CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI.

October 28, 2015, 12:49 am

≫ Next: DOSARELE DE SECURITATE PRIVIND „PROBLEMA 23 AUGUST 1944”, DIGITIZATE ŞI POSTATE INTEGRAL PE SITE-UL CNSAS

≪ Previous: Anonim. Motive economice în favoarea autonomiei ținutului secuiesc

Rog Citiți, semnați și dați mai departe. Dan Culcer

CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI.
Suntem cetateni ai Romaniei si vrem sa dispunem ca si popor de toate resursele naturale pe care le-am avut si acum nu le mai avem.
Resursele naturale ale Romaniei: aur, argint, cupru, carbune, petrol, gaze, gaze din platform continentala a Marii Negre, etc...au fost instrainate in ultimii 25 de ani fara ca proprietarii lor de drept Cetatenii Romaniei sa fie intrebati daca sunt de acord!
CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI !
CEREM REINTRODUCEREA IN CONSTITUTIA ROMANIEI A URMATORULUI ARTICOLNoul Articolul din Constitutia Romaniei - despre Proprietate va fi:
(1) Statul ocroteste proprietatea
(2) Proprietatea este publica sau privata.
(3) Proprietatea publica, in intregul ei, apartine statului. Ea nu poate fi impartita si trecuta in proprietatea unitatilor administrativ-teritoriale.
(4) Bogatiile de orice natura ale subsolului, padurile, caile de comunicatie, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in interes public, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietatii publice.
(5) Bunurile proprietate publica sunt inalienabile.
(6) Bunurile proprietate publica pot fi concesionate ori inchiriate unor privati sau date in administrare regiilor autonome ori institutiilor publice, in conditiile legii, numai in urma unui referendum national prin care cetatenii Romaniei sa aprobe acest lucru.
(7) Proprietatea privata este, in conditiile legii, inviolabila.
(8) Proprietatea publica a Romaniei va fi gestionata de Fondul National al Romaniei, fond suveran de stat. Conducerea Fondului National al Romaniei va fi aleasa, in conditiile legii, prin votul direct al cetatenilor.

CEREM CA CEI CARE AU INSTRAINAT RESURSELE ROMANIEI IN ULTIMII 25 DE ANI FARA A INTREBA IN NICI UN FEL CETATENII ROMANIEI DACA SUNT DE ACORD CU ACEST LUCRU SA FIE TRASI LA RASPUNDERE SI JUDECATI PENTRU FAPTELE LOR.
Daca si TU te-ai saturat ca altii sa profite de resursele naturale ale tarii noastre, in timp ce parintii si copiii nostri se zbat in saracie, alatura-te acestui demers si distribuie acest mesaj !
AVEM NEVOIE DE 500.000 DE SEMNATURI PENTRU A DEMARA O INITIATIAVA LEGISLATIVA IN ACEST SENS!
SEMNEAZA AICI ACEASTA PETITIECiteste si da mai departe !
Va Rugam sa indicati adrese de email corecte ca sa puteti fi contactati in momentul in care vom depune listele nominale cu persoanele si cu cele 500.000 de semnaturi ale lor, la Curtea Constitutionala, pentru a valida aceasta initiativa legislativa.
CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI ! - Initiativa Legislativa care are nevoie de 500.000 de semnaturi - Semneaza si tu !

___________________Care este procesul prin care se revizuieste Constitutia?
TITLUL VII
Revizuirea Constituţiei
Iniţiativa revizuirii ARTICOLUL 150
(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Procedura de revizuire ARTICOLUL 151
(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Limitele revizuirii ARTICOLUL 152
(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.

___________________Cum ne vom organiza
Rugam ca fiecare semnatar sa si distribuie petitia la cat mai multe persoane. E necesar ca ea sa fie distribuita de fiecare la cel putin inca 10 pesoane.
De aceea rugam ca fiecare semnatar sa si trimita petitia la cat mai multe persoane: parinti, frati, surori, rude, prieteni, vecini, colegi...
Acest lucru e necesar pentru a avea o sansa sa crestem in numar.
Cand o distribuiti, va rugam, cereti-le celor care sunt de acord sa o semneze, sa o distribuie la randul lor.
Daca se vor strange cele 500.000 de semnaturi, vom trimite petitia tuturor institutiilor statului si tuturor parlamentarilor, si vom trece la faza redactarii listelor oficiale de semnaturi dupa formatul cerut de Curtea Constitutionala (vom notifica fiecarui semnatar sa completeze formularul tipizat cu detaliile necesare si-i vom indica unde anume trebuie sa-l trimita)
Dupa ce vom redacta si vom centraliza listele finale cu semnaturi, le vom depune la Curtea Constitutionala in formatul cerut, pentru a declansa procedura de Modificare a Constitutiei.
Desi numarul de semnaturi e urias, avem speranta ca vom reusi.
Va multumim,
Fluierul.ro

Autor: Fluierul.ro

↧

DOSARELE DE SECURITATE PRIVIND „PROBLEMA 23 AUGUST 1944”, DIGITIZATE ŞI POSTATE INTEGRAL PE SITE-UL CNSAS

October 28, 2015, 1:13 am

≫ Next: În dimineața zilei de 23 decembrie 1989 Nicolae Ceaușescu a fost adus la București, la Ministerul Apărării Naționale!

≪ Previous: CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI.

DOSARELE DE SECURITATE PRIVIND „PROBLEMA 23 AUGUST 1944”,
DIGITIZATE ŞI POSTATE INTEGRAL PE SITE-UL CNSAS

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii continuă publicarea pe site a unor documente relevante din arhiva proprie. Publicarea acestora contribuie la înțelegerea și recuperarea unor momente cruciale din istoria României, iar de această dată ne-am oprit asupra actului de la 23 august 1944.

În urma digitizării integrale a dosarului P 10933, din fondul Penal al CNSAS (17 volume, peste 6.000 de file), pe site-ul instituţiei sunt disponibile, în variantă electronică, toate documentele cuprinse în acest dosar impresionant. Aici au fost adunate actele clasate la „arhiva specială” – Problema „23 august”, în anul 1964, din ordinul adjunctului ministrului Afacerilor Interne Vasile Negrea.

Cel mai important și cuprinzător document este scris în închisoare de Ioan Mocsonyi-Stârcea (1909-1991). Industriaș, proprietar agricol și diplomat român, fost colaborator al lui Nicolae Titulescu, secretar particular al regelui Mihai (1942), apoi mareşal al Curţii Regale (1943-1944), a fost arestat în septembrie 1947 și judecat în „Procesul Maniu - Mihalache”. Încarcerat mai întâi la penitenciarul Timişoara, apoi la Craiova (1949), a fost din nou anchetat (1951-1953) în vederea folosirii sale în cadrul procesului „lotului” Lucrețiu Pătrășcanu. În aprilie 1954, a fost condamnat, din nou, la 15 ani de închisoare și confiscarea întregii averi, pentru a fi eliberat abia în noiembrie 1962, la expirarea pedepsei. După eliberare, a lucrat ca muncitor la șantierul Monumentelor istorice de la Bărăția din Câmpulung-Muscel, apoi pe un şantier de construcţii. La 5 septembrie 1964, în urma primirii pașaportului, a reușit să plece din România la soția sa, stabilită la Geneva, în Elveția.

Una din condițiile puse de Securitate pentru punerea în libertate a fost ca, în penitenciar, să scrie un text cu caracter memorialistic în care să relateze ceea ce cunoștea despre evoluția evenimentelor și relațiilor din lumea politică românească, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, descrierea principalelor figuri ale familiei regale de la București și a reacțiilor acestora la diversele situații cu care s-au confruntat în anii 1940-1944.

Exemplarul dactilografiat al textului lui Mocsonyi-Stârcea se găsește în întregime în volumele 1-6 ale dosarului P 10933.

Următoarele volume (7-10) conțin textul olograf al acestor scrieri memorialistice (1.358 pagini), semnate pe fiecare pagină de autor și încheiate, după cum reiese din notița de la finalul acestora, „vineri, 23.XI.1962”. De reținut că la cinci zile de la predarea manuscrisului a fost eliberat din penitenciar (27.XI.1962).

Volumul 11 conține referate cu propunerea de arestare a presupusului spion vest-german Robert Peuker, semnate de ministrul Afacerilor Interne Alexandru Drăghici, declarații ale generalului Ion Eremia, Traian Puiu ș.a., pe teme foarte variate, pornind de la politică externă până la organizarea și funcționarea Mișcării Legionare.

Volumul 12 cuprinde mai multe declarații cu privire la actul de la 23 august 1944, ale lui Gheorghe Ionescu Bălăceanu (1910-?), şef al cancelariei Mareşalatului Curţii Regale (1937-1944), lt.-col. Traian Borcescu (1899-1997), şef al Secţiei Contrainformaţii din S.S.I. (1941-1944) și Alexandru Alexandrini (1902-1981), om politic liberal, subsecretar de stat (1945-1946) şi ministru (1946-1947) al Finanţelor, din partea P.N.L.–Tătărescu, în guvernul Petru Groza.

Volumele 13-16 conțin copii și originale după declarațiile lui Anton Dumitrescu (1902-1992), ajutor al comandantului Batalionului de Gardă (1940-1944), Victor Rădulescu-Pogoneanu (1910-1962), diplomat, director adjunct al Direcţiunii Cabinetului şi Cifrului din Min. Af. Străine (1944) și Traian Borcescu, precum și o serie de „amintiri” în care sunt prezentate amănunțit pregătirile apropiaților regelui Mihai pentru arestarea mareșalului Ion Antonescu, încă din primăvara anului 1944 și soarta acestuia după arestare. Fiecare din autorii declarațiilor prezintă și parcursul lor biografic și profesional până la momentul arestării de către comuniști. Detalii interesante aflăm și despre schimbările de la vârful Serviciului Special de Informații începând din toamna anului 1944.

În aceste volume se găsesc o serie de „portrete”, în fapt niște fișe biografice sumare ale regilor Carol al II-lea și Mihai, ale reginei mamă Elena, precum și ale celor aflați în preajma familiei regale a României: Mircea Ioanițiu – secretar particular al regelui Mihai, căpitanul de jandarmi Jacques Vergotti – ofiţer de ordonanţă al regelui, doamnele de onoare ale reginei Elena – Nelly Catargi și Elisabeta Ghica, ale adjutanților regelui din anii 1940-1944 ș.a.

Ultimul volum, nr. 17, conține mai multe note informative furnizate de câțiva agenți ai Securității, între anii 1963-1967, în care sunt prezentate discuțiile purtate cu Ioan Mocsony-Stârcea în perioada de după eliberarea sa din penitenciar, cu detalii despre stabilirea la Câmpulung Muscel, căutarea unui loc de muncă, refuzul primit din cauza trecutului său etc. La acestea se adaugă câteva scrisori și telegrame primite din străinătate de cel urmărit, precum și cele pe care acesta le expediază soției sale aflate în Elveția.

Ținând cont de cele sumar prezentate mai sus, considerăm că documentele prezente în acest dosar constituie o sursă de fundamentală de informații pentru a clarifica un eveniment major al secolului trecut: Actul de la 23 august 1944. În plus, informațiile din această unitate arhivistică sunt importante pentru înțelegerea mai nuanțată a două dintre marile procese politice desfășurate la începuturile regimului comunist, cele avându-i ca principali învinuiți pe Iuliu Maniu și Lucrețiu Pătrășcanu.

Documentele publicate de CNSAS sunt destinate cercetătorilor, profesorilor, studenţilor, dar şi publicului larg interesat de istoria complicată a României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar și de comunismul românesc la începuturile sale.

Sursă
http://www.cnsas.ro/23_aug_1944_P10933.html

↧

În dimineața zilei de 23 decembrie 1989 Nicolae Ceaușescu a fost adus la București, la Ministerul Apărării Naționale!

October 29, 2015, 2:50 am

≫ Next: Prădătorii Resurselor la Certej Acceseaza varianta on-line

≪ Previous: DOSARELE DE SECURITATE PRIVIND „PROBLEMA 23 AUGUST 1944”, DIGITIZATE ŞI POSTATE INTEGRAL PE SITE-UL CNSAS

În dimineața zilei de 23 decembrie 1989 Nicolae Ceaușescu a fost adus la București, la Ministerul Apărării Naționale! De ce ni se ascunde acest „detaliu”? Cu cine s-a întâlnit Ceaușescu și ce au discutat?
La câteva luni după desfășurarea mascaradei pe care unii încă o mai numesc revoluție, am avut ocazia să discut cu un martor ocular al celor petrecute în curtea Ministerului Apărării Naționale în dimineața zilei de 23 decembrie 1989. Mărturia respectivă a sunat cam așa, în rezumat:

„În dimineața zilei de 23 decembrie mai multe zeci de ofițeri și subofițeri am fost desfășurați în lanț de trăgatori în curtea ministerului, cu spatele la clădirea centrală, spunându-ni-se că atunci când vom primi comanda, să privim numai înainte, căci este așteptat un atacat asupra ministerului în acel moment. Când s-a anunțat momentul și am primit comanda să privim numai înainte, eu am auzit un zgomot de motoare în spatele nostru și, deoarece locul în care mă aflam îmi permitea, m-am întors să văd ce se întâmplă în spatele nostru. Așa l-am văzut pe Nicolae Ceaușescu coborînd dintr-un TAB, moment când căciula de blană neagră i-a alunecat peste ochi. Imaginea a fost dată pe TV de mai multe ori, faza s-a petrecut în curtea MApN, în dimineața zilei de 23 decembrie 1989.”

Nu mi-a fost greu să-mi dau seama cât de importantă este această informație. Cunoscând regula jocului, am înțeles de ce persoana în cauză, la data aceea, ezita să declare public ce a văzut. Dar am înțeles că aștepta de la mine să fac caz de această informație, adică s-o fac publică pentru a-i obliga pe cei în cauză să vină cu explicațiile necesare, obligatorii!

Acum, când, pe neașteptate, Parchetul General anunță închiderea dosarului privind crimele din decembrie 1989, mă văd obligat să fac cunoscut numele celui care l-a văzut „pe Nicolae Ceaușescu coborînd dintr-un TAB, moment când căciula de blană neagră i-a alunecat peste ochi. Imaginea a fost dată pe TV de mai multe ori, faza s-a petrecut în curtea MapN, în dimineașa zilei de 23 decembrie 1989.”

Este vorba de domnul IULIAN MOISESCU, comandant al cavalerilor de Malta din România, fost parlamentar. O persoană publică, cunoscută. Nu i-am mai cerut acceptul pentru a face acum această dezvăluire. Sper ca organele abilitate, măcar acum, vor lua în cercetare și analiză această informație: Nicolae Ceaușescu a fost adus la discuții înainte de a fi asasinat prin rușinosul proces din 25 decembrie. Avem dreptul să aflăm măcar acum cu cine a purtat Ceaușescu discuții pe 23 decembrie, ce fel de discuții, ce i s-a cerut și ce a refuzat Ceaușescu de a ajuns în fața plutonului de execuție?!

Bașca miza procesului: ce mai rămâne din cumplitele crime ale lui Ceaușescu dacă organizatorii procesului au fost dispuși să ducă tratative cu Ceaușescu?! Cu autorul unor crime atât de teribile nu stai la tocmeală, la negocieri, la discuții!...

Sper că domnul IULIAN MOISESCU, mai presus de orice un om de onoare, va putea aduce, pe lângă propria mărturie detaliată, și o listă cu camarazii alături de care în dimineața zilei de 23 decembrie 1989 au apărat clădirea MApN...

Precizez că discuția mea cu dl IULIAN MOISESCU a avut loc la sediul Uniunii Vatra Românească, unde domnul IULIAN MOISESCU a funcționat o vreme împreună cu dl colonel ANDREI PĂSĂREANU, într-un birou pus la dispoziție de UVR. Așa ne-am cunoscut și ne-am apropiat unul de altul. La una din discuțiile pe acest subiect am avut și un martor, fost subordonat al dlui IULIAN MOISESCU înainte de 1989...

Eu am înțeles la vremea respectivă că dl IULIAN MOISESCU, în poziția sa de militar, nu putea face caz de acea informație și mi-o plasa mie pentru ca eu, ca publicist și comentator politic, să o fac publică, să o pun la dispoziția tuturor. Nu cred că mai este cazul să arăt importanța excepțională a faptului că organizatorii loviturii de stat l-au adus pe Ceaușescu la o discuție cu cineva împuternicit de Kremlin să poarte această discuție!... O voi face separat, în alt material. Deocamdată mă simt dator să raportez ce am făcut eu după ce am intrat în posesia teribilei informații.

La vremea aceea eram senator, anii 1992-96. În toamna lui 1992 în Senat s-a constituit o comisie de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, sub preșidenția lui Sergiu Nicolaescu. Am fost printre cei care am protestat de la tribuna Senatului: Sergiu Nicolaescu nu avea ce căuta în comisie nici ca membru măcar, necum ca președinte, dat fiind că fusese implicat în desfășurarea evenimentelor și în mod normal trebuia să dea el explicații în fața comisiei. Activitatea comisiei debuta cu un abuz, cu o abatere de la normele juridice elementare. Și a ținut-o tot așa, până la desființare...

Mi-am dat seama că rostul comisiei nu era să afle adevărul și să-l ofere publicului, poporului român și posterității. Comisia, cel puțin prin unii dintre membrii ei, a lucrat ca să ascundă adevărul, să ascundă acele aspecte care puneau în primejdie interesele și imaginea publică a celor care au organizat și derulat atât de prostește, de iresponsabil, așa zisa revoluție. Menirea numitei comisii era să afle ce se știe, ce s-a aflat de unii sau de alții despre ce s-a întâmplat propriu zis, pentru a le oferi celor vinovați de carnagiul din decembrie 1989 posibilitatea de a-și ascunde mai bine vinovăția, trădarea, crimele…

Nu insist. Deocamdată. Menționez însă prestația corectă, mai presus de orice complicitate cu asasinii, a senatorilor Sabin Ivan și Șerban Săndulescu. Activitatea lor în comisie mi-a fost mai bine cunoscută. Pe Șerban Săndulescu l-a costat viața încercarea de a afla adevărul despre criminalii din decembrie 1989… Știu ce vorbesc când fac această afirmație.

În căutarea unor confirmări, m-am adresat unor persoane cu posibilități de a se informa mai mari decât ale mele. Mai întâi dlui general Marin Lungu, ieșit la pensie chiar în 1989. Multă lume îl cunoaște pentru isprăvile sale ca copil de trupă în timpul WW2, isprăvi povestite de domnul Dumitru Radu Popescu în filmul Prea mic pentru un război așa de mare... S-a interesat printre colegi și a găsit trei persoane care i-au confirmat că în ziua de 23 decembrie, adică a doua zi după ce a fost arestat, Ceaușescu a fost adus la București, la sediul MApN.

L-am întrebat și pe colegul meu de arme, procurorul Teodor Jipa, coleg de birou cu bine cunoscutul procuror Dan Voinea. Chiar de la acesta, întrebându-l, Doru Jipa a aflat că „Ceaușescu a fost adus la București, unde a avut discuții cu cineva de la ambasada URSS”…

Am sperat că după 1966, odată cu venirea la Cotroceni a lui Emil Constantinescu, voința de a se afla adevărul va fi mai mare, mai reală. M-am înșelat. Am insistat pe lângă Gavrilă Dejeu, ministrul de interne, pe care îl cunoșteam din Parlament. Pur și simplu a eschivat să stea de vorbă pe acest subiect.

În fine, mai adaug două elemente sigure, certe, care vin în sprijinul informației, a ipotezei enunțate:

1. Ceaușescu a fost arestat pe 22 decembrie, în jurul orei 14,30. În seara zilei de 22 decembrie, pe la orele 21, a apărut la TV însuși Ion Iliescu, care a anunțat tot natul românesc că arestarea lui Nicolae Ceaușescu nu a fost confirmată! Repet: în seara zilei de 22 decembrie noi am fost trimiși la culcare de dl Ion Iliescu cu informația că nu, nu se confirmă arestarea lui Nicolae Ceaușescu!

Apoi, următorul anunț, despre arestarea lui Ceaușescu, s-a produs abia în după amiaza zilei de 23 decembrie! Înregistrările emisiunilor din cele două zile stau mărturie. Am cerut explicații pentru această ciudată întârziere, de la Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu și alți protagoniști ai evenimentelor, dar nu le-am primit, s-au dat în altă vorbă. Deci, o întrebare simplă, pe care am mai pus-o de zeci de ori: de ce s-a anunțat așa de târziu arestarea lui Nicolae Ceușescu, cu o întârziere de peste 24 de ore?

2. Colonelul Andrei Kemenici, în amintirile sale din acele zile de 22-25 decembrie, spune că pe 23 decembrie, de teama unui atac, i-a scos pe cei doi Ceaușescu din unitate, în mare secret, și i-a dus la o remiză din câmp, unde aceștia au fost păziți toată ziua de 2(doi) subofițeri… Cine să creadă asemenea prostie?! Singura parte de adevăr este aceea că Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu au fost scoși din incinta regimentului, unde erau păziți de sute de militari și duși în altă parte. Până aici este adevărat, pentru că foarte mulți din regiment au asistat la îmbarcarea celor doi în TAB. Logica dispare în varianta imaginată de ulterior generalul Kemenici: doi subofițeri îi apărau mai bine decât întreaga unitate militară?!

Am avut o discuție pe acest subiect cu Adrian Păunescu, pe vremea emisiunilor sale de neuitat de la Antena 1. Ziarist înnăscut, iar nu făcut, Adrian Păunescu a organizat imediat o dezbatere, o noapte de nesomn, la care alături de mine au mai participat Sergiu Nicolaescu și Gelu Voican Voiculescu, iar la telefon a intervenit și generalul Kemenici, fostul comandant de la Târgoviște, care l-a avut pe Ceaușescu în custodie. Evident, toți trei susțineau sus și tare că Ceaușescu nu a fost adus la București.

I-am pus însă de două ori în încurcătură pe revoluționarii Nicolaescu și Voiculescu. Mai întâi când am întrebat cu ce ocazie a fost filmat Nicolae Ceaușescu coborînd din TAB, în celebra imagine cu căciula „pe-o ureche”. Adică, Ceaușescu fiind arestat și încarcerat, cu ce ocazie Ceaușescu a mai fost urcat într-un TAB? Ce deplasare a făcut Ceaușescu în acel TAB, de unde și până unde s-a deplasat atât de bine păzit? Răspunsul, răspuns de mântuială în timpul emisiunii, a fost încropit ceva mai coerent abia în cartea scrisă ulterior de dl general, când, pentru ziua de 23 decembrie, se recunoaște că Ceaușescu a fost scos din clădirea comandamentului, dar nu pentru a fi adus la București, ci pentru a fi mutat într-o remiză, la câmp, unde Ceaușeștii au fost păziți de doi subofițeri. Pasămite, păziți de doi militari, iar nu de un întreg regiment, prețioșii deținuți ar fi fost mult mai în siguranță… Răspuns pentru prostit proștii!

