Cristian Tudor Popescu, Cristi Puiu, Doru Pop, despre comunism şi filmul românesc

October 21, 2015, 4:40 am

≫ Next: Nicolas TRIFON. Quel avenir pour les Hongrois de Transylvanie ? l’analyse de Rogers Brubaker

≪ Previous: Notă cu probleme prioritare ale comunităţilor româneşti din judeţul Covasna

$

0

0

CTP, Cristi Puiu, Doru Pop, despre comunism şi filmul românesc. Transcrierea discuţiei de la TIFF 2015
Sursa http://mihneamaruta.ro/2015/07/15/ctp-cristi-puiu-doru-pop-despre-comunism-si-filmul-romanesc-transcrierea-integrala-a-discutiei-de-la-tiff-2015/

15 Iulie 2015


Ideea a fost a istoricului Alin Mureşan, de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). M-a întrebat dacă aş vrea să moderez o dezbatere privind relaţia dintre comunism şi cinematografia românească, pentru care să am libertate în alegerea invitaţilor şi a temelor concrete.

Am zis “da” . Discuţia a avut loc în 5 iunie, la TIFF, şi a făcut parte din secţiunea“După 25 de ani”, realizată în parteneriat cu IICCMER. A durat circa două ore şi jumătate, deci înarmaţi-vă cu răbdare. Urmează un text uriaş pentru o postare pe blog (85.000 de caractere), pe care l-am tot transcris, printre picături, de atunci încoace. O versiune ceva mai scurtă, axată pe istorie, găsiţi aici.


Discuţia s-a purtat în spaţiul TIFF Lounge, în prezenţa a circa 100 de persoane. Foto: Raul Ştef (c)

*

Mihnea Măruţă: Vom încerca, pe parcursul a două ore, să vorbim despre comunism în filmul românesc de dinainte şi de după 1989. Vă prezint invitaţii: scriitorul şi jurnalistul Cristian Tudor Popescu, autor al cărţii “Filmul surd în România mută: politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989)”, regizorul Cristi Puiu, scriitorul şi profesorul Doru Pop, de la Universitatea “Babeş-Bolyai”, autor al volumului “Romanian New Wave Cinema: An Introduction”, premiat recent de Uniunea Cineaştilor pentru cea mai bună carte de critică de film.

Vă mulţumesc că aţi acceptat să veniţi la această dezbatere. Cele cinci teme pe care vom încerca să le atingem sunt: mistificări istorice în cinemaul românesc, rezistenţa anticomunistă şi reflectarea ei în film, relaţia cineaştilor cu cenzura, ce rămâne după 1989 şi recuperări ale adevărului în cinematografia “Noului val”.

Aş vrea să pornim de la o realitate şi să-l întreb mai întâi pe Cristi Puiu: cum ţi se pare faptul că, după 1989 până astăzi, timp de 25 de ani, au continuat să fie difuzate la televizor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, majoritatea filmelor de propagandă realizate înainte de 1989? Ce spune asta despre noi?

Cristi Puiu: M-ai luat prin surprindere… Bună ziua. Relaţia pe care am avut-o cu cinemaul este una oarecum atipică. Gustul pentru cinema a apărut relativ târziu. Am socotit întotdeauna că cinemaul este o artă vulgară. Când eram mic îmi plăcea să mă uit la westernuri… şi am descoperit ulterior ce înseamnă film noir, dar, pentru mine, pictura era marea artă. Şi, târziu cumva, prin ’84, deci pe la 17 ani, Matei Şerban, un prieten, pictor şi cinefil, m-a invitat la cinematecă să vedem Buñuel – “Îngerul exterminator”. Şi ăla a fost primul declic.

Şi atunci am zis că cinemaul este şi altceva decât ceea ce credeam eu că este. Ce vreau să spun cu introducerea asta este că am fost şi sunt ataşat de filmul românesc, care înseamnă copilăria mea, tinereţea mea, prin urmare, dacă se întâmplă acum să le văd la televizor, nu mă deranjează. Eu nu mă uit la televizor, dar le caut pe net. Sunt pe net nişte cópii destul de proaste, dar eu, de fapt, mă uit la viaţa mea, cumva.

Filmele astea sunt parte din vizualul copilăriei şi tinereţii mele. Aspectul celălalt, legat de funcţia pe care au avut-o unele dintre ele, e o lungă poveste şi putem specula la nesfârşit în ce măsură ele sunt nocive, în ce măsură sunt expirate…

Mihnea Măruţă: Sunt expirate, domnule Popescu, aceste filme? Cum ar fi fost dacă, după căderea nazismului – ca să fac cea mai simplă şi previzibilă paralelă -, în Germania ar fi continuat să fie difuzate filme de propagandă naziste?

Cristian Tudor Popescu: De pildă, “Evreul etern”, al lui Fritz Kibler, cel mai virulent, cel mai sinistru film antisemit care s-a făcut vreodată şi care a fost interzis, într-adevăr, vreme de vreo 50 de ani. După părerea mea, în ce priveşte filmele româneşti de dinainte de 1989, dac-aş fi acum şeful secţiei de presă şi propagandă într-o Românie ucronică, în care Ceauşescu sau Nicu Ceauşescu ar mai fi la putere, n-aş lua hotărârea de a interzice filmele astea.

De ce să le interzicem câtă vreme publicul se uită la ele? Aceste filme au audienţă la televizor, de-aia sunt date. Nu a dat nimeni vreun ordin să continue mecanismele propagandistice asupra populaţiei şi să fie difuzate aceste filme. Ele sunt difuzate din punct de vedere al interesului comercial, şi-atunci trebuie să ne întrebăm – şi asta e, într-adevăr, o întrebare gravă – de ce plac aceste filme şi acum? De ce sunt valabile, într-un fel?

Sigur, cineva care se uită cu un ochi critic la ele identifică nişte lucruri groaznice. Şi, totuşi, iată că, după ce comunismul a căzut, după ce au murit oameni pentru asta, populaţia se uită la aceste filme. Şi uneori se uită mai mult, din păcate, decât la filmele Noului Val, al cărui reprezentant de frunte este domnul Cristi Puiu.

Mihnea Măruţă: Doru Pop, ce punere în context ar necesita un asemenea film, mai ales dacă e un film de propagandă, atunci când e difuzat pe un post cum ar fi ProTv, B1, Naţional Tv – cele care au difuzat majoritatea filmelor comuniste?

Doru Pop: Aici sunt mai multe paliere pe care ar trebui să le clarificăm. În primul rând, să fim conştienţi că toate producţiile cinematografice din toate contextele globale sunt ideologizate. Dacă ne uităm la filmele hollywoodiene contemporane, ele sunt purtătoarele unei ideologii, asta e foarte clar. Şi filmele din epoca comunistă erau purtătoarele unei ideologii. De exemplu, în spatele westernurilor cu Ilarion Ciobanu, dacă te uiţi cu mare atenţie, ce-o să descoperi? O să descoperi ideea minunată din comunism că ţăranii şi proletarii sunt mai buni decât capitaliştii, preoţii şi toţi ceilalţi. Deci, mecanismul ideologic este acolo. Nu există ochiul inocent al camerei.

Dacă am clarificat acest lucru, vreau să mai spun că în România asistăm la o incultură cinematografică generalizată. Spectatorii Noului Val sunt în jur de 150-200.000 de oameni. Vorbim de circa 1% din populaţia României. Copiii nu fac la liceu cursuri de cultură cinematografică. Domnul Popescu avea emisiunile acelea în care se mai explicau nişte lucruri, dar nu există cultură cinematografică în România. Nu ne explică nimeni cum să vedem filme, aşa cum ne explică, de exemplu, cum să citim cărţi. Deci, mie mi se pare că ar trebui să existe contexte specializate: cineva ar trebui să introducă acele filme.

Al treilea argument: aceste filme se transmit pentru că sistemul românesc este incapabil să genereze producţii autohtone. UE ne-a obligat să dăm 25% filme româneşti şi europene, dar, fiindcă nu există filme româneşti, ce facem? Le luăm pe cele din anii ’60-’70 şi le dăm ca producţii autohtone, în loc ca statul să genereze mecanisme de încurajare a producţiei post-comuniste…

Mihnea Măruţă: Am început cu filmele care continuă să fie difuzate la televizor pentru că se leagă de tema mistificărilor istorice în cinemaul românesc. Şi aici, domnule Popescu, citez din cartea dumneavoastră “Filmul surd în România mută”:“Legitimizarea Partidului Comunist a fost cea mai amplă operaţiune de falsificare propagandistică într-un domeniu al artei”. La ce se referă această idee?

Cristian Tudor Popescu: Se referă, în primul rând, la filmele cu ilegalişti. A fost o operaţiune de proporţii extraordinare, probabil cea mai mare din întreaga cultură română: filme aproape despre neant. Eu am numărat aproape o sută de filme care conţin subiectul luptei eroice a ilegaliştilor comunişti în perioada anilor ’30 şi în perioada dictaturii lui Antonescu. Dacă vezi calupul ăsta de filme din totalul de 550 ale cinematografiei comuniste în România, câte s-au făcut între ’49 şi ’89, poţi că crezi că batalioane de tineri activişti luptau la baionetă cu hitleriştii, cu Siguranţa, în fiecare zi. E de mirare cum nu s-a prăbuşit mai devreme dictatura antonesciană în faţa unei asemenea gherile urbane pe care o desfăşurau aceşti eroi, aşa cum sunt prezentaţi ei în filmele cu ilegalişti.

Pe mine mă amuză sadic de fiecare dată când mă gândesc de ce regizorii care au făcut aceste filme n-au mai făcut nici unul după 1989. Ia hai să ne uităm la temele de dinainte de 1989 şi să vedem câte dintre ele au dispărut ca şi cum n-ar fi existat. De ce să nu mai facem un film cu ilegalişti după 1989? Uite că nu se mai face nici unul.

În spatele acestei desfăşurări de forţe există un lucru important, şi trist în acelaşi timp. Cinematografia română, vreme de decenii, a fost o continuare a cinematografiei sovietice, cel puţin din anii ’50 până aproape de anii ’70. Însă deosebirea fundamentală între marii regizori ai anilor ’20 din Rusia sovietică – Kuleşov, Eisenstein, Pudovkin, Dziga Vertov, Dovjenko – şi regizorii români din perioada comunistă este că ruşii chiar credeau în comunism.

Ei chiar doreau să ofere comunismului şi un mod de a face cinema diferit de cel din perioada ţaristă. Fireşte că temele trebuiau să fie corespunzătoare cu doctrina, dar regizorii ruşi chiar şi-au pus problema să nu filmeze aşa cum filmau cei de dinainte de 1917-1918.

Şi interesant e că unul dintre punctele de polemică – ale lui Kuleşov, de pildă – cu cineaştii din perioada ţaristă era cadrul lung. În perioada ţaristă se filma cu cadre lungi. Iar Kuleşov era revoltat şi spunea că nu se poate face artă cu adevărat militantă, care să fie de folos comunismului, decât cu montaj, cu montaj alert, aşa cum fac filmele americane, pe care le dădea ca exemplu. Deci, iată un fenomen pe care-l regăsim acum la noua generaţie, la noul cinema românesc, şi anume cadrul lung, care era o marcă stilistică şi un motiv de polemică şi cu aproape 100 de ani în urmă.

