autonomia Ţinutului Secuiesc trebuie sprijinită material de Ungaria – susţine chiar vicepreşedintele Parlamentului maghiar. Afirmaţia a fost facută la o serbare secuiască desfăşurată în judeţul Mureş.


Vicepreşedintele Parlamentului Ungariei Balczo Zoltan, din partea formaţiunii de extremă dreaptă Jobbik, a declarat că Guvernul Ungariei ar trebui convins să sprijine lupta pentru autonomie, nu numai moral, ci şi material. Vicepreşedintele Parlamentului Ungariei Balczo Zoltan a făcut aceste declaraţii în faţa câtorva sute de persoane participante la “serbarea secuiască” de la Ghindari , judeţul Mureş.


El a subliniat că Guvernul şi Parlamentul Ungariei trebuie convinse să sprijine lupta pentru autonomia Ţinutului Secuiesc, arătând că, apoi, Executivul ţării vecine ar trebui să sprijine acest proiect “nu numai moral, ci şi material”.


Ofiţerul recomandă şi măsurile ce trebuiesc luate de autorităţile statului cu privire la problematica maghiarimii:


- reprezentanţii Parchetului ar trebui să se sesizeze din oficiu (au această obligaţie legală, sesizarea din oficiu nefiind o alegere, ci o obligaţie de serviciu!) de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de Codul Penal şi legile speciale în vigoare (Codul penal, partea specială, titlul I – Infracţiuni contra siguranţei statului şi Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României). Competenţa materială şi teritorială o au Parchetele din judeţele în care sunt savârşite faptele penale amintite mai sus. Niciun procuror din cadrul acestor Parchete nu s-a sesizat niciodată din oficiu cu privire la aceste fapte, încălcându-şi grav obligaţiile de serviciu. Aceeaşi indolenţă profesională se manifestă şi la nivelul Parchetului General, care nu înţelege a trage la raspundere procurorii care aveau obligaţia legală de a întocmi sesizări din oficiu cu privire la faptele penale despre care vorbim. De asemenea, reprezentanţii Parchetului sunt obligaţi a proceda la efectuarea de acte premergătoare sau la începerea urmăririi penale (după caz) în toate cazurile în care SRI a trimis informări cu privire la aceste fapte. Niciodată nu s-a întâmplat acest lucru. De ce?


- Ministerul Afacerilor Externe trebuie să îşi exprime poziţia oficială cu privire la acest subiect şi să acţioneze în consecinţă. Inerţia acestui minister este monumentală.


- Aleşii noştri din Parlamentul European ar trebui să îşi exprime poziţia în legatură cu Ţinutul Secuiesc. Nu o fac, deşi toţi ştiu că au susţinerea colegilor din acest for. Şi nu o fac în virtutea unor înţelegeri politice meschine care vizează… aţi ghicit, menţinerea puterii, machiată ca menţinere a alianţei politice.


Orice cetăţean român şi orice persoană juridică română se poate adresa instanţei de judecată pentru constatarea neconformităţii UDMR cu Legea partidelor politice. Dezbaterile pe această temă sunt ample, însă rezolvarea este simplă şi la îndemână instanţelor de judecată.

Legislaţia română ne oferă suficiente pârghii pentru demararea tuturor acestor acţiuni, iar ignorarea lor cu bună ştiinţă de către organele competente reprezintă infracţiuni cu privire la îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Sursa http://www.exclusivnews.ro/

Consiliul Legislativ avizează negativ iniţiativa legislativă promovată de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor (MCC)

$
0
0
Consiliul Legislativ avizează negativ iniţiativa legislativă promovată de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor (MCC)PDFEmail
Monitorul Oficial al României, PARTEA 3: AVIZ nr. 308 din 22 aprilie 2013 (aviz publicat în Monitorul Oficial, joi 23 mai 2013) referitor la iniţiativa legislativă a cetăţenilor privind revizuirea Constituţiei României
Constituţia Cetăţenilor : 
Miscarea pentru Constitutia Cetatenilor - NOUA Constitutie a Romaniei 2013
Forum CONSTITUŢIONAL: Revizuirea Constituţiei României - Noua Constituţie 2013 

Ioan Roşca : opinii la Proiectul de LEGE privind Revizuirea Constituţiei României - promovat de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor 2013 
***
Analizând iniţiativa legislativă a cetăţenilor privind revizuirea Constituţiei României, formulată de un comitet de iniţiativă
 în baza prevederilor Legii nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, republicată, şi transmisă de împuternicitul comitetului de iniţiativă, cu Adresa înregistrată la Consiliul Legislativ sub nr. R475 din 25 martie 2013,


CONSILIUL LEGISLATIV: În temeiul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/1993, republicată, şi al art. 46 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Legislativ, precum şi al art. 3 alin. (2) din Legea nr. 189/1999, republicată, avizează negativ iniţiativa legislativă, pentru următoarele considerente:

1.Prezenta iniţiativă legislativă a cetăţenilor are ca obiect de reglementare revizuirea Constituţiei României, republicată, fiind formulată în temeiul art. 150 din Legea fundamentală.
Conform Expunerii de motive, intervenţiile legislative propuse vizează, în principal, următoarele aspecte:

- instituirea unui Parlament unicameral compus din maximum 300 de parlamentari;

- instituirea unui număr de maximum două mandate pentru toate funcţiile elective;
- participarea la vot obligatorie;
- stabilirea zilei naţionale pe data de 9 Mai, precum şi stabilirea ca imn naţional al României a melodiei "Trăiască România, Trăiască Tricolorul";
- afirmarea faptului că România este continuatoarea de drept a Daciei şi a statului naţional şi unitar constituit în anul 1918;
- o reală şi completă separaţie şi independenţă a puterilor în stat, prin alegerea de către popor a conducătorilor autorităţilor fundamentale şi a tuturor magistraţilor.


Prin obiectul său de reglementare, iniţiativa legislativă se încadrează în categoria legilor constituţionale, fiind incidente prevederile art. 151 din Legea fundamentală.