A doua încurcătură, nici până azi lămurită de versiunea oficială, este de ce arestarea lui Ceaușescu, petrecută în ziua de 22, pe la ora 15, a fost anunțată la TV abia a doua zi, pe la orele 17? Din păcate nu am avut cartea amintită cu mine, astfel că adversarii mei s-au dat de ceasul morții să-i convingă pe telespectatori că arestarea a fost anunțată încă din după amiaza zilei de 22 decembrie. Eu că nu, ei că da, până ne-am trezit că intervine în emisiune, venind chiar în studiou, celebrul Titi Enache, despre care toată lumea bună știa că a stat în clădirea TV vreo zece zile, începând in 22 decembrie 1989. Scriitor și ins pasionat de istorie, Titi Enache s-a simțit în zilele acelea ca peștele în apă. Adică știa tot ce a fost la TV în acele zile, mai puțin lucrurile pe care unii au ținut să nu le spună sau să le recunoască vreodată. Cum ar fi bunăoară discuția lui Petre Roman la telefon, purtată în limba rusă, din sediul TV, cu un personaj neidentificat, în zorii zilei de 23 decembrie…

Așadar ne contraziceam, cuvîntul meu împotriva cuvîntului dumnealor Sergiu Nicolaescu și Gelu Voican Voiculescu, când a apărut Titi Enache, semeț și categoric: Domnilor, este așa cum spune domnul profesor: arestarea lui Ceaușescu a fost anunțată publicului românesc abia în ziua de 23 decembrie, în jurul orei 17…

Din păcate, acea emisiune nu a avut consecințele firești. Nici unul dintre istoricii revoluției lui pește nu a catadicsit să înregistreze măcar ca pe o curiozitate, ca pe o aberație, ca pe o ipoteză fie ea și extrem de fantezistă, informația că Nicolae Ceaușescu a fost adus de la Târgoviște la București în ziua de 23 decembrie 1989…

Nefiind în firea mea să cedez în chestiuni de interes public atâta vreme cât consider că am dreptate, am făcut oarecari cercetări, nu sistematice, prin care am identificat noi martori, unul dintre ei fiind domnul Nica Leon, care de mai multe ori s-a arătat dispus să relateze cele văzute cu propriii ochi în ziua de 23 decembrie.

Am mai vorbit despre acest aspect al „revoluției” la OTV și DDTV, când am avut ocazoe. Ultima oară la Nașu, la o emisiune cu Grigore Cartianu, care nu și-a dat seama ori s-a făcut că nu-și dă seama cât de importantă este informația pe care o ofeream. Fiind moderator, a trecut mai departe fără să-i pese. Cum Grigore Cartianu este autorul unei cărți, scrise cu documentarea necesară, cum se face că nu a aflat de aducerea lui Nicolae Ceaușescu la București?!

Și mai ales, atât Cartianu, cât și alți istorici ai revoluției, de ce niciunul nu m-a căutat să-mi ceară deslușiri, explicații și, mai ales, să-mi ceară sursa?!

Nu știu dacă le-aș fi oferit-o fără să-i cer voie dlui MOISESCU, IULIAN MOISESCU. Dar acum ofer tuturor informația completă! Domnul IULIAN MOISESCU sunt convins că nu mi-o va lua în nume de rău!

Mai fac o precizare: de îndată ce am deschis site-ul www.ioncoja.ro, în mai multe rânduri am scris despre informația primită de la domnul IULIAN MOISESCU. Fără să-i dau numele. Cine este curios să afle detalii mai multe asupra chestiunii este invitat pe site, la căsuța caută din colțul de sus, dreapta, unde să completeze „23 decembrie” și i se va pune la dispoziție câteva zeci de texte lămuritoare.

Aș zice că mi-am făcut datoria! Dar decizia Parchetului General de a da NUP pentru mii de crime, pentru câteva zeci de criminali, mă face să mă simt și mai vinovat pentru ezitările și stângăciile mele, din decembrie 1989 și din anii care au urmat.

Neconsolat și adânc întristat,
Ion Coja

28 octombrie 2015

↧

Prădătorii Resurselor la Certej Acceseaza varianta on-line

October 30, 2015, 7:29 am

≫ Next: RMGC renunță la curțile naționale de justiție în favoarea sistemului de arbitraj internațional, mai favorabil corporațiilor

≪ Previous: În dimineața zilei de 23 decembrie 1989 Nicolae Ceaușescu a fost adus la București, la Ministerul Apărării Naționale!

Dacă vrei să te dezabonezi de la știrile noastre, apasă aici.

Certej = 2 x Roșia Montană

Acum puteți vedea în premieră adevărata distrugere planificată la Certej. Rețeaua Mining Watch România a pregătit o hartă interactivă privind acapararea resurselor la Certej de către compania minieră Eldorado Gold prin subsidiarele Deva Gold SA și European Goldfields SRL.

Eldorado Gold a învățat din greșelile Gabriel Resources. Chiar dacă deține concesiuni mult mai mari decât cele de la Roșia Montană, avizează doar secțiuni ce fac parte dintr-un puzzle imens. Harta interactivă prezintă imaginea completă a concesiunilor miniere de la Certej, suprafață dublă în comparație cu concesiunea Roșia Montană și egală cu suprafața orașelor Târgu Mureș, Focșani, Arad, Bacău sau Deva.
Vezi aici harta interactivă

Prădătorii Resurselor la Certej

Acceseaza varianta on-line

Autoritățile statului își dau toate concursul pentru începerea exploatării aurului la Certej, într-o versiune gigantică, de 4.865 de hectare, dublă față de proiectul Roșia Montană. În acest caz interesul public al cetățenilor pentru un mediu curat și respectarea proprietății private este complet ignorat, ceea ce primează fiind exclusiv interesul Eldorado Gold. Și mai grav este faptul că avizarea proiectului se realizează la nivel județean, instituțiile centrale fiind complet dezinteresate de ce se întâmplă în zonă.

Sprijină cu o donație echipa Mining Watch România pentru realizarea de hărți suplimentare folosind ESRI și tehnologia GIS (Geographical Information System).Donează!

↧

RMGC renunță la curțile naționale de justiție în favoarea sistemului de arbitraj internațional, mai favorabil corporațiilor

October 30, 2015, 7:32 am

≫ Next: Acapararea Resurselor Metalifere ale României. Rețeaua. Sursa

≪ Previous: Prădătorii Resurselor la Certej Acceseaza varianta on-line

RMGC renunță la curțile naționale de justiție în favoarea sistemului de arbitraj internațional, mai favorabil corporațiilor

21/10/2015 29 views

București, 21 octombrie 2015 – Curtea de Apel București a primit ieri o cerere din partea SC Roșia Montană Gold Corporation SA prin care aceasta renunță la judecarea procesului intentat cu un an în urmă Ministerului Culturii și Patrimoniului Național și Institutului Național al Patrimoniului. Prin acțiunea formulată, RMGC a solicitat instanței să anuleze Lista Națională a Monumentelor Istorice din anul 2010 , respectiv pozițiile 141, 142 și 146 ale listei care înscriu galeriile miniere din Masivele Carnic și Orlea din Roșia Montană ca monumente istorice de importanță națională și universală (clasa A). Curtea de Apel București nu poate lua act de renunțarea la judecată a reclamantei RMGC fără acordul expres sau tacit al pârâților, aspecte care vor fi tranșate la următorul termen de judecată. Asociațiile Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu, Alburnus Maior și Salvați Bucureștiul au calitatea de interveniente în proces.

Finalitatea a acestei acțiuni ar fi fost, pentru RMGC, scoaterea pozițiilor amintite de pe Lista Monumentelor Istorice (LMI), în special galeriile din Masivul Cârnic din epocile romană, medievală și modernă (având cod AB-l-s-A-20329), practic Masivul Cârnic în ansamblul său. Masivul face parte din faza I de exploatare a minei propuse de RMGC la Roșia Montană și este apreciat ca adăpostind cantitatea cea mai mare de aur din zăcământul de la Roșia Montană. Cât timp acest Masiv se află pe LMI, compania nu poate obține autorizație de exploatare și orice atingere adusă monumentului istoric ar constitui infracțiune.

Principalul argument invocat de către RMGC în sprijinul cererii sale a fost acela că includerea tuturor galeriilor din Masivul Carnic pe LMI din 2010 a fost nelegală, nefiind rezultatul unei proceduri de clasare a monumentelor istorice prevăzute de lege. Apărările pârâtelor și intervenientelor au scos în evidență faptul că deja în LMI din anul 1992 întreaga localitate Roșia Montană era cuprinsă într-o singură arie protejată, având o suprafață de 1257 de ha. În anul 2004, această arie protejată, fără a face obiectul unei declasări, a fost fragmentată fără întocmirea unor documente justificative și redusă la doar 10% din suprafața inițială. LMI 2010 nu a făcut decât să rectifice parțial această situație.
Încercând să evite pronunțarea instanței pe fondul cauzei, RMGC a făcut azi o cerere de renunțare la judecata intentată, cerere față de care însă pârâții trebuie să-și exprime acordul.

“RMGC nu are o problemă cu vreun abuz din partea Statului român în relație cu proiectul minei sale de la Roșia Montană. Dificultatea în care se află vine din faptul că, potrivit legislației actuale, autorizațiile finale nu pot fi emise, iar cele deja obținute în mod ilegal din partea diferitelor autorități au fost anulate de instanțe. RMGC, prin acest proces privind Lista Monumentelor Istorice, a căutat un nou mijloc de presiune asupra autorităților române, fie de a încălca legea, fie de a o schimba, pentru ca visul minei sale de aur de la Roșia Montană să se împlinească. Chiar dacă Gabriel Resources a pariat pe arbitrajul internațional, Curtea de Arbitraj Internațional de la Washington nu are nimic de spus despre statutul de monument al Roșiei Montane sau dacă Ministerul Mediului ar trebui sau nu să emită acordul de mediu pentru mină. Aceste chestiuni sunt strict de competența instanțelor naționale”, a declarat Ștefania Simion, coordonatorul echipei juridice Alburnus Maior.

Pentru mai multe informații: Ștefania Simion, mobil: 0741.137266, e-mail: alburnusmaior@ngo.ro.
***
Proiectul ‘Solidaritate pentu Comunitate’ al Asociației Alburnus Maior este finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene, accesaţi www.eeagrants.org.

Conținutul acestui comunicat nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009 – 2014.

Foto credit: Călin Caproș, Masivul Cârnic, Roșia Monta

↧

Acapararea Resurselor Metalifere ale României. Rețeaua. Sursa

October 30, 2015, 9:10 am

≫ Next: Premiul Libertăţii pentru Paul Goma 2015

≪ Previous: RMGC renunță la curțile naționale de justiție în favoarea sistemului de arbitraj internațional, mai favorabil corporațiilor

Certej = 2 x Roșia Montană

Sprijină cu o donație echipa Mining Watch România pentru realizarea de hărți suplimentare folosind ESRI și tehnologia GIS (Geographical Information System).Donează!

↧

Premiul Libertăţii pentru Paul Goma 2015

November 2, 2015, 9:05 am

≫ Next: Părintele Vichentie Nechifor VIGLA Ctitorii și așezăminte române}ti în Sfântul Munte Athos Ghid spiritual, istoric şi cultural

≪ Previous: Acapararea Resurselor Metalifere ale României. Rețeaua. Sursa

Premiul Libertăţii pentru Paul Goma

Luni, 02 Noiembrie 2015 Chișinău, România de Est (Basarabia)/Romanian Global News

JURNAL de Chişinău conferă Premiul Libertăţii 2015 scriitorului Paul Goma, pentru rezistenţă în literatură şi politică, transmite Romanian Global News.

Premiul Libertăţii a fost instituit de ziarul „Jurnal de Chişinău"în2009. Premiul este acordat pentru curaj şi consecvenţă în promovarea valorilordemocratice şi ale statului de drept. În 2009, Premiul Libertăţii i-a revenit post-mortem lui Valeriu Boboc, tânărul în vârstă de 23 de ani, care şi-a pierdut viaţa întimpul protestelor anticomuniste din noaptea de 7 aprilie. În 2010, premiul i-afost acordat jurnalistului Ernest Vardanian. Premiul Libertăţii 2011 a fost acordat regelui Mihai I al României, ca simbol al unităţii şi independenţei neamului românesc, pentru curajul de a nu se fi dezis de jurământul său şi de a-i reprezenta pe toţi românii şi pământurile româneşti care au fost înstrăinate „ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă".

În 2012, Premiul Libertăţii a ajuns la Alexandru Bejan, elev în clasa a XI-a, Liceul „Lucian Blaga" din Tiraspol, pentru curajul de a rezista în condiţii ostile şi demnitatea cu care îşi apără drepturile cetăţeneşti.

În 2013, premiul JURNALULUI a fost conferit şefului Delegaţiei Uniunii Europene la Chişinău (2009–2013), Dirk Schuebel, pentru merite personale în susţinerea proceselor de democratizare a RM, precum şi pentru sprijinul oferit Republicii Moldova în parcursul european al acesteia.

În 2014, Premiul Libertăţii i-a revenit preşedintelui Ucrainei, Petro Poroşenko, pentru consecvenţă în promovarea cursului proeuropean al ţării sale şi pentru curajul şi demnitatea demonstrată în gestionarea războiului din estul Ucrainei.

↧

Părintele Vichentie Nechifor VIGLA Ctitorii și așezăminte române}ti în Sfântul Munte Athos Ghid spiritual, istoric şi cultural

November 2, 2015, 11:23 am

≫ Next: Cum a luat cu japca Rabobank pământurile ţăranilor român Ion Gaidau Citeste mai mult: adev.ro/nxk4k9

≪ Previous: Premiul Libertăţii pentru Paul Goma 2015

Carte de citit și dăruit prietenilor

Într-una din călătoriile pe Muntele Athos autorul acestei note a cunoscut un calugar neobisnuit - absolvent a 3 facultati si un master, vorbitor fluent a multor limbi straine, duhovnic al unor cunoscuti oameni politici din Estul Europei. Povestea vietii si a patimilor lui a descris-o in nuvela "Parintele Vichentie".

Călugarul a lansat de curând o nouă carte despre Athos, pe care m-a rugat să o difuzez cunoscuților mei, ca să afle despre Sfântul Munte multe informații inedite pe care el le-a surprins stând acolo ani indelungați.

Cartea "Ctitorii și asezaminte românești în Sfântul Munte Athos" scrisî de călugărul Vichentie Nechifor este doar un mic ghid spiritual, istoric si cultural.

Urmează "Mari duhovnici romani din Sfântul Munte Athos"și "Povestiri minunate din Grădina Maicii Domnului" - cărți pe care speră să le termine în câteva luni.

Dacă vi se pare interesantă cartea lui, dați-o și prietenilor dumneavoastră să o citească.

Dacă va fi încurajat și textele lui își vor găsi loc in inimile unor cititori, părintele se va apuca să scrie o enciclopedie athonită, așa cum nu a scris nimeni până acum. Materiale bibliografice a adunat foarte multe.

Îi puteti scrie la ioan_eugen_nechifor@yahoo.ro.

Bruno Ștefan

Părintele Vichentie Nechifor

VIGLA Ctitorii și așezăminte române}ti în Sfântul Munte Athos

Ghid spiritual, istoric şi cultural

↧

Cum a luat cu japca Rabobank pământurile ţăranilor român Ion Gaidau Citeste mai mult: adev.ro/nxk4k9

November 11, 2015, 2:47 am

≫ Next: Impressions de voyage en Moldavie mardi, 4 mars 2008

≪ Previous: Părintele Vichentie Nechifor VIGLA Ctitorii și așezăminte române}ti în Sfântul Munte Athos Ghid spiritual, istoric şi cultural

«Fonduri de pensii din străinătate profită pe seama ţăranilor români care îşi vând terenurile agricole uneia dintre cele mai mari bănci din lume, fără să ştie sau fără voia lor. Unele vânzări s-au făcut fie forţat, fie prin intermediari cunoscuţi ca fiind infractori, fie cu implicarea unor primari, relatează EUobserver, care prezintă o investigaţie realizată în colaborare de CRJI şi De Correspondent. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Rabobank, una dintre cele mai mari bănci din lume, interesată de piaţa... Gigantul bancar olandez Rabobank a achiziţionat peste 21.000 de hectare de teren arabil în România din 2011 încoace în cadrul unui plan de investiţii pe 15 ani, profitul fiind estimat la peste 900 de milioane de euro. Aceste achiziţii s-au făcut prin trei firme care aparţin fondului de investiţii Rabo Farm înfiinţat de gigantul bancar olandez special pentru acest tip de operaţiuni în România şi Polonia. Acum, Rabobank trebuie să răspundă unor întrebări legate de investiţiile sale în România, care constau, potrivit unor acuzaţii şi investigaţii, în acapararea de terenuri prin acte de corupţie şi abuzuri asupra celor mai săraci şi lipsiţi de apărare intermediate de persoane condamnate şi politicieni locali.»

http://adevarul.ro/news/eveniment/cum-luatcu-japca-rabobank-pamanturile-taranilor-romani-1_5640bf37f5eaafab2c70f38b/index.html

9 noiembrie 2015

Citește mai mult: adev.ro/nxk4k9

↧

Impressions de voyage en Moldavie mardi, 4 mars 2008

November 17, 2015, 1:18 am

≫ Next: Festivalul Filmului Românesc de la Seattle

≪ Previous: Cum a luat cu japca Rabobank pământurile ţăranilor român Ion Gaidau Citeste mai mult: adev.ro/nxk4k9

Moldavie.fr - Portail francophone de la Moldavie

http://moldavie.fr/spip.php?article817

Impressions de voyage en Moldavie

mardi, 4 mars 2008 / Nadejda /Rédactrice en chef

Je ne suis pas restée longtemps en Moldavie, seulement cinq jours et uniquement à Chisinau ; c’était l’an dernier en août 2007. J’y suis allée par la Roumanie en partant de Iasi et en voyageant en minibus ; le voyage a duré un peu plus de 3 heures car il faut attendre longtemps à la frontière moldavo-roumaine.


hôtel National

Le bus est arrivé à la gare routière en plein centre et déjà les bouchons ont ralenti sa progression et ce qui m’a frappé d’emblée c’est l’atmosphère très vivante et orientale du marché à côté de la gare routière ; j’ai pris une chambre à l’hôtel National qui est un hôtel très moche mais qui présente l’avantage d’être sur l’avenue principale Stefan cel Mare.
Je me suis promenée à pied dans les rues du vieux centre, je les ai arpentées de long en large et je dois dire qu’elles ne manquent pas de charme et moi qui n’ai aucun sens de l’orientation, je ne risquais pas de me perdre le plan est en damier.
Les trottoirs sont larges, ce qui fait qu’il est agréable de s’y promener et bordés d’arbres aux larges feuillages avec des maisons basses et quelques immeubles de style classique, c’est une partie de la ville qui, restaurée, serait très agréable ; il y a d’ailleurs quelques cafés branchés et des restaurants que fréquentent des hommes d’affaires et des élégantes.
On y trouve différents styles d’immeubles, il y a quelques maisons qui ont des façades dans le style « ottoman ». Le centre n’est pas très grand, on en a vite fait le tour à pied, c’est un peu comme une ville de province en France comme Saint-Etienne par exemple, et il fait bon y flâner. Le grand parc où se trouve la statue de Pouchkine est aussi très agréable.
L’avenue Stefan cel Mare est tout le temps très animée, je ne m’attendais pas à trouver une telle animation, et avec ce que j’avais pu lire sur la Moldavie actuelle, je pensais trouver une atmosphère pesante et triste, or ce n’est pas le cas, en tout cas pour le centre ville.


marché de Chisinau

J’ai bien aimé me promener au marché central, c’est déjà un peu l’Orient, les gens y mangent des saucisses, des mets russes ou roumains, on s’apostrophe en russe, en roumain. Quand on vient de France, il faut bien avouer qu’on a beaucoup d’images très négatives de la Moldavie, on l’associe avec la mafia, la prostitution, on a peur de vivre dans une atmosphère d’insécurité, assaillie par des mendiants et dévisagée par des regards envieux et haineux. Or, je dois dire que personne ne fait attention à vous, car des Moldaves riches et très bien vêtues à la dernière mode, il y en a ; d’autre part, on voit bien que tout ne marche pas sur les roulettes - il y a quelquefois sur les trottoirs devant des sièges d’administrations des longues files d’attente et puis surtout les personnes d’âge mûre sont parfois pas très aimables, ça a été le cas à la poste centrale quand j’ai acheté des cartes postales toutes plus horribles les unes que les autres (et qui ne sont jamais arrivées en France sauf une).
Pour le reste, tout c’est bien passé. Les gens ont plutôt cherché à m’aider, à la gare notamment. On a bien essayé de me rouler au stand de journaux à l’hôtel quand j’ai acheté un plan de Chisinau je m’en suis rendue compte assez vite lorsque j’ai vu que le prix correspondait au prix d’un pull dans la boutique à côté de l’hôtel ; j’étais furieuse et je suis retournée à l’hôtel en disant à la jeune fille, qui visiblement remplaçait celle qui s’occupait du stand, de me rendre mon argent, que je voulais garder un bon souvenir de Kichinev et que c’était pas bien ce qu’elle avait fait. Elle avait honte et s’est excusée.
La seconde fois où je me suis fait rouler (mais je m’y attendais et j’ai mis ça dans la contribution au développement de ce petit pays que j’aime beaucoup car après tout c’est la terre de mes ancêtres), ça a été pour prendre un taxi à l’hôtel pour la gare de midi : pas de compteur, un prix forfaitaire mais qui n’avait rien d’exagéré comparé aux prix français et puis, en sortant, la poignée de la porte m’est restée dans la main, le chauffeur a maugrée quelque chose ... Au total finalement rien de bien méchant.
Le côté sinistre, je l’ai vu en visitant les musées ; je crois bien me souvenir que pour ma visite au musée des beaux-arts, j’étais la seule visiteuse ; quant au musée d’histoire, il devait y avoir six personnes en tout, et puis sur l’histoire contemporaine (notamment entre les deux guerres) de la Moldavie, c’est d’une grande pauvreté. Quant au musée de Chisinau, que mon guide lonely planet indiquait, je l’ai cherché en vain, je ne l’ai pas trouvé.
J’ai pris deux fois le bus pour aller à la gare de midi réserver mon billet de retour pour Iasi, je parle russe et ça facilite les choses, les gens ont été extrêmement serviables ; j’ai discuté avec un passager dans le bus, qui avait l’air très las et triste, il n’avait pas l’air de comprendre quel intérêt je pouvais trouver à Chisinau.
La deuxième fois où j’ai pris les transports en commun, ça a été pour me rendre au cimetière juif ; la plus grande partie est envahie par les herbes et je n’y ai pas trouvé ce que je cherchais, la tombe de mon grand-père maternel mort en 1909.
Question vie pratique, je ne sais plus combien j’ai dépensé mais c’est sûr qu’on peut manger pour très peu ; le petit déjeuner servi le matin à l’hôtel était délicieux et très copieux , un vrai repas comme les russes le prennent le matin, personnellement ça me convenait très bien. Question shopping, il n’y a pas beaucoup de choses à ramener sauf le vin et les tapis mais là il faut les porter ...
Le prix des livres est absolument dérisoire et ça aussi c’est triste, j’ai acheté un livre en russe sur l’histoire de la Moldavie je crois que ça revient à moins d’un euro.


portes de la ville de Chisinau

Voilà, mes impressions sont très différentes de ce que j’imaginais, j’imaginais une ville triste et dans le plus pur style soviétique car je n’avais jamais vu de carte postale du vieux centre de Chisinau, une ville sinistre et pauvre, ce n’est pas ce que j’ai vu.
Texte par Danièle Bruhman

↧

Festivalul Filmului Românesc de la Seattle

November 20, 2015, 10:46 am

≫ Next: Ion Coja. Lista Neagră a Rabinului Roșu…[Moses Rosen]

≪ Previous: Impressions de voyage en Moldavie mardi, 4 mars 2008

Aștept spre publicare opiniile cinefililor care au văzut aceste filme în România sau aiurea. Dan Culcer

↧

Ion Coja. Lista Neagră a Rabinului Roșu…[Moses Rosen]

November 22, 2015, 3:37 am

≫ Next: Ion PAPUC – Țara sub ocupație

≪ Previous: Festivalul Filmului Românesc de la Seattle

Lista Neagră a Rabinului Roșu…

Publicat de Ion Coja in Holocaust pe 21.11.2015 | 0 comentarii

Biografia lui Nicolae Cajal este cel mai puternic argument că în România nu a existat holocaust sau genocid

Domnule profesor ION COJA! Ați scris o piesă grozavă, despre Constantin Brâncoveanu. Ce s-a mai întâmplat cu ea? Nu se joacă nicăieri?