Deosebirea este că regizorii români din perioada comunistă nu au crezut, niciunul dintre ei, în comunism. M-am uitat cu atenţie: au făcut sute de filme despre comunism, dar niciunul nu putea să creeze un film precum “Crucişătorul Potiomkin”sau “Zemlya” (Pământ). Nu putea, pentru că nu credea în asta. Făceau filme ca nişte necredincioşi care merg la biserică.

Asta a fost condiţia esenţială, atât morală, cât şi estetică – pentru că asta le-a influenţat şi modul de a face cinema. Şi, în expresia ei cea mai dezvoltată, este vorba de filmele cu ilegalişti, de care n-a scăpat nici Lucian Pintilie – autorul lui “Duminică la ora 6″, un film remarcabil din punct de vedere estetic, comentabil şi astăzi, dar care e un film de comandă propagandistică în toată regula.

Niciunul dintre regizorii marcanţi ai cinemaului românesc nu a scăpat de obolul ăsta. Înainte de a face “Probă de microfon”, Mircea Daneliuc a făcut “Ediţie specială”, un film jenant, pe care a încercat să-l salveze cu metode “sergiunicolaeşti”. Un cineast minunat cum a fost Alexandru Tatos n-a făcut doar “Secvenţe”. A făcut şi“Rătăcire”, un film sinistru despre sănătatea morală şi fericirea care-l aşteaptă pe un tânăr întors în România din Occidentul decadent.

Ciulei, nu mai vorbesc. Ciulei a făcut “Erupţia”, un scenariu pe care nu-l lua nimeni. El a luat “Erupţia” după ce până şi cei mai îndârjiţi prestatori de film propagandistic din anii ’50 nu s-au apropiat de el, considerându-l prea idiot. Scenariul o conţinea şi pe Lica Gheorghiu, fata lui Dej, “femeia cu mustaţă” care dorea să fie actriţă. Iar cel care şi-a asumat filmul respectiv a fost Liviu Ciulei.

În filmul ăsta – şi aici lansez şi eu o întrebare, dacă-mi este permis – există patru minute, primele patru minute, care sunt fabuloase. Sunt primele momente de film european din cinematografia românească. Parcă vezi un Antonioni avant la lettre… O imagine a entropiei într-o zonă de sonde părăsite, zgomote dezorganizate, lipsă de sens… Sunt patru minute fără sens, doar o dezordine imensă, paragină, părăsire şi, finalmente, o femeie superbă, îmbrăcată ca de la Paris, care îşi pune ochelarii negri cu mănuşi cu voal alb, în soare. Şi ce face femeia aia? Nu face nimic, stă de pomană. În 1957. După care urmează ceva înspăimântător până la sfârşit, ceva pe care domnul Ciulei l-a înghiţit.

Întreb: ce facem, în situaţia asta, cu cele patru minute? Pentru că asta nu e doar la Liviu Ciulei. Ce facem cu cei care au achiesat la comanda propagandistică? Pentru că au făcut-o, în anumite momente, şi Pintilie, şi Daneliuc…

Mihnea Măruţă: Am să-l întreb pe Cristi Puiu. Pot fi judecaţi regizorii din perioada comunistă?

Cristi Puiu: Cum era în Piaţa Universităţii, când strigam împotriva lui Ion Iliescu, sau la Timişoara, când strigau – “Să fie judecat, aicea în Banat!”… Nu mă grăbesc eu să-i judec. Şi mi se pare, oricum, o mare greşeală. Lucrurile s-au petrecut aşa. Ce înseamnă filmele făcute atunci e o altă discuţie. Fragmente din astea de cinema găseşti prin multe filme, şi nu doar româneşti, filme altfel dezarticulate. Nici eu nu înţeleg de ce s-au oprit motoarele după ce a căzut Ceauşescu. Existau atâtea promisiuni care veneau dinspre cineaşti… “Să vezi acum ce filme o să vină peste noi”, şi nu prea s-a întâmplat. A fost, aşa, o bâlbâială.

Când am început să mă interesez de film, mi-am pus şi întrebarea asta: ce înseamnă un film bun şi ce înseamnă un film prost? Care-i criteriul calităţii? Şi e un gând care a stat cu mine foarte multă vreme. Încet-încet, văzând filme şi întâlnindu-mă indirect cu tot felul de autori, lucrurile au început să mi se limpezească, cumva. Mâine poate o să zic altceva. Dar azi nu pot să spun decât ceea ce cred de o vreme încoace, şi anume că există două tipuri de autor, niciodată în stare pură.

Filmul care mă interesează pe mine şi pe care eu îl socotesc bun este filmul făcut de autorul care-şi pune întrebări, care nu ştie despre ce e vorba, care se foloseşte de instrumentul ăsta al cinemaului pentru a descoperi lumea. Iar filmele proaste sunt făcute de autorii care ne spun cum e lumea. Ăsta cred că e primul pas către filmul de propagandă: disponibilitatea de a te erija în instanţă, de a te plasa cumva la amvon şi de a începe să predici lumii despre ce este viaţa, ce este filmul, ce e bine, ce e rău…

Aici apare altă problemă: din perspectiva asta, filmele americane, cele făcute de marile studiouri, sunt filme de propagandă, în mod evident. Funcţionează şi ca terapie pentru cei mai mulţi, pentru că te uiţi la film, vezi cam care-i situaţia, conflictul apare, şi ieşi de la film cu nişte probleme lămurite: ştii cine e bun, cine e rău, cine cu cine s-a culcat, cine pe cine a trădat…

Este un fel de propagandă, pentru că propagă o falsă idee – şi asta mă supără cel mai tare -, şi anume că suntem în control. Că noi, oamenii, suntem cu adevărat în control şi înţelegem ce se întâmplă şi, în final, binele va birui, şi aşa mai departe. Cred că povestea asta este mult-mult mai complicată şi mai ramificată, şi nu poate fi redusă la un film. Cinematografia americană e plină de asemenea produse.

Dar şi la noi, în poveştile alea mai strâmbe din Epoca de Aur, găsim şi acolo tendinţa asta, a autorului care ne spune nouă cam care sunt concluziile de tras. Că în spate era ideologia partidului n-are importanţă. Autorul avea această disponibilitate, cel puţin vremelnic.

Ciulei a făcut asta, Pintilie a făcut-o, şi vorbim despre nişte autori. Adică nişte oameni care sunt consumaţi de dragostea pentru film, de oameni care şi-au pus întrebări. Nu e ca şi cum s-ar fi angajat la biroul de propagandă al partidului şi ar fi zis – “Dom’le, ce filme sunt de făcut? Hai, că le fac eu!”. Cred că există în fiecare dintre noi disponibilitatea asta către minciună.

E vorba de narcisism şi de minciună: sunt lucruri care se combină în fiecare autor. Ajungi să te întrebi – oare de ce te faci regizor sau actor sau poet? Pentru că crezi că ai ceva de spus. Cum s-a întâmplat asta? Te-ai trezit într-o dimineaţă şi ţi-a dat că ai ceva de spus.

E o formă de narcisism şi dacă asta se combină cu disponibilitatea către concesie, către salvarea propriei imagini, atunci ajungi să devii candidatul ideal pentru poziţia de regizor al filmelor de propagandă. Propagandă de orice fel, oricum nu contează: pe tine te interesează gloria. Se uită oamenii la tine, e perfect.

Dacă trebuie să faci asta pentru ca oamenii să se uite la tine şi să te pună pe un piedestal, atunci o s-o faci. Dacă nu, dacă ai o problemă cu ce se întâmplă în jurul tău, nu prea înţelegi ce-i cu cinemaul şi te foloseşti de instrumentul ăsta în mod paradoxal, pentru a-l defini, n-o să înţelegi mare lucru. Mie mi-e foarte limpede că nici la 80 de ani, dacă ajung până acolo, n-o să înţeleg ce înseamnă asta.

Există curiozitatea, interesul care te ţine cumva treaz şi disponibilitatea de a pune sub semnul întrebării istoria şi ceea ce faci. Dar atunci e mai greu să-ţi găseşti locul, pentru că oamenii n-au nevoie de asta, sistemul n-are nevoie de asta…

Mihnea Măruţă: Ca să încheiem prima temă, cea a mistificării, Doru Pop, te rog să ne spui care consideri că sunt momentele şi personalităţile “distruse” de cinemaul de propagandă şi pe care, probabil, e cel mai greu să le reia un regizor sau un scenarist de astăzi.

Doru Pop: Eu cred că trebuie să nuanţăm puţin. Nu există “filmul românesc comunist”, pe care să-l tratăm global. Aşa cum nu există “comunismul românesc”. Au existat momente în comunismul românesc şi trebuie să distingem între epoca lui Dej, până la moartea lui Stalin, comunismul de după moartea lui Stalin, începutul epocii lui Ceauşescu, aşa-numitul “dezgheţ”, şi apoi Tezele lui Ceauşescu şi “reîngheţul”.

Există filmul făcut până la moartea lui Stalin, care era un film stalinist, într-adevăr, care urma dogmele filmului de propagandă, aşa cum fusese inventat la Moscova. Dar nu trebuie să uităm că până şi Noul Val francez a apărut pe fondul redescoperirii de către artiştii din Occident a dogmelor de stânga care au fost propagate de Dziga Vertov. André Bazin şi ceilalţi l-au redescoperit pe Dziga Vertov în anii ’50, iar neorealismul italian şi Noul Val s-au născut datorită acestei influenţe de stânga.

Adică să nu ne iluzionăm că Noul Val sau filmul italian reprezentau, aşa, un cinema pur, fără intenţii politice. Erau intenţii clare, ale stângii politice a anului ’68. Şi-atunci, ca să înţelegem ce s-a întâmplat în filmul românesc, avem, să zicem, “Duminică la ora 6″, dar avem şi “Reconstituirea”, un film produs exact într-un moment în care cinemaul românesc s-a întâlnit cu Noul Val francez. S-a întâlnit şi pentru că comuniştii români voiau să fie dezgheţaţi către Occident, iar asta era o estetică acceptabilă pentru dogma comunistă. De altfel, nu uitaţi că, în aceeaşi perioadă, anii ’60-’70, s-au tradus cărţi ale stângii franceze în România.

Micul dezgheţ s-a oprit din cauză că Ceauşescu a instaurat dictatura personală, şi-am început să vedem filme naţional-comuniste. După mine, toată filmele din categoria “Mihai Viteazul”, “Horea” etc sunt produse ale naţional-comunismului ceauşist. Iar după aceea avem micile tentative din anii ’80 de a face filme estetizante, intimiste, dar care n-au reuşit, apoi westernul balcanic, cu Mărgelatu… Astea sunt filmele care, în cele din urmă, poartă marca naţional-comunismului ceauşist.