2.Constituţia reprezintă baza întregului sistem juridic al unui stat şi trebuie să aibă un caracter vizionar pentru a răspunde cerinţelor şi necesităţilor actuale şi viitoare care apar în evoluţia unui stat, ea reflectând stadiul dezvoltării şi modernizării societăţii. Prin Constituţie sunt reflectate interesele tuturor cetăţenilor unui stat, imprimându-i, astfel, o valoare supremă ce determină respectul de care trebuie să se bucure Legea fundamentală. În Constituţia unui stat democratic sunt consacrate principiile vieţii economice, sociale, politice şi juridice care îşi au corespondent în valorile fundamentale pe care statul le promovează şi le apără.

Ca atare, Constituţia unei ţări reglementează aspectele cele mai importante şi generale ale ordinii juridice ale societăţii, principiile şi liniile directoare, formulate într-un limbaj concis, sobru, accesibil şi previzibil, fără detalierea unor aspecte care să încarce inutil normele constituţionale, aspecte ce vor fi reglementate în detaliu în legislaţia subsecventă. Constituţia reglementează, printre altele, principiile generale de organizare a statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, precum şi autorităţile publice fundamentaleForţa juridică a Constituţiei este supremă, fapt ce o situează în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întregului sistem legislativ cu dispoziţiile ei.

În acest context, semnalăm că prezenta iniţiativă cetăţenească conţine ipoteze juridice care nu se corelează cu reglementările Uniunii Europene şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, cuprinde norme contradictorii cu reglementările constituţionale rămase nemodificate şi excede cadrului reglementării fundamentale, învestite cu forţă juridică superioară, printr-o serie de norme care nu au caracter de principiu sau de generalitate şi care nu trebuie să se regăsească la nivelul Legii fundamentale, astfel cum se va reliefa în cele ce urmează.

3.Referitor la textul propus la pct. 2 pentru art. 2 alin. (1), precizăm că excluderea posibilităţii exercitării suveranităţii naţionale de către popor prin organele sale reprezentative, prevăzută în prezent de textul Legii fundamentale, are ca efect instituirea unui regim de suveranitate populară. Aşa cum se subliniază în doctrină[1], una dintre principalele consecinţe ale acestei concepţii asupra suveranităţii este aceea că, "întrucât poporul este titularul suveranităţii, iar suveranitatea nu poate fi alienată, democraţia trebuie să se realizeze direct(iniţiativa legislativă populară, veto legislativ popular, referendum etc.)".Fundamentarea exercitării suveranităţii de stat în aceşti termeni face însă imposibilă calificarea Parlamentului drept "organ reprezentativ suprem al poporului român"aşa cum se prevede în art. 61 alin. (1) din Constituţie, rămas nemodificat. În plus, principiul suveranităţii populare nu este dus la ultimele lui consecinţe prin proiect, întrucât, cu excepţia unei legi organice care ar urma să fie adoptată prin referendum [art. 3.2 alin. (3), astfel cum este propus la pct. 5], adoptarea legilor rămâne o atribuţie a Parlamentului.

4. Norma propusă la pct. 3 pentru art. 3 alin. (1.1) nu poate fi acceptată, întrucât acordarea posibilităţii cetăţenilor străini şi apatrizilor ca, în anumite condiţii, să poată dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor este necesară ca urmare a faptului că România este stat membru al Uniunii Europene cu drepturi şi obligaţii depline, motiv pentru care ţara noastră trebuie să respecte reglementările tratatelor Uniunii Europene, inclusiv pe aceea referitoare la asigurarea liberei circulaţii a persoanelor (art. 45 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene). Această posibilitate a fost acordată prin Legea de revizuire a Constituţiei din anul 2003. 

Precizăm că, analizând respectiva normă, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 148/2003, a subliniat următoarele
"Integrarea României în Uniunea Europeană presupune respectarea dispoziţiilor acquis-ului comunitar privitoare la libera circulaţie a capitalurilor, la drepturile cetăţenilor europeni de a investi şi de a dobândi bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţenii români. Curtea Constituţională observă că posibilitatea realizării acestor obiective este îngrădită de dispoziţiile art. 41 alin. (2) teza finală din Constituţia României, prin care se interzice cetăţenilor străini şi apatrizilor să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor. Pentru înlăturarea acestei interdicţii şi pentru instituirea unor garanţii ale dreptului de proprietate privată se propune modificarea art. 41. Prima modificare vizează denumirea articolului, în sensul că, în locul denumirii "Protecţia proprietăţii private", se propune sintagma "Dreptul de proprietate privată" Cea de-a doua modificare vizează chiar alin. (2) al art. 41. În noua redactare proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, iar cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea organică, precum şi prin moştenire legală. Curtea Constituţională constată că sunt înscrise în această nouă redactare suficiente garanţii constituţionale pentru exercitarea acestui drept în conformitate cu interesul general şi cu respectarea prevederilor acquis-ului comunitar."Pe cale de consecinţă, este evident că nu poate fi acceptată modificarea art. 3 alin. (1.1), întrucât se exclude posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor ca, în anumite condiţii, să poată dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor. În plus, în textul propus pentru art. 3 alin. (1.1), precizăm că persoanele juridice sunt entităţi cu personalitate juridică proprie, ale căror drepturi şi obligaţii sunt distincte de cele ale persoanelor fizice, astfel încât nu se poate afirma că un drept ar putea aparţine cetăţenilor români "constituiţi în persoane juridice române".