Nu este o piesă ușor de montat, nu sunt multe teatre care ar putea s-o joace. Firește, Teatrul Național din București ar fi locul ideal pentru o montare ca lumea… Le-am trimis-o, am vorbit și cu Caramitru, dar mi s-a spus că au deja în repertoriu o piesă despre Brâncoveanu, a lui Nicolae Iorga, ce urmează a fi montată… La calendele grecești, se pare! Deocamdată sunt mulțumit că a fost tipărită la Editura Academiei, i-a plăcut foarte mult domnului Dumitru Radu Popescu, directorul editurii.

Fostul președinte al Uniunii Scriitorilor!… Și mare dramaturg!

Gestul său m-a reconfortat sufletește!… Am și eu nevoie de așa ceva!

La ce vă referiți?

La ușile care mi se închid în nas!… Sistematic și fără excepție!… Mai ales în acest domeniu, al teatrului, al mass media, televiziuni etc.

Sunteți incomod pentru multă lume!… Nu ați vrea să abordăm acest subiect?

Dumneata vrei să pui paie pe foc?!

Mai știu și eu câte ceva și aș vrea să vă cunosc părerea. Bunăoară v-aș întreba mai întâi dacă cunoașteți expresia „lista neagră a rabinului”….

„Lista neagră a rabinului”?… Completă, expresia aceasta ar trebui să sune astel: lista neagră a rabinului roșu! Da, cunosc expresia, am auzit-o prima oară la Mihai Pelin care m-a avertizat că suntem amândoi pe „lista neagră a rabinului Moses Rozen”!…

Cu ce ocazie, pentru care fapte mărețe vi s-a făcut această cinste?

Cred că l-am supărat pe rabinul de penibilă amintire cu un articol împotriva sa publicat în Israel…

În Israel?! Cum așa?!

L-am cunoscut la București, pe la începutul anilor 80, pe ziaristul israelian Boldur, venise în țară să-și revadă prietenii din tinerețe, pe Nicolae Carandino și alții. Aveam un text scris împotriva rabinului, pe care îl acuzam că prin ieșirile sale publice din ultima vreme provoacă și naște anti-semitism „în proporție de masă”! Mă refeream la ingerințele rabinului în chestiuni de istorie literară. Păcătosul, încerca să mențină cu orice preț interdicția cominternistă privind publicarea operei gazetărești a lui Eminescu, pe motiv că ar fi anti-semită. Textul meu nu avea nicio șansă să fie publicat! Dar eu îl scrisesem!… Constatând că și Boldur nu l-avea la inimă pe rabin și aflând de la acesta că în Israel lumea îl detestă pe rabinul roșu, i-am dat textul meu, intitulat Cine provoacă anti-semitism în România, publicat de Boldur în Israel! S-au bucurat mulți evrei să-l citească! Printre evrei deja se știa că rabinul era principalul beneficiar al banilor pe care unii evrei i-au plătit ca să plece din România! Repet: rabinul era principalul beneficiar al acelor sume deloc neglijabile! Cel puțin așa susținea Boldur, fie-i țărîna ușoară! Și lui, și lui Carandino!… Colaborarea mea cu Boldur mi-a atras adversitatea rabinului roșu, cum fusese poreclit Moses Rozen de alți evrei!

Ce înseamnă să fii pe lista neagră a rabinului?

Păi ce să însemne?! Nepoții rabinului Rozen aveau obiceiul să se recomande cu precizarea: nepotul celui mai puternic om din România!… Iar dacă discuția continua și te mirai: ești nepotul lui Ceaușescu?, ți se preciza: dar ce, Ceaușescu este cel mai puternic om din România?! Dar cine? Unchiul meu, rabi Moses!… Am reprodus dialogul pe care l-a avut dr Corneliu Dida cu un student care s-a oferit să-l scoată din România și să-i asigure o carieră pe măsura capacităților sale în Occident!… Aranjamentul se făcea prin unchiul rabin, care asta era de meserie, citez din nou: geambaș de oameni!… Valeriu Oișteanu, fratele lui Andrei Oișteanu, i-a făcut aceeași ofertă unui prieten comun: o carieră internațională strălucită, cu condiția să accepte ca toată lumea să știe despre el că este evreu, iar el să nu nege că-i evreu!… Deh, nimeni nu-i perfect!

Așadar ați fost trecut pe lista neagră, a indezirabililor, alcătuită de rabinul Moses Rozen. Ce a însemnat asta?

În cel mai bun caz, asta însemna să fii blocat „la mantinelă” de oamenii rabinului ori de câte ori li se ivea ocazia! Rabinul are sub ascultare nu numai pe mai toți evreii, ci și pe mulți ne-evrei care au datorii de recunoștință și de ascultare față de „comunitate”! Or, comunitatea evreiască este foarte influentă în multe domenii: mass media, lumea literaturii, a teatrului, a televiziunii… În lumea universitară de asemenea!…

Cu toate acestea, ați beneficiat de sprijinul decisiv al lui Alexandru Graur.

Nu e bună observația aceasta. Un om superior, ca Alexandru Graur, nu putea fi prins într-un joc atât de nedemn, de penibil! Alexandru Graur a fost unul dintre ultimii evrei pământeni, alături de Steinhardt, Edgar Papu și alți mari români! Nu mai cunosc alt evreu pământean, în viață! I-au terminat sioniștii și cominterniștii! Pe Graur nu l-au dat afară din învățămînt la un moment dat?!… A fost mâna evreului cominternist Leonte Răutu, dacă nu mă înșel!… Da, dar Graur n-ar fi spus că am beneficiat de sprijinul său, ci ar fi spus că și-a făcut datoria de profesor și de mentor! Eu, mai degrabă, aș avea să-mi reproșez că nu mi-am făcut în deplinătate datoria de alumn tomnatec, de învățăcel!… L-am dezamăgit într-o oarecare măsură!…

Deci l-ați atacat pe rabinul șef la începutul anilor 80, când se discuta în țară despre opera politică a lui Eminescu, dacă să fie sau nu publicată în întregime. Rabinul Moses s-a opus!

Din prostie! Și ca să irite lumea! Ca să se plângă apoi la New York că românii „e” antisemiți, iar el luptă din greu cu ei, deci să i se trimită mai multe fonduri!… Atitudinea rabinului a stârnit mai întâi replica de dezavuare din partea lui Alexandru Graur și Zigu Ornea. A avut o replică foarte apreciată la acea vreme și Pompiliu Marcea, pe nedrept uitată. Am scris și eu un text, s-a publicat într-o cărțulie scoasă de Drăgan, împreună cu alte texte ale unor „protocroniști” respectabili, ca Ungheanu, Dan Zamfirescu și alții. Poate că ar merita reeditat acel libellus…

Credeți că rabinul v-a declarat „cherem”, adică indezirabil pentru comunitatea evreiască din România și nu numai?!

Rabinul Moses Rozen, din pricina căruia au plecat din România mari evrei ca Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran, a fost un păcătos! Nu vreau să insist! Nu l-am cunoscut personal, poate că îl judec prea aspru. Din păcate, am devenit indezirabil și pentru alții. Pentru maghiarii din România, bunăoară! Nu toți, ce-i drept!… Mă întorc la evrei. Am devenit pentru mulți cherem deoarece nu m-am împăcat cu acuzația de holocaust anti-evreiesc în România și am cerut dovezi valabile, nu acuzații fără temei juridic, fără dovezi materiale clare! Repet, am avut în vedere numai acuzația de holocaust adusă românilor! Știam și de la Alexandru Graur că n-a fost genocid antievreiesc în România!

Nu aș vrea să discutăm despre holocaust, opiniile dumneavoastră sunt cunoscute, ci vă întreb ce urmări au avut pentru dumneavoastră aceste opinii! În ce măsură v-au afectat!

Mai întâi am avut parte de ranchiuna rabinului șef, deranjat de textul meu publicat în Israel de Boldur, i-am uitat numele mic. Un om cu o conversație încântătoare. Se recomanda zicând despre sine că este „singurul evreu anti-semit”. În fond, era un evreu care nu se juca cu această acuzație! Avea conștiința faptului că mulți evrei abuzează de această acuzație, de această invectivă! Sunt mulți evrei care gândesc la fel de corect ca și Boldur al meu. Dar nu o spun și altora!… Se tem de cheremul rabinului!

Dumneavoastră nu v-ați temut?

Nu m-am temut căci nu știam că există asemenea instituție!… O instituție propriu-zis medievală, partea urîtă a evului! Dar și a comunității evreiești! …La vremea potrivită am povestit despre evreul care a salvat onoarea familiei noastre atunci când l-a salvat pe tata, nevinovat, de închisoare grea pentru o delapidare. Vinovatul fiind directorul Cojocaru, român, membru PCR din ilegalitate!… Lui Alexandru Graur îi datorez cariera universitară, adică traseul vieții mele. A fost singurul profesor care m-a „mirosit” că ar fi ceva de capul meu!… Și nu sunt acestea singurele motive pentru care nu sunt, nu pot fi anti-semit!

Care ar mai fi altele, motivele?

Nu pot să fiu anti-semit la fel cum nu pot să fiu nici anti-maghiar sau anti-rus ori anti-țigan!… Nu e cazul să insiști!

Și cu toate astea mulți evrei din lumea teatrului au sabotat și descurajat orice încercare făcută de vreun regizor de a vă juca vreo piesă! Cum explicați acest sabotaj!

Prostia este prima explicație! Prostia și micimea sufletească a lui Moses Rosen este punctul de plecare. Serviciile speciale dețin dovada că Moses Rosen, la primul drum în Israel după 1990, a cerut bani de la evreii mai fraieri, i-a tapat de câteva milioane de dolari, ca să deschidă și să susțină subiectul „Holocaustul din România”, în ideea că în acest fel evreii vor putea să recupereze tot ce au avut în România, chiar dacă acele proprietăți și le-au vîndut înainte de a pleca în Israel!… Vezi și cazul lui Radu Ioanid, absolut grețos!… Or, așa zisul holocaust din România poate fi oricând dovedit ca o făcătură, o invenție a unor evrei de proastă calitate. Foști activiști PCR, niște ratați ca istorici, au devenit peste noapte, după 1990, mari specialiști în holocaust! Din istorici ai PCR – o istorie umflată cu pompa, inventată aproape sută la sută, după 1990 au cârmit-o și s-au reciclat ca istorici ai holocaustului, altă invenție!… Colegii lor, istoricii români specializați în istoria PCR, o istorie inexistentă, au devenit peste noapte istorici ai dacismului!… Cu toții specialiști în epoci istorice pentru care nu avem documente!… Nu-i nicio problemă! Documentele pot fi inventate!… Există o mare asemănare între istoricii holocaustului și istoricii dacologi din gruparea lui Nicolae Copoiu! Specialist în istoria PCR și a Daciei!… Coleg de impostură al unor așa ziși specialiști ai Holocaustului din România!… Bietul Cajal, în casa unui prieten de-al meu, a declarat cu obidă că în România nu se poate vorbi de un genocid, de un holocaust, dar nu poate să recunoască public acest lucru căci au și evreii Vadimii lor! Care i-ar sări la beregată dacă ar recunoaște adevărul!… Deh, holocaustul, ca și dacismul unora, este o afacere în continuare profitabilă în România!

La un moment dat v-ați încontrat cu Nicolae Cajal într-un schimb de scrisori!

Biografia lui Nicolae Cajal este cel mai puternic argument că în România nu a existat holocaust sau genocid, nu au existat persecuții serioase la adresa evreilor. Tatăl lui Nicolae Cajal, tot Nicolae Cajal se numea, a fost medicul de casă al lui George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, regiunea în care s-ar fi produs holocaustul evreilor români!… Adică Alexianu îi belea pe evrei în Transnistria, iar la București evreul Cajal îngrijea de cei trei copii ai lui Alexianu?!… Cine să accepte asemenea „paradox”?! Ar însemna să-l categorisim pe Nicolae Cajal tatăl printre trădătorii neamului evreiesc!… Iar tot acasă la Alexianu mai venea și rabinul-șef Alexandru Șafran, alt „trădător”, sub pretextul că le dă acelorași copii lecții de limba germană! Iar în realitate colabora cu Alexianu ca să favorizeze plecarea în Israel a cât mai mulți evrei din Transnistria!…

Și atunci cum se face că George Alexianu a fost condamnat la moarte după război pentru crimele făcute în Transnistria împotriva evreilor?!

Păi la procesul ce i s-a intentat, vestitul proces al Marii Trădări Naționale, nu au venit să depună mărturie în favoarea lui Alexianu nici Șafran, nici Cajal!… Au lipsit și o mulțime de alți evrei care au supraviețuit fără probleme în Transnistria, ba unii evrei s-au întors din Transnistria bogați cum nu mai fuseseră neam de neamul lor! Mă bate gândul să scriu o piesă de teatru pe acest subiect, măcar să aibă de ce să mă caroteze evreii din lumea teatrului românesc!

Care subiect?

Lipsa de recunoștință a evreilor față de români! Față de românii ca George Alexianu!… Sau măcar față de românii ca Ion Coja!…

Asta cum vine?

Mă gândesc la regizorul Mircea Cornișteanu… Am riscat la un moment dat toată cariera mea didactică, universitară, ca să-l ajut pe Mircea Cornișteanu să ajungă regizor de teatru. E foarte probabil ca eu să fi avut un rol episodic, dar decisiv în viața și cariera lui Mircea Cornișteanu. Am fost mulțumit de mine însumi că l-am ajutat, repet, cu un risc mare pentru mine! L-am ajutat să intre la facultatea de regie. Ajutor decisiv! Și riscant pentru mine!… Ani de zile l-am așteptat apoi să mă caute să-mi ceară o piesă, i-am trimis eu vreo trei, bune rău!, iar măgarul nici măcar nu mi-a răspuns… Mă consolez la gândul că, așa cum spun colegii săi, evrei și neevrei, Mircea Cornișteanu este la fel de măgar cu toată lumea!… Numai că toată lumea nu a făcut pentru Mircea ce am făcut eu!… Desigur, din antisemitism!…

Dar tot eu stau și mă întreb, dacă Moses Rozen m-a declarat cherem, niciun evreu nu mai are voie să aibă cu mine vreo relație!… Deci nici Mircea Cornișteanu!… Norocul meu că interdicția este pentru evrei numai, nu și pentru evreice!…

Glumiți, sper!… Ce altceva mai puteți spune „în apărarea dumneavoastră”?, cum zicea răposatul dvs coleg Petre Anghel?

Mai contează și invidia. Piesele mele de teatru sunt foarte bune! Iar în teatrul ce se joacă acum sunt mai ales texte de duzină, vulgar de proaste! Cu autori români sau evrei! Actorii fac fel și fel de… de nefăcute pe scenă ca să atragă un public tot mai grosier!… Parcă lucrurile s-au mai îndreptat în ultima vreme…

Mai e de adăugat și calitatea proastă a evreilor care au rămas în România… Sau care mai trăiesc în România! Uitați-vă numai la ce reprezentant au în Parlamentul României!… Un individ penal, zic evreii serioși, din păcate tot mai puțini! Nu se deosebește cu nimic de ceilalți parlamentari! La fel de penibili!

Una peste alta, există și o cauză evreiască în izolarea mea de către mass media românească. Dar ea nu explică decât o parte, o mică parte din neajunsurile cu care mă confrunt în societatea românească! Nu evreii sunt cauza pierderii proceselor de moștenire de la Constanța! Ci românașii mei, din justiție și din SRI… Din administrație… Dar despre toate astea, cu altă ocazie! Proxima!

Mulțumesc!

Să fii sănătos!

A consemnat Petre Burlacu

22 noiembrie 2015

↧

Ion PAPUC – Țara sub ocupație

November 22, 2015, 9:09 am

≫ Next: HOTARARE privind organizarea, functionarea si atributiile Ministerului pentru Consultare Publica si Dialog Civic

≪ Previous: Ion Coja. Lista Neagră a Rabinului Roșu…[Moses Rosen]

Mai acum cîteva decenii, pe vremea defunctului regim politic, într-un context mai complicat, mi s-a întîmplat să vizitez o persoană care locuia undeva prin centrul capitalei, la nu mai ştiu care etaj al unui bloc vechi, de dinainte de război. Gazda, doamna respectivă, de fapt o tovarăşă, m-a întrebat dacă putem conversa în limba rusă şi cum eu m-am derobat de la o atare ipoteză, am vorbit în franceză. Ştia şi limba română, pe care a utilizat-o cînd s-a adresat servitoarei din casă cu apelativul Tovarăşa Maria, dîndu-i indicaţii, într-o română corectă, ce fel de cafea şi cum să ne servească. Era o ilegalistă, în conducerea ţării într-un rang nu doar secund ci chiar terţ sau chiar mai jos, fusese în Spania ca participantă la războiul civil şi mai apoi refugiată în Rusia sovietică, culturii căreia îi păstra o afecţiune maximă. Am dedus aceasta îndeosebi examinînd biblioteca din casă, nu foarte mare dar structurată temeinic, ediţii complete, fiecare titlu în multe volume, ştiinţific alcătuite, cuprinzînd operele celor mai de seamă clasici ai literaturii ruse. Era evident caracterul impecabil din punct de vedere intelectual al persoanei care selectase acei autori şi acele ediţii. Mai presus de toate regula pare că fusese: nici o carte din altă cultură decît din cea rusă şi doar în limba rusă. Făcînd referiri la activitatea ei în conducerea ţării, se mîndri cu faptul că, imediat după ultimul război mondial, ea a condus evacuarea conacelor boiereşti din ţară, preluarea lor şi amenajarea în acele spaţii a unor cămine pentru refugiaţii din Coreea şi din Grecia, îndeosebi a copiilor, pe cînd aceste ţări erau măcinate de războaie civile. M-am întrebat îndată în gînd ale cui fuseseră acele moşii luate în stăpînire, ale Brătienilor, ale familiei poetului Ion Pillat, ale lui C. Noica, ale altora ca aceştia? Şi m-am minunat în sinea mea de faptul că dispusese de acele patrimonii în favoarea unei cauze internaţionale, ea o persoană complet, dar absolut complet străină de fiinţa patriei!

La un anumit timp după aceea, nu mai ştiu exact cînd dar era cu un an, doi înainte de căderea regimului comunist, undeva pe la Casa Scînteii cineva văzînd că mă îndrept spre centrul oraşului m-a rugat să îl iau în automobil şi în drum să fac un mic ocol prin cartierul Primăverii. Avea să ducă acolo şpalturile unei cărţi pe care o publica o personalitate a regimului, ilegalist, profesor universitar, preşedinte al uniunii scriitorilor, ministru cînd al culturii cînd al afacerilor externe, de fapt doar un gazetar comunist, pe scurt: un politruc. Aşteptînd la volanul automobilului meu, studiam stupefiat strada pe care ajunsesem pentru prima şi ultima dată. Mi s-a părut atunci că descifrez titlul acelaşi al ziarului pe care un poştaş conştiincios îl distribuia în cutiile poştale trecînd de la o adresă la alta. În timp ce în ţară se rostogolea grotescă propaganda naţional-comunismului ceauşist, locuitorii acelei străzi citeau imperturbabili Pravdamoscovită, organul comunismului sovietic. Mi-am spus: Iată o lume încremenită în timp, izolată ca într-un acvariu, în pură ucronie stalinistă şi am şi botezat în gînd locul respectiv cu numele: bulevardul 1950, pentru că era anul în care credeam că li se opriseră acelora ceasurile. S-a întors apoi pasagerul meu ocazional şi ne-am continuat drumul spre centrul oraşului, părăsind în grabă cartierul privilegiaţilor. Am simţit că era tulburat de vizita pe care o întreprinsese şi mi-a şi explicat de îndată că fusese uimit nu atît de luxul casei, de mobila şi de obiectele de artă care o împodobeau, cît îi rămăsese privirea la o icoană pe sticlă, discordantă flagrant faţă de contextul în care se afla. Sesizîndu-i nedumerirea, amfitrionul simţi nevoia să se disculpe de această stridenţă a locuinţei sale spunînd că icoana rămăsese pe perete de la foştii locatari. Ne-am spus atunci amîndoi că şi acel politruc, atunci cînd ţara pierzînd războiul a fost ocupată, şi el era dintre noii stăpîni care au intrat în casele oamenilor pe uşa din faţă în timp ce adevăraţii proprietari, ieşind pe uşa din spate, cel mai adesea cu cătuşe la mîini, au fost obligaţi să lase totul în urma lor, cearceafuri, perne, plăpumi, tacîmuri, haine, încălţăminte, tablouri şi cărţi, bune pentru uzul noilor locatari.