*


Cristian Tudor Popescu a venit la Cluj special pentru această dezbatere. Foto: Raul Ştef (c)

Mihnea Măruţă: Vreau să trecem la rezistenţa anticomunistă. Domnule Popescu, scrieţi în cartea dumneavoastră că una dintre temele principale pe care le-aţi decelat din cinemaul de propagandă este cea a spionilor infiltraţi la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Aş lega, în contrapondere, această temă de cea a rezistenţei, tratată destul de sumar după 1989. De ce atât de puţine filme despre rezistenţa anticomunistă?

Cristian Tudor Popescu: Vă referiţi la rezistenţa din munţi…

Mihnea Măruţă: Şi la rezistenţa din munţi, dar şi la fenomenul carceral.

Cristian Tudor Popescu: Mai întâi aş vrea să completez ceva legat de ce se discuta înainte. Hai să luăm trei filme care pot fi considerate vârfuri ale cinematografului anti-sistem. Să nu-i spunem anticomunist, ci anti-sistem. Şi anume: “Directorul nostru”, 1954, regia Jean Georgescu, “Reconstituirea” lui Lucian Pintilie – 1969, şi“Croaziera”, filmul din 1982 al lui Mircea Daneliuc. Cu asta ne putem lăuda ca filme care au împins metafora anti-sistem cât s-a putut de departe. Dar şi în aceste filme există ceea ce am numit “supape”. Într-un anume moment din film trebuia să existe un detaliu care, de fapt, să invalideze toată construcţia.

În “Directorul nostru”, spre uluiala mea, nu existau niciun fel de portrete în spatele prezidiului de şedinţe. Dintr-o dată, în 1954, dispăruseră Lenin, Stalin, care murise cu un an înainte, Marx, Engels, Gheorghiu-Dej. Nu era nimeni. Era un perete alb din care se vedea doar România, undeva într-o lozincă.

În condiţiile în care filmul ăsta împinge critica sistemului comunist destul de departe, vine secvenţa visului directorului – interpretat de Giugaru, care este prototipul parvenitului, al activistului ajuns în funcţie -, vine momentul visului, în care o muncitoare cinstită şi activă îi spune – “Dumneata, de fapt, nu eşti muncitor. Ai fost magazioner. Aşa ai ajuns în funcţia asta. Nu provii dintre muncitori.”

Şi, cu asta, totul era salvat, pentru că magazioner însemna TESA, însemna “şobolanii”, “hârciogii” ăia care stau, care distribuie câte un aragaz muncitorilor, care mişcă hârtii, or ăştia erau condamnaţi din start. Deci toată critica din acel film este anulată printr-o singură replică – “Dumneata nu provii dintre muncitori”.

În “Reconstituirea” lui Pintilie, când apare celebra imagine de pe ecran cu fotbalul şi cu maşina Salvării care iese prin dreapta, ca şi cum ar continua ce se întâmplă în televizor, se spune ceva în transmisia meciului de fotbal din televizor, şi anume:“Suntem la derbiul Steaua-Dinamo din anul 1961…”.

’61! Filmul este din anul 1969. Vasăzică, se vorbeşte despre fapte petrecute în plin regim Dej. Ieri întunericul, azi lumina. Deci, tot ce apare în filmul lui Pintilie, toată senzaţia aia de absurd perfect a bufetului “Pescăruşul”, a cremei de mandarine “Oriental”, toată este anulată prin acea vorbire de pe ecranul televizorului. Suntem în ’61, nu în ’69. Tot ce se întâmplase înainte putea fi menit execrării fără nici o problemă.

Şi, în sfârşit, “Croaziera” lui Daneliuc, în care se indignează doctorul în legătură cu activistul, interpretat de Albani, şi spune – “Astea-s maniere de anii ’50. Nu se poate aşa ceva.” Personaje din anii ’50, ăştia sunt răii şi urâţii, nu cei din anii ’80.

Deci, până şi aceste vârfuri ale cinemaului anti-sistem din România şi-au avut, fiecare, supapa lui, fără de care, probabil, nu puteau să treacă. Şi-acum, să vorbim despre spioni.

Mihnea Măruţă: Nu, despre rezistenţă. De ce atât de puţine filme despre rezistenţă după 1989?

Cristian Tudor Popescu: Pentru că ceea ce s-a întâmplat în acei ani în munţii din România este un fenomen controversabil şi controversat. Şi când spun “munţi”, deja am un argument în direcţia asta. Oamenii aceia s-au dus în munţi, nu au încercat să lupte pe stradă, aşa cum au încercat muncitorii din Germania în 1953, aşa cum au încercat ungurii în 1956. S-au dus în munţi. Ca să facă ce?

Mihnea Măruţă: Dar s-au dus mii de oameni, în zeci de locuri…

Cristian Tudor Popescu: Răspândiţi, exact. N-au avut o acţiune comună, o platformă comună, nici nu ştiau unii de alţii. S-au dus acolo ca să împuşte nişte tineri ca şi ei, îmbrăcaţi în uniformă, puşi să-i urmărească prin munţi, şi să realizeze ce? O spune bine personajul din filmul lui Constantin Popescu, “Portretul luptătorului la tinereţe”, când le spune aspiranţilor, tinerilor care voiau şi ei să vină în pădure –“Veniţi la nimic. Credeţi că veniţi să fiţi eroi? Veniţi să staţi prin gropi, să puţiţi, să suferiţi de foame, de frig, şi să aşteptaţi să fiţi omorâţi”…

Mihnea Măruţă: Adică, după părerea dumneavoastră, nu putem vorbi despre rezistenţă sau nu e motiv să facem film despre asta?

Cristian Tudor Popescu: Nu se face film pentru că mulţi dintre cei care luptau atunci în munţi erau legionari. Ăsta e un adevăr pe care nu-l poţi evita. Şi-atunci e destul de greu să eroizezi o asemenea acţiune când de partea cealaltă ai reprezentanţi ai extremei opuse comunismului. E greu să faci lucrul ăsta. Şi-atunci cineaştii s-au ferit de subiect şi mulţi dintre ei au rămas, după 1989, cu reflexele de dinainte de 1989 –“Ăsta e un subiect care e bun, ar fi bine să fac film cu el, ăsta poate să-mi creeze probleme, mai bine nu mă bag”.

Mentalitatea asta a ţinut vreo zece ani, până după 2000, când eu, cel puţin, n-am mai sesizat, la cineaştii din Noul Val, alt interes decât cel al succesului efectiv al filmului. N-am mai sesizat condiţionarea asta în legătură cu ideologia şi cu situaţia politică din România. Am sesizat-o în raport cu festivalurile – ce filme ar da mai bine, ce filme au şanse, dar nu în raport cu condiţionarea politică. Deci, asta este cu filmele de după 1989.

Mihnea Măruţă: Vreau să-l întreb şi pe Cristi Puiu, pentru că ştiu că el consideră că altul e motiv pentru care e foarte greu să abordezi subiectul rezistenţei din munţi. Ziceai că nu putem înţelege cu adevărat ce s-a întâmplat acolo şi făceai o comparaţie, dacă-mi amintesc bine, cu “Isus” al lui Zefirelli sau cu “Patimile” lui Mel Gibson.

Cristi Puiu: Da, intri fără să vrei sub umbrela filmului de propagandă. Fără să vrei. Să faci o cercetare autentică a acelui fenomen, rezistenţa în munţi, presupune timp şi multă seriozitate, pentru că lipsesc documente, lipsesc surse, iar oamenii care au stat în munţi au dispărut, încet-încet.

Eu, în 2000, am avut un proiect împreună cu un prieten, Ştefan Constantinescu. Făceam pictură amândoi şi am trecut de la pictură la film – eu mai devreme, el mai recent… Prin ’97-’98 ne-am apucat să discutăm despre proiectul ăsta, care se chema “Arhiva durerii”. Să arhivăm, să filmăm, să facem interviuri cu oamenii care au supravieţuit. Şi am făcut vreo 20 de interviuri şi o instalaţie video, cu bani din Suedia. Din România n-am primit nimic, deşi câştigaseră ţărăniştii. Am bătut pe la uşi, dar n-am primit.

Am avut şansa să expunem la Sala Dalles pentru că Mihai Oroveanu a zis “da”. Ne-a pus Sala la dispoziţie. Tot proiectul a fost făcut cu bani din Suedia şi a fost prezentat la Bucureşti, la Stockholm, la Vilnius şi… nu mai ştiu. Şi m-am întâlnit cu un luptător din munţi, care nu era legionar, Gavrilă Vatamaniuc, din Obcinele Mari ale Bucovinei.

După ce te întâlneşti cu oamenii ăştia, de-adevăratelea, e foarte greu să te retragi la computer… Adică mie mi-a fost foarte greu să mă retrag la computerul meu şi să scriu eu o poveste despre ce-au trăit ei. Mie mi-este foarte greu, dar alţii n-au problema asta. Mi se pare mult mai important ce spun oamenii ăştia, aşa, filmaţi cu cadru fix…

Mihnea Măruţă: Adică singura modalitate prin care putem spune această poveste e documentarul cvasi-jurnalistic?

Cristi Puiu: Da, mărturia, mărturisirea, nu ştiu cum să-i spun. Lucrurile sunt foarte amestecate. M-am întâlnit cu oameni diferiţi. Îl dau exemplu pe Vatamaniuc pentru că am revăzut înregistrarea şi el nu avea nici o problemă cu camera, cu propria lui imagine… Ţin minte că am filmat în pod la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi, când a venit, mirosea a urină. Avea sănătatea paradită complet, dar era atât de luminos, atât de solar, şi povestea toate lucrurile alea – care, bineînţeles, îţi dădeau fiori reci – povestea cu distanţă… Se întâmplaseră, nu mai era nimic de făcut, nimic de spus.

Iar povestea cu retragerea în munţi e adevărat că nu este eficientă, comparată cu mişcările din Germania, din Ungaria… Nu exista un proiect, iar ce au făcut ei a funcţionat ca reacţie, şi este o reacţie autentică. Că erau legionari, că erau ofiţeri ai Armatei Române, lucrurile sunt amestecate. Erau şi ţărani, oameni simpli care s-au dus acolo. Fenomenul trebuie cercetat, trebuie înţeles.

De ce au făcut-o aşa? Nici România nu e Ungaria sau Germania. Cred că există un altfel de a te raporta la lume, în România. Ne raportăm diferit la lume. E foarte greu să prind în cuvinte ce ne face pe noi să fim altfel decât nemţii sau ungurii. Dar am, aşa, o vagă certitudine că niciodată în România n-o să se fabrice vreun BMW…. Nu se poate. Dar probabil că există o compensaţie. Nu se ştie în final, când tragem linia, cine are dreptate.