5.Cu privire la pct. 4, precizăm că norma din cuprinsul art. 3.1 alin. (2) ridică problema succesiunii statelor din punctul de vedere al dreptului internaţional, problemă care apare atunci când au loc modificări teritoriale care conduc la apariţia unor noi state. "Mutaţiile pe care un teritoriu este susceptibil să le sufere şi care dau naştere unor situaţii calificate în dreptul internaţional drept «succesiune»"[2] sunt: reunirea mai multor state într-un singur stat; dezmembrarea unui stat; separarea sau secesiunea şi transferul de teritorii. Statul succesor nu este un simplu moştenitor al drepturilor şi obligaţiilor statului predecesor. În prezent, în dreptul internaţional contemporan, succesiunea statelor este reglementată prin Convenţia referitoare la succesiunea statelor la tratate, adoptată la Viena în anul 1978, şi prin Convenţia referitoare la succesiunea statelor în ceea ce priveşte bunurile, arhivele şi datoriile, adoptată la Viena în anul 1983. Mai mult, Guvernul României a încheiat înţelegeri internaţionale referitoare la acest aspect, cum ar fi Protocolul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Croaţia privind succesiunea la acordurile încheiate între România şi Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, semnat la Bucureşti la 5 martie 2004, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 951/2004. Prin urmare, statul român nu poate fi "moştenitorul de drept" al statului naţional şi unitar, aşa cum se propune prin proiect.

Având în vedere că alin. (3) prevede că"statul român este obligat să militeze, necontenit, şi să facă toate demersurile necesare pentru Reîntregirea Patriei (...) cu respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului internaţional", precizăm că modalităţile de modificare a teritoriului admise de dreptul internaţional contemporan sunt următoarele[3]: modificările intervenite ca urmare a procesului de decolonizare; desprinderea unor teritorii de la un stat şi formarea unui[4] sau unor state independente[5]; alăturarea la teritoriul unui alt stat ori alăturarea unor state, în întregul lor, la alte state[6]. Indiferent însă de modalitatea de dobândire sau de modificare a teritoriului, admisă de dreptul internaţional, aceasta trebuie să aibă ca fundament consimţământul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriul în cauză[7]. În caz contrar, s-ar încălca cel puţin două dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional, şi anume: neamestecul în treburile interne ale altor state şi dreptul popoarelor la autodeterminare. Prin urmare, referirea, în cuprinsul normei, la obligaţia statului român de a face toate demersurile pentru "Reîntregirea Patriei" vine în contradicţie cu principiile dreptului internaţional.

6.Norma propusă la pct. 7 pentru art. 6 alin. (3) este identică cu norma propusă într-un alt proiect de revizuire a Legii fundamentale, proiect care a făcut obiectul analizei Curţii Constituţionale în cuprinsul Deciziei nr. 799/2011. în respectiva decizie, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "Textul introdus, care prevede obligaţia autorităţilor publice de a consulta organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în legătură cu deciziile privind păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi religioase, dă expresie obligaţiei statului de recunoaştere şi garantare pentru această categorie de persoane a dreptului la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor, prevăzută de alin. (1) al aceluiaşi articol, constituind una dintre modalităţile de garantare a dreptului la care textul constituţional face referire.

Această modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Curtea reţine. însă, că reglementarea modalităţilor în care statul garantează dreptul la identitate al minorităţilor naţionale nu este de domeniul Constituţiei, ci al legii, ridicarea la rang de principiu constituţional a uneia dintre aceste garanţii negăsindu-şi justificarea. În situaţia în care se va menţine această reglementare, pentru ca deciziile organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale privitoare la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi religioase să nu contravină principiilor de egalitate şi nediscriminare faţă de ceilalţi cetăţeni români, ar trebui să se prevadă şi obligaţia acestor organizaţii de a consulta în scris autorităţile publice în legătură cu deciziile pe care urmează să le adopte".


7. Precizăm că norma preconizată la pct. 10 pentru art. 13 alin. (1) este identică cu cea aflată în vigoare, motiv pentru care propunerea de modificare a acestui text nu se justifică. Totodată, semnalăm că dispoziţia propusă pentru alin. (2) referitoare la dezbaterile publice în limba română la toate nivelurile administraţiei publice nu poate fi acceptată, întrucât contravine obligaţiilor asumate de România prin ratificarea, prin Legea nr. 33/1995, a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, precum şi prin ratificarea, prin Legea nr. 282/2007, a Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992.

În conformitate cu prevederile Cartei, la nivel constituţional se regăsesc norme care asigură posibilitatea folosirii limbii minorităţilor naţionale în învăţământ, justiţie, autorităţile administraţiei publice locale. Amintim, în acest sens, dispoziţiile art. 32 alin. (3) din Legea fundamentală, rămase nemodificate, potrivit cărora dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. De asemenea, dispoziţiile art. 120 alin. (2), rămase nemodificate, prevăd asigurarea folosirii, în scris şi oral, a respectivei limbi a minorităţii naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă (20% conform prevederilor din Legea administraţiei publice locale). În acest context, amintim şi dreptul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice, care este consacrat de art. 128 alin. (2) din Legea fundamentală, normă rămasă, de asemenea, nemodificată.

8. Referitor la textul propus la pct. 12 pentru art. 16 alin. (3), relevăm că acest alineat a cunoscut o modificare esenţială prin revizuirea Constituţiei din anul 2003, în sensul că, faţă de perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, s-a considerat că nu mai este justificată interdicţia accesului la aceste funcţii şi demnităţi a cetăţenilor români care au şi o altă cetăţenie. Soluţia propusă prin proiect revine la vechea redactare, care permitea accesul la funcţiile şi demnităţile publice a celor care aveau numai cetăţenia română[8]. Pentru aceste considerente, norma propusă nu poate fi acceptată.

9. La art. 32 alin. (2), astfel cum este propus la pct. 16[vezi punctul 14], semnalăm că eliminarea posibilităţii desfăşurării învăţământului într-o limbă de circulaţie internaţională şi în cadrul unităţilor de învăţământ de stat constituie o restrângere a dreptului la învăţătură, generatoare de discriminare pentru persoanele care nu dispun de posibilităţile materiale de a urma cursurile unor "şcoli private".