Sugerez prin aceste două exemple că există în istoria noastră recentă două categorii: cei care aveau de suportat consecinţele ocupaţiei, militare mai întîi şi apoi îndeosebi ideologice, oamenii ţării – pe de o parte, iar pe de altă parte – profitorii noii situaţii de vasalitate a României, străinii. Cînd ne referim la respectivul moment istoric, cel al sfîrşitului ultimului război mondial, spunem de obicei că aceştia din urmă au fost aduşi de tancurile armatei roşii şi că cei mai mulţi dintre ei erau evrei. Aceste afirmaţii sînt, în cel mai bun caz, două exagerări dacă nu chiar două falsificări ale istoriei noastre. E, în fond, un mod de a vorbi în simbol, făcînd astfel o propagandă inversă. Căci termenul de ocupaţie face trimitere la o operaţiune militară, însă aceasta a fost una temporară în timp ce consistentă cu adevărat a fost cea ideologică, extinsă pe durata unor decenii, vie încă şi azi, mult după prăbuşirea regimului politic care a instaurat-o asupra ţării. Pe de altă parte, este adevărat că ocupanţii au fost alogeni, dar nu doar rasial, nu doar sangvinic, sau nu din aceste puncte de vedere erau ei cu adevărat străini. Ci îndeosebi pentru că, din intenţie sau numai din prostie, au umilit poporul acestei ţări, făcînd totul pentru retardarea noastră, pedepsindu-ne, iar acţiunea lor continuă şi azi şi nu sînt şanse să ne eliberăm vreodată de sub această ocupaţie asupra spiritului naţional, a ethosului. Stăm perpetuu, definitiv sub observaţia comisarilor, străini şi veşnic pedepsitori. Spun străini şi nu înţeleg neapărat să mă refer doar la străinii propriu-zişi pentru că şi un român neaoş, fie doar din ignoranţă fie dintr-o distorsiune a caracterului său, poate face mult rău celor de un neam cu el, fiind asimilat perfect alogenilor în fapt. El se înstrăinează de ai lui şi, dacă nu devine cu totul un alogen, accede totuşi fie şi doar la rangul de servitor al acelora.

Această adversitate funciară, dintre autohtoni şi alogeni, ţine de logica perversă a istoriei, a ceea ce produce mecanica socială a discriminării pozitive, existentă în mod natural şi nu doar ca produs al unei corectitudini politice. Infiltraţi sau născuţi şi crescuţi într-un anumit corp etnic, străinii sînt prin chiar aceasta favorizaţi de destin. Fiind altceva decît cei mulţi, ai ţării, ei dezvoltă nu doar nu sentiment de alteritate ci şi unul de superioritate, convingerea că ei nu sînt ca turma ci sînt o elită, nişte aleşi, ai lui Dumnezeu sau doar ai destinului, şi că merită în consecinţă un tratament special. Mai mult chiar, posedînd o conştiinţă a faptului că sînt minoritari, expuşi într-o mare mulţime de altceva, ei dezvoltă capacităţi specifice de apărare şi de atac în spaţiul social în care trăiesc. Vor spune despre ei înşişi că sînt inteligenţi, dar acea inteligenţă este mai degrabă o hiperdezvoltată capacitate de adaptare, doar un rezultat al unei selecţii naturale, aşa cum unui handicapat în lipsa unui organ senzitiv i se dezvoltă altul compensator, precum de exemplu la un orb auzul. Devin astfel elita ţării, revoluţionarii care o vor salva, deţinători unici ai adevărului. Aşa au fost comuniştii, şi nu doar cei care erau evrei sau unguri sau bulgari sau ţigani sau ruteni, ci toţi comuniştii, inclusiv cei din rîndul ţăranilor români, aceştia, pe cît de mult deveneau comunişti, tot pe atît se dovedeau a fi străini de interesele neamului. Şi, dimpotrivă, au fost evrei care s-au ilustrat în stalinismul românesc grobian şi s-au recuperat ulterior, devenind o podoabă, o bogăţie a acestei ţări. În timp ce Păunescu, prin caracterul josnic al culturii sale de nivelul a doar patru clase primare, a făcut neamului său mult rău, fiind ca o placă de beton peste planta firavă a spiritului românesc, au fost alţii, evrei, care s-au dovedit pozitivi pentru noi. Aşa a fost admirabila doamnă Maria Banuş, cu poezii în care nu-şi maschează evreitatea şi cu traduceri din Goethe şi din Rilke prin care consolida europenitatea românilor. Sau acel excepţional Eugen Jebeleanu, cel care alături de Geo Bogza a făcut opoziţie la ceauşism, chiar el, avînd acest alibi că în tinereţe a profetizat asupra destinului viitorului dictator. Poţi fi de alt neam şi cu toate acestea, păstrîndu-ţi specificitatea, să fii integrat, ca o nuanţă în plus, în spaţiul spiritual al ţării în care locuieşti, şi eşti cu adevărat străin dacă te poziţionezi în adversitate cu cei mulţi, pretinzînd nu să te schimbi tu ci să-i obligi pe ei să se schimbe, să se adecveze ei standardelor tale.

Deşi acestora trei şi altora ca ei le-am recunoscut prestanţa de anvergură naţională, nu lîngă ei m-am format, ci prin frecventarea unor personalităţi şi a operelor acestora precum Lucian Blaga, C. Noica, Petre Ţuţea şi Dumitru Stăniloae. Aceştia sînt ai mei, în ei îmi recunosc eu sufletul neamului, datina, ethosul. Văzînd în ei miezul de foc al românismului contemporan, am oroare de străinătatea endogenă, de cea parazitară care înăbuşă mintea celor mulţi.

Aceste idei le-am avut în minte în timp ce străbăteam o carte nu demult apărută: I. Oprişan, Asaltul cetăţii, Dosarul de securitate al lui G. Călinescu, Saeculum I. O., 2014. Ca istoric literar şi ca editor, autorul ei are merite deosebite şi a dovedit de-a lungul anilor un adevărat cult pentru ilustrul său precursor. El a cules din arhive documentele dosarului întocmit de securitate, le tipăreşte aici cu acribie şi le dublează cu comentariile sale. Calitatea sa de istoric literar este aşadar de necontestat, dar lectura lucrării sale mi-a produs nu doar un plictis enorm, ci şi o iritare continuă. O plictiseală pentru că e multă repetitivitate în carte, frazele puţine ale unuia sînt reluate de altul şi de altul, citate apoi de alcătuitorul ediţiei şi tot aşa parcă la nesfîrşit. Iar iritarea mi-a fost provocată îndeosebi de obtuzitatea securiştilor dotaţi cu un intelect minim, bont şi acela, disperaţi să adune dovezi ale unor vinovăţii reale şi mai ales imaginare. Nodul poliţistic al acestei ample urmăriri a lui G. Călinescu porneşte de la delaţiunea cuiva tocmai din Piteşti care, prins cu nişte ilegalităţi cu aur, scapă de pedeapsă relatînd la miliţie că ştie de la nişte interpuşi că renumitul scriitor lucrează la o carte despre Ororile comunismului în România, cu manuscrisul căreia vrea să plece la Paris unde, cu sumele obţinute din publicarea acesteia, ar urma să trăiască acolo împreună cu iubita tînără, care tocmai l-a părăsit. O intrigă ireală şi de prost gust, pentru că G. Călinescu nu este, dar absolut deloc nu este un Soljeniţîn, şi de la el nu a rămas nici cea mai infimă urmă a vreunui măcar proiectat Arhipelag Gulag românesc. Cu atîta îndîrjire caută securiştii respectiva carte de parcă ar fi împinşi la aceasta de subconştientul lor în interiorul căruia posibil să fi existat fermă convingerea că regimul era caracterizat de atît de cumplite orori, încît era de datoria faimosului scriitor să le divulge lumii. Nu cred că vreodată ei s-a resemnat cu ideea că o atare lucrare nu a fost nicicînd scrisă. O dezamăgire şi pentru noi toţi, cei care speram că nouă, ca popor, scriitorul ne va salva onoarea punînd lucrurile la punct în faţa istoriei.

Impresia generală asupra acestor ultimi ani din biografia lui G. Călinescu, anii 50, 60 ai secolului trecut, este aceea a unei farse groteşti, cu unele accente tragice este adevărat, dar în principal e vorba de un joc gratuit şi hidos. Securitatea a fost, pe lîngă calitatea ei de instrument al represiunii, şi o instituţie inutilă care culegea, care extorca informaţii derizorii, nimicuri în absolut pe care le-a arhivat de parcă de ele ar fi depins soarta lumii. Cu adevărat, membrii ei, angajaţii pe care îi avea nu şi-au meritat deloc salariile, de bănuit că au fost dintre cele mai consistente. E în totul o comedie fără sfîrşit în care urmăriţi şi urmăritori se prefac că ar avea nişte convingeri ideologice, cînd în fapt ei doar se joacă de-a oamenii, deşi nu sînt decît nişte marionete într-o piesă pe care nu vreunul dintre ei o regizează. O societate în pură alienare mintală.

De aici, de la această situaţie de inconsistenţă a respectivei lumi, mai decurge un fapt extrem de grav: notele informative, pentru obţinerea cărora se fac atîtea eforturi: informatori legendaţi cu pseudonime, case conspirative, urmăriri ca în filme şi telefoane ascultate, microfoane, înregistrări transcrise, rapoarte şi apoi sinteze structurate ierarhic, pe grade şi funcţii de ofiţeri, o întreagă babilonie, acele note informative sînt absolut inutile, complet nevinovate, pur neant verbal care nu a folosit la nimic. În cei 25 de ani care s-au scurs de la căderea regimului comunist şi de cînd poliţia politică tot este deconspirată, deşi au existat în comunismul românesc nu doar persecuţii ci de-a dreptul crime politice, din cîte ştiu eu nu a ieşit la lumină nici măcar un singur caz de consecinţă juridică a unei atari delaţiuni. În fapt nimeni, dar absolut nimeni nu a avut de suferit de pe urma unei astfel de note informative. Şi cu toate acestea cît tapaj s-a făcut despre informatori. O diversiune sinistră prin care securitatea este confirmată şi opera ei este dusă mai departe, fie şi doar în postumitatea ei politică. În cazul acesta concret, al cărţii la care mă refer, nu cel turnat mi se pare a fi cu adevărat un caz tragic ci mai degrabă turnătoarea cea mai harnică de pe lîngă el, pentru subjugarea căreia securitatea uzează de cele mai abjecte mijloace: o arestează, o dă afară din slujbă, şi-o subordonează în cel mai mizerabil mod. Ce va fi fost în sufletul acelei sărmane fiinţe? Prin cîtă suferinţă morală a trecut ea? Eu, care am trăit comunismul pe toată dimensiunea lui de oroare, eu ştiu că regimul nu a fost ajutat cu absolut nimic de informatori, de delaţiunile unor Paleologu, Doinaş, Caraion, acuzaţii de colaboraţionism, iar aceştia sînt, cel puţin pentru mine, unii dintre cei mai proeminenţi şi mai adevăraţi anticomunişti ai acelui timp, şi în paralel cu aceasta ştiu preabine cine au fost adevăraţii comunişti, vinovaţii de dezastrul ţării. În nici un caz ei!

În ceea ce îl priveşte pe G. Călinescu, caracterizat nu doar o singură dată în carte ca fiind geniu şi nebun, pot spune că noţiunea de geniu este una de sorginte romantică şi ea nu mai este aplicabilă în timpurile recente. Judecată valoarea lui, a operei sale îndeosebi, prin relaţionarea cu contextul în care a trăit, figura sa se înalţă deasupra celor ale contemporanilor săi, dar în anii postbelici el se micşorează ca personalitate, fiind în felul său un nebun care se complace adesea să joace farse oficialităţilor cu care intră în coliziune. Nebunia lui, ca şi aceea a lui Lucian Blaga, era una reală şi poate fi diagnosticată ca fiind o nevroză penitenciară, deşi el nu a fost închis, dar viaţa în România acelor ani era una de închisoare pentru toţi cetăţenii ţării, din multe puncte de vedere. Sub presiunea ocupaţiei ideologice, boala acestora doi, ca şi în grade diferite a multora dintre concetăţenii lor, a fost una a isteriei şi a exaltării maladive, a unei supradimensionări a persecuţiilor pe care le îndurau. Pur-şi-simplu ei nu fac faţă presiunii aberante sub care le este dat să trăiască. Iar ceea ce totuşi mai produc sînt lucrări distorsionate, în care egoul lor bolnav se complace.

După al doilea război mondial, prin naturală epuizare, dar îndeosebi sub presiunea factorilor politici, puterea creatoare a lui G. Călinescu intră într-un tot mai accentuat declin. Ar fi fost mai normal ca el, abstras din zbuciumul istoriei, să îşi continue creaţia intelectuală, pe un drum pe care îl indică trei mici texte din acea perioadă: Domina bona, Poezia “realelor” şi Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Dar nu!, el se pierde din ce în ce mai mult pe căi minime şi oportuniste vrînd imposibilul, adică şi să placă oficialităţilor şi să fie fidel spiritului propriu. Pînă şi scrierea romanelor şi a poeziilor este o cădere în vulgar a intelectualului care fusese pînă atunci. Ce să mai zic de gazetăria sa, faimoasa Cronică a optimistului, a cărei apariţie vinerea în Contemporanul era aşteptată cu sufletul la gură de cititorii săi care sperau să găsească măcar printre rînduri vreun semn de împotrivire la regimul de teroare ideologică. Alţii, în situaţii imposibile, cvasi-similare, au apelat la modalităţi de exprimare literară mai onorabile: Ernst Jünger a ales să scrie jurnal, ducele de Saint-Simon memorii, iar Tacitus anale. E mai multă demnitate în acele specii literare decît în trivialul roman cu cheie! Ce să mai spun de faptul că ceea ce s-a tipărit din această literatură silnică, şi încă în cinstea unui congres al partidului, a fost rezultatul unui troc cu cenzura comunistă! Dar să trecem, aşa erau timpurile.

La un moment dat, în cartea publicată de I. Oprişan este notată mărturia lui G. Călinescu că el ştie de la un înalt funcţionar al partidului că toate dificultăţile de care se loveşte sînt cauzate de ostilitatea unor evrei din conducerea Comitetului Central, adversari şi persecutori tocmai ai lui, cel care la apariţia Istoriei… sale fusese atacat furibund ca filosemit, ca înrobit elementelor evreieşti din cultura română, cărora în lucrarea sa le-ar fi supradimensionat contribuţia. Probabil el se încrede în explicaţia ce i-a fost furnizată de respectivul binevoitor şi pregătindu-şi de reeditare monumentala Istorie… i-a adăugat doar cîteva accente care pot părea antisemite, nişte succinte date biografice ale unor scriitori evrei care sînt astfel deconspiraţi rasial. Aşadar, el acceptă explicaţia dar în fapt se înşală: aceia îi erau ostili nu întrucît erau evrei, ci doar în măsura în care erau străinii care luaseră în stăpînire ţara. Stalin însuşi îi trimisese la noi la sfîrşitul războiului ca, prin ei, să fim luaţi în stăpînire şi diminuaţi, supravegheaţi şi pedepsiţi.

Spuneam ceva mai la începutul textului că pe vremea ceauşismului ultim, undeva în Bucureşti, în cartierul privilegiaţilor stătea în adormire o întreagă lume alogenă şi dependentă de Moscova, cititoare fidelă a ziarului Pravda. Naţionalismul comunist, cu toată demagogia lui patriotardă, ajuns la conducerea ţării nu a distrus acea lume ci doar a împins-o ceva mai în spate, într-o penumbră a istoriei. Îşi recunoştea şi îşi conserva astfel descendenţa genetică, legătura ombilicală. Cînd în decembrie 1989 s-a dat un semnal de la Moscova, staliniştii aceia din cartierul Primăverii au ieşit la lumină şi au acaparat direct ţara, nu doar indirect ca pînă atunci, ci direct ca în vremurile lor cele mai bune, de imediat de după al doilea război mondial. A fost ocazia ca să îşi desăvîrşească opera începută în anii stalinismului. În aceasta constă originalitatea ieşirii ţării noastre din comunism, traseul acestei ieşiri a presupus un recul, un ocol amplu prin trecutul nostru, obligaţia recuperării stalinismului autohton.

Poate pentru că nu m-a interesat, poate pentru că intelectualmente nu eram în posesia unei dotări adecvate, nu am izbutit niciodată să citesc mai mult de o pagină, două din cărţile atît de prolificului Zigu Ornea. Şi nici din acelea ale altului comisar ideologic: Ovid S. Crohmălniceanu. Însă, din puţinul cît l-am citit din scrisul lor, şi tot am reţinut ceva. Într-o evocare a primului dintre aceştia consacrată celui de-al doilea se mărturiseşte că de Anul Nou evocatorul primea de la cel evocat o felicitare ce cuprindea îndemnul: Şi mai ales nu uita: beleşte-i pe fundamentalişti! Iată deci misiunea alogenilor în cultura română, să îi belească pe fundamentalişti, pentru că de drept ei nici nu sînt altceva decît nişte belitori profesionişti. Dar cine sînt atunci fundamentaliştii? Ei nu sînt decît nişte români ireductibili, exclusiv români şi nimic altceva decît eventual nişte români filoromâni. Cînd G. Călinescu l-a elogiat pe N. Iorga asasinat de legionari, aşa s-a definit pe sine, afirmînd că el nu este doar un român, ci un român filoromân. Grea vinovăţie, merita să fie belit!

Faţă de standardele de acum, din democraţia noastră originală, G. Călinescu este vinovat nu doar o dată, ci chiar de mai multe ori. Şi dacă a scăpat în anii sumbri de arestare, astăzi în chiar anii aceştia 2015, astăzi ar avea toate şansele să fie băgat la zdup, cum se spune. Aceasta pentru că urmaşii staliniştilor şi chiar staliniştii cîţi mai sînt au depăşit cu mult romantismul sîngeroşilor ani 1950, s-au perfecţionat şi în mod ştiinţific în baza legii propuse de un politician, găgăuţă şi liberal acesta, renumitul scriitor poate fi condamnat de drept şi de facto. El cade grav sub incidenţa legii recente şi atunci cînd, după consemnările de la securitate, afirmă că mareşalul Ion Antonescu a fost în felul lui un erou, ba chiar mîntuitorul patriei, precum şi de mai multe ori cînd în Bietul Ioanide îndeosebi se ocupă cu descrierea legionarilor, fără a sublinia îndeajuns caracterul lor criminal. Ca să nu mai spun şi că a citit fără a lua atitudine romanul cu legionari al lui Dinu Pillat, ce-i drept acesta un liberal pur-sînge, din imediata stirpe a Brătienilor întemeietori. Nu ca tiripliciul liberal de azi!

Nu ştiu dacă vreunii dintre noi şi cîţi, căzînd sub incidenţa acestei legi, vom intra la închisoare pentru delictul de a gîndi liber. Dar de toate acestea un singur lucru mă consolează, că toţi aceşti alogeni nu sînt în istorie decît un pur neant, că aşadar vor cădea în uitare. Aşa s-a întîmplat cu Felix Aderca, Camil Baltazar, Demostene Botez, cărora G. Călinescu le-a acordat în lucrarea sa monumentală cîte un spaţiu imens, iar acum, în zilele noastre, ei pur şi simplu nu mai există. Aşa tocmai se întîmplă, o similară cădere în uitare, cu Zigu Ornea şi Ovid S. Crohmălniceanu, atît de vii, de agitaţi prin spaţiul public în antumitate şi atît de morţi ca interes pentru ei în postumitate. Şi este de presupus că aceiaşi uitare îi va înghiţi şi pe cei doi ayatolahi veniţi din stalinism, din comunismul românesc timpuriu, şi acum la vîrste matusalemice dominînd, discret dar nu mai puţin autoritar, două domenii vitale: filozofia şi istoria literaturii române. Se întîmplă aşa, ca ei să fie şterşi din cartea vie a spiritului românesc, pentru că ei nu sînt ai noştri. Căci unde sînt azi Mihai Novicov, Nicolae Moraru, I. Vitner, Vicu Mîndra şi atîţia alţii ca ei care dominau cîndva actualitatea românească? Unde le este acestora moştenirea culturală? Ei au fost opozanţii direcţi şi schingiuitorii indirecţi ai importantului critic şi istoric literar. Figuri de-a dreptul misterioase şi exotice despre care nu se mai ştie nimic. Ceea ce s-a publicat pînă acum despre unii dintre ei decepţionează. O carte despre Leonte Răutu este doar o colecţie de insulte.

În schimb, ai noştri sînt tot mai vizibili, cu toate greşelile lor, oricît de mari, G. Călinescu şi Tudor Vianu, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, Mircea Eliade şi C. Noica, Emil Cioran şi Mircea Vulcănescu. Ei, doar ei sînt valorile noastre morale, eroii şi sfinţii nostri. Şi toţi ceilalţi de un neam şi de un suflet cu ei. Să constatăm aceasta nu înseamnă că am comite un act de xenofobie ci doar că am stabilit ecuaţia realităţii care ne include şi pe noi. Iubesc străini dar această iubire oricît de puternică ar fi nu are cum să-i metamorfozeze în indigeni. Rămîn ce-au fost şi sîntem chiar ceea ce sîntem!

Ion PAPUC

Sursa http://convorbiri-literare.ro/?p=5288

↧

HOTARARE privind organizarea, functionarea si atributiile Ministerului pentru Consultare Publica si Dialog Civic

November 24, 2015, 1:53 am

≫ Next: La 1 Decembrie de Ion Coja

≪ Previous: Ion PAPUC – Țara sub ocupație

Sursa http://www.stiriong.ro/actualitate/altele/hotarare-privind-organizarea-functionar

HOTARARE privind organizarea, functionarea si atributiile Ministerului pentru Consultare Publica si Dialog Civic
Data: 23-11-2015

In temeiul art. 108 din Constitutia Romaniei, republicata, al art. 40 alin.(1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului Romaniei si a ministerelor, cu modificarile si completarile ulterioare, al art.1 alin. (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 55/2015 privind stabilirea unor masuri de reorganizare in cadrul administratiei publice centrale si pentru modificarea unor acte normative,

Guvernul Romaniei adopta prezenta hotarare.

CAPITOLUL I

Dispozitii generale si principalele functii si atributii

ART. 1

(1) Ministerul pentru Consultare Publica si Dialog Civic, denumit in continuare ministerul,se organizeaza si functioneaza ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, in subordinea Guvernului, in scopul constituirii si promovarii unui cadru riguros de consultari publice cu societatea civila.

(2) In vederea indeplinirii scopului prevazut la alin. (1), ministerul realizeaza politici nationale in domeniul dialogului civic, consultarii publice, transparentei si guvernarii deschise, indeplinind rolul de autoritate de stat.

(3) Ministerul asigura institutionalizarea unor mecanisme eficiente pentru garantarea unei guvernari deschise, participative, responsabile si eficiente prin promovarea transparentei si a dialogului constant cu societatea civila organizata, cu cetatenii si cu toti actorii publici interesati.

ART. 2

Sediul ministerului este in municipiul Bucuresti, Piata Victoriei nr. 1, sector 1. Ministerul isi poate desfasura activitatea si in alte sedii detinute sau utilizate in conditiile legii.