Dar e clar că occidentalii sunt mult mai abili în a construi o lume bine articulată, în care să simţi cu adevărat că tu, om, poţi controla cosmosul. Nu marele Cosmos, dar universul imediat, lumea din vecinătate. Ce există în România, în compensaţie, asta mi-e mai greu să spun…

Cristian Tudor Popescu: Există BMW-uri, dom’ne, multe…

Cristi Puiu: Există consumatori, da…

Mihnea Măruţă: Aş vrea să încheiem tema asta. Doru Pop, ai scris despre filmele astea, puţinele filme despre rezistenţă… Hai să le şi numim: “Undeva în Est”, regizat de Nicolae Mărgineanu, film din 1991…

Doru Pop: “Binecuvântată fii, închisoare”, al aceluiaşi regizor…

Mihnea Măruţă: Da, iar mai recent, “Portretul luptătorului…” şi “Poarta Albă”, tot al lui Nicolae Mărgineanu.

Doru Pop: Ne întoarcem iarăşi la ideologie. Pentru că, după ’90, ideologia dominantă a fost anticomunismul. Toată lumea era anticomunistă. Inclusiv Iliescu era anticomunist, ca să nu mai vorbim despre Băsescu, care era ăl mai mare anticomunist dintre toţi. Anticomunismul a fost şi este în continuare ideologia dominantă, care a confiscat discursul public şi s-a manifestat în diverse forme. Aduceţi-vă aminte, de pildă, că, în anii ’90, “Jurnalul fericirii”, al lui Steinhardt, s-a vândut în milioane de exemplare. S-au făcut 15 ediţii, s-au îmbogăţit mulţi din cartea asta. “Fenomenul Piteşti”, de asemenea, a fost o carte extraordinar de bine vândută.

În ce mă priveşte, filmele din zona asta nu sunt altceva decât contra-propagandă, din păcate de joasă calitate, de multe ori. Inclusiv din cauza puţinelor resurse financiare. În acest context, inclusiv “Portretul luptătorului” este un film propagandistic pentru că, în cele din urmă, este purtător al acestei ideologii a anticomunismului şi nu explorează cotloanele nevăzute ale experienţei din munţi.

În acest context, e foarte greu să vină cineva să facă un film care să vorbească “la carne, la sânge” despre ce s-a întâmplat acolo, cum a făcut acum cineastul maghiar László Nemes, care tocmai a câştigat la Cannes cu “Fiul lui Saul”. Chiar şi în ecranizarea după “Cel mai iubit dintre pământeni”, episoadele cele mai brutale sunt edulcorate.

Nu se va putea face un asemenea film până nu va veni un cineast care să aibă capacitatea de a tăia în carne şi în sânge, pentru a ne arăta ce s-a întâmplat acolo la nivel intim, la nivel personal, nu trauma generală, a comunismului. Până atunci nu vom avea un final despre experienţa aceea.

*

Mihnea Măruţă: Suntem aproximativ la jumătatea dezbaterii şi invit publicul să pună întrebări despre această primă parte.

Întrebare din public: Oare o să aşteptăm şi noi 50 de ani ca să facem filme despre comunism, cum s-au făcut despre nazism? Dincolo de anticomunismul dominant, poate că, în primii 10-15 ani de după 1989, nu s-au făcut astfel de filme pentru că a vorbi despre asta era o formă de a legitima…

Cristi Puiu: Vă pot spune cum stau lucrurile din poziţia mea. Este extraordinar de greu să spui povestea zilei care a trecut, pe care ai trăit-o şi pe care ai traversat-o tu însuţi. Zefirelli face un film despre Iisus? Că asta era discuţia.

Unde ajungi? Ajungi la un fel de desene animate, pentru că asta e toată istoria povestită cu ajutorul cinemaului. Şi asta cel puţin dintr-un motiv: când fac filme istorice, autorii de cinema fac filme despre nişte uniforme, despre nişte efigii. Ei nu fac filme despre oamenii ăia, în epoca aia. De fiecare dată, omul este dat la o parte şi uitat. Şi asta face parte tot din mecanica filmului de propagandă. Anulezi statutul de om. Ăla n-are dreptul să fie om. Păi Mihai Viteazul e om? Nu e om.

Nici nu e nevoie să stăm în cinematografia română. Asta se întâmplă în toate cinematografiile. De fiecare dată când cineva se pregăteşte să spună povestea unei epoci, a unui personaj sau a unui eveniment istoric de talie, atunci toate personajele alea se transformă în mod bizar în uniforme. Ei sunt doar purtătorii unor uniforme şi ai unei preconcepţii legate de epoca aia. Şi-atunci spectatorul se duce la cinema şi zice – “Da, domne, aşa e…”. Că aşa a învăţat el la şcoală.

Suntem prinşi în bucla asta a educaţiei, a unei lecturi proaste a istoriei. Şi nu a istoriei trecute, ci a istoriei de azi. E definiţia aia a lui La Bruyère, când spune că istoria ar putea fi comparată cu un accident la care asistă 10 oameni şi fiecare are propria poveste despre evenimentul care tocmai s-a petrecut sub ochii lui.

E foarte greu să spui povestea zilei prin care ai trecut. Şi, cum ştim cu toţii, există povestitori, nu există poveşti. Povestea nu există. Există un continuum de evenimente care se înlănţuie, şi tu alegi: “O să extrag momentul ăsta, ăsta, ăsta, o să le pun împreună şi-o să vă spun povestea zilei de ieri”. Dar ziua de ieri a fost infinit mai bogată.

Tu o să spui ceea ce vrei să spui despre tine în ziua de ieri. Şi-acolo intră alţi factori. Tu, autor, trebuie să te salvezi în propriii tăi ochi. Nu neapărat animat de dorinţa de a-ţi conserva imaginea publică. Sunt foarte multe capcane, foarte multe ispite, e un drum extraordinar de sinuos, doar pentru a spune povestea zilei de ieri. E foarte complicat, şi-atunci ar trebui să faci pasul ăsta, cred, şi să-ţi asumi condiţia de interpret al unei poveşti despre un eveniment care a avut loc.

Să zicem că istoria consemnează. Dar evenimentele sunt interpretate, cronicarii nu pot scrie doar ceea ce le trece prin cap, trebuie să fie atenţi să nu-şi piardă capul, la o adică. Dar tu poţi face asta, ca cineast, să spui povestea condiţiei de om folosindu-te de un eveniment din trecut pe care ar fi bine chiar să-l inventezi cu totul, şi să-l asumi ca atare. Dar dacă poţi să faci chestia asta, de ce să nu spui povestea zilei de azi?

De asta am stat eu departe de filmele istorice. Că tentaţia există. Pe măsură ce te formezi, te întâlneşti cu fel de fel de poveşti legate de epoci trecute, şi normal că şi eu am sucombat în faţa acestei ispite, care venea dinspre “Craii de Curtea Veche”. Mi se pare că este o carte nemaipomenită, dar de fiecare dată mă gândesc – “Nu poţi face film din aşa ceva”. Din foarte multe motive, printre care şi astea pe care le-am invocat.

Am citit un articol, la un moment dat, în care un american spunea – “The story does not belong to cinema. Cinema has been hijacked by the story.” (Povestea nu aparţine cinemaului. Cinemaul a fost deturnat de poveste – n.MM.) Şi asta este ceea ce se întâmplă. Eu, personal, cred că cinemaul este dincolo de poveste, dincolo de imagine. Povestea e doar o momeală, dar cinema înseamnă altceva decât credem noi că înseamnă. Şi, de altfel, majoritatea oamenilor care scriu despre filme scriu despre povestea din film, dar filmul este altceva.

Şi-atunci există şi forma asta foarte specifică de frustrare, pe care o resimţim cu toţii, de a nu putea vedea pe ecran o poveste despre o epocă pe care n-am cunoscut-o. De pildă, povestea lui Daniil Sihastru sau a lui Mihai Viteazul la Călugăreni…

Altă întrebare din public: Domnule Popescu, vorbeaţi despre acea supapă, despre acel detaliu care invalidează filmul, chiar filmul de autor. Nu credeţi că a fost vorba de un compromis legitim pe care l-au făcut aceşti regizori? Şi cât de condamnabil este acest compromis, până la urmă?

Cristian Tudor Popescu: O să încep prin a vă reproduce răspunsul unui mare cineast, Liviu Ciulei, cu care am avut norocul să stau de vorbă înainte de a muri. Înainte de a fi regizor, Ciulei a fost actor, în ’51, ’52, ’53, în filmele “În sat la noi”, “Nepoţii gornistului” ş.a.m.d.

Juca roluri de chiabur, de inspector, turnător al Siguranţei, nişte roluri odioase, după cum le portretiza propaganda vremii. Şi l-am întrebat – “Cum vă împăcaţi cu amintirea acelor roluri?”. Ştiţi ce mi-a răspuns? “- Nu-mi mai amintesc nimic”. Nici n-a clipit.

Am luat acest răspuns cu beneficiu de inventar. Ce poţi să faci mai mult? Ăsta e şi răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Depinde de om. Există persoane în cultura română – nu numai în cinema – care consideră că, pentru a fi cu adevărat un geniu, trebuie să ai în tine o cantitate corespunzătoare de jigodism. Altfel, nu. Geniile nu sunt oameni de treabă, nu sunt nişte oameni cinstiţi, corecţi. Nu. Geniile trebuie să fie javre, şulfe, să fie suportate de cei care nu sunt genii. Aproape că respectivii doresc să şi împlinească această cantitate de jegoşenie, ca să n-aibă temeri în legătură cu posteritatea – “Bă, o să fiu un geniu?”.

Există o persoană care a pronunţat una dintre cele mai puternice fraze pe care le-am auzit vreodată. M-am gândit vreo două zile la acea frază. A spus, în legătură cu dictatura ceauşistă, “Dacă dictatura naşte genii, atunci să mai vie o dictatură”.Abisul…

Mihnea Măruţă: Un academician prezent de curând în spaţiul public…

Cristian Tudor Popescu: Da, nu mai comentez… Deci, sigur că poţi să spui – “Da, domnule, am făcut Erupţia, dar am făcut după aceea Pădurea spânzuraţilor…” Şi să fii împăcat cu tine. Sunt unii care nu sunt împăcaţi cu asta. Regizorul Alexandru Tatos, de pildă, era obsedat de compromisurile pe care le făcuse, care-l rodeau adânc. Şi sunt alţii care n-au nici cea mai mică apăsare.

Întrebare din public: Suntem îndreptăţiţi să condamnăm?

Cristian Tudor Popescu: Din nou, depinde de structura interioară a spectatorului. Unii o să-i condamne, alţii, nu. Dar, à propos de ce a spus adineauri domnul Cristi Puiu – foarte interesantă ideea dificultăţii de a face cinema despre ziua de astăzi. Aproape că e mai uşor să faci cinema despre Ştefan cel Mare şi e infernal de greu să faci cinema despre acum, in this very moment… Am văzut o probă în sensul ăsta, un film românesc numit “La Paris numai cu buletinul”.

E un exemplu fabulos. Regizorul a pus acolo tot, ca la un talmeş-balmeş, să nu lipsească nimic în reţetă. A luat tot ce este în jurul nostru mai vizibil, mai în trend, toate, şi amintirea revoluţiei, şi mizeria vieţii de bloc, şi televiziunea, tot-tot-tot, şi ar trebui să iasă un film la care oamenii să se ducă şi să se regăsească acolo, să rupă cinematograful. Nu-l rup. Sunt doi-trei în sală. A pus tot ce-a crezut el din ziua de astăzi şi ziua aia e foarte departe, nu reuşeşte s-o prindă în niciun fel.