10. Cu privire la textul propus la pct. 20[pct.18] pentru art. 36 alin. (3), referitor la obligativitatea votului, semnalăm că regimul juridic al dreptului de vot trebuie interpretat sistematic, luând în considerare prevederile art. 62, astfel cum sunt propuse la pct. 32, precum şi dispoziţiile art. 81, rămase nemodificate, referitoare la alegerea membrilor Parlamentului şi a Preşedintelui României, care prevăd că "membrii Parlamentului (...) sunt aleşi prin vot universal, uninominal, egal, direct, secret şi liber exprimat". În ceea ce priveşte votul liber exprimat, în doctrină[]9 se apreciază că acesta "vizează, pe de o parte, faptul că exprimarea voinţei cetăţenilor în alegeri nu trebuie viciată în niciun fel, iar, pe de altă parte, faptul că votul nu este obligatoriu. În România participarea la vot nu este obligatorie pentru niciun fel de alegeri, cetăţenii având opţiunea liberă de a participa sau nu la scrutin".

Sub acest aspect, relevăm faptul că dreptul la vot este încadrat în categoria drepturilor fundamentale (prevăzute la capitolul II al titlului II din Constituţie), şi nu a îndatoririlor fundamentale (prevăzute la capitolul III al titlului II din Constituţie), astfel că titularul hotărăşte modalitatea de exercitare a acestuia. În aceeaşi opinie se susţine că unele state, precum Grecia sau Belgia, folosesc votul obligatoriu, însă problema cea mai dificilă este stabilirea sancţiunilor în caz de neexercitare a votului. În astfel de state, votul devine nu doar un drept, ci şi o obligaţie pentru care însă este greu de aplicat o sancţiune corpului electoral.

11. Referitor la textul propus la pct. 23[punctul 21 MCC] pentru art. 44 alin. (6)apreciem că prevederea actuală a modalităţii de despăgubire în caz de expropriere sau de folosire a subsolului proprietăţilor imobiliare reprezintă o garanţie a dreptului de proprietate, a cărei suprimare depăşeşte limitele revizuirii, potrivit art. 152 alin. (2) din Constituţie. Totodată, cu privire la alin. (8), care are ca finalitate eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii, semnalăm că norma s-a regăsit şi în proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, asupra căruia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 799/2011, reţinând că această prezumţie constituie o garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea a constatat că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia"Caracterul licit al dobândirii se prezumă", este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie. Curtea a subliniat în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996 sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.

12. Referitor la textul propus la pct. 31 pentru art. 61 alin. (2)potrivit căruia Parlamentul este alcătuit dintr-o singură Cameră, semnalăm că o astfel de soluţie legislativă a fost prevăzută şi în proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei asupra căruia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 799/2011. Cu această ocazie, instanţa de contencios constituţional a arătat că această modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra căreia se vor pronunţa participanţii la procedura de revizuire a Constituţiei.

Nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni, tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea unicamerală. Curtea a reţinut în acest sens că, în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin "Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris" al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţională era unicamerală - Marea Adunare Naţională. După Revoluţia din Decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului.Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional.

Avantajele pe care structura bicamerală a forului legiuitor le prezintă sunt evidente. Astfel, se evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se vor împiedica reciproc să devină suport al unui regim autoritar. Totodată, se asigură dezbateri şi un cadru de analiză succesivă a legilor de către două corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferă o mai mare garanţie a calităţii actului legislativ. Adoptarea legilor în cadrul unui Parlament unicameral se face după mai multe "lecturi"succesive ale unui text....Fiind realizate însă de acelaşi corp legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate artificială sau pot fi suprimate din raţiuni de urgenţă. Bicameralismul determină ca a doua lectură a legii să se facă, întotdeauna, de o altă adunare, ceea ce este de natură să determine o percepţie critică accentuată. Se oferă astfel oportunitatea unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune şi colective de luare a deciziilor, conferindu-se amploare formării voinţei statului parlamentar. În plus, bicameralismul minimizează riscul dominaţiei majorităţii, favorizând dialogul între majorităţile din cele două Camere, precum şi între grupurile parlamentare. Cooperarea şi supervizarea legislativă sunt extinse în acest mod, demonstrându-se astfel că sistemul bicameral este o formă importantă a separaţiei puterilor; care nu funcţionează doar între puterile legislativă, executivă şi judecătorească, ci şi în interiorul celei legislative. Atât tradiţia care, fiind legată de fiinţa statului român, îl defineşte şi îl reprezintă, cât şi avantajele enunţate constituie puternice motive de reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una dintre cele două formule: unicameralism sau bicameralism.

13. La pct. 32 este de discutat dacă excluderea dreptului la un loc de deputat pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, prevăzut în prezent de art. 62 alin. (2), nu este de natură a crea o discriminare între cetăţenii care aparţin unor minorităţi naţionale. Avem în vedere că, aşa cum s-a subliniat în doctrină[10], această prevedere constituţională "permite cetăţenilor care aparţin unei minorităţi naţionale să-şi manifeste vocaţia electorală în cadrul unei organizaţii reprezentative".

Totodată, în literatura de specialitate[11] s-a reţinut că norma "reprezintă una din modalităţile prin care cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale îşi realizează propriile aspiraţii, la nivelul reprezentanţei naţionale".

14. La pct. 43, referitor la textul propus pentru art. 72 alin. (2), având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 799/2011, norma propusă nu poate fi acceptată, întrucât "vizează eliminarea inviolabilităţii parlamentare, ca formă a imunităţii parlamentare". Menţionăm că, în această decizie, s-a precizat că, întrucât "prin proiectul legii de revizuire a Constituţiei este eliminată inviolabilitatea parlamentarului, adică acea imunitate de procedură care protejează parlamentarul împotriva urmăririlor penale abuzive sau vexatorii, instituţia imunităţii parlamentare fiind astfel golită de conţinut. Curtea constată că modificarea propusă sub acest aspect este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de ari. 152 alin. (2) din Constituţie".

15. În sistemul constituţional actual este "instituţionalizat modelul executivului bicefal sau dualist", potrivit căruia "puterea executivă este repartizată echilibrat între şeful statului şi Guvern"[12].