ART. 3

Ministerul indeplineste, in conditiile legii, urmatoarele atributii principale:

a) elaboreaza si aplica, la nivelul Guvernului, instrumente democratice de dialog si participare civica in vederea conturarii, elaborarii si implementarii politicilor guvernamentale prioritare prin consultare activa cu societatea civila si cetatenii;

b) contribuie la cresterea capacitatii Guvernului de a pune in practica politici publice pentru o guvernare deschisa, participativa, responsabila si eficienta, inclusiv privitor la relatia cu organizatiile societatii civile si cetatenii;

c) ofera cadrul si pune in practica instrumente in vederea promovarii prioritatilor de politica publica ale Guvernului urmarind stimularea dezbaterilor asupra acestora cu societatea civila si cetatenii;

d) elaboreaza si pune in practica instrumente care sa contribuie la cresterea integritatii la nivelul Guvernului;

e) organizeaza cadrul de dialog la nivelul Primului-Ministru cu societatea civila;

f)

evalueaza rezultatele implementarii actualei Strategii privind Parteneriatul pentru o Guvernare Deschisa (Open Government Partnership) si o elaboreaza pe cea aferenta perioadei iunie 2016 - iunie 2018 realizand inclusiv Planul National de Actiune pentru un Guvern mai deschis, mai responsabil, mai eficient, prin promovarea transparentei guvernamentale, incurajarea participarii civice la viata publica, folosirea noilor tehnologii in administratie si combaterea coruptiei respectiv urmareste punerea lor in practica;

g) coordoneaza metodologic activitatea structurilor din cadrul ministerelor cu atributii legate de politicile publice pentru o guvernare deschisa, participativa, responsabila si eficienta, inclusiv pe cele cu atributii privind relatia cu organizatiile societatii civile si cetatenii, folosind informatii transmise sistematic de la ministere despre activitatile lor in relatia cu organizatiile societatii civile si cu cetatenii;

h) realizeaza o coordonare metodologica interministeriala in domeniu cu referire la domeniul sau de competenta;

i) contribuie la cresterea transparentei privind actele normative supuse aprobarii in sedintele de Guvern;

j) contribuie la optimizarea cadrului normativ in domeniul de activitate;

k) avizeaza proiectele de acte normative care privesc sfera sa de competenta;

l) avizeaza rapoartele de activitate ale ministerelor in domeniul sau de responsabilitate si asista metodologic autoritatile publice sa realizeze procesul de avizare la nivelul institutiilor subordonate;

m) coordoneaza metodologic activitatea de petitionare in colaborare cu alte institutii competente, conform atributiilor specifice si in legatura cu indeplinirea obiectivelor din cadrul Programului de Guvernare;

n) sprijina autoritati si structuri ale Guvernului in luarea masurilor privind cresterea capacitatii sectorului neguvernamental sustinandu-l in demersul de a contribui la elaborarea de politici publice privind practicarea unei guvernari deschise, participative, responsabile si eficiente, in conformitate cu nevoile societatii;

o) reprezinta interesele Guvernului la nivelul tarii si in strainatate, in domeniul politicii privind guvernarea deschisa, participativa, responsabila si eficienta;

p) determina directii de actiune strategica pentru sincronizarea la nivel european a politicilor si a strategiilor de cooperare cu societatea civila organizata si cu cetatenii;

q) orice alte atributii din domeniul sau de activitate stabilite prin acte normative.

ART. 4

(1) Ministerul exercita, in conditiile legii, auditul intern asupra activitatilor desfasurate potrivit competentelor sale.

(2) Ministerul initiaza proiecte de acte normative in domeniul sau de activitate si avizeaza proiecte de acte normative care au legatura cu activitatea sa.

(3) Ministerul elaboreaza strategia de comunicare, coordoneaza si monitorizeaza sistemul de comunicare interna si externa de la nivelul structurilor aflate in coordonarea ministerului, potrivit competentelor sale.

ART. 5

(1) Pentru realizarea functiilor sale, ministerul solicita autoritatilor si institutiilor publice din cadrul administratiei publice centrale si locale informatii necesare desfasurarii activitatii sale care ii sunt furnizate, in conditiile stabilite prin protocol incheiat intre partile implicate.

(2) Ministerul stabileste, in conditiile legii, raporturi de colaborare cu institutiile, organele, oficiile si agentiile Uniunii Europene.

CAPITOLUL II

Conducerea Ministerului pentru Consultare Publica si Dialog Civic

ART. 6

(1) Conducerea ministerului se exercita de catre ministrul pentru consultare publica si dialog civic, denumit in continuare ministru. Ministrul este ajutat in activitatea sa de catre doi secretari de stat, numiti prin decizie a primului-ministru.

(2) Ministrul are calitatea de ordonator principal de credite si poate delega aceasta calitate, in conditiile legii.

(3) Ministrul reprezinta ministerul in raporturile cu celelalte ministere, cu alte autoritati publice si institutii publice, organizatii interne si internationale, precum si cu persoane fizice si juridice romane si straine. Prin ordin al ministrului unele atributii pot fi delegate, in conditiile legii.

(4) In exercitarea atributiilor ce ii revin, ministrul emite ordine si instructiuni, in conditiile legii.

ART. 7

(1) Ministerul are un secretar general inalt functionar public, numit in conditiile legii.

(2) Secretarul general asigura stabilitatea functionarii ministerului, continuitatea conducerii si realizarea legaturilor functionale dintre structurile ministerului.

(3) Secretarul generalindeplineste si alte atributii si responsabilitati prevazute in regulamentul de organizare si functionare al ministerului sau incredintate de ministru, in conditiile legii.

CAPITOLUL III

Organizarea Ministerului pentru Consultare Publica si Dialog Civic

ART. 8

(1) Structura organizatorica a ministerului este prevazuta in anexa care face parte integranta din prezenta hotarare. In cadrul structurii organizatorice pot fi infiintate, prin ordin al ministrului, directii in cadrul directiilor generale, servicii, birouri sau compartimente.

(2) Atributiile si raspunderile structurilor din cadrul ministerului se stabilesc prin regulamentul de organizare si functionare, aprobat prin ordin al ministrului.

CAPITOLUL IV

Dispozitii finale

ART. 10

(1) Ministerul asigura administrarea bunurilor proprietate publica si/sau privata din patrimoniul sau, constituit potrivit legii.

PRIM - MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOS

↧

La 1 Decembrie de Ion Coja

November 26, 2015, 2:06 am

≫ Next: 75 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga de Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

≪ Previous: HOTARARE privind organizarea, functionarea si atributiile Ministerului pentru Consultare Publica si Dialog Civic

La 1 Decembrie

Publicat de Ion Coja in La zi pe 29.11.2010 | 11 comentarii

Printre puținele lucruri bune petrecute după decembrie 1989, se numără și instituirea zilei de 1 Decembrie ca zi națională a Statului român și a Neamului românesc. Nu se putea o alegere mai bună! Cinstim astfel un amplu proces istoric a cărui încheiere și desăvârșire a început la 27 martie 1918 la Chișinău, când românii de peste Prut au decis Unirea cu Țara, în ciuda dificultăților și primejdiilor deosebite pe care le presupunea acest act politic de sfidare a colosului imperial de la Răsărit. A fost un gest de mare curaj, pe care nu l-a putut repeta niciunul dintre popoarele aflate în vasta închisoare a popoarelor numită Rusia.

A urmat în toamna aceluiași an, la 28 noiembrie, decizia bucovinenilor de a se desprinde din jugul altui mare imperiu, care a marcat dureros istoria noastră din cealaltă direcție, a Apusului. Iar peste câteva zile, în prima zi din iarna acelui an fantastic 1918, la Alba Iulia, s-a produs momentul astral: încheierea glorioasă a unui vast proces istoric, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, procesul prin care Dacia legendară se refăcea în hotarele ei străvechi.

După aproape 2000 de ani, locuitorii dintotdeauna ai ținuturilor carpato-danubiene se regăseau din nou în interiorul aceluiași stat. Granițele politice se puneau astfel în acord cu granițele etnice! Aceasta este dreptatea care ni s-a făcut la 1 Decembrie 1918!

Sunt multe gândurile care trec prin mintea românului la o zi atât de însemnată ca aceasta… Cine ar putea să le depene pe toate?! Așadar, încercând o vagă organizare a ideilor, numai câteva, următoarele:

Mai întâi, constatarea tristă că situația politică de azi diferă mult, prea mult de cea de la 1 Decembrie 1918. Hotarele de azi nu mai coincid cu hotarele de atunci, ale României Mari! Considerăm că refacerea acelor hotare trebuie să fie parte din programul oricărui partid politic, din orice program de guvernare! Dacă pe plan politic lucrul acesta este ceva mai complicat și depinde acum de prea mulți factori externi, pe plan spiritual, cultural și economic refacerea României Mari, ba chiar a unei Românii și mai mari, este cu putință. Ne mai trebuie numai puțină voință! Voință de-aia, politică, adică la nivelul guvernanților, al clasei politice!

În al doilea rând, să ne aducem aminte că la Adunarea Națională de la Alba Iulia au participat mii de români veniți din ținuturi care, ulterior, la Trianon, prin decizia ezitantă a Marilor Puteri, au rămas în afara hotarelor noi ale României! Ne referim astfel la românii care trăiesc azi, ca minoritari, în țările din jurul nostru, dincolo de Nistru, în Bucovina, pe valea Tisei sau în sudul Dunării! Sunt câteva milioane de români extranei! Am făcut prea puțin pentru acești români după 1918. Urgența numărul unu, după părerea noastră, este ca guvernul român, pe toate căile posibile, să ceară de la autoritățile statelor vecine, dar și de la cele internaționale, ca românii care trăiesc ca minoritari în alte țări să aibă aceleași drepturi pe care le au în România minoritățile naționale! Ce poate fi mai firesc, mai corect?!

Mă gândesc bunăoară la românii din Ungaria! Din sate curat românești de la Vest de Tisa, până pe malurile Balatonului răspândiți. La 1918 erau aproape patru sute de mii. Când România a intrat în război alături de Antanata, a fost acceptată condiția pusă de români: la sfîrșitul războiului, hotarul de Vest al României să fie pe Tisa… Azi, statisticile ungurești consemnează abia vreo treizeci de mii de români în Ungaria. În realitate sunt mult mai mulți. Majoritatea greco-catolicilor din Ungaria sunt români, iar greco-catolicii din Ungaria sunt aproape 500.000. Nu prea au cum să existe etnici unguri de religie greco-catolici. Sunt români bieții oameni, dar se feresc să recunoască asta de teama șovinismului maghiar, atât de stupid și de aspru cu cei ce nu vor să se facă maghiari…

În primele zile ale așa zisei revoluții din Decembrie 1989, când toată planeta asista cu încântare la revoluția copiilor din România, românii din Ungaria au prins curaj și au început să ridice fruntea cu mândrie, afirmându-și românitatea! Au fost nevoiți să facă pasul înapoi când emanații revoluției au început să-și arate adevărata culoare a pulovărelor… Depinde mult de felul cum merg lucrurile în Țară pentru ca conștiința românească să nu piară la românii de peste graniță! Ca și la cei din Țară, îndefinitiv!…

În sfârșit, un gând pentru românii pe care soarta i-a dus și mai departe de fruntarii, românii risipiți de la Vladivostok până în Portugalia sau Irlanda, în cele două Americi, în Australia. Numărul lor s-a mărit considerabil după 1990, ca rezultat tragic al unor guvernări iresponsabile, criminale. Personal înclin să cred că în România de azi se duce o politică de trădare națională, care urmărește, printre altele, și depopularea Țării, crearea unui vid demografic care să atragă sau să justifice o masivă imigrație din Israel, a peste un milion de evrei. Sunt semne tot mai clare că nu este vorba de o nălucire a mea și a colegilor mei, care am semnalat acest pericol încă cu 10 ani în urmă. Una dintre dovezi este că guvernanții noștri, care au acceptat să slujească acestui plan de înrobire a României, a românilor, nu fac nimic pentru a-i readuce în Țară pe românii risipiți în toate zările. Dimpotrivă, în frunte cu președintele Țării, încurajează sau provoacă exodul românilor tineri spre alte țări.

Clasa politică de care avem parte nu le poartă de grijă în niciun fel românilor români! Scornesc fel de fel de legi și privilegii pentru minoritari, de s-a ajuns să fii mai câștigat ca român în propria ta Țară dacă te declari țigan, maghiar, croat sau evreu… Ai astfel acces la avantaje interzise românilor neaoși! Legile Țării, în frunte cu Constituția, nici nu pomenesc de români, că există în această Țară o majoritate românească, prin ale cărei sacrificii, prin a cărei clarviziune s-a constituit statul român. Românii nu sunt subiect de drept în Țara lor!

Nu știm cât va mai dura această abdicare a partidelor politice de la imperativul promovării și respectării intereselor naționale. Pe acest subiect, credem însă că este de datoria noastră, a societății civile românești, să intervenim, prin mijloacele specifice organizațiilor non guvernamentale, specifice intervenției individuale, pentru a forța clasa politică să-și înțeleagă misiunea, dar și pentru a transmite românilor de pretutindeni, din Țară și din străinătatea cea grea, un mesaj de susținere și încurajare, iar la cuvintele de îmbărbătare să adăugăm acțiuni și activități propriu zise, prin care să capete conținut dens, substanțial, grija noastră față de soarta românilor extranei, transfrontalieri.

Câteva cuvinte în legătură cu un fenomen întristător al zilelor noastre: reacția de adversitate pe care o stârnesc preocupările legate de salvarea și consolidarea românismului, a românității noastre. Avem adversari de tot felul: în interiorul clasei noastre politice, printre așa zișii formatori sau lideri de opinie, printre liderii unor minorități etnice din România și, lucrul cel mai grav, suntem priviți cu ostilitate chiar și de autoritățile statelor vecine, unde trăiesc români de-ai noștri. Români care sunt supuși unui proces brutal sau subtil, dar permanent, de descurajare și marginalizare în calitatea lor de etnici români, proces propriu zis de deznaționalizare. Acest proces nedemn, descalificant pentru cei care îl susțin, este deosebit de complex, se desfășoară pe toate planurile posibile: economic, social, profesional, cultural… Aș sublinia componenta cea mai perfidă a acestui proces: manipularea psihică, atacul la resorturile sufletești ale românismului! Încercarea de a face să dispară din conștiința noastră mândria de a fi român, de a te ști român, urmaș al părinților tăi și al unor străbuni de toată isprava, mari făuritori de valori materiale și spirituale.

Am discutat mult acest subiect cu oameni care îl pricep în toată amploarea sa regretabilă, nefericită. Asistăm în zilele noastre la o încercare perfidă de a impune la nivel național un defetism total față de viitorul nostru, ba chiar și față de trecutul nostru, prin răstălmăcirea sau falsificarea istoriei. De pretutindeni și ceas de ceas, prin mass media, prin Internet, auzi vorbe sau ți se oferă texte savant elaborate despre defectele noastre ca români, despre nimicnicia noastră românească. Oameni care și-au trăit degeaba viața, fără să producă nicio valoare, muște care se visează albine melifere, își descoperă vocația de critici și acuzatori ai neamului românesc, chemând la judecată poporul român, pe cei mai de seamă români, în frunte cu Mihai Eminescu, cu Ștefan sau Horia, aruncând asupra a tot ce este românesc umbra îndoielii, a derizoriului, a inconsistenței, a surogatului. A lipsei de autenticitate și de legitimitate!

Am purtat pe acest subiect îndelungi discuții și consultări cu adevărați oameni de carte, oameni care duc pe umerii lor o autentică operă, o veritabilă carieră profesională, oameni cu o viață socială, de familie, normală, exemplară chiar. Români capabili să sesizeze motivațiile ascunse, oculte, ale acestor campanii de denigrare a românescului din lumea noastră. Din aceste discuții s-au desprins câteva concluzii pe care le consider capabile să orienteze eforturile noastre viitoare:

Prima și cea mai importantă: suntem agresați pe diverse planuri, iar față de această agresiune cea mai bună strategie nu este cea defensivă, prin care să răspundem punct cu punct unor acuzații sau critici nefondate, deseori aberante. Ci este timpul să contra-atacăm promovând cu insistență valorile și aspectele care ilustrează capacitatea românilor de a excela, de a fi subiecte ale istoriei, fie la nivel regional, fie la un nivel european sau mondial!

Un exemplu: suntem în permanență atacați – cum bine se știe, cu o tenacitate unică, de nostalgicii Ungariei Mari, care scornesc pe seama noastră fel și fel de basne, precum Simion Dascălul, cronicarul mincinos de odinioară. În mod deosebit pe mulți maghiari îi deranjează că ne sărbătorim istoria și ființa națională la 1 Decembrie! Le vine greu să ne vadă că sărbătorim România Mare, Unirea Transilvaniei cu Țara! Și scornesc fel și fel de motivații false, penibile, în neputința lor de a accepta evidența adevărului, a soluției date de istorie! Răspunsul nostru cel mai potrivit la toată mascarada propagandei lor anti-românești este să le punem oglinda în față, spre a vedea cu ochii lor câte parale fac! Văd paiul din ochiul nostru, dar nu văd bârna care le deformează complet percepția propriei realități. Trebuie ajutați frații noștri maghiari să-și vadă lungul nasului! Să le aducem aminte cu insistență, până le intră bine în computer, că Ungaria Mare după care oftează ei zi și noapte nu a existat! Repet: Ungaria Mare nu a existat! Este scornită de mințile înfierbîntate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi și aranjamnte de culise. Ungaria așa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care ne calomniază cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalîc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turcească, păgână, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria și Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeași situație cu Moldova și Țara Românescă, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne-au condus și reprezentat pe noi! S-o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să-ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i-ar îndreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgență trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom închide gura celor care și-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

Ținem totuși să punem o întrebare pentru bravii noștri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câți sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al căror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii, și câți sunt maghiarii cu nume românizat?… Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro și trebuie să ne coborîm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanți și insistenți cu orice ocazie! Să vorbim așadar pe înțelesul minții lor, împuținată de ură și năluciri deșarte!

Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odată și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operațiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situația din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas și Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să-și susțină ipoteza, adevărul!… Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

Același exercițiu nu ar strica să-l facem și cu ceilalți vecini, întrebându-ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i-au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvînt de recunoștință din partea acestora!… Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

Și mai pun o întrebare, tot pentru vecinii noștri unguri, pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria. Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. După 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria țară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat național! Comunitatea internațională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplânge la nesfârșit dispariția granițelor care aparțineau altora, habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridiculul situației?!

Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. După Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană și independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită și au și trimis la București o delegație, de trei conți maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!… Nici mai mult, nici mai puțin!

Așadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranța cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le-a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S-au simțit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberați din așa zisa robie: s-au trezit și ei dintr-odată neasistați, și s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat și să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!…

Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mână cerșindu-ne întovărășirea?! Unde era dorul de libertate și neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…

Ceva asemănător s-a întâmplat și cu vecinii de la Sud, după Războiul de Independență purtat de armata româno-rusă. În urma acelui război, a înfrângerii Turciei, pe harta Europei a apărut un stat nou: Bulgaria. România, românii adică, de-a lungul istoriei au făcut mult pentru a-i ajuta pe patrioții bulgari să țină aprinsă flacăra identității etnice bulgărești. Poate de aceea, dar și din alte motive, fruntașii bulgari au venit la București, în delegație la regele Carol, cerând ca Bulgaria să se alipească la statul român, să devină parte componentă a regatului… Cine știe dacă nu era mai bine ca Ion C. Brătianu să nu se fi opus acestei idei?! În orice caz, dacă Bucureștiul ar fi acceptat să devină capitală a Țării și pentru bulgari, pentru locuitorii de la Sud de Dunăre, poate că alta ar fi fost soarta românilor din Bulgaria! Așa însă, într-o Bulgarie pentru a cărei apariție din neant au murit mii de români la ’77, minoritarii români au avut de îndurat un regim de deznaționalizare care continuă și azi, sub oblăduirea Comunității Europene… Aceeași situație și în Grecia, în Serbia, în Albania, în Ucraina… Aceeași politică mizeabilă de descurajare și aneantizare a românismului, a populației cea mai veche din această parte a Europei….

Prin ce impuneau românii în fața vecinilor maghiari și bulgari? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi și mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găsești multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării!… Nu întâmplător românii se numără și printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…

…Da, oameni buni, așa s-au petrecut lucrurile după Trianon! A fost un moment jenant pentru bieții unguri, iar noi, românii, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni oameni, ca niște români adevărați ce suntem, ne-am abținut să-l popularizăm, să-l mediatizăm și să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfîntul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noștri! Și poate că așa ar trebui să procedăm și în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!

Din păcate, abnegația ungurească sistematică, instituționalizată, de a lovi și calomnia tot ce este românesc ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră și bunul nostru simț sunt considerate slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinență bozgoră să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără rușine să fie obrăzniciți și puși cu nasul la perete, să nu și-l mai ridice așa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simț care să-i tragă de mânecă pe conaționalii lor mai zănateci – sau nu îndrăznesc!, să ne ocupăm noi, românii, de această trebușoară! Și s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!

…Avem nevoie, așadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel și fel de minciuni, ne calomniază și ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră și pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă și în traistă!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, și a vegheat Sfîntul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie și de dăruire apostolică a cărturarilor noștri, și datorită jerfei românești din acei ani teribili ai Marelui Război. 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…

E 1 Decembrie! Tuturor românilor așadar, pentru fiecare român în parte și pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima și fruntea sus! Avem de ce! La Mulți Ani Frumoși!

Ion Coja

Buriaș, 28 noiembrie 2010

↧

75 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga de Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

November 26, 2015, 3:35 am

≫ Next: La Nadăș, satul furat cu totul, se întâmplă acum: terorism judiciar, ilegalități și ticăloșie

≪ Previous: La 1 Decembrie de Ion Coja

75 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.
Joi, 26 Noiembrie 2015 00:05
Sursa http://www.art-emis.ro/eveniment/3239-75-de-ani-de-la-asasinarea-lui-nicolae-iorga.html

În ziua de 28 noiembrie 1940, postul naţional de Radio a transmis următorul Comunicat din partea Consiliului de Miniştri: „În seara zilei de 27 noiembrie a.c. profesorul Nicolae Iorga a fost ridicat de către o echipă de necunoscuţi de la locuinţa sa de la Sinaia. Măsurile grabnice luate în cursul nopţii de către autorităţi pentru a aflarea şi eliberarea fostului prim-ministru au rămas fără rezultat. În dimineaţa zilei de 28 noiembrie a.c. Legiunea de jandarmi Prahova a găsit corpul neînsufleţit al profesorului Nicolae Iorga în comuna Strejnic (judeţul Prahova) străpuns de 6 gloanţe de revolver. Guvernul este în căutarea vinovaţilor, cărora li se vor aplica sancţiuni, potrivit legilor în vigoare". „Necunoscuţii" erau legionari, care au dus la îndeplinire o decizie luată de conducerea Mişcării Legionare. Horia Sima, care luase locul lui Corneliu Zelea Codreanu la conducerea Mişcării Legionare, avea să scrie în cartea sa intitulată „Era libertăţii. Statul Naţional-Legionar" că întocmise o listă cu principalii responsabili pentru asasinarea legionarilor în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, pe care nu l-a trecut pe N. Iorga, deoarece arestarea lui „ar fi făcut o mai mare vâlvă decât a tuturor celorlalţi oameni politici la un loc". Ca urmare, înainte de a-l aresta, „trebuia organizată contra lui o campanie de presă de câteva luni, pentru a-i dezgropa trecutul plin de păcate şi a-i smulge masca onorabilităţii".