E foarte greu, într-adevăr, şi aş extinde ce spune domnul Puiu: e foarte greu să filmezi o oră din viaţă, să încerci să te apropii de cât cuprinde cu adevărat o oră din viaţa unui singur om. Asta mi se pare mult mai greu, într-un anume sens, decât o epopee istorică.

Cristi Puiu: Doar să completez ideea asta. Lumea pedalează pe ideea asta a mizerabilismului în filmele româneşti, de parcă oamenii ar trăi în altă parte, nu aici, în România. Unde s-a pierdut şi sensul unghiului drept. De câte ori am ocazia s-o spun, o s-o spun: facem tot ce facem şi ne îndreptăm către o ţară Adibas. Şi unghiul drept, în România are 87 sau 93 de grade. Şi asta e o problemă, aşa arată lumea.

E foarte greu să spui povestea zilei de azi şi pentru că spectatorul trăieşte azi. Iar dacă eu o să spun o poveste cu hobbiţi, pot să fac ce vreau cu hobbiţii ăia – pentru că aşa fac hobbiţii, nu? Poate cineva să pună decizia mea sub semnul întrebării?

Dar atunci când spun o poveste care se întâmplă la timpul prezent, oamenii de pe ecran sunt priviţi de ăia din sală, care şi ei trăiesc azi, şi-atunci orice disonanţă e amendată de spectator. Ăia chiar trebuie să fie oamenii de azi, care trăiesc în lumea asta şi se mişcă aşa cum se mişcă nişte oameni vii, ceea ce-i foarte complicat. Foarte complicat.

Pare uşor. Când iese un film de-ăsta românesc se zice – “Joacă remarcabil actorii”,însă doar regizorii ştiu ce înseamnă să-i aduci pe actori să fie toţi într-o sâmbătă, şi să fie vii. E o muncă extraordinar de grea. De ce? Pentru că şi actorii sunt oameni şi tendinţa lor este de a se proteja. Şi se vor proteja.

Pentru că e foarte greu să te vezi tu pe tine, să-ţi dispară toate cârjele date de ce-ai învăţat în şcoală, tentaţia de a construi masca… Să-l aduci pe om, să-i zici – “Nu e nimic de pierdut, viaţa şi-aşa e scurtă, murim cu toţii, nu vrei să te vezi pe tine în povestea asta?”. Era o replică în filmul “La maman et la putain”, al lui Jean Eustache, când zice Jean-Pierre Léaud – “Să fii cu vorbele altuia”. Asta înseamnă să fii actor. Cu vorbele altuia, dar să fii. Tu, nu altcineva.

Şi asta e foarte greu de obţinut. Atunci când se întâmplă, se petrece şi un miracol. Tu, spectator, ajungi să te uiţi la nişte oameni care nu fac mare brânză – nu sar maşini în aer -, dar te uiţi la ei că sunt vii şi sunt identici cu ei înşişi, cumva.


Regizorul Cristi Puiu. Foto: Raul Ştef (c)

Voce din public: Aici e o problemă. Uneori, când realitatea e fidel zugrăvită, s-ar putea ca spectatorul să fie puţin descumpănit, pentru că el are o percepţie diferită asupra realităţii. Ştiţi cum zic unii: “Nu mă duc la filmele astea româneşti pentru că-s naşpa. Adică să văd un tip în maiou, burtos, cum mănâncă ciorbă în timp real, nu mi se pare ok…” Adică omul nu se vede acolo…

Cristi Puiu: Spectatorul e protejat, pentru că există distanţa, aşa funcţionează cinemaul. Imaginea este proiectată pe un perete, iar tu stai în scaun şi nu participi la evenimentul care se derulează pe ecran. În viaţa reală, tu eşti prins în eveniment, iar judecata ta, capacitatea ta de evaluare scade, pentru că eşti în interior.

Iar atunci când stai în sala de cinema şi-l vezi pe omul ăla în maiou care mănâncă o ciorbă, ar fi foarte bine să faci un exerciţiu, cu condiţia ca ceea ce se întâmplă pe ecran să fie… Dacă asta se întâmplă, cred că spectatorul ar putea să facă un gest de generozitate minimală faţă de el însuşi şi să-şi permită libertatea de a-şi pune întrebări legate de condiţia lui de om. Adică uităm că oamenii sunt oameni şi dincolo de hainele de duminică. E multă ipocrizie…

Cred că cinemaul ăsta care investighează ziua de azi, de la noi, din România, are şi o funcţie terapeutică. Că unii spectatori nu sunt interesaţi, asta e altă discuţie, şi ei sunt liberi să aleagă. Dar să mături sub preş şi când eşti în sala de cinema, mamă, câtă ipocrizie… Ok, o faci în viaţa reală, dar nici acolo, în sala de cinema, nici atunci? Nu te vede nimeni, e beznă în sală!

Ăsta e un virus care ne-a muşcat foarte puternic pe unii dintre noi. E suficient să puneţi aparatul de fotografiat pe cineva şi-o să-şi facă freza, să se aranjeze, să rămână pentru eternitate într-un fel. Să-l ţină minte oamenii într-un fel, foarte precis, aşa cum vrea el să fie ţinut minte. Asta e consecinţa unei educaţii deficitare. Suntem atât de speriaţi, ne e frică aşa de tare, încât avem marea disponibilitate de a minţi în fiecare secundă cu seninătate. Pentru că aşa trebuie!

Nu spui ce crezi, spui ce trebuie. Nu faci ce crezi, faci ce trebuie. Şi totul se petrece în spatele măştii. Ok. Dar, ca spectator, te poţi întâlni în sala de cinema cu povestea vieţii de zi cu zi. Şi-atunci poate că e bine să zăboveşti o clipă şi să te întrebi – unde trăiesc, ce e lumea asta în care trăiesc?

Aveam la noi în cartier un băiat care a plecat în Germania. Au plecat foarte mulţi după ’90. Şi a venit din Germania şi, acasă, îşi ţinea televizorul numai pe Pro Sieben. Avea numai obiecte produse în Germania. Şi-a construit în apartamentul lui de bloc o Germanie. Un apartament de bloc are înălţimea 2,45 metri. Dar nu-i plăcea, pentru că avea plafonul strâmb, normal. Şi-a făcut un plafon fals, care era pe la 2,20 metri, dar totul glantz, nichel… Şi, culmea, a prins o slujbă la Ambasada Germaniei, ca şofer. Adică totul s-a încununat.

Binînţeles, ăsta e un exemplu tare, dar cei mai mulţi dintre noi ne ferim, ne facem că nu vedem. E o formă de protecţie. Dar, de fapt, de ce ne e frică? Păi, dacă facem drumul ăsta, o să descoperim că nu avem pe cine blama, că noi participăm activ la toate disfuncţiile sistemului.

Cum să-l condamni pe un regizor că a făcut aia sau aia? Cine sunt eu? Să arunce primul piatra ăla care n-are păcate. “- Băi, ce-a făcut regizorul ăla…. Da, şi ăia ce nenorociţi…”. Dar tu eşti pilaf în viaţa ta. Faci toate nefăcutele, dar îţi acorzi timpul necesar pentru a-l pune pe ăla la zid. Nu asta facem?

*

Mihnea Măruţă: Nici n-a mai fost nevoie să trecem la tema Noului Val românesc, aşa că am să-l întreb pe domnul Popescu: cum s-a născut acest Nou Val, de unde vine această căutare? Şi care e legătura cu cinemaul de dinainte de 1989? Ce moştenesc ei de la cineaştii care au lucrat înainte?

Cristian Tudor Popescu: Moştenesc prin ricoşeu. Eu am văzut acest fenomen, al cinematografului românesc de după anul 2000, ca pe o reacţie la ceea ce am numit“mesajită” în cinematograful de dinainte de 1989. Ce înseamnă asta? E o caracteristică a modului de a face film pe care a imprimat-o tocmai propaganda.

Propaganda cinematografică presupunea de la bun început, din anii ’50, să încarci fiecare metru de peliculă cu cât mai mult mesaj. Că pelicula e din banii poporului, costă, şi nu ne putem permite să facem un cadru de 5 minute în care cineva mănâncă o ciorbă sau aşteaptă într-o anticameră să bată secretara la maşină timp de 7 minute. Aşa ceva, în anii ’50, ar fi fost considerat sabotaj.

Nae Caranfil, regizor format înainte de 1989, a trăit un şoc la întâlnirea cu producătorul american. Căruia Nae îi spune la un moment dat – “Dom’ne, dar nu sunt prea multe duble, nu depăşim cota la peliculă?”. La care americanul se uită la el şi nu înţelege: “- Păi cum?”. “- Păi pelicula…”. “- Dacă se termină, mai aducem”, îi spune americanul.

În anii ’80, dacă trăgeai mai mult de trei duble erai deja anchetabil de către Securitate, pentru că risipeşti peliculă în mod nejustificat. Deci, propaganda a indus cineastului ideea că el trebuie să umple mereu spaţiul filmic cu un mesaj. Acolo nu poate cineva să bea o bere pentru că bea o bere, ci berea aia trebuia să însemne ceva, de pildă primul pas pe calea pierzaniei… Ion nu poate s-o părăsească pe Marta pentru că s-a plictisit de ea ca femeie. Ci pentru că nu mai corespund viziunile lor despre lume. El este pentru construirea barajului, ea nu şi nu. Nu se poate altfel.

Deci, acest mod propagandistic s-a imprimat, din păcate, şi asupra modului de a scrie cu aparatul cinematografic. Şi atunci când cineaştii români s-au apucat să facă filme anti-sistem, să le spunem aşa, au făcut-o tot cu obsesia mesajitei, dar invers. În anii ’80, în România s-a ajuns la un adevărat delir hermeneutic. Orice imagine era interpretată de către public, în tensiunea din acei ani…

Mihnea Măruţă: Chiar şi dacă nu era metaforă…

Cristian Tudor Popescu: Exact, şi dacă nu era. Adică, dom’ne, cocoşul nu e cocoş de fapt, e Moscova. Un delir hermeneutic în care s-au complăcut regizori mari, cum este Mircea Daneliuc, care a făcut “Glissando”. Un film fals, un film prost, de la un capăt la altul, îmi pare rău să spun asta despre un om care a făcut “Probă de microfon”,“Croaziera”, “Iacob”…

Dar acela e un film pe care l-a făcut pentru că aşa a crezut, cu mijloacelele astea de care vă spuneam, ale mesajitei, ale metaforitei, ale dublei priviri a spectatorului. “Fii atent, că ce vezi tu nu e ce e acolo. Tu trebuie să vezi dublu mereu, e altceva.” Au şi educat spectatorii în această direcţie, a vederii duble.