Prin normele propuse însă, concepţia legiuitorului constituant este radical modificată, Preşedintele României exercitând puterea executivă în stat şi răspunzând în faţa poporului pentru buna funcţionare a Guvernului şi a tuturor instituţiilor publice care compun puterea executivă a statului [art. 80 alin. (1) şi (3), propuse la pct. 51]. În aceeaşi ordine de idei, proiectul prevede că Preşedintele României are drept de iniţiativă legislativă [art. 74 alin. (1) propus la pct. 46],"îl revocă pe prim-ministru" [art. 85 alin. (1) lit. a) propus la pct. 54], "aprobă hotărârile adoptate de Guvern" [art. 108 alin. (4) propus la pct. 74], "numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti" [art. 123 alin. (1) propus la pct. 85]. Totodată, "Guvernul răspunde politic numai în faţa Preşedintelui României pentru întreaga sa activitate" [art. 109 alin. (1) propus la pct. 75], iar "Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Preşedintelui pentru a emite ordonanţe de urgenţă în domenii care nu fac obiectul legilor organice" [art. 115 alin. (1) propus la pct. 81]. Noile soluţii juridice nu pot fi însă integrate în cadrul Legii fundamentale, alături de normele rămase nemodificate, care consacră un regim semiprezidenţial "atenuat", fiind în contradicţie cu acestea, creând confuzii şi, în consecinţă, fiind inaplicabile.

Amintim, în acest sens, norma prevăzută la pct. 5, care prevede adoptarea unei legi organice prin referendum, deşi, la art. 73 alin. (1), legile organice se adoptă de Camera Reprezentanţilor (Parlament), ori divergenţa dintre norma propusă la pct. 70 pentru art. 102 alin. (1), potrivit căreia Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, şi norma de la art. 80 alin. (1) şi (3), astfel cum este propusă la pct. 51, care prevede că Preşedintele României exercită puterea executivă şi răspunde în faţa poporului. Este adevărat că, potrivit acestei din urmă norme, exercitarea puterii executive de către Preşedintele României se realizează "în limitele stabilite de Constituţie", însă exercitarea conducerii generale a administraţiei publice reprezintă principala modalitate de manifestare a puterii executive în stat. Din acest punct de vedere, competenţele Preşedintelui României şi ale Guvernului, ca autorităţi executive, nu sunt suficient de bine delimitate prin proiect.

Şi în cadrul pct. 81 se constată o necorelare între norma propusă pentru alin. (1) al art. 115 şi norma de la alin. (4) al aceluiaşi articol, care rămâne nemodificată. Astfel, potrivit normei propuse pentru alin. (1), Preşedintele va emite ordonanţele de urgenţă în temeiul unei legi de abilitare adoptate de Parlament, soluţie care nu este corelată cu dispoziţiile art. 115 alin. (4), rămase nemodificate, potrivit cărora ordonanţele de urgenţă se adoptă de către Guvern. De asemenea, prin terminologia folosită, se creează o confuzie între cele două categorii de ordonanţe, ordonanţele simple, respectiv cele de urgenţă. În plus, adoptarea ordonanţelor de urgenţă "în domenii care nu fac obiectul legilor organice" este în contradicţie cu prevederile alin. (6), rămase nemodificate, care permit adoptarea ordonanţelor de urgenţă în toate domeniile, cu excepţia celor expres şi limitativ prevăzute de acest text. Totodată, semnalăm că norma propusă la pct. 85 pentru art. 123 alin. (1), potrivit căreia Preşedintele României numeşte prefecţii, nu este corelată cu dispoziţiile alin. (2), rămase nemodificate, potrivit cărora prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local.

16. Referitor la pct. 86-89, care cuprind norme referitoare la alegerea prin vot, de către popor, a judecătorilor şi procurorilorsemnalăm că o asemenea modalitate de accedere în funcţie nu poate fi acceptată, întrucât activitatea desfăşurată de aceştia este una de natură profesională, care urmăreşte înfăptuirea justiţiei, iar nu una reprezentativăAstfel, menţionăm că, spre deosebire de parlamentari, care sunt în serviciul poporului, magistraţii, deşi au ca scop apărarea ordinii de drept şi garantarea respectării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor, soluţionează cazuri concrete, în care sunt implicate interesele unor persoane determinate. În plus, votul presupune un mandat. Or, dacă parlamentarii au un mandat reprezentativ, activitatea judecătorilor şi procurorilor nu este şi nu are de ce să fie limitată în timp la unul sau mai multe mandate.

Totodată, la pct. 86, referitor la textul propus pentru art. 125 alin. (1)întrucât inamovibilitatea judecătorilor constituie o garanţie a realizării principiului independenţei justiţiei, eliminarea normei cu privire la acest aspect nu poate fi acceptată, întrucât depăşeşte limitele revizuirii Constituţiei consacrate de art. 152 alin. (2) din Legea fundamentală. Observaţia este valabilă şi în ceea ce priveşte norma propusă pentru alin. (4), privind revocarea din funcţie a judecătorilor prin referendum.

În vederea garantării independenţei judecătorilor, consacrată de art. 124 alin. (3), text rămas nemodificat, este necesar ca demiterea din funcţie a acestora să se facă pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege, şi nu ca urmare a manifestării discreţionare a voinţei corpului elector. Precizăm că, prin adoptarea unei soluţii precum cea prevăzută de proiect, s-ar deschide posibilitatea pronunţării unor soluţii prin care să se "mulţumească opinia publică", în detrimentul aplicării stricte a legii. Observaţia este valabilă, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte norma propusă la pct. 87 pentru art. 132 alin. (4), referitoare la revocarea din funcţie, prin referendum, a procurorilor.
17. În cuprinsul iniţiativei cetăţeneşti de revizuire a Constituţiei se regăsesc norme care nu sunt fundamentate, nu sunt complete, creează ambiguităţi, incoerenţe şi care nu pot fi acceptate la nivelul Legii fundamentale.

a) Astfel, referitor la art. 1 alin. (3) propus la pct. 1, precizăm că dragostea pentru semeni, pentru neam şi pentru ţară, omenia, ospitalitatea, meritul, cinstea, munca, hărnicia, spiritul de iniţiativă, cumpătarea şi economisirea reprezintă calităţi morale ale individului, şi nu ale unei colectivităţi.