Campania a început la 10 septembrie 1940, prin ziarul „Porunca vremii", unde I. P. Prundeni a publicat articolul intitulat „Disecţia unui călău - Nicolae Iorga, în care profesorul era „gratulat" cu expresii precum: „zderanţa apostolică", „sinistra vedenie cu barbă şi umbrelă", „omul cu ochii bulbucaţi", cu „lungile lui unghii ca o reminiscenţă de cavernă" etc. Urma acuzaţia: „Cea dintâi condamnare a lui Corneliu Codreanu aparţine iniţiativei d-lui Iorga". Ca urmare, acesta era considerat „călăul" Căpitanului. La campania de denigrare a lui Iorga s-au asociat Constantin Noica, Horia Stamatu, Ilie Rădulescu ş.a. După o asemenea campanie, s-a trecut la lichidarea fizică a lui N. Iorga. Despre această crimă, Horia Sima avea să scrie că, de fapt, legionarii nu erau vinovaţi. Vina „cade întreagă asupra lui Iorga. El este autorul moral al propriului său asasinat". Cenzura nu a permis publicarea nici unui articol consacrat lui N. Iorga, nici măcar a anunţului familiei privind locul, ziua şi ora înmormântării. La 28 noiembrie, generalul Ion Antonescu l-a primit pe Constantin Rădulescu-Motru, preşedintele Academiei Române. Cu acest prilej, Conducătorul Statului s-a declarat de acord cu organizarea unei sesiuni comemorative, la care să se rostească un scurt discurs, după care academicienii să asiste la procesiunea funerară de la cimitirul Bellu, dar fără ca cineva să ia cuvântul. În ziua de 29 noiembrie, Rădulescu-Motru a ţinut în plenul Academiei un cuvânt omagial, apreciind că „Nicolae Iorga a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în cel mai înalt grad", a fost „o figură de legendă încă din timpul vieţii, şi care va câştiga în grandoare cu cât timpul va trece". De-a lungul celor şapte decenii şi jumătate care s-au scurs de la moartea lui N. Iorga, au existat persoane care au îndeplinit misiunea de a distruge „grandoarea" acestei personalităţi. După asasinarea fizică, au urmat mai multe tentative de asasinare morală a profesorului. Prima a fost dirijată de ocupantul sovietic, iar persoana care s-a pretat la acest rol se numea Isak Ludo. Acesta a publicat în revista „Răspântia" din 15 decembrie 1944 un masiv articol cu acuzaţii care întreceau cu mult pe cele proferate de legionari.

Ludo considera că articolele publicate cu prilejul împlinirii a patru ani de la moartea lui Iorga erau „o flecăreală sentimentală". În relitate - aprecia Ludo - lucrările de istorie publicate de Iorga „nu aveau nici o valoare", iar întrega sa activitatea publică nu era decât „o instigaţie antisemită". Prin aceasta, „a anticipat Transnistria" (deportarea evreilor în timpul lui Antonescu). Mai scria Ludo că N. Iorga „a fost tot ce poate fi mai străin de democraţie". Gazetarul nu a ezitat să lanseze acuzaţia absurdă potrivit căreia Iorga ar fi promovat o politică a diversiunii, care „se cheamă pe româneşte naţional-socialism. Adică hitlerism". A mers atât de departe, încât a justificat uciderea sa de către legionari: „Cu arma pe care le-a pus-o chiar el în mână. Aş zice chiar cu propria lui mână. Nu a fost ucis. S-a sinucis. Vinovat e numai el". În fond, prin asemenea elucubraţii, Ludo îl parafraza pe Horia Sima. Atacul împotriva lui Iorga nu a fost singular. I. Ludo a făcut „carieră" prin denigrarea valorilor istorice şi culturale ale poporului român. El îl acuza pe G. Călinescu, la 15 mai 1945, că a inclus în „Istoria literaturii române" autori reacţionari, precum Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic şi Al. Brătescu-Voineşti. Sprijinit de Iosif Chşinevschi, Leonte Răutu şi Silviu Brucan, timp de un deceniu, I. Ludo a fost un autor în „vogă", publicând mai multe volume, în care ridiculiza personalităţile aflate în conducerea României din perioada interbelică. Pentru romanul „Domnul general guvernează", tipărit în 1953, prin care-l badjocorea pe generalul Averescu, I. Ludo a primit Premiul de Stat. Coreligionarul său, rabinul şef Alexandru Şafran avea să-l caracterizeze astfel: „Ludo tipăreşte la Editura de Stat tomuri groase, tomuri de otravă, câştigă averi din noroiul ce-l aruncă asupra trecutului românesc".

Mesajul lansat de Ludo a fost continuat de Mihail Roller, care a primit misiunea de a-l „desfiinţa" pe N. Iorga ca istoric. În „Istoria R.P.R.", Roller scria că, în lucrările sale, N. Iorga înşira fapte „fără legătură între ele, pătrunse de idei şovine în care domină în cele mai multe cazuri acţiunile regilor şi ale reprezentanţilor clasei stăpânitoare". Acestea erau „expresia unei concepţii antiştiinţifice", în timp ce o „adevărată istorie ştiinţifică poate fi alcătuită numai pe baza învăţăturii marxist- leniniste". Oarecum curios, lui Roller i s-au asociat cărturari veritabili, precum I. D. Suchianu şi Constantin Daicoviciu. Ca urmare, cărţile lui Iorga au fost interzise, trecute la „fondul special" al bibliotecilor, multe dintre ele fiind arse. O primă acţiune de „recuperare" a lui N. Iorga s-a înregistrat în 1957, când s-a menţionat că profesorul a fost solidar cu ţăranii răsculaţi în 1907. Apoi, în 1965 s-au marcat oficial, 25 de ani de la asasinarea lui N. Iorga, printr-o sesiune ştiinţifică desfăşurată la Academia R.S. România, inaugurarea Casei Memoriale „N. Iorga" la Vălenii de Munte etc. În anii următori au fost editate mai multe volume scrise de N. Iorga, s-au publicat studii şi cărţi dedicate acestuia (între autori aflându-se Barbu Theodorescu, Mihai Berza, Titu Georgescu, Valeriu Râpeanu, Gh. Buzatu, Petre Ţurlea, Georgeta Penelea ş.a.).

După 1989 curentul antinaţional s-a revigorat, în domeniul istoriografiei principalul „combatant" fiind Lucian Boia. Acesta a primit misiunea de prezenta istoria românilor ca o succesiune de „mituri", promovate de A. D. Xenopol, D. Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu şi alţi istorici. Cu multă râvnă, Boia a desfăşurat o amplă campanie de negare sau de aruncare în derizoriu a momentele esenţiale din istoria poporului român şi personalităţile sale emblematice. În privinţa lui N. Iorga a recurs la falsificări, omisiuni şi interpretări tendenţioase, unele de-a dreptul penibile. De exemplu, după ce îi critică pe istoricii care au susţinut continuitatea populaţiei daco-romane pe teritoriul Daciei, Boia afirma: „După atâtea tentative, din păcate imaginare, terenul rămânea gol. Pentru a-l acoperi, Iorga a sugerat organizarea autohtonilor, după retragerea aureliană, în ceea ce numea Romanii populare, soluţie nu tocmai explicită, dar care a părut multora versiunea salvatoare, invocată de diverşi autori până astăzi". Specialiştii în materie - între care Ioan-Aurel Pop - au demonstrat faptul că ideea lui Iorga era nu numai originală, dar şi întemeiată. Boia nu a cercetat şi nu cunoaşte subiectul, dar şi-a îndeplinit misiunea de a susţine că la venirea ungurilor în Transilvania acest teritoriu era gol, astfel că aceasta aparţine de drept Ungariei.

În acelaşi spirit, Boia scrie: „Iorga ţine să integreze într-o timpurie Ţară Românească spaţiul complet al României, chiar dacă intensitatea romanităţii sau românităţii nu apare identică de la o provincie la alta". În realitate, N. Iorga nu a afirmat niciodată că intensitatea romanităţii sau românităţii ar fi fost identică în cele trei provincii istorice. Dar Boia a recurs la acest fals pentru a contesta unitatea poporului român, raliindu-se istoriografiei ruse şi sovietice, potrivit căreia moldovenii ar fi un popor diferit de cel român. Recent, Boia a publicat o carte despre „românizarea României"în care susţine că unirea Transilvaniei cu România a fost un act de conjunctură, datorat înfrângerii Austro-Ungariei în Primul Război Mondial, speculată de unii intelectuali români, dar grosul populaţiei ardelene nu a dorit unirea cu România. De această dată Boia cunoştea realitatea (teza sa de doctorat de referea la Eugen Brote, fruntaş al Partidului Naţional Român), dar şi-a îndeplinit misiune de a contesta actul Marii Uniri din 1918 (cărţile sale au fost traduse rapid la Budapesta, unde i s-au făcut o largă publicitate). Ceea ce i-a deranjat pe Ludo, Roller, Boia şi ciracii lor este faptul că N. Iorga a fost un patriot român şi un savant de talie mondială. Boia în numeşte pe Iorga „naţionalist"şi „autohtonist", o acuzaţie mai mult decât absurdă. Denigratorul este contrazis de opera profesorului, care poate fi lesne consultată, cărţile sale aflându-se în cele mai mari biblioteci din lume.

Încă din timpul vieţii, Iorga a fost apreciat ca fiind o mare personalitate mondială, fiind ales membru al mai multor Academii, i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al unor prestigioase Univesităţi, între care cea din Paris (Sorbona) şi Marea Britanie (Oxford). În 1938, N. Iorga a fost ales în calitate de vicepreşedintele Comitetului Internaţional al Istoricilor, cea mai înaltă demnitate ştiinţifică ocupată de un istoric român, rămasă unică până astăzi. Rămân emblematice cuvintele scrise de N. Iorga despre menirea istoricului: „un animator neobosit al tradiţiei naţionale, un mărturisitor al unităţii neamului peste hotare politice şi de clase, un predicator al solidarităţii de rasă şi un descoperitor de ideale spre care cel dintâi trebuie să meargă, dând tineretului ce vine un exemplu".

La cei 75 de ani care au trecut de la moartea sa, N. Iorga continuă să fie farul călăuzitor al românilor şi o personalitate ştiinţifică mondială de primă mărime, căruia i se cuvine stima şi recunoştinţa noastră.

↧

La Nadăș, satul furat cu totul, se întâmplă acum: terorism judiciar, ilegalități și ticăloșie

November 27, 2015, 9:01 am

≫ Next: O carte de reconstituire a cotidianului comunist. Comentariu de ALEXANDRU CĂLINESCU

≪ Previous: 75 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga de Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

Text prluat de pe „Justițiarul”
Coruptie
EXCLUSIVITATE!
La Nadăș, satul furat cu totul, se întâmplă acum:
terorism judiciar, ilegalități și ticăloșie
Posted byjustitiarul

10 hours ago

8

CAZUL NADĂŞ – TERORISM JUDICIAR ÎN ACŢIUNE. INCREDIBILE ILEGALITĂŢI, TEROARE ŞI TICĂLOŞIE COMISE DE LUCIU MARIANA CHIAR AZI ÎN TIMP CE SCRIEM ACEST ARTICOL. În continuarea dezvăluirilor articolele anterioare.TERORISMUL JUDICIAR consta în IMPUNEREA PRIN FORŢĂ ARMATĂ DE CĂTRE AUTORITĂŢILE STATULUI A DISPOZIŢIILOR ILEGALE ORDONATE DE UNII JUDECĂTORI simultan cu REFUZUL SOLIDAR A ACELORAŞI AUTORITĂȚI DE A CERCETA ŞI ANULA RESPECTIVELE DISPOZIŢII ŞI DE A OPRI JUDECĂTORII RESPECTIVI DE A DISPUNE ÎN CONTINUARE DISPOZIŢII ILEGALE. Există legislaţia necesară dar nu este aplicată. ÎN acest mod, statul român a fost transformat într-un stat terorist împotriva poporului român. Este suficient ca un judecător din zece să dispună hotărâri ilegale şi va anula tot ce fac corect şi bun ceilalţi nouă.

Pe scurt istoria şi ce s-a întâmplat ieri la Judecătoria Ineu

MARIANA LUCIU, membru în grupul de crimă organizată care a atacat Poporul Român în repetate rânduri, cea mai recentă dată fiind la 1989, care a fost strecurată în funcţie de judecător la Judecătoria Ineu, în anul 2006 a dispus în 2 termene ca întreg satul Nadăş cu 8,742 de hectare să fie trecut în proprietatea “¨fraţilor” ei COLŢEU VIORICA şi COLŢEU ALEXANDRU, fără ca proprietarii satului sătenii să participe la proces, fără o expertiză, contra prevederilor imperative ale legii nr 247/2005 în baza căreia pretinde că a dat sentinţa, având la dosar dovada că COLŢEII nu au nici un drept legal.

Doi “fraţi “din aceeaşi organizaţie infracţionala, ocupanţi de funcţii de judecători la Tribunalul Arad, susţin în Contestaţie în Anulare respectivă ilegalitate.

Alt “frate” din aceeaşi organizaţie infracţionala TRIPA AUREL de biroul şi din aceeaşi organizaţie infracţională, dispune în 2009 intabularea hotărârii LUCIU în Cartea Funciara far cadastru, far expertiză, cu încălarea tuturor legilor care reglementează funcţionarea Cărţilor Funciare.

Conducerea “frăţiei” organizează atacul prin executările silite asupra sătenilor dar preventiv, pentru a nu întâmpină nici o rezistenţă, au trimis un alt “frate”, avocatul LUPU STELIAN să câştige încrederea sătenilor ca să le blocheze toate apărările în timpul executărilor silite, misiune de care s-a achitat impecabil.

Pentru îndeplinirea cu docilitate a misiunilor desemnate, LUCIU MARIANA este pusă în funcţia de Preşedinte al Judecătoriei Ineu pentru continuarea operei de transfer a proprietații Poporului Român din zona către stăpânii frăţiei infracţionale.

În decembrie 2012, se constituie GRUPUL DE SOLIDARITATE ROMÂNEASCĂ şi se implică în susţinerea sătenilor, începând astfel colaborarea sătenilor cu dna. av. Vasilică Coroiu;

Dna. Av. Coroiu a făcut un număr de acțiuni între care şi o plângere penală împotriva Familiei Colţeu, a notarului, şi a persoanelor implicate în retrocedarea satului, aflat pe rolul DNA Timişoara; 1/P/2014.

DNA începe urmărirea penală a membrilor Familiei Colţeu 28 februarie 2014 şi dispune măsura sechestrului asupra tuturor imobilelor preluate prin sentinţa din 2006 a judecătoarei LUCIU MARIANA, toate bunurile firmelor lor, dispune predarea pădurii înapoi în posesia Romsilva, moment la care se constată imense tăieri ilegale de păduri şi un prejudiciu estimat de peste 20 de milioane de Euro;

Executările au continuat chiar în condiţii de urmărire penală și de instituire a sechestrului penal.

În vara lui 2015, se încerca excutarea lui Biriş Iovu unul din conducătorii sătenilor.

Dan Av. Coroiu depune Contestaţii al Executare la Judecătoria Ineu, respinse de subalternii lui LUCIU MARIANA deşi executarea este efectuată prin următoarele mijloace nelegale:

• În baza unor documente de executare falsificate de executorul GĂLUȚI ALEXANDRU, existând un raport criminalistic, grafoscopic, care atestă falsul;

• Faţă doar de un singur membru al familiei, pentru restul membrilor nu a existat nici o dispoziţie a sentinţei;

• În condiţiile existenţei unei unei hotărâri judecătoreşti irevocabile din 2013 care conţine obligaţia asumată de familia COLŢEU de a iniţia acţiune în instanţă pentru evacuarea celorlalţi membrii ai familiei Biriş, ceea ce nu s-a făcut niciodată.

• În condiţiile în care dispoziţiile hotărâi judecătoreşti sunt împotriva lui Biriş Iovu pentru un imobil din Nadăş iar excutarea se efectuează împotriva unui imobil din satul Minişel deţinut de Horga Gheorghe, întrucât proprietatea nu a fost trecută de 40 de ani în scripte în proprietatea lui Biriş întrucât în zonă, relaţiile între oameni se bazează pe încredere şi credinţa în Dumnezeu, nu sunt bazate şi nu pe legi şi hârtii.

• În condiţiile în care s-a început urmărirea penală împotriva expertului topo Dămăcuş care a efectuat expertiza în dosarul pus în executare şi care a falsificat graniţele satelor Nadăş şi Minişel ca să se poată executa proprietatea în baza sentinţei LUCIU din 2006.

Scopul executării a fost intimidarea sătenilor, ceea ce, însă, prin exemplară solidarizare şi răbufnire a spiritului de luptători al romanilor nu s-a putut finaliza aşa cum ar fi dorit frăţia internaţională care a comandat acţiunea;
TERORISMUL JUDICIAR ÎN CONTINUĂ ACŢIUNE

La 06 noiembrie 2015 – se inregistreaza o nouă Contestaţie la Executare de către Av. Coroiu pentru Biriş Iovu, suspendarea executării, suspendare provizorie a executării şi recuzarea executorului la Judecătoria Ineu.

Se dispune termen pentru Contestaţie şi suspendare la 25 noiembrie 2015 orele 09:00, pt suspendare provizorie a executării la 18 noiembrie 2015 şi recuzarea executorului la 19 noiembrie 2015.

La 10 noiembrie 2015 la 10:00 se încerca executarea silită unde s-au confruntat pe de o parte sătenii, membrii GRUPULUI SE SOLIDARITATE ROMANESCĂ iar pe partea cealaltă, membrii frăţiei infracţionale prin COLŢEU VIORICA, COLŢEU MIHAELA, COLŢEU SIMONA şi soţul ILIEȘ OLIVER, Executorul GĂLUȚI, JANDARMII. Evenimentul a fost amplu descris la postarea noastră din 12 noiembrie 2015.

Un aspect de știut este faptul că la deasupra porții de intrare străjuia o cruce şi o icoană a Domnului Iisus Hristos. Pentru toți de acolo, în afară de Familia Colțeu, Executor şi Jandarmi, adică Statul Român şi clienţii săi, acest fapt a avut o mare importanţă şi greutate în deznodământ.

La 18 noiembrie 2015, suspendarea provizorie a executării se amână pentru 25 noiembrie 2015 orele 14:00 pe motiv ca judecatoarea căreia i s-a alocat dosarul este în concediu medical. MĂSURĂ ESTE ILEGALĂ întrucât procedura de suspendare provizorie este de urgenţă şi se poate judeca şi fără citarea părţilor iar competenta este a judecătorului repartizat sau a preşedintelui de instanță iar LUCIU MARIANA este preşedinta de instanţă. IATĂ ÎNCĂ O NOUĂ MĂSURA ILEGALĂ DISPUSĂ DE LUCIU MARIANA.

La 19 noiembrie 2015 se respinge recuzarea executorului.

La 20 noiembrie 2015 Biriş Iovu primeşte înştiinţarea emisă la 19 noiembrie 2015 ca executorul GĂLUȚI va continua excutarea imobilului la 24 noiembrie 2015 orele 10:00.

La 24 noiembrie 2015 orele 10:00, sătenii, membrii GRUPULUI SE SOLIDARITATE ROMANESCĂ sin Bucureşti, Braşov, Arad, Timişoara sunt prezenţi dar executorul nu se prezintă.

La 24 noiembrie 2015 după-amiaza Biriş Iovu primeşte înştiinţarea emisă de excutorul GĂLUȚI ALEXANDRU în 20 noiembrie 2015 că nu se va mai prezenta pe 24 noiembrie 2015 întrucât dosarul în original i-a fost cerut de către Judecătoria Ineu.

La 25 noiembrie 2015 orele 09:00 la Judecătoria Ineu la termenul pentru Contestaţie la executare şi Suspendarea executării, se prezintă ca judecător… LUCIU MARIANA. Dispune că, întrucât la dosar nu se afla dosarul de executare al executorului GĂLUȚI ALEXANDRU, se va înainta adresa către executorul GALUT să trimită o copie certificat a dosarului e executare şi se acorda termen pentru 16 decembrie 2015.

La 25 noiembrie 2015 orele 14:00 la Judecătoria Ineu la termenul pentru Suspendarea provizorie a executării, se prezintă ca judecător… LUCIU MARIANA. La dosar se afla O COPIE CERTIFICATA a dosarului de executare al executorului GĂLUȚI ALEXANDRU !!! LUCIU MARIANA se declară incompatibila să judece şi dispune ca dosarul să fie trimis la registratură pentru re-repartizare aleatorie. Dna AV Coroiu se opune şi arată că este dimpotrivă, compatibilă să judece pe loc. MĂSURĂ ESTE ILEGALĂ întrucât procedura de suspendare provizorie este de urgenţă şi se poate judeca şi fără citarea părţilor iar competenta este a judecătorului repartizat sau a preşedintelui de instanţă iar LUCIU MARIANA este preşedinta de instanţă. IATĂ ÎNCĂ O NOUĂ MĂSURA ILEGALĂ DISPUSĂ DE LUCIU MARIANA.
TEROAREA ŞI TICĂLOŞIA SE AMPLIFICĂ

În timp ce scriu la acest articol, găsesc azi 26 noiembrie 2015 la ora 12:00 pe portalul instanţelor ca suspendarea provizorie s-a repartizat la completul S1 pentru… azi 26 noiembrie 2015 orele 13:00 – au aranjat astfel încât Biriş Iovu să nu ştie de termen, doamna avocat să nu se poată prezenta. În o jumate de oră însă vom pune concluzii pe fax şi email – Dumnezeu ne ajută!

http://portal.just.ro/246/SitePages/Dosar.aspx…

AM CONSTATAT CA EXECUTORUL GĂLUȚI ALEXANDRU A MINȚIT, DOSARUL NU E LA JUDECĂTORIA INEU, ESTE DECI LUAT DE D.N.A., DECI CU ATÂT MAI MULT TREBUIE SUSPENDATĂ EXECUTAREA PENTRU CĂ SUNT GRAVE SUSPICIUNI DE ILEGALITĂȚI.

Cu Dumnezeu înainte!

Adrian GRIGORIU

Documente anexă

http://portal.just.ro/246/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=24600000000029290&id_inst=246

Informaţii generale

Nr. unic (nr. format vechi) :	1372/246/2015/a1
Data inregistrarii	06.11.2015
Data ultimei modificari:	27.11.2015
Sectie:	Secţie unică
Materie:	Civil
Obiect:	suspendare provizorie
Stadiu procesual:	Fond

Părţi

Nume	Calitate parte
BIRIŞ IOVU	Contestator
COLŢEU MIHAI ALEXANDRU	Intimat
COLŢEU VIORICA	Intimat
BEJ GĂLUŢI ALEXANDRU	Intimat
COLŢEU MIHAI cu dom.proc.ales Cab.Av.Mot,Balaciu,Olah	Intimat
COLŢEU VIORICA cu dom.proc.ales Cab.Av.Mot,Balaciu,Olah	Intimat

Şedinţe

27.11.2015
Ora estimata: 09:00 Complet: S1 Tip solutie: Admite cererea Solutia pe scurt: Admite cererea formulată de contestatorul Biriş Iovu împotriva intimaţilor Colţeu Mihai-Alexandru, Colţeu Viorica şi BEJ Găluţi Alexandru pentru suspendare provizorie a executării silite . Dispune suspendarea provizorie a executării silite din dosar execuţional nr.312/2012 al Biroului Executor Judecătoresc Găluţi Alexandru, până la soluţionarea cererii de suspendare din cadrul contestaţiei la executare, ce face obiectul dosarului civil nr.1372/246/2015 al Judecătoriei Ineu.Fără cale de atac.Pronunţată în şedinţa publică din 27.11.2015. Document: 615/2015 27.11.2015
26.11.2015
Ora estimata: 13:00 Complet: S1 Tip solutie: Amână cauza Solutia pe scurt: T 27.11.2015-ora 9,00 pentru emiterea adreselor OCPI prin Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ineu, respectiv grefei instanţei. Document: Încheiere de şedinţă 26.11.2015
25.11.2015
Ora estimata: 14:00 Complet: C5_cons Tip solutie: Amână cauza Solutia pe scurt: În temeiul art.99 alin.10 din R.O.I aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr.387/2005, cu modificările şi completările ulterioare. Trimite la registratură dosarul nr.1372/246/2015/a1 având ca obiect suspendare provizorie executare silită( art.403 alin.4 din vechiul c.pr.civilă) pentru repartizare la completul special constituit. Dată în camera de consiliu, azi 25.11.2015. Document: Încheiere de şedinţă 25.11.2015
18.11.2015
Ora estimata: 14:00 Complet: C5_cons Tip solutie: Amână cauza Solutia pe scurt: T.25.11.2015 Document: Încheiere de şedinţă 18.11.2015

Căi atac

Nu există informaţii.