Ei, după 1989 a fost mai întâi o perioadă tristă, de vreo 10 ani, în care aceşti mari regizori au fost incapabili să se despartă de reflexele şi de atmosfera de dinainte de ’89. Dan Piţa a făcut echivalentul lui “Glissando” – “Hotel de lux”, în 1993. Un film de o inutilitate perfectă, făcut ca să ia un premiu în străinătate. Spre deosebire de Daneliuc, care voia şi el acelaşi lucru, Dan Piţa a reuşit să ia Leul de Argint, la Veneţia. Dar filmul era o regurgitare a ceea ce trăise regizorul înainte de 1989.

Primul film care face referire politică la România de după ’89 datează din 1996 şi se numeşte “Prea târziu”, al lui Lucian Pintilie. Abia acolo apare Iliescu, nepunând la socoteală “Piaţa Universităţii”, pe care îl putem considera un documentar artistic. Dar primul film de ficţiune care se referă la politica din România este din 1996.

Şase ani! le-au trebuit regizorilor români ca să îndrăznească să se refere – la ce? La ziua de azi, 1996. Vreme de şase ani au făcut, în continuare, parabole, adică nişte gloanţe trase în aer. Ce se întâmplă cu un glonţ tras în aer? Trebuie să meargă, să meargă, să meargă, până ajunge la consistenţa unei frunze uscate, care cade. Astea erau filmele româneşti în deceniul de după 1989. Filme care criticau o dictatură moartă de mult.

În acest peisaj mort, în anul 2000 se produce reacţia. Reacţia anti-mesajită, anti-metaforită, reacţia respingerii dublei vederi. Ce vezi este pe ecran. Eu, cineast, nu mai doresc ca, prin imagine, prin montaj, prin coloana sonoră, să-ţi induc idei cu care să mă laud eu după aia – “Uite, bă, ce-am pus eu acolo, şopârla aia care le-a intrat în cap oamenilor…”. Nu. Cineaştii generaţiei de după 2000 au ajuns la ideea libertăţii de interpretare a spectatorului – “Nu mai montez”.

Montajul este principala metodă de propagandă din cinema. Ce poate fi mai propagandă decât montajul? Am o imagine şi – pentru că aşa vreau eu, regizorul – în loc să continui, tai brusc, intru cu altceva, cuplez pe imaginea greviştilor imaginea unei vaci tăiate la abator, din care curge sângele în valuri. Şi-n felul ăsta transfer o imagine fizică puternică asupra unei imagini politice şi o validez pe aia. Proletarii nu pot avea decât dreptate pentru că, în capul meu, sunt asociaţi cu biata vacă lipsită de apărare care este măcelărită la abator.

Asta este metoda fundamentală de propagandă prin montaj. Or, prin cadrul lung, dar şi prin această încercare de a recupera participarea spectatorului, regizorul nu se mai situează în amvon, deasupra, băgând-şi ideile lui în capul oamenilor şi fiind foarte mândru dacă reuşeşte să facă asta – comportându-se, în fond, ca un dictator asupra spectatorilor. Ci, dimpotrivă, încearcă să işte nişte centre de interes în imagine, care să ducă la stări ale spectatorului.

Aş încheia cu o frază – aşa m-am gândit eu la regizorii de după 2000: ei nu mai vor să le creeze spectatorilor convingeri sau să le bage idei în cap, vor doar să le creeze stări. Stări mai mult sau mai puţin persistente, din care să rezulte în timp o schimbare, poate, a condiţiei lor umane. Asta mi se pare diferenţa fundamentală.

Mihnea Măruţă: Cristi Puiu, cum ai gândit înainte de “Marfa şi banii”, filmul cu care se consideră că începe aşa-numitul “Nou Val”. Te-ai gândit la o delimitare?

Cristi Puiu: Întâlnirea mea cu filmul a fost destul de întâmplătoare. Atunci când am ales să fac film, m-am apucat să-mi fac temele. De curiozitate am ales, pentru că mă intriga cumva. Făcându-mi temele, am văzut foarte multe filme şi, în mod obligatoriu, te ataşezi de un anumit mod de a face cinema. Iar când vii din pictură, nu Cassavetes este modelul, ci mai degrabă Kurosawa, imaginea puternică, compoziţia, lucruri legate de vizual. În ’94 eram la şcoală şi l-am descoperit pe Cassavetes şi, dintr-o dată, am avut această revelaţie. Eram într-o schemă greşită.

Ce mă interesa pe mine cu adevărat era ceva ce are legătură cu Cassavetes, care mi-a devenit, malgré lui, mentor şi model. Mult mai mult decât ce s-a întâmplat atunci când am descoperit neorealismul italian. Şi-am zis – “Cred că ăsta e lucrul cel mai important de făcut”. Mi se părea că este obligatoriu să se iasă cumva din minciuna asta. Adică te duci la cinema, vezi filme româneşti şi vezi minciuna.

Chiar dacă existau tot felul de strategii de care se foloseau regizorii pentru a-şi putea duce filmul la capăt, toată lumea ştia că se minte, că filmele alea mint, că viaţa noastră nu e aia de pe ecran, că aia e propagandă. De-asta n-a fost niciun fel de risc ca populaţia României să se mişte în vreo direcţie după ce a văzut la cinema: nimeni nu credea nimic.

Şi ăsta a fost motorul. Mi se părea, şi mi se pare în continuare, că ceea ce văd în România e foarte plin de substanţă. Poţi alege să asumi că adevărul nu poate fi reperat, identificat, că nu poţi intra în relaţie cu adevărul, pentru că el este ascuns, tăinuit. Sau poţi alege să crezi că e o problemă de lectură şi că adevărul e la vedere. Asta ţine de felul în care tu te raportezi.

Eu cred că lucrurile sunt la vedere, că nu e nimic ascuns. Şi putem vorbi aici despre foarte multe. Ştim tot felul de poveşti întunecate legate de serviciile secrete, de societăţi oculte, tagadam-tagadam… Mie mi se pare că toate alea sunt nişte expresii ale neputinţei. Adevărul e la vedere. Tu trebuie să pui camera în locul ăla din care se vede adevărul.

Or, asta e foarte complicat. Şi cred, în continuare, că, dacă avem o poveste care se petrece într-o bucătărie sau dacă avem poveste care se petrece pe câmpul de luptă de la Waterloo, nu e niciun fel de diferenţă. Restituirea acelui eveniment contează: unde pui aparatul de filmat?

Mihnea Măruţă: Adică unde-şi pune fiecare propriul aparat de filmat…

Cristi Puiu: Exact. Este foarte important unde pui tu aparatul. David Mamet zicea că pui camera în poziţia din care se vede cel mai bine povestea. Dar, de fapt, care e povestea pe care ne-o spui tu? Ce ne spui tu? Ai fi tentat să crezi că aparatul trebuie să fie pus în poziţia din care toate se văd. Dar tu le vezi pe toate în viaţă? Nu le vezi pe toate.

Dacă te uiţi încolo, nu vezi dincolo. De fiecare dată o să pierzi. Nu o să poţi fi în două locuri în acelaşi timp. Ubicuitatea este o poveste. Deci tu, ca autor, trebuie să alegi. Şi ce alegi să spui? Eu aleg să spun că totul e la vedere. Şi se vede. Nu-mi reuşeşte întotdeauna. Adică cred că povestea cu metaforita trebuie lăsată în seama spectatorului.

Nu autorul se ocupă de asta. Nu e nevoie să construieşti o metaforă pentru a spune ceva. Tu doar pune aparatul acolo, pentru că lucrurile se vor construi. Şi tu, autor, vei descoperi, la rândul tău, lucruri nebănuite. Lucruri pe care tu nu le-ai pus în film. De-asta spun că poziţia regizorului în raport cu propriul lui film este în sală, alături de spectator.

Dacă tu faci drumul ăsta până la capăt, nu există poziţia din spatele aparatului pentru tine, autor. Tu controlezi anumite lucruri, dar sunt foarte multe altele care se petrec. Tu trebuie să te branşezi cumva la ceea ce se întâmplă, să rămâi constant în relaţie cu viaţa, şi-atunci vei primi nişte lucruri pe care le vei descoperi la montaj, şi pe care nu le-ai pus tu acolo.

Pe mine mă emoţionează foarte multe lucruri. Dau un exemplu, foarte scurt, din filmul ăsta pe care l-am făcut de curând, sunt în montaj cu el… Era o discuţie în bucătărie, la fereastră, şi-au venit nişte porumbei. Pe care nu i-am pus acolo. Şi porumbeii pleacă într-un moment foarte precis. E foarte tulburător. Am avut 20 de duble şi am ales-o pe-asta cu porumbeii. Aveam vreo 5 duble bune din punctul de vedere al actoriei – sincronizări, timing, tot-tot-tot. Dar s-a adăugat ceva.

Am o altă secvenţă, în sufragerie, şi cade lumina în exterior: soarele intră în nori. Mă emoţionează foarte tare. Nu am pus-o eu acolo, n-am vorbit eu cu cei de la meteo… Şi-astea sunt alea vizibile. Dar toate celelalte, gesturile mici pe care le face actorul, care vine şi participă din poziţia lui de om… Când se eliberează de toate preconcepţiile legate de actorie, adică de mască, atunci vine şi pune în film lucruri care-i aparţin lui, istoriei sale personale.

Actorul se uită la ceva şi, dacă o face pe bune, se deschide abisul lui interior. Cred că privirea aia va fi plină de sens. Va fi greu să circumscrii sensul, dar funcţionează ca un magnet, dacă-ţi acorzi şi tu libertatea de-a te uita. Că asta e o altă poveste. Nu vrem să vedem pe domnul în maiou. De ce? Unii zic: “Nu vreau să văd filme de-astea româneşti pentru că asta văd în fiecare zi.” Pe bune? Zi pe bune că le vezi. Nu-ntorci capul? Cum vezi? Nu vezi. Nu vezi! Fugi cât poţi de repede.

Cred că totul e la vedere. Şi că e un detur care ţine, probabil, de istoria cinemaului. Trebuia să se treacă şi pe acolo, pe la “mesajită”. Dar cred că e foarte simplu: dacă ai găsit poziţia aparatului de filmat, dacă totul se reglează, atunci obţii lucruri foarte surprinzătoare pentru tine.

Am mai discutat despre chestia asta cu autorul. Lucrezi la un scenariu şi ajungi într-un impas, se întâmplă de multe ori să nu-ţi iasă scenariul, şi ieşi afară, te duci până la cârciumă şi la masa alăturată cineva vorbeşte. Şi spune o poveste, care nu e legată de povestea ta. Dar cumva apare un declic: povestea aia îţi trage ţie în sus povestea. Şi n-o să te duci – “Domnu’, cum vă numiţi? Ca să vă trec pe generic…”. Dar de ce nu, până la urmă? Cine e autorul?

Când scrii scenariul, nu te închizi în turnul tău de fildeş, continui să trăieşti. Evenimentele care se petrec în jurul tău – e valabil şi la filmare -, oamenii cu care intri în contact te vor scoate. Dar nu pentru că ei şi-au propus asta. Dacă eşti atent, răspunsurile sunt la vedere. Dar trebuie să fii atent, nu constipat în povestea ta – micul demiurg din Balta Albă care o să scrie acum Divina Commedia. Din cauza asta am o problemă cu regizorii care ajung pe platou şi vor ca scenariul să fie respectat la literă. Chiar aşa? Uită-te în jur, că oamenii îţi dau. Şi-atunci o să descoperi şi lacunele din text. Pentru că nu vezi decât din poziţia ta…

Mihnea Măruţă: Doru, care sunt funcţiile şi efectele sociale ale acestor filme?