De asemenea, cu privire la textul propus pentru art. 1 alin. (4),referirea la "puterea mediatică" şi la "puterea financiară"alături de enumerarea celor 3 puteri clasice - legislativă, executivă şi judecătorească -, nu poate fi acceptatăîntrucât cele două "puteri" nu corespund vreuneia dintre funcţiile prin care puterea se exercită în stat. Aşa cum s-a subliniat în doctrină[13], cele 3 funcţii principale prin care puterea se exercită în stat sunt funcţia legislativă, cea executivă şi funcţia judecătorească.

b) Referitor la textul propus la pct. 5 pentru art. 3.2 "Regiunile de dezvoltare", relevăm că regionalizarea s-a impus în ultimii ani în statele europene. În literatura de specialitate[14], regionalizarea este definită ca reprezentând "procesul prin care se realizează instituirea unei capacităţi de acţiune autonome, ce are ca obiectiv promovarea unui teritoriu infranaţional sau supralocal, prin mobilizarea mecanismului său economic şi, dacă este cazul, a raporturilor de solidaritate locală sau regională, precum şi a dezvoltării potenţialului său".

Introducerea acestui articol trebuia corelată, în primul rând, cu art. 3 alin. (3) din Legea fundamentală, rămas nemodificat, care reglementează modul în care este organizat din punct de vedere administrativ-teritorial statul român, dar şi cu capitolul V al titlului III, referitor la administraţia publică locală.

c) La art. 12 alin. (3), astfel cum este propus la pct. 9, semnalăm că stabilirea drept imn naţional a cântecului "Trăiască România, Trăiască Tricolorul" este inadecvată, întrucât, potrivit înregistrărilor din perioada respectivă, în varianta sa completă, interpretată în cadrul Cenaclului Flacăra înainte de Decembrie 1989, acesta cuprindea şi versul "Trăiască Ceauşescu, Partidul şi poporul!".

d) La art. 15 alin. (3), astfel cum este propus la pct. 11, precizăm că stabilirea unui moment de la care începe să curgă "dreptul de acţiune" în cazul săvârşirii unor infracţiuni nu este specifică dreptului penal. Este adevărat că, în sens larg, dreptul statului de a trage la răspundere o persoană care a săvârşit o infracţiune se naşte de la momentul comiterii respectivei infracţiuni, însă acest principiu este valabil pentru orice infracţiune, nu numai pentru cele avute în vedere de textul propus prin proiect.

e) La art. 34 alin. (1), astfel cum este propus la pct. 18considerăm că statul nu poate garanta "dreptul la sănătate", ci poate avea obligaţia de a lua măsurile necesare pentru ocrotirea sănătăţii populaţiei, aşa cum se prevede în textul actual al art. 34 alin. (1). În ceea ce priveşte referirea expresă la calităţile pe care trebuie să le îndeplinească hrana, precizăm că acestea nu sunt necesare, întrucât rezultă din prevederea, în alin. (2), a obligaţiei statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Totodată, menţionăm că obligaţia statului de a lua măsuri pentru a asigura accesul cetăţenilor la alimentaţie naturală, apă curată şi aer curat, prevăzută în norma propusă pentru art. 34 alin. (1.1), rezultă din dispoziţiile art. 35, potrivit cărora statul trebuie să asigure cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. De altfel, precizăm că formularea propusă prin proiect este discriminatorie, întrucât textul se referă exclusiv la "cetăţeni", în vreme ce prin art. 35 alin. (1) dreptul la un mediu sănătos este recunoscut, aşa cum este şi firesc, "oricărei persoane" aflate pe teritoriul României, nu doar cetăţenilor români.

f) La pct. 19, referitor la textul propus pentru art. 35 alin. (3), precizăm că includerea statului între entităţile care au îndatorirea de a proteja resursele naturale ale ţării şi mediul înconjurător este superfluă, întrucât această obligaţie a statului rezultă, indirect, din obligaţia prevăzută la alin. (2). în plus, întrucât animalele intră în sfera noţiunii de "mediu înconjurător", referirea expresă la ocrotirea acestora este, de asemenea, superfluă.

g) La pct. 24, referitor la art. 45, apreciem că soluţia legislativă privind prevederea competenţei exclusive a instanţelor judecătoreşti de a autoriza desfăşurarea de activităţi economice nu se justifică, întrucât excede funcţiei judiciare pe care o îndeplinesc respectivele instanţe. Pe de altă parte, alin. (4) al art. 45, care se referă în mod exclusiv la exercitarea activităţilor economice de către "cetăţeni", face ca, de principiu, să fie excluse de la control persoanele fizice şi juridice străine care desfăşoară astfel de activităţi pe teritoriul României.

h) Norma propusă pentru art. 47 alin. (1) la pct. 25 este incompletă, întrucât nu precizează cui anume ar urma să ceară cetăţenii dizolvarea Parlamentului şi demisia Preşedintelui României, şi nici procedura aplicabilă într-o astfel de situaţie. Referitor la norma propusă pentru alin. (1.1), considerăm că instituirea obligaţiei stabilirii, prin lege, a unor criterii, fie ele şi "elaborate ştiinţific", care să definească în mod concret toate elementele care compun noţiunea de "nivel de trai decent", este imposibil de realizat în practică.

i) La pct. 44, cu referire la textul propus pentru art. 72.1, precizăm că norma este incompletă, întrucât nu reglementează numărul de alegători care pot cere demiterea din funcţie a unui parlamentar şi organizarea referendumului şi nici cine anume finanţează cheltuielile aferente acestei operaţiuni. De altfel, se constată că referendumul capătă o altă accepţiune decât cea cunoscută, în sensul că tinde să devină singura modalitate de alegere sau de demitere a conducătorilor autorităţilor fundamentale şi a tuturor magistraţilor. Mai mult decât atât, în cuprinsul proiectului nu se reglementează finanţarea referendumurilor, indiferent de obiectul lor. În absenţa acestei reglementări, nicio astfel de normă nu poate fi operaţională.