Citare prin publicitate

Nu există informaţii.

↧

O carte de reconstituire a cotidianului comunist. Comentariu de ALEXANDRU CĂLINESCU

November 27, 2015, 9:17 am

≫ Next: Robert Horvath. Cuvântare la ICR NewYork cu prilejul prezenței lui Alexandru Florian

≪ Previous: La Nadăș, satul furat cu totul, se întâmplă acum: terorism judiciar, ilegalități și ticăloșie

Şi eu am trăit în comunism e o carte care transmite, într-adevăr, o tulburătoare senzaţie de autenticitate. O carte care arată, aşa cum frumos spune Ioana Pârvulescu, că viaţa cotidiană dă seama despre eşecul unei lumi şi al unui sistem.
Sursa http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/o-reconstituire-a-cotidianului-comunist--112505.html
27.11.2015

În îngrijirea Ioanei Pârvulescu la editura Humanitas a apărut un consistent volum de mărturii reunite sub titlul Şi eu am trăit în comunism. Nu e bineînţeles singura întreprindere de acest fel la noi, dar cartea prezintă cel puţin două caracteristici care o individualizează. Mai întâi, faptul că mărturiile vin de la nu mai puţin de 95 de persoane, unele fără notorietate publică (medici, ingineri, profesori, muncitori), altele - personalităţi cunoscute, printre care Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Dan C. Mihăilescu, Mihai Zamfir, Andrei Oişteanu, Victor Rebengiuc, Horia-Roman Patapievici, ca să dau numai câteva exemple. Unii şi-au trăit în comunism doar copilăria şi adolescenţa, alţii - spre nenorocul lor - au „prins” toată perioada comunistă, adică mai bine de patruzeci de ani, ceea ce înseamnă - nu-i aşa? - o viaţă de om. În al doilea rând, mărturiile (micronaraţiuni ori scurte secvenţe) sunt grupate tematic în douăzeci de secţiuni, în aşa fel încât cititorul să aibă o imagine coerentă - şi cât mai amănunţită - a cotidianului în comunism.

Avem, aşadar, „felii de viaţă”, care reconstituie micul univers intim, existenţa precară, la bloc, cu umilitoarele privaţiuni din anii ’80 - frigul, lipsa apei calde, tăierile de curent electric; coborâm după aceea în stradă, întâlnim oameni îmbrăcaţi cenuşiu, ne trec prin faţa ochilor tramvaiele şi autobuzele supraaglomerate, cu călători agăţaţi ciorchine de barele uşilor; urmărim cum se desfăşura munca pretins „voluntară”, rebotezată ulterior „patriotică” şi care era în fapt încă o modalitate prin care se încerca „domesticirea” şi umilirea individului, ţinerea lui sub control; facem comparaţie între sărbătorile familiale, cvasi-clandestine în cazul celor religioase, şi sărbătorile oficiale, regizate de maşinăria de propagandă; ne reîntoarcem „la serviciu”, unde ne întâmpină nu o dată şefi obtuzi şi agramaţi şi unde lumea ascultă de un principiu nescris: „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”; luăm cunoştinţă de peripeţiile - care, şi ele, par astăzi de domeniul absurdului - celor care doreau să călătorească în occident şi se izbeau, repetat, de refuzul obstinat al autorităţilor; retrăim comedia grotescă a vizitelor „de lucru” ale oficialităţilor de partid; refacem în memorie (mă refer la noi, cei care am trăit acele timpuri) sinistrele cozi la alimente şi la alte produse de strictă necesitate (până şi hârtia igienică - de foarte proastă calitate, grosolană şi aspră, ca un fel de şmirghel - era un „articol” obţinut cu greu); apoi, fireşte, birocraţia omniprezentă, mârlănia funcţionarilor care te tratau ca pe o fiinţă inferioară, aparatul represiv, temuta Securitate, ahtiată să racoleze informatori; nu sunt uitate şcoala, facultatea, vacanţele, spitalele şi, desigur, dragostea, fiindcă oricât de apăsătoare şi de traumatizante erau vremurile viaţa îşi urma cursul. Rememorările se constituie într-un mozaic de întâmplări care adesea provoacă râsul, într-atât de aiuritoare, într-atât de enorme par cele relatate, deşi atunci făceau parte din obişnuitul cotidian („în comunism - notează Ioana Pârvulescu - banalul e cel mai spectaculos lucru”). Cineva îşi aminteşte că, pe vitrina unui aprozar, a văzut într-o zi că era scris cu litere mari: „A sosit varză”. Altcineva povesteşte că a telefonat la un minister ca să obţină o audienţă, iar funcţionarul de acolo i-a spus: „Aşteptaţi puţin să-mi scot mănuşile ca să vă notez numele” (erau anii când şi noi, la universitate, studenţi şi profesori, stăteam la cursuri îmbrăcaţi în paltoane). O doamnă relatează cum după 1980 reţetele pe care le schimba cu prietenele începuseră să se numească aşa: prăjitură fără ouă, tort economic, imitaţie de paté, icre false. Sunt zeci, sute de astfel de secvenţe care n-au nimic forţat, nimic patetic, ba chiar au uneori, repet, un haz teribil, acel haz pe care îl creează - Ionesco ne-a demonstrat-o admirabil - farsa tragică şi absurdul.

Cartea se încheie cu un pe cât de savuros pe atât de util „Mic dicţionar de termeni din comunism” unde se explică ce însemna, de pildă, „indicaţii preţioase”, „pe cartelă”, „origine sănătoasă - origine nesănătoasă” ori faimosul „nechezol”, despre care aflăm (în ce mă priveşte, ignoram acest lucru) că a fost inventat de un român, pe nume Alecu Radu, care a avut ideea să amestece 20% cafea cu 80% năut şi ovăz. Nu mă pot abţine să nu citez şi din articolul despre hârtia igienică: „Cozile la hârtie igienică implicau şi problema transportului, rezolvată de multă lume prin înşirarea pe sfoară a sulurilor, apoi plasarea lor în jurul gâtului, sub forma unui colan uriaş, sau pieziş pe piept, ca o panglică onorifică” precum şi din cel despre „alimentaţia raţională”: „… programul masca penuria de alimente care se simţea tot mai accentuat (…). Pe zidurile exterioare ale magazinelor şi chiar ale stadioanelor, au apărut reclame mari la peşte oceanic şi sentinţe de tipul: Nici o masă fără peşte, Consumaţi minunatul peşte oceanic(deşi nu mai exista nici acesta în magazine). Maliţioşii au dat replica, tot pe ziduri: Mâncaţi peşte/ Că vă creşte şi, pe înţelesul tuturor: Cum să ne c…ăm/ Fără să mâncăm”. Să adaug că fiecare secţiune e însoţită de câte o foarte expresivă fotografie din epocă.

Şi eu am trăit în comunisme o carte care transmite, într-adevăr, o tulburătoare senzaţie de autenticitate. O carte care arată, aşa cum frumos spune Ioana Pârvulescu, că viaţa cotidiană dă seama despre eşecul unei lumi şi al unui sistem.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor

Cuvinte cheie:

↧

Robert Horvath. Cuvântare la ICR NewYork cu prilejul prezenței lui Alexandru Florian

November 28, 2015, 5:55 am

≫ Next: IOAN PETRU CULIANU MIRCEA ELIADE SI BROASCA ŢESTOASĂ OARBĂ (fragmente)

≪ Previous: O carte de reconstituire a cotidianului comunist. Comentariu de ALEXANDRU CĂLINESCU

Reproduc un document interesant care circulă pe Internet și care a entuziasmat o seamă de români, care zic : «Mai avem oameni adevărați!». Cine dintre redifuzorii documentului a avut temeritatea de a exprima astfel de opinii sub semnătură proprie?

Totuși entuziamul cu care e primit mesajul e semnificativ pentru un curent al opiniei publice pe această temă. Voi verifica la ICR NY dacă intervenția a avut loc, la Alexandru Florian - dacă el a fost prezent, la NYMagazin a dlui Grigore Culian dacă ziarul are cunoștință de această intervenție și în ce fel a reacționat.
Dan Culcer

«Ma numesc Robert Horvath, sunt de profesie cineast, absolvent al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti (IATC) si am lucrat la multe studiouri din Romania, indeosebi la Televiziunea Romana.

Actualmente, imi continui activitatea la studioul meu de film, “DEVARTES FILM INTERNATIONAL”, cu sedii in Manhattan (New York) si Tokio. Sunt cunoscut, de asemenea, in calitate de grafician, ilustrator si pictor.

La Institutul Cultural Roman din New York, a avut loc un eveniment dedicat special Holoacaustului din Romania din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial.

La aceasta manifestare a participat si o delegatie din Romania, remarcandu-se prezenta istoricului Alexandru Florian .

Redau mai jos interventia mea de la acest eveniment. Cuvintele sunt traduse din limba engleza, deoarece la ICR din New York este inca interzisa folosirea limbii romane!

Doamnelor si Domnilor,

Deoarece v-ati referit in expunerea Dvs. la necesitatea ca generatiile viitoare sa afle adevarul despre tragedia Holocaustului si pentru ca astazi copiii invata la scoala ca romanii sunt vinovati de genocid, as vrea ca ei sa afle si faptul ca romanii au fost aceia care au salvat intreaga populaltie evreiasca de pe teritoriul actual al Romaniei. Asistam la un fapt poate unic in istoria celui de al Doilea Razboi Mondial, anume acela ca un om s-a opus presiunii germane, salvand mai mult de jumatate milion de oameni de la pieire.

Acest miracol romanesc se datoreaza in primul rand pozitiei intransigente si plina de curaj a maresalului Ion Antonescu. In al doilea rand, mai trebuie tinut cont si de caracterul specific al societatii romanesti din perioada respectiva. Ma refer aici la Ion Bratianu, Iuliu Maniu, la partidele istorice, la Regina Elena, la Dr. Lupu, la Patriarhul Nicodim, la Mitropolitul Balan, la intreaga Biserica Ortodoxa Romana si la multi altii care au pus umarul la salvarea evreilor. Cred insa ca factorul principal il reprezinta mentalitatea, psihologia si omenia romanilor.

Care sunt faptele istorice?

Dupa inceperea razboiului, se desfasoara foarte rapid operatiunile militare in Basarabia si Bucovina de Nord, unde este masacrata populatia evreiasca si unde fortele romanesti coopereaza cu cele ale germanilor.

In curand, in spatele frontului, apar comandourile germane specializate in operatii de “curatire” si, paralel, incep deportari de familii intregi din populatie evreiasca, dincolo de Nistru, in Transnistria.

Pentru mine, moartea chiar si numai a unui singur om nevinovat reprezinta o tragedie, dar trebuie sa iau in consideratie si statistica.

Pentru ca subiectul este foarte controversat, las la aprecierea audientei sa deduca adevarul – din diferite surse.

Una dintre ele ar fi “Enciclopedia Iudaica”, o lucrare de referinta, in care se mentioneaza cifra de 40.000 de morti, plasand Romania pe locul 10, ca vinovatie, in timp ce raportul Dvs., al Comisiei, se refera la 420.000 de victime, Romania ajungand pe locul 2, imediat dupa Germania. Tinand seama de paritatea populatiei, Romania devine, nici mai mult, nici mai putin, prima “Killing-machine” din istoria celui de al Doilea Razboi Mondial!

In aritmetica Comisiei se adauga si Ardealul de Nord, acolo unde populatia evreiasca a fost decimata, numai ca, atunci, Ardealul de Nord se afla sub controlul maghiar. Dumneavoastra mai treceti cu vederea si alte fapte: ca toti barbatii evrei in putere au fost incadrati in Armata Rosie, ca o mare parte din poppulatie a fugit in interiorul Rusiei si ca foarte multi evrei au murit de moarte naturala sau de boli contagioase (tifos), de care a suferit intreaga popopulatie, inclusiv Armata Romana.

Responsabilitatea Guvernului Romaniei in aceste evenimente este mare, dar este greu sa fie separata de responsabilitatea germanilor.

Ma voi ocupa in continuare de momentul crucial, anul 1942, care este sters cu buretele sau distorsionat ca semnificatie istorica.

Mihai Antonescu, Ministrul de Externe, se intalneste cu Hitler, in acea toamna, si ii comunica hotararea de a nu-i preda pe evreii din Regatul Romaniei.

Vreau sa va mai amintesc, domnule Florian, doua documente semnificative, pe care sper si cred ca le cunoasteti: la o saptamana de la aceasta intalnire istorica, Ion Antonescu declara, intr-o sedinta a Consiliului de Ministri: “Nu voi face jocul rasist al germanilor si ii voi slava pe toti evreii mei”[A se verifica și indica sursa axactă a citatului. Notă Dan Culcer]; dupa alte doua saptamani, la o alta sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu declara:

“Eu mi-am dat cuvantul sa asigur viata si libertatea evreilor si mă voi tine de cuvânt”. [A se verifica și indica sursa exactă a citatului. Notă Dan Culcer]

Toamna lui 1942 pecetluieste pentru totdeauna salvarea unei intregi populatii de la moarte, condamnata la “solutia finala” de catre Hitler.

Ma voi referi acum la Raportul Comisiei Holocaustului, lucrare unde o reala tragedie este folosita pentru anumite interese politice.

In 2002, Guvernul Romaniei, bazandu-se pe documentele Arhivei Nationale si in conjunctie cu toate documentele primite de la Muzeul Holocaustului din Washington, DC, decreteaza, fara echivoc, ca pe teritoriul Romaniei nu a avut loc Holocaustul.

La mai putin de doi ani, insa, Guvernul Romaniei isi schimba pozitia, infiintand o Comisie care, bazandu-se pe exact aceleasi documente, decreteaza ca in Romania a avut loc un genocid de proportii inimaginabile. Comentariile sunt de prisos!

Vreau sa mai spun asistentei ca Raportul Wiesel de cercetare a crimelor Holocaustului reprezinta un atac fara precedent la adresa demnitatii romanilor.

In concluzia raportului se spune: “Romanii sunt vinovati de genocid, chiar daca in anumite regiuni au supravietuit evrei”.

Inainte de a intra in fondul problemei, doresc sa mai remarc ca “anumite regiuni” reprezinta, de fapt, Romania de baza, Romania esentiala, adica in actualele ei granite.

Raportul arunca o vina colectiva, acuzand de genocid intreaga populatie romaneasca.

Aceasta idee de vina colectiva apartine ideologiei fasciste si/sau comuniste, aruncand vina – reala sau imaginara - catorva asupra unei intregi colectivitati nationale, rasiale sau sociale. Iar o vina colectiva nu are ce cauta in discursul unei democratii! Se merge atat de departe incat se spune ca majoritatea populatieii romanesti a sprijinit Holacaustul!

Ma intreb: oare cum a fost posibil asa ceva, cand faptele din Bucovina si Basarabia au fost foarte putin cunoscute de populatietie.

Eu personal am plecat la 32 de ani din Romania si nu am auzit niciodata despre aceste evenimente.

Romania este prezentata in acest material ca o tara fascizata si complet rasista.

As vrea sa-i amintesc domnului general si cercetator istoric faptul ca fascismul a fost lichidat in Romania cu ocazia rebeliunii legionare. Fragmentul care m-a intrigat profund este urmatorul:

“Holocaustul isi are radacini adanci in istoria si cultura romana”!

Aceasta constatare aduce un atac frontal Istoriei Romaniei si nu scapa de aceasta decapitare niciun om politic, niciun partid istoric, niciun moment al istoriei si nici al monarhiei.

Deci, Istoria Romaniei este prezentata de Comisie in primul rand ca o istorie a antisemitismului.

Acelasi tratament i se aplica insa si Culturii Romanesti.

Nu scapa de “atentia” noii inchizitii nicio personalitate culturala, de la Alecsandri, Eminescu, Kogalniceanu, Hajdeu, Slavici etc., iar in epoca moderna nu scapa nici Emil Cioran, Noica, Mircea Eliade.

Asadar, in opinia Comisiei, Cultura Romaneasca nu este importanta prin valentele sale universale, ci numai prin caracterul ei rasist si antisemit.

Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu si ceilalti piloni ai Culturii Romanesti sunt, nici mai mult, nici mai putin, vinovati pentru cauzarea Holocaustului.

Cruciti-va, doamnelor si domnilor, Concluzia acestei Comisii a dat o unda verde unei adevarate “vanatori de vrajitoare”, avand ca victima cultura si limba nationala.

Atentia este in primul rand indreptata asupra lui Mihai Eminescu si a lui Mircea Eliade,

ICR New York, deoarece am cerut sa se vorbeasca si romaneste la manifestarile organizate de Institut (pentru participarea din aceasta seara, a trebuit sa mi se dea o derogare speciala de la Washington!).

Vreau sa mai adresez cateva cuvinte doamnelor si domnilor din spatele meu, care striga, cu inversunare, sa nu fiu lasat sa mai vorbesc si sa fiu dat afara!

Daca Dvs. mai sunteti azi in viata, aceasta i se datoreaza maresalului Ion Antonescu si – in primul rand – omeniei romanilor.

Este greu pentru mine sa inteleg cum multi romani accepta orice compromis, inclusiv acest raport degradant.

La fel, nu pot sa inteleg cum multi evrei, in loc sa fie recunoscatori si sa le arate gratitudine celor care le-au salvat viata, stau si asteapta sa le mai dea inca o palma.

Un adevar spus doar pe jumatate seamana cu o minciuna.

Pe fundalul unei tragedii adevarate, asistam aici la un atac fara precedent la adresa Istoriei si Culturii Romanesti.

Daca vrem sa ne recastigam demnitatea, trebuie sa spunem adevarul intreg.

Va multumesc pentru rabdarea si atentia Dumneavoastra.

ROBERT HORVAT DEVA
Cineast
PRESEDINTELE
DEVARTES FILM INTERNATIONAL
New York -Tokyo »

De pe situl ICR NY aflăm că o întâlnire la care a participat Alexandru Florian a avut loc în martie 2015
Holocaust in Romania – between accountability and denial

At the initiative of the Romanian Ministry of Culture and Religious Affairs, RCINY hosts a dialogue between ministry officials and New York audiences on the ways Romania is facing its Holocaust past. Virgil Stefan Nitulescu (Secretary General, Romanian Minstry of Culture and Religious Affairs), Mihail E. Ionescu (Director, “Elie Wiesel” National Institute for the Study of the Holocaust in Romania) and Alexandru Florian (Executive Director, EW-NISHR) talk about the ways Romania is dealing with the memory of the Holocaust during World War II – ranging from official answers offered by public authorities to the final report of the Wiesel Commission to the relevance of latent or outspoken attitudes in the public space.

↧

IOAN PETRU CULIANU MIRCEA ELIADE SI BROASCA ŢESTOASĂ OARBĂ (fragmente)

November 29, 2015, 3:39 am

≫ Next: Europa, așa cum o știm noi, a încetat să existe ?

≪ Previous: Robert Horvath. Cuvântare la ICR NewYork cu prilejul prezenței lui Alexandru Florian

IOAN PETRU CULIANU

MIRCEA ELIADE SI BROASCA ŢESTOASĂ OARBĂ (fragmente)

Sursa Extras din Dacia literară, nr. 1-2, 1992, pp 49-51, Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și broasca țestoasă oarbă, fragmente, Traducere din germană de Michael Astner, din volumul Die Mitte der Welt, Frankfurt, 1978

4. Trebuie găsit un răspuns

În scrierea sa polemică "Materialismul şi empiriocriticismul", Lenin a încercat să dovedească faptul că nu ar fi existat decît două curente principale în istorie şi în filosofie: materialismul (bun) şi idealismul (rău). Tertium non datur. De aceea Platon, Aristotel, Kant şi Hegel au devenit, ca printr-o mişcare magică, unul şi acelaşi: n-au fost ei, în cele din urmă, cu toţii idealişti?

Exemplul lui Lenin a fost urmat cu conştiinciozitate de singurul partid existent în România după 1948: tot ce avea fie şi cea mai vagă legătură cu Organizaţia fascistă "Arhanghelul Mihail", creată în 1927 de Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), a fost etichetat drept "fascist". O altă, şi mai înspăimîntătoară hipersimplificare îl transforma (conform definiţiei amintite) pe fiecare "fascist"într-un antisemit care era co-răspunzător pentru teribilele crime săvîrşite de nazişti împotriva evreilor.

Este corect că ideologia "Gărzii de fier" avea mult în comun cu ortodoxia vestită de lonescu şi Crainic, dar şi cu teoria "jertfei creatoare", cum iese în evidenţă deja în piesele timpurii ale lui Blaga (care au într-adevăr într-o oarecare măsură un caracter anticipator).

Dar nu orice lucru cu două aripi este o pasăre... în ciuda judecării lor critice, comune, a societăţii capitaliste şi a democraţiei occidentale, Nae lonescu şi "Garda de fier" se aflau pe poziţii politice diferite. Blaga, în schimb, este acuzat de o sursă oarecum dubioasă de a fi avut o profundă simpatie personală pentru Codreanu, ceea ce bineînţeles că nu l-a oprit să rămînă toată viaţa lui un democrat şi să se retragăde la revista Gmdireacind orientarea pronazistă a acesteia nu mai putea fi trecută cu vederea.

Un istoric care-şi merită numele trebuie să aibă un ochi pentru diferenţele existente între fenomene chiar şi atunci cînd acestea prezintă într-o anumită privinţă analogii, în loc să le introducă, tocmai de aceea, în aceeaşi categorie. Categorisirile pripite sînt semnul cel mai sigur pentru o gîndire totalitară. Presupunerea că între Nae lonescu şi Codreanu n-a existat nici o diferenţă esenţială, ar fi la fel de falsă ca şi afirmaţia că între lonescu şi discipolii săi sau înlăuntrul cercului acestora n-ar fi existat diferenţe.