Doru Pop: Cinemaul românesc a avut un hiatus şi, conform unei vechi legi, pe care a enunţat-o un critic literar de la noi şi care se numea sincronism, culturile se sincronizează. Cultura română a pierdut momentul “Noul Val – neorealism”, în principal din cauza lui Ceauşescu, care a venit cu Tezele din Aprilie şi nu a permis dezvoltarea unei şcoli cinematografice care să integreze experienţa neorealismului italian, a cinemaului de “Nou val” francez sau a cinemaului britanic de tip “Kitchen sink”, à propos de bucătăriile care tot apar în filmele româneşti… Deci, noi n-am avut această experienţă şi a trebuit să vină Cristi Puiu să ne sincronizeze…

După 2000, cinemaul românesc se transformă datorită banilor europeni. Ideologia nu dispare. Acum avem o nouă ideologie, Şi am exemplul unui mare film, cu băieţii ăia care-s murdari, aşa, şi lăieţi… Facem filme din nou pentru ideologie, hai să nu ne minţim. Nu mai e ideologia lui Ceauşescu, nu mai e Stalin, dar avem alţi comisari pentru care facem filme. Există cineaşti care în continuare suferă de mesajită, care în continuare doresc să transmită un mesaj al unor politici care nu ţin de experienţa de zi cu zi…


Cristi Puiu şi Doru Pop. Foto: Raul Ştef (c)

Întrebare din public: În ce măsură putem vorbi despre film politic în Noul Val românesc?

Cristi Puiu: O să dau un răspuns foarte rapid… Am lucrat la “După-amiaza unui torţionar”, al lui Pintilie. La un moment dat, la filmare a venit Costa Gavras cu nevasta, că sunt prieteni, “Salut, bonjour”… Şi m-am trezit şi eu, aşa, ţărănuş, m-am băgat în seamă să-l întreb – “Ce mai faceţi, domnu’ Costa Gavras, am auzit că faceţi un film…. Tot politic?”. Iar el mi-a răspuns – “Toate filmele sunt politice”. Şi m-am simţit foarte prost, dar mi s-a părut că ăsta e răspunsul. Toate sunt politice.

Aceeaşi persoană din public: Unii reproşează că nu sunt suficient de politice…

Cristi Puiu: Îi dau dreptate şi lui Doru, într-o oarecare măsură. Îi dau dreptate şi lui Dan C. Mihăilescu, care m-a întrebat într-o emisiune despre filmele “mizerabiliste” româneşti. Nu înţeleg exact ce înseamnă, dar ştiu că sunt autori care folosesc mizeria ca pe un efect special. În lipsă de efecte speciale care să dea “Star Wars” sau mai ştiu eu ce, se folosesc de mizerie, şi mizeria n-are altă funcţie decât una decorativă…

Dacă ar fi judecăm în ansamblu filmele astea din “Noul Val”, aş spune – dar e foarte brut ce spun acum – că cineaştii au pasat mingea în terenul spectatorului. În ceea ce ne priveşte pe noi, o poveste care să atingă zona asta mai limpede – “ăsta este un film politic” – nu-mi vine foarte repede în minte.

Cristian Tudor Popescu: Există, dar sunt nişte exemple destul de nefericite. De pildă, filmul “Ticăloşii”, al lui Şerban Marinescu. E un alt exemplu de a încerca să prinzi realitatea zilei şi de a nu reuşi. Să ştiţi că acum e greu ca filmul să fie politic, în general. Pentru că film politic puteai să faci în anii ’70 sau în anii ’80, când nu aveai această explozie de televiziune şi această explozie de internet. În clipa de faţă, ce este de vehiculat sau de digerat politic se petrece în spaţiul virtual şi la televiziune.

Filmul nu mai funcţionează ca mijloc de propagandă acum, decât dacă ai la dispoziţie Hollywood-ul, să faci “Argo” sau “12 Years a Slave” ş.a.m.d. Dar filmul de propagandă pe scară largă nu mai funcţionează. El a căzut din această poziţie şi, în general, filmul politic e din ce în ce mai greu de făcut, pentru că ai mereu concurenţa asta, a televiziunii şi internetului.

Am văzut, de pildă, un film numit “Live”, făcut de Vlad Păunescu. Iarăşi, un exemplu înduioşător. Omul a luat tot, o ziaristă curajoasă, un magnat – corcitură de Patriciu cu Vântu, în care l-a pus pe Tudor Chirilă să rezolve personajul, l-a îmbătrânit, l-a grizonat -, apoi baronul local, corupţia, Parlamentul, imunitatea, deci toate elementele astea, tot ce auzim, vedem la televizor, citim pe net. Le-a luat şi le-a pus într-un film, şi-l numeşte şi “Live”… Vedeţi, aici este “the author and giver of all things”, aici el e marele om, “eu vă dau viaţă aici”… E orice numai viaţă nu în filmul ăla, este exact acel eşec de care vorbea Cristi Puiu.

Eu, cel puţin, n-am avut nici o reacţie. E un film complet fals, cu toate elementele dintr-o aşa-zisă realitate, cum crede regizorul respectiv. Deci, film politic în sensul anilor ’70, cum era “Mărturisirile unui comisar de poliţie făcute procurorului republicii”, film politic în acel sens e din ce în ce mai puţin probabil să apară în noul context politic.

Întrebare din public: Pentru domnul Cristi Puiu. Aţi vorbit despre calea dumneavoastră spre adevărul pe care vreţi să-l obţineţi în cinema, dar sunt curios în ce măsură acceptaţi şi alte căi cinematografice spre adevăr. Mă gândesc la Alain Resnais, la Terrence Malick, la Sorrentino… În ce măsură le găsiţi ca mijloace valabile de a ajunge la un adevăr?

Cristi Puiu: Eu sunt şi spectator, şi asta uită de foarte multe ori criticii de film, că primul spectator şi primul critic al propriului film este regizorul. S-ar putea ca la montaj să funcţioneze criticul din tine, nu regizorul. Şi mă uit la filme, am o colecţie de filme, şi îi am şi pe ăştia. Îmi place tot ce-mi place, nu ştiu cum să spun altfel. Am un range de acceptare foarte larg, dar sunt foarte radical când nu-mi place ceva. Şi mă simt agresat când autorul mă ia de prost. Am această problemă, cu aroganţa şi cu demiurgita.

Pe vremea lui Ceauşescu am citit o carte a unui autor care era prizat la vremea aia de comunişti, Roger Garaudy. Cartea se cheamă “Despre un realism neţărmurit” şi ia trei cazuri, Kafka, Picasso şi Saint-John Perse. E o carte care pe mine m-a marcat foarte tare, pentru că, dintr-o dată, m-am luminat. Şi nu cred că există altceva decât realism.

Ca să fie mai limpede: cred că există autori care îşi orientează preponderent atenţia către lumea care se petrece în exteriorul minţii lor şi autori care-şi orientează preponderent atenţia către lumea care se petrece în interiorul minţii lor. Dar şi una, şi cealaltă există. Ele sunt în lumea asta. Şi zic dintr-o perspectivă cât se poate de pragmatică.

Nu pun sub semnul întrebării existenţa minţii mele şi nu pun sub semnul întrebării existenţa lumii din afara minţii mele. Cred că este vorba despre forme diferite de realism. Prin urmare, deschiderea mea este maximă, 360 de grade. La un moment dat, m-a rugat cineva de la o revistă britanică să dau Top 10 al meu. Până la urmă nu l-am mai trimis, pentru că am ajuns la două sute şi ceva de filme, iar la cele aşezate pe la locul 50, sau după locul 100, mă întrebam – “Dar de ce nu sunt astea între primele zece?”. Şi-am zis – “Nu mai trimit nimic”.

Întrebare din public: În condiţiile în care un regizor nu este şi nici nu trebuie să fie un Zorro al societăţii, cât de important este ca el să-şi asume propriile vulnerabilităţi sau pe ale personajelor, şi cum face sincronizarea asta? Un regizor îşi asumă propriile vulnerabilităţi sau pe ale personajelor?

Cristi Puiu: Nu există decât prima variantă, care e şi a doua. Sunteţi într-o buclă. Păi personajele alea nu ies tot din mintea lui?

Aceeaşi persoană: În condiţiile în care scenariul îi aparţine.

Cristi Puiu: Întotdeauna îi aparţine. Este lectura regizorului. Am fost în poziţia să scriu pentru alţii şi mi-au ieşit bube pe piele. Da, scenariul îi aparţine regizorului.

Despre vulnerabilităţi? Vorbesc strict despre mine: nu mă interesează arta, în ansamblu, decât în măsura în care este mărturie. Altfel, nu mă interesează. Am creierul mult prea mic pentru a cuprinde şi balivernele unora care fac artă ca să se pună ei în valoare. Am o problemă cu filmul care arată către autor. E paradoxal răspunsul, pare că nu acoperă. Dar acoperă.

Întrebare din public: Există cenzură în cinematografie? Ştiţi filme după 1990 care n-au apucat să iasă sau idei de filme care n-au mai apărut pentru că deranjează pe cineva?

Cristian Tudor Popescu: Există cenzura notelor date de CNC pentru proiectele prezentate. În cazul lui “4, 3, 2″, al lui Cristian Mungiu, îşi aminteşte toată lumea notele pe care le-a luat de la respectivul conclav. Asta e cea mai puternică instituţie de cenzură. Dacă CNC-ul nu-ţi dă banii, nu faci filmul, e foarte simplu.

Din public: Cât de legitimă e această asociere cu neorealismul, care se face foarte des? Este “Moartea domnului Lăzărescu” un nou “Umberto D” sau este exagerată această asociere?

Doru Pop: Cristi Puiu nu-şi extrage experienţa direct din neorealismul italian. Dar dacă te uiţi la “Eu când vreau să fluier, fluier”, al lui Florin Şerban, rădăcinile neorealiste sunt acolo. Sau dacă te uiţi la recent apărutul “Comoara”, unde găseşti din nou aceste rădăcini ale amatorismului, actorul autentic care de fapt nu e actor…

Sunt nişte mecanisme cinematografice pe care nu le-a inventat aşa-zisul “Nou cinema” românesc. Nu a inventat nici Cristi Puiu planul-secvenţă, nici Mitulescu dinamica dintre un actor neprofesionist şi unul profesionist… Cinemaul românesc de azi a încorporat nişte tehnici pe care, de altfel, le-au anticipat şi Daneliuc, şi Pintilie, dar pe care n-au putut să le ducă la maximum.