j) La pct. 46, referitor la norma propusă pentru art. 74, soluţia legislativă privind eliminarea limitărilor referitoare la domeniul de reglementare a iniţiativelor legislative cetăţeneşti prevăzute în prezent de art. 74 alin. (2) este discutabilă. Menţionăm că, în doctrină, s-a subliniat că problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea au fost excluse din obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor pentru a se evita propunerile legislative demagogice[15].

k) Norma propusă la pct. 54 pentru art. 85 alin. (1) lit. k), prin instituirea unei sancţiuni radicale - dizolvarea Parlamentului în cazul nerespectării unui termen destul de scurt de 45 de zile în care trebuie să se pronunţe asupra respectivelor proiecte de lege - este de natură a avea efecte negative atât asupra calităţii actului de legiferare, cât şi asupra stabilităţii politice a ţării. În acelaşi context, amintim şi soluţiile propuse la pct. 118 pentru art. 151 alin. (2) şi (3), în condiţiile în care textul art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, rămâne nemodificat. Prin urmare, organizarea unui referendum pentru aprobarea proiectului de revizuire a Constituţiei, respins iniţial de către această autoritate, precum şi dizolvarea acestui for în situaţia în care proiectul este aprobat, astfel cum se propune la pct. 118aduc atingere principiilor statului de drept.

l) La pct. 76, precizăm că se impune modificarea, şi nu abrogarea art. 110, întrucât aspectele legate de încetarea mandatului Guvernului trebuie reglementate în mod expres la nivelul Legii fundamentale.

m) Referitor la norma propusă la pct. 82 pentru art. 118.1 alin. (6), menţionăm că aceasta are caracterul unei dispoziţii de incriminare, care nu este specifică unei Legi fundamentale, ci Codului penal. Mai mult decât atât, redactarea propusă este deficitară, întrucât prima parte a textului stabileşte o obligaţie (destul de neclar reglementată) în sarcina unor persoane juridice, în timp ce teza finală are în vedere pedeapsa aplicabilă unor persoane fizice. Precizăm, în plus, că stabilirea sancţiunii"confiscării întregii averi a făptuitorilor" nu este corectă nici în raport cu principiul stabilit prin art. 44 alin. (9), astfel cum este propus la pct. 23, şi nici în raport cu prevederile actuale ale art. 44 alin. (9), potrivit cărora sunt supuse confiscării numai anumite categorii de bunuri, şi nu întreaga avere a unei persoane. Din acest motiv, stabilirea unei astfel de sancţiuni apare ca o suprimare a unei garanţii a dreptului de proprietate, depăşind, astfel, limitele revizuirii consacrate de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

n) în legătură cu textul art. 135 alin. (2) lit. c), propus la pct. 90, precizăm că norma este contradictorie, întrucât veniturile obţinute din muncă aparţin prestatorilor muncii, prin urmare nu pot fi supuse unei "distribuţii echitabile". În ceea ce priveşte salariul minim brut şi salariul mediu brut, menţionăm că acestea reprezintă cifre statistice variabile, care nu pot fi reţinute la nivelul Constituţiei. Referitor la Fondul Naţional de Capital Distributiv care urmează "să fie utilizat pentru împroprietărirea cetăţenilor ţării cu capital productiv", semnalăm că norma propusă la alin. (2) lit. d) tinde să aducă atingere dreptului de proprietate privată al cetăţenilor, garantat de Constituţie, precum şi proprietăţii publice şi private a statului. La alin. (2) lit. l) norma are mai mult caracter declarativ şi nici nu s-ar putea concretiza în fapt, întrucât doar unele dintre domeniile enumerate pot furniza servicii publice gratuite şi numai în anumite condiţii.

o) La pct. 101, referitor la textul propus pentru art. 137.2 alin. (1), menţionăm că "administrarea legislaţiei naţionale" nu poate constitui obiectul de activitate al vreunei autorităţi publice, întrucât legile nu se administrează, ci se aplică.

p) Semnalăm că normele propuse la pct. 102, în corelare cu cele propuse la pct. 92-94, referitoare la Fondul Naţional de Pensii Publice, Fondul Naţional de Şomaj şi Fondul Naţional pentru Asigurări de Sănătate, par să înlocuiască bugetul asigurărilor sociale de stat prevăzut la art. 138 din Constituţie. Având în vedere că bugetul asigurărilor sociale de stat acoperă în prezent şi aceste drepturi de asigurări sociale, necuprinse în prezenta iniţiativă cetăţenească, normele propuse nu pot face obiectul revizuirii, deoarece ar avea ca rezultat suprimarea unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor.

r) La pct. 116, referitor la textul propus pentru art. 149, precizăm că, potrivit art. 108 alin. (4) teza finală din Constituţie, hotărârile care au caracter militar nu se publică. În plus, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele prevede că "În cazuri temeinic justificate, Parlamentul şi, respectiv, Guvernul pot hotărî ca textele anumitor tratate să nu fie publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, acestea urmând să fie comunicate tuturor instituţiilor interesate"Prin urmare, aprobarea de către popor, prin referendum, a tratatelor internaţionale nu poate avea loc întotdeauna, deoarece, prin natura lor, unele tratate militare au caracter secret, fiindu-le aplicabile prevederile sus-menţionate. Or, exprimarea consimţământului de a deveni parte la un tratat internaţional, fie el şi militar, prin referendum, implică aducerea la cunoştinţa cetăţenilor a conţinutului respectivului tratat, lucru care, uneori, nu este posibil.

18. Iniţiativa legislativă cetăţenească cuprinde reglementarea unor instituţii care, în mod normal, nu trebuie prevăzute în cuprinsul Legii fundamentale, cum ar fi dispoziţiile art. 31.1 şi 31.2, propuse la pct. 14 şi 15, care prevăd organizarea Serviciului Naţional al Informaţiei Publice şi a Serviciului Naţional Public de Presă, Radio şi Televiziune, precum şi dispoziţiile privind Fondurile naţionale de la art. 135.1, 135.2, 135.3, 135.4, astfel cum sunt propuse la pct. 91-94 etc. Şi la pct. 99, a cărui parte dispozitivă are în vedere, în fapt, modificarea în integralitate a art. 137, intitulat, în forma actuală, "Sistemul financiar", iar în forma propusă, "Banca Naţională a României", articolul cuprinde prevederi legate de statutul legal al Băncii Naţionale a României, obiectivul fundamental şi principalele atribuţii ale acesteia, precum şi unele aspecte referitoare la guvernatorul băncii. Or, aceste dispoziţii trebuie să se regăsească la nivel de lege, şi nu în cadrul Constituţiei.