Cercetarea istoriei este o întreprindere deosebit de delicată care cere cunoaştere obiectivă şi neînduplecare în căutarea adevărului - cel din urmă lucru reprezentînd o virtute exclusiv democratică ce prea adesea este ignorată de savanţii care se dau drept democraţi. Literatura occidentală despre România dintre cele două războaie mondiale oferă cititorului o imagine deformată a realităţii, pentru că supraapreciază exagerările campaniilor politice şi partinitatea ziarelor. Cititorul occidental naiv care abia de vede vreo diferenţă între Bucureşti şi Budapesta (la urma urmei ambele oraşe se află în spatele cortinei de fier, nu?), rămîne cu următoarea impresie despre România între 1918-1941, după lectura lui H.R.Roberts, H.Seton-Watson, E.Weber sau M.Nagy-Talavera:

Un fel de stat african necolonizat, în care nu trăiau decît nişte barbari urîţi. în marea majoritate ţărani care trăiau mai prost decît ţăranii Indiei. Doar 20% din populaţie locuia în oraşe'.Bucureştiul, cunoscut şi sub denumirea "Parisul Balcanilor", era un "amestec incompatibil de Paris şi Orient şi reprezenta cele mai rele tentaţii ale amîndurora". Administraţia era complet coruptă. Acelaşi lucru era valabil în privinţa partidelor politice. Regele era un afacerist nepopular, al cărui unic ţel era să scoată maximul profit de pe urma rentabilei sale funcţii.

Această analiză a situaţiei generale a României în perioada aceasta, prezentă fără excepţie la toţi autorii amintiţi, pare foarte ciudată, cel puţin în măsura în care pur şi simplu coincide aproape în toate punctele cu critica necruţătoare a democraţiei româneşti făcută din partea lui Codreanu, cît şi cu respingerea comunistă a democraţiei burgheze. Beneînţeles că nu poate fi totul greşit în această analiză, dar am obţine oare, mutatis mutandis, o imagine conformă cu realitatea a poporului american şi a democraţiei americane, dacă am afla exclusiv despre mafie, violenţă, corupţie politică, machiavalism miop, şomaj, pierderea prestigiului internaţional şi despre Watergate? Neîndoilenic că nu. Şi totuşi aceasta a fost o vreme singura imagine ce reieşea din ziarele americane, din filmele americane de succes şi chiar şi din politica guvernului american!

De aceea doresc să-i opun imaginii mai sus schiţate propria mea caracterizare: democraţia românească dintre 1918-1941 afost, de bine de rău, o democraţie occidentală ce se baza pe respectarea unei constituţii (democrate). Partidele politice se puteau bucura în orice privinţă de libertatea lor, inclusiv de manipulările electorale, şi nu cred că vechile, recunoscutele democraţii occidentale ar fi trebuit pe atunci să înveţe ceva în privinţa aceasta de la România. Nu toţi ţăranii erau săraci, nu toţi funcţionarii corupţi, nu toţi evreii bogaţi şi nu toate femeile erau tîrfe. După părerea mea, proporţia dintre bogat şi sărac, corupţi şi integri nu diferea foarte mult de cea occidentală a perioadei respective. în plus, situaţia economică nu era nici pe departe atît de proastă precum cea din ţările care pierduseră Primul Război Mondial. Armata se arăta dezinteresată de orice fel de propagandă, iar viaţa populaţiei civile era mult mai puţin ameninţată de terorismul politic decît cea din Germania, Italia sau Ungaria. Pe de altă parte, mişcarea fascistă din România s-a format în acelaşi timp ca şi în Germania, în italia şi în Ungaria. Conducătorul ei de suflet era Corneliu Zelea Codreanu, student la Drept din laşi (fosta capitală a principatului Moldova), care înscena acolo atentate teroriste. Organizaţia fascistă "Arhanghelul Mihail" a fost creată în noaptea de Sînziene (24 iunie) 1927. N-a fost o organizaţie pur politică, ci şi una religioasă. Legionarii (membrii "legiunii") erau foarte mîndri de caracterul mistic al mişcării lor, pentru că îl luau drept dovada că "socialismul arhanghelic" românesc (formula îl are pe M.Nagy-Talavera ca autor) reprezenta ceva propriu vizavi de naţidnal-socialismul german şi fascismul italian. Probabil că pentru ei misticismul trecea drept o trăsătură a civilizaţiei, în timp ce E.Weber era de părere opusă: pentru el caracterul religios al fascismului românesc, care se potrivea mult prea bine înapoierii

totale a acestei (aproape) asiatice ţări, era o dovadă în plus pentru faptul că România prezenta puternice asemănări cu state africane ca.de exempulu, Congo, iar Codreanu era unfel de SimonKimbangu! Cum poţi discuta la modul serios despre "Garda de fier", dacă istorici recunoscuţi răspîndesc astfelde prostii nemaipomenite, ornamentate pe deasupra cu eticheta de "obiectivitate"?

"Legiunea avea într-adevăr trăsături ale unei alianţe secrete între bărbaţi, dar şi nazismul, fascismul şi falangismul spaniol se bazau pe aceleaşi virtuţi "bărbăteşti". Cultul morţii şi al morţilor, precum şi formula de salut "Trăiască moartea!" erau o caracteristică specială a fascismului românesc? Nicidecum. După Salvador de Madariaga, anarhiştii au fost primii care au salutat cu "Trăiască moartea!", iar mai tîrziu Tercio-ul, legiunea străină spaniolă, a-preluat această formulă sub generalul Millân Astray. Ideea că martirilor morţi ai fascismului trebuia să li se facă apelul la festivităţi consemnîndu-i cu "Prezent!" i-a venit "pe cît de genialului, pe atît de sensibilului" Duce abia în 1932.

Dar chiar şi dacă "thanatomania" ar fi fost o specialitate a Gărzii de fier, originile ei se aflau în mod sigur nu doar într-o tradiţie seculară a răsturnării (de care ţin atît Harmodias şi Aristogeiton, cît şi narodnicii ruşi), ci şi într-o foarte răspîndită modă culturală occidentală după Primul Război Mondial. Lucian Blaga, primul thanatolog român, s-a aflat sub puternica influenţă a expresionismului german, un curent de artă şi literatură ce printre altele părea să găsească o plăcere deosebită în prezentarea unor grozăvii de orice fel. In sensul acesta, ideologia lui Codreanu, cu toate exagerările ei, era mult mai "occidentală" decît, de exemplu, explicaţiile gnostice ale lui Malcolm X.

Codreanu le spunea adepţilor săi că aderînd la legiune n-ar cîştiga nimic, dimpotrivă, li s-ar lua totul, pînă şi viaţa. Disciplina severă şi asceza ar fi soarta unui legionar care trebuie să aspire cu toate puterile sale spre a deveni un "om nou", trăind o "transformare interioară". Ţelul legiunii a fost, în opinia unui savant, un "socialism arhanghelic", adică o societate în care orice diferenţe de clasă ar fi abolite. (Era o societate cu o ierarhie dublă, în care, ce-i drept, bunurile trebuiau să fie împărţite absolut egal, deoarece cineva din punct de vedere "spiritual" sau "lumesc" sus-pus, n-ar fi interesat în proprietatea personală. Toate acestea, desigur, erau teorie.) Noua societate n-ar putea fi realizată fără o revoluţie, dar, în timp ce revoluţia marxistă s-ar baza pe ura dintre clase, revoluţia fascistă românească ar urma să fie o "revoluţie a iubirii", cu ţelul unei "mîntuiri" mistice a naţiunii. In viziunea lui Codreanu aceasta lua forma unei renaşteri, reînvieri, a unei apokatastasis naţionale, la care trebuiau să ducă acţiunile legiunii. Pînă la totala abolire a societăţii capitaliste corupte prin viitorul "popor nou", un legionar avea voie să se facă vinovat de omucidere, în cazul în care o făcea în folosul legiunii şi se preda autorităţilor ca să plătească pentru crima sa. Pe baza iniţiativei libere a "cuiburilor" (cea mai mică unitate a Gărzii de fier), ierarhia legiunii şi comandanţii ei nu puteau fi traşi la răspundere pentru astfel de crime ca fiind responsabilii morali. Şi, în sfîrşit, Codreanu, un antisemit pătimaş, nu pregeta să sublinieze că antisemitismul lui ar avea cauze economice. După M.Nagy-Talavera, el n-a susţinut niciodată teoria rasială germană. Cel puţin în teorie, el n-a vrut ca împotriva evrei lor să fie luate măsuri speciale: "Problema minorităţilor va fi soluţionată...cînd acestea vor arăta de la sine dragoste şi respect vizavi de valorile naţiunii române..."înainte de toate, românii înşişi trebuiau să devină "poporul nou"-adică statornic, tolerant, simplu în felul de viaţă, sincer, loial etc.etc, abia atunci "minorităţile ar recunoaşte că trăiesc în ţara unei naţiuni nobile".

De ce atîtea cuvinte despre ideologia Gărzii de fier? Aceasta ar fi total su pe rfluu.dacă n-ar afirma cîteva persoane prost informate că Mircea Eliade arfi reprezentat poziţiile ideologice ale legiunii dacă nu cumva a fost chiar membru al ei.

Pentru toţi cei care cunosc bine activitatea lui Eliade înainte de al ll-lea Război Mondial, aceste zvonuri sînt uşor de respins. Consider însă drept întrutotul util să merg pe urmele acestei absurde "legende negre" despre Eliade, pînă la începuturile ei.

In Italia, Einaudi fusese primul editor care a publicat lucrările ştiinţifice ale lui Eliade. Era o editură serioasă care nu-şi ascunsese niciodată simpatiile politice pentru o stîngă moderată. Consilierii ştiinţifici ai lui Einaudi erau etnologul E.De Martino şi scriitorul Cesare Pavese. In ciuda admiraţiei afişate pentru lucrările lui Eliade, De Martino n-a vrut să fie traduse în italiană, astfel încît cărţile lui Eliade au apărut în cele din urmă în Italia doar pentru că au găsit în Pavese un susţinător mai mult decît pasionat. De ce se opusese De Martino? Cauza a fost aceea că un comunist strict supus Moscovei, Ambrogio Donini, scrisese că Eliade ar fi fost "antisemit şi adept al naziştilor". A trecut mult timp de atunci, dar Donini, care şi-a pierdut poziţia în cadrul partidului comunist datorită incorigibilei sale încăpăţînări staliniste, a rămas la părerea sa. In a sa Encicbpedia delle religioniapărută în 1977 el a repetat cunoscutele acuzaţii vizavi de Eliade. Dar aceasta încă nu este totul.

Buletinul "Institutului Dr.J.Niemirower" ce apare în limba română la Ierusalim, a editat în 1972 un "Dosar Mircea Eliade" ce conţine acuzaţii foarte grave. Autorii documentaţiei făcuseră treabă de proastă calitate, deoarece, fără efort se poate dovedi că mai mult de 90 la sută din informaţiile lor sînt false, restul fiind cît se poate de improbabil. Cu toate acestea, calomniile respective ar fi putut distruge imaginea publică a lui Eliade, dacă n-ar fi mărit miraculos notorietatea sa în mod durabil. (în Italia, cărţi despre fascism şi stăpînireafascistă se vînd foarte bine. Unuldin autorii documentaţiei, antropologul Furio Jesi, lucra în domeniul editurilor. El a folosit informaţiile, după cum cred, în scopuri publicitare.)

Prima afirmaţie din buletin, cu titlul Toladotconstaîntr-un citat dintr-un articol pe care Eliade nu l-a scris niciodată, dintr-o revistă in care n-a publicat niciodată. Citatul suna atît de fals, atît de departe de stilul lui Eliade, încît poate fi recunoscut fără probleme drept o falsificare: "Cum poate naţiunea română să pună capăt acestei vieţi stricate de mizerie şi sifilis (?), dacă este năpădită de evrei şi străini?... Revoluţia legiunii trebuie să atingă ţelul suprem: mîntuirea naţiunii..."

Am subliniat acele cuvinte şi formulările care nu aparţin nici vacabularului, nici stilului eliadesc. Dar, mai mult, cititorul va vedea că Eliade a apărat evreii, vizavi de reprezentaţii Gărzii de fier şi chiar şi de propriul său profesor, Naelonescu.întrucît o astfelde duplicitate este foarte improbabilă, cititorul nu va putea să nu accepte ipoteza noastră:dintr-unmotivoarecumîndoielnic,o pe rsoanăsauo instituţie "binevoitoare" s-a gîndit că semnatarul acelui articol nu putea fi nimeni altul decît Eliade - cu alte cuvinte, că Eliade l-a redactat sub pseudonim. Eliade n-a scris decît o singură dată cu pseudonim, fapt însă este că în revista în cauză, Buna Vestire, n-a publicat niciodată. Cu aceasta, prima, şi cea mai gravă acuzaţie din ToladotesXe complet infirmată.

în ce priveşte a doua afirmaţie din Toladot, după care Eliade ar fi purtat doliu după omorîrea lui Codreanu în 30 octombrie 1938, nu pot să spun decît că dacă într-adevăr cineva l-a văzut în 30 octmbrie pe Mircea Eliade cu brasardă neagră, atunci Eliade trebuie să fi fost îndoliat pentru altcineva decît Codreanu, pentru că acesta a fost ucis abia în noaptea din 29/30 noiembrie. în caz că Jesi şi Toladot s-au gîndit la 30 noiembrie, eu nu pot să mai spun decît că martorii oculari adesea se înşeală.

A treia şi ultima acuzaţie din Toladot şi Jesi este atît de uimitoare, încît nici nu e voie de vreun argument spre respingerea ei. Eliade, se spune, n-ar fi ezitat "să reprezinte ca ataşat cultural în străinătate acelaşi guvern românesc, care în 1942 a semnat cu Gustav Richter, trimisul lui Eichmann, acordul privind deportarea evreilor români în lagărele de exterminare. "Această afirmaţie îl are

ca autor pe decedatul Furio Jesi, care se pricepea să se afle în centrul atenţiei în lumea editorilor (o artă, pentru care a fost invidiat foarte mult!). Afirmaţia era de a doua mînă, întrucît Jesi nu citise Toladot în originalul românesc. El nu era în stare să facă minuni precum colegul său, A.M.Di Nola, care descoperise şi citise Toladotl La felea şi De Marti no, cîndva Di Nola îl curtase foarte mult pe Eliade, deşi era în acelaşi timp convins că acesta făcuse o alegere politică şi ştiinţifică greşită. (De ce atunci această admiraţie exagerată? Elliade însuşi era iritat în privinţa ei). în 1977 Di Nola a adus în sfîrşit "dezvăluirea": Mircea Eliade - confer Toladot - a fost antisemit!

Furio Jesi, a cărui poziţie vizavi de Eliade n-a fost nici ea mai puţin contradictorie, a preluat cu deosebită plăcere "dezvăluirile" lui Di Nola redîndu-le neschimbate în uimitoarea sa carte Cultura di destra, un exemplu strălucitorde "ştiinţă"paranoică. Unul din ziarele cu cel mai mare tiraj a tipărit afirmaţiile lui Jesi literal. Iar nebunia s-a răspîndit într-o clipă: pe baza propriei sale cărţi, Jesi a ajuns la concluzia că Eliade ar fi fost "antisemit în sens concret". Urmînd întrutotul aceeaşi logică, un oarecare E.Filippini a extins imaginea grotescăa lui Jesi mai departe: Eliade arfi "dat evreii români pe mîna SS-ului"şi ar fi unul din responsabilii morali pentru lagărele de concentrare!

Nu înţeleg cum un ataşat cultural poate fi făcut răspunzător pentru măsurile bune sau rele ale guvernului său. Totuşi, în cazul de faţă, încă nici nu este vorba de întrebarea aceasta, întrucît numirea lui Eliade a avut loc în 1942, cum afirmă Toladot şi Jesi. în 10 aprilie 1940, cu mai puţin de o lună după moartea lui Nae lonescu, Eliade a fost chemat la Londra. De către cine? Nu era guvernul lui Antonescu (care de altfel, cum constata M.Nagy-Talavera, n-a semnat niciodată acordul cerut de Eichmann), deoarece Antonescu a ajuns abia în 14 septembrie 1940 la putere.în schimb, guvernul de pînă atunci al lui Gigurtu emisese într-adevăr legi antisemite. Dacă Eliade arfi fost numit de guvernul acesta, afirmaţia lui Toladot (şi Jesi) măcar ar putea fiînţeleasă, chiar dacă nu şi salutată. Toladot, Di Nola, Jesi şi Filippini arfi însă precis foarte dezamăgiţi să afle că guvernul care l-a numit pe Eliade a fost condus de un bărbat numit Gh.Tătărescu (24.11.1939-4.7.1940), un adversar al Axei şi un cunoscut susţinător ai unei alianţe cu Anglia. Eliade a fost numit nemijlocit de către ministrul culturii, C.C.Giurescu, un democrat care mai tîrziu a devenit un istoric comunist oficial (din a cărui carte a luat unele din informaţiile aici redate). Dacă n-ar urma argumentaţia ciudată a lui Toladot & Co, după care Eliade este imaginea fidelă a guvernului de ia care şi-a primit numirea, atunci el ar trebui să fie antigerman, filosemit şi democrat. Chiar dacă n-a fost democrat, Eliade n-a fost neîndoielnic un antisemit, dar nici un prieten deosebit al germanilor n-a fost. Din fericire, deţin destule dovezi pentru aceste afirmaţii.

în memoriile sale, Eliade îşi aminteşte un episod foarte interesant din anul 1934. Cel mai bun prieten al lui, Mihail Sebastian (pseudonim pentru losif Hechter, untînărevreudin Brăila, descoperit de Nae lonescu) era autorul unui roman (De două mii de ani, 1934), în care relata nenumăratele umiliri cărora Ie-a fost expus toată viaţa ca evreu. Sebastian era elevul lui lonescu, şi făcea parte din colegiul editor al gazetei Cuvfntul. Din recunoştinţă pentru profesorul său, l-a rugat pe acesta să-i scrie o prefaţă la romanul lui. Nae lonescu suferise în 1935 o profundă schimbare, pînă la acea vreme el fusese fără îndoială un caracter tolerant şi generos şi pe deasupra unul din foarte puţinii români care dintr-o adîncă cunoaştere şi din respect vizavi de cultura evreiască învăţase ebraica. Dar acum prefaţa sa la romanul lui Sebastian se dovedi ca "sentinţa de condamnare la moarte " pentru tînărul său discipol, lonescu justifica suferinţele evreilor şi, implicit, antisemitismul prin faptul că evreii îl crucificaseră pe Isus. Acest antisemitism motivat religios cît se poate de simplist corespundea întrutotul spiritului Gărzii de fier, pe care lonescu se hotărîse s-o susţină fără reţinere. Ce se întîmplase? în 1933 cele două gazete, Gindirea şi Cuvîntul se transformaseră în apărătoarele

Gărzii de fier, care era urmărită deschis de guvern. Scurt timp după aceea, legionarii l-au ucis pe prim-ministrul I.G. Duca. Apariţia Gîndirii şi Cuvîntului a fost interzisă, editorii lor- N.Crainic şi Nae lonescu - au fost arestaţi în calitate de complici la crima comisă de protejaţii lor. De aici încolo, Nae lonescu s-a transformat într-un adept activ al Gărzii de fier. Ca urmare, gazeta sa a fost interzisă temporar, pînă-n ianuarie 1938, iar în martie '38 a fost definitiv interzisă.

Cînd Eliade a citit prefaţa lui lonescu la raportul lui Mihail Sebastian, a luat partea prietenului său, împotriva profesorului său. Nae lonescu, care cu toate acestea era încă generos, nu i-a reproşat lucrul acesta. în vara lui 1934, îşi aminteşte Eliade, "scriam în Vremea două lungi articole, care l-au supărat pe Racoveanu. El se certase cu Sebastian după lectura cărţii acestuia, iar eu aveam între timp impresia că se va despărţi şi de mine. Îmi luase în nume de rău faptul că îndrăznisem să-l critic pe profesorul nostru, iar el critica fără menajamente premisele teologice ale disertaţiei mele. Racoveanu a publicat articolele sale în Credinţa, iar eu îi răspundeam, fără nici un fel de causticitate, în Vremea.

Mă îndoiesc de faptul că Toladot & Co. dau crezare lui Eliade. Din fericire, ambele articole există, şi un bărbat precum Di Nola care s-a supus efortului de-a învăţa româneşte, ca să poată citi el însuşi buletinul Toladot, n-ar trebui să aibă nici o dificulatate în a-şi face accesibile aceste două articole.

O altă informaţie importantă, a istoricului D.Micu, ar mai trebui adăugată: în iarna anului 1933, Eliade s-a văzut atacat, din cauza poziţiei sale în "problema naţională", de către prietenul său, M.Polihroniade, un membru al Gărzii de fier. Eliade i-a replicat revoltat că n-ar exista idei naţionaliste prin care s-ar lăsa justificată izgonirea din România a unor mari savanţi evrei precum L. Şeineanu sau Moses Gaster.

Eliade, Sebastian şi Polihroniade erau prieteni şi făceau parte din acelaşi cerc cultural (Criterion), ale cărui manifestări erau frecventate în principal de oameni mai tineri şi la care era reprezentat tot spectrul politic al ţării, de la comunişti pînă la fascişti. în 1933 această coexistenţă paşnică devenise deja problematică. Eliade a simţit sfîrşitul acestei stări paradisiace, care era caracteristica specifică a grupării Criterion, foarte dureros: habitat lupus cum agno, etpardus cum haedo accubabit (ls.ll,6). Armonia se terminase o dată pentru totdeauna, iar guvernul a început să ţină sub observaţie persoana lui Eliade. Nu era el pentru guvern elevul preferat al acestui om instigator numit Nae ionescu?

Această situaţie este relatată în paginile autobiografice ale romanului Noaptea de sinziene: toate evenimentele importante din viaţa personajului principal, Ştefan, sînt o urmare a uluitoarei sale asemănări exterioare cu un mare scriitor, Ciru Partenie. Este o posibilitate de-a arăta că nu doar Tolado&Co. îl confundaseră cu profesorul său Nae lonescu, care într-adevăr fusese un teoretician al antisemitismului religios şi un susţinător al fascismului, ci şi guvernul român făcuse aceeaşi greşeală.

Din păcate, trebuie să mă opresc aici, pentru că altfel depăşesc cadrul prevăzut de editor. Mi-ar fi plăcut să arăt şi partea pozitivă a gîndirii politice şi sociale a lui Eliade. N-a fost greu de demonstrat că Eliade n-a fost niciodată membru al Gărzii de fier, n-a exprimat niciodată gînduri antisemite (ci dimpotrivă, a apărat evreii împotriva extremei drepte) şi că, guvernul pro-englez şi anti-german din perioada 1938-1944 a fost cel care l-a numit ataşat cultural la Londra.Dacă n-a fost antisemit, nici legionar, nici nazist sau simpatizant al naziştilor, şi dacă n-a fost nici democrat, atunci ce a fost Eliade? Sper să pot da în alt loc răspunsul la această întrebare.

Traducere din germană de Michael Astner, din volumul Die Mitte derWelt, Frankfurt, 1978

↧