În acelaşi context, amintim şi pct. 101, 102 şi 103, prin care sunt introduse reglementări referitoare la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia Naţională de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisia Naţională de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. Având în vedere că acestea sunt calificate ca fiind autorităţi administrative, precizăm că intră sub incidenţa prevederilor art. 117 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. Eventual, ele se pot regăsi la nivelul Legii fundamentale sub forma unor norme generale, care să stabilească natura juridică şi rolul lor, urmând ca reglementarea obiectului de activitate, precum şi a competenţei şi modului de numire a membrilor acestora să se facă prin lege. De asemenea, textele propuse la pct. 104 pentru art. 137.4 alin. (3)-(7) cuprind dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni, astfel că acestea trebuie să se regăsească în cuprinsul actului normativ ce reglementează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea acestei instituţii de credit, şi nu la nivelul Legii fundamentale.

Având în vedere observaţiile formulate în prezentul aviz, rezultă că, din punctul de vedere al coeziunii normelor propuse cu dispoziţiile constituţionale rămase nemodificate, proiectul este deficitar, în numeroase cazuri existând necorelări şi contradicţii ale noilor soluţii în raport cu cele al căror conţinut nu se schimbă. În plus, mare parte din prevederile constituţionale propuse nu sunt suficiente şi eficiente şi, prin urmare, nu pot fi aplicate efectiv în practică.Prezenta iniţiativă nu corespunde nici exigenţelor de redactare a unui act constituţional, aceasta nefiind sistematizată corespunzător şi nici redactată într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, clar şi precis, care să excludă orice echivoc.

Având în vedere amploarea şi consistenţa intervenţiilor legislative propuse asupra Constituţiei, prezenta iniţiativă cetăţenească, în loc să aducă un plus de valoare actualei reglementări, nu face decât să favorizeze interpretările eronate şi confuziile cu privire la normele din cadrul Legii fundamentale. În aceste condiţii, în redactarea actuală, iniţiativa legislativă cetăţenească privind revizuirea Constituţiei nu întruneşte condiţiile necesare pentru a fi promovată.
-****-

PREŞEDINTELEConsiliului Legislativ dr. Dragoş Iliescu
Bucureşti, 22 aprilie 2013/nr. 308

Consiliului Legislativ
Document integral/MONITORUL OFICIAL : http://www.monitoruloficial.ro/emoni...MzM5NTMzRSszMA

Dezbateri :
©® Document-[NC-01][] Noua Constitutie a Romaniei - Propuneri: 1. Forma de guvernamant
©® Document-[NC-02][] Noua Constitutie a Romaniei - Propuneri: 2. Teritoriul national
©® Document-[NC-03][] Noua Constitutie a Romaniei - Propuneri: 3. Pensiile
©® Document-[NC-04][] Constitutia si imprumuturile statului - opinie pentru domnul Cojocaru, de Ioan Rosca
©® Document-[NC-05][] Statul poate rastalmaci: pensionarii lui de ''suflet'' si pensionarii de ''pripas''!
©® Document-[NC-06][] Noua Constitutie a Romaniei - Propuneri: 4. Economia
©® Document-[NC-07][] Noua Constitutie a Romaniei-Propuneri: 5. Proprietatea
©® Document-[NC-08][] COMUNICAT : Conform articolului 150 din Constitutia Romaniei
©® Document-[NC-09][] Noua constitutie 2013 - manual de utilizare: Legea fundamentala se cere fondata!
**********
©® Document-[NC-11][] Miscarea pentru Constitutia Cetatenilor - NOUA Constitutie a Romaniei 2013
©® Document-[NC-12][] Reactii la Noua Constitutie - Miscarea pentru Constitutia Cetatenilor
©® Document-[NC-12][] Catre Romanii de pretutindeni - Memorandum pentru Reintregirea Romaniei

***
NOTE:
[1] Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ion Deleanu, Florin Vasilescu, Antonie Iorgovan, Ioan Vida, Constituţia României-comentată şi adnotată, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, pag. 15.
[2] Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, Editura AII Beck, 2005, pag. 41 şi urm.
[3]idem, pag. 147.
[4]De exemplu: desprinderea Norvegiei de Suedia în anul 1905.
[5]Destrămarea URSS şi a RSF Iugoslavia.
[6]Cazul celor două state germane în anul 1990.
[7]Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, Editura AII Beck, 2005, pag. 147.
[8] Ioan Muram, Elena Simina Tânăsescu, Constituţia României. Comentariu pe articole, Editura CH. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 153.
[9] idem, pag. 340.
[10] Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ion Deleanu, Florin Vasilescu, Antonie Iorgovan, Ioan Vida, Constituţia României - comentată şi adnotată, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, pag. 139.
[11] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsascu, Constituţia României. Comentariu pe articole. Editura CH. Beck, Bucureşti. 2008, pag. 612.
[12] C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ediţia 2, Editura CH. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 819.
[13] Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României-Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pag. 5.
[14] R. Ioţa, "Regionalizarea", p. 86-citat de Verginia Vedinaş în Reforma organizării administrativ-teritoriale - o prioritate pentru România în Constituţia României. Comentariu pe articole, coordonatori: Ioan Muraru, Elena Simina Tânăsescu, Editura CH. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 39.
[15] Mihai Constantinescu, Ioan Muram, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României - Explicaţii şi comentarii. Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pag. 172.
***
Viewing all 1310 articles
Browse latest View live


<script src="https://jsc.adskeeper.com/r/s/rssing.com.1596347.js" async> </script>