Revenind la întrebarea cu filmul politic, şi faptul că noi stăm aici este politică. Dar nu e aşa. Diferenţa dintre un film politic şi unul care, deşi atinge asemenea teme, totuşi nu e politic este cea dintre “Aferim!”, de pildă, şi “Comoara”. Un film cum e“Comoara” refuză mesajul politic. Şi asta îl face, în lectura mea, un film bun. În timp ce “Aferim!” este un film mai puţin bun tocmai pentru că e un film politic, iar eu cred că diferenţa dintre filmele bune şi cele proaste e politicul.

Cristian Tudor Popescu: Îmi pare rău că aţi spus asta abia la sfârşit. Dacă o spuneaţi la început, aveam de discutat. “Aferim!” nu este un film politic şi valoarea lui nu stă nicidecum în vreo politică…

Doru Pop: Vă plac băieţii ăia machiaţi, lăieţii care sunt, aşa, nişte ţigani exponenţiali? Ei nu sunt ideologie? Ăla e realism?

Cristian Tudor Popescu: Dar cine-a spus că trebuie să fie realism? E o stare…

*

Actorul Andi Vasluianu, din public: Vreau să-l întreb şi eu ceva pe Cristi Puiu. Ce înţeleg eu din discuţia asta e că ar fi ca şi cum regizorul stă şi se gândeşte acasă –“Dom‘le, eu vreau să fac un film de propagandă, să ridic o ideologie în sus…” – Eu cred că lucrurile astea nu există, de fapt. Cristi, tu te gândeşti vreodată aşa, adică-ţi spui “Dom’le, vreau să reprezint această ideologie”? Nici la “Aferim!”, eu nu cred că Radu Jude şi-a propus să facă o chestie politică… Pur şi simplu s-a întâmplat să iasă aşa. Se gândeşte regizorul în acest fel?

Cristi Puiu: Aici mai este un aspect, puţin dureros: tendinţa, ispita la care suntem supuşi, toţi, inclusiv regizorul, de a vinde despre sine o imagine convenabilă. Poţi cădea foarte uşor în capcana asta, şi când scrii scenariu, şi când faci filmul. Şi există tentaţia de a-l impresiona pe spectator cu nişte performanţe – coregrafii sau lucruri care n-au mai fost spuse niciodată, să fii tu primul care marchează teritoriul ăla sau ăla.

Asta e o formă de ispită, sună a propagandă personală. E o formă deviantă de aroganţă, de a te vinde tu pe tine drept depozitar al adevărului absolut. Tentaţia asta există la orice creator, pentru că teritoriul creaţiei este un nisip mişcător şi, dacă nu eşti atent, la revedere! Probabil că din cauza asta unii îşi pierd minţile.

La povestea cu “Aferim!” am o mulţime de observaţii de făcut, dar lucrurile se vor aşeza încet. Trece anul, mai trece un an şi ne mai relaxăm puţin. Pentru că aici, în colţul ăsta de lume unde atârnăm, şi unde ne curg balele după premii şi distincţii obţinute pe la festivaluri internaţionale, avem mintea destul de tulbure şi validăm în mod necondiţionat tot ce validează ei.

O cinematografie sănătoasă este una care stă pe propriile ei picioare. Ziceam la un moment dat – “Aş vrea să stau şi eu cu inima mică atunci când intră criticul cutare să-mi vadă filmul”, însemnând că eu îl preţuiesc pe criticul respectiv. Dar eu nu trăiesc această emoţie în România. Sunt ultra-relaxat, pentru că ştiu că vor scrie poveşti despre ei înşişi.

În cel mai bun caz, criticii funcţionează ca linkuri. Am mai spus asta: cele mai importante lucruri pe care le spun criticii sunt citatele din alţi autori. Şi descopăr –“Uite, pe autorul ăsta nu-l ştiam!”. Şi mă duc pe net, caut, mă informez. Deci, mă interesează mai mult trimiterea pe care o face criticul decât ce spune despre film. Nu toţi, slavă Domnului, dar cei mai mulţi asta fac.

Să spună el cu mâna pe inimă ce gândeşte despre filmul ăla o să fie foarte greu. În primul rând, ar trebui s-o facă înainte de validarea pe care o primeşte filmul respectiv de la festivalul internaţional, ceea ce se întâmplă foarte rar.

Întrebare din public: Pentru Cristi Puiu, sunt curios dacă urmăriţi lupta anticorupţie, care, iată, a ajuns la vârful guvernului, şi dacă un asemenea subiect mai poate învinge televiziunile.

Cristi Puiu: Eu nu mă mai uit la televizor de 3-4 ani. Nu mă mai interesează. Acum, când am ajuns la hotel, am deschis televizorul şi, poc!, m-am trezit într-un univers cu totul nou, şi mi-am zis – “Mamă, de ce am scăpat…”. Că nu le vezi. Faci o pauză de 3 ani şi dup-aia te uiţi la nenorocirile alea de pe post. Ţi se face rău. Aşa că, la povestea cu DNA-ul, sunt un spectator de pe margine, mă uit şi mă minunez, mă crucesc, nu ştiu ce înseamnă exact şi nu am acordat foarte mare timp.

Mie mi se face puţin frică. Suntem în 2015 şi, dacă lucrurile astea s-ar fi petrecut în ’90, ’91, ’92, mi s-ar fi părut cât se poate de normal, obligatoriu. Dar acum am fost prins pe picior greşit, nu înţeleg ce înseamnă. Sunt tentat să cred că sunt nişte jocuri de putere acolo, că sunt grupuri şi grupuscule, dar asta e doar o speculaţie. N-am niciun fel de certificare că lucrurile ar sta aşa. O să aflăm într-un an, doi, trei, patru, dar probabil o să aflăm prea târziu ce se întâmplă acolo.

Nu mă tentează deloc subiectul ăsta, dar deloc. Dacă vorbim despre clasa politică, mi-ar plăcea să spun povestea unui premier la el acasă. Ce face el la el acasă, asta mi-ar plăcea să fac. La un moment dat am fost tentat să fac un film despre discuţia aia cu uşile închise din decembrie ’89, când erau Militaru, Petre Roman…

Cum vorbeau ei, oamenii, aia mă interesa. Cam cum vorbeau ei acolo… I se adresa Petre Roman lui Militaru sau lui Brucan cu “bre”? Cum vorbeau ei acolo, cum puneau ţara la cale? Aia m-ar interesa, să stai cu nişte oameni care sunt în poziţia de a lua decizii foarte importante, despre care eu habar n-am. (…)

Întrebare din public: În ce măsură produsul cinematografic despre perioada de până în 1989 ajută tânăra generaţie să înţeleagă măcar parţial ce s-a întâmplat? Întreb pentru că, istoric fiind, am fost şi eu întrebată de un profesor de istorie – “Oare ce filme aş putea folosi la clasa a XII-a, la cursul special despre comunism?”. Şi vă întreb pe dumneavoastră…

Cristian Tudor Popescu: Pot să folosească orice film. Important e cine le vorbeşte despre film. Cine decodează filmul. Poţi să dai orice film din acea perioadă. Şi “Zile fierbinţi”, al lui Sergiu Nicolaescu. Pe ăsta nu-l ştie foarte multă lume. Este cel mai puternic omagiu din cinematografia românească adresat dictaturii uni-personale. Poţi să-l dai, cu condiţia să existe un explicador…

La începutul secolului XX, era un personaj cu un băţ care, în vreme ce se desfăşura acţiunea mută pe ecran, el mai arăta – “ăsta e duşmanul lui ăsta” sau “urmează să se întâmple cutare”. El era explicador, care e necesar în clipa de faţă. Cu asta puteţi da orice film din acea perioadă.

Sunt o bogăţie aceste filme. Eu am avut demenţa să le văd pe toate, 550 de filme. Uitându-te acum, din perspectiva zilei de azi, găseşti acolo nişte lucruri pe care nici cu gândul nu le-au gândit cei care le-au făcut. Găseşti o simptomatologie la care respectivii nici nu se gândeau când făceau filmul în cauză… Deci, orice deşeu radioactiv poate fi manevrat, dar e nevoie de o persoană calificată care să spună cu ce ai de-a face.

*

Întrebare din public: La ce filme despre care ştiţi că sunt de propagandă vă uitaţi cu o plăcere vinovată?

Cristi Puiu: Asta e traducere din engleză – guilty pleasures. La mine sunt altele. Pe mine mă emoţionează toate, toate. Eu n-am unde să le văd decât pe net. Nu sunt toate acolo, sunt cópii proaste, dar mă uit şi mă emoţionează. Mi se face aşa o milă de noi, stângăciile, propagandă mai făţişă, bilă-mantă-bilă, bate şaua să priceapă iapa, dar tot acolo suntem…

Mă emoţionează şi altceva. La un moment dat, am avut impresia că filmele astea însemnau mai mult decât înseamnă, şi-anume că părinţii mei, părinţii noştri, cumva se comportau ca-n filmele alea. Fără ca alea să reprezinte o restituire a felului în care se mişcau oamenii. Dar anumite limitări, anumite tabuuri, erau foarte multe lucruri despre care nu trebuia să vorbeşti, şi asta se întâmpla şi-n viaţa reală.

Totul era pe şoptite… Şi mă emoţionează pentru că pare că eram, şi suntem în continuare, foarte nefericiţi. Foarte nefericiţi. Ţin minte că eram mic şi m-am dus cu maică-mea la “Veronica” şi toţi ăia funcţionau ca nişte jucării de pluş, decorul, Aurică, Bibanu – motan, Vasilica Tastaman – vulpe… Şi l-am pus şi fetelor mele, să vadă şi ele cu ce ne delectam noi când eram copii, şi, acum, văd nişte greşeli cât Casa Poporului, e foarte “gros” filmul ăla, din multe motive.

Dar când eram mic, mi-a plăcut extraordinar de mult. Deci, creierul nu vede alea, vede altceva. Acum, pentru că fac film, văd altceva. Continuă să mă emoţioneze, dar, în acelaşi timp, mă îngrozeşte filmul ăla. Mi se face rău.

La un moment dat, am luat să văd filme româneşti făcute în ’64, când i-au eliberat pe deţinuţii politici. Făcute şi-n ’64, şi înainte. În raport cu interviurile pe care le-am făcut şi cu cărţile pe care le-am citit despre puşcăriile comuniste, filmele alea mă revoltă. E greu să explic în ce fel. Unele sunt mai înduioşătoare decât altele, dar cele care vorbesc despre lumea asta mişto, “ce mişto e aici, afară”…

M-am pus în poziţia oamenilor care au ieşit din puşcăria comunistă. Şi iese omul din puşcărie, şi vine acasă, şi se duce la cinema, şi vede filme româneşti care i se adresează aproape lui, în mod direct – “Uite, băi, am câştigat, la revedere!”…

Vorbesc acum despre oamenii care şi-au păstrat integritatea acolo, în puşcăriile comuniste. Şi nu sunt în poziţie să judec. Mă gândesc doar ce s-a întâmplat cu unii dintre ei, care s-au dus să strige împotriva regimului comunist nou instalat sau să se opună regimului. Şi-au văzut apoi filmele astea care glorifică epoca, şi care vorbesc altfel decât ştiau ei că se vorbeşte…

Nu trăiesc în nostalgia României interbelice. Mă gândesc doar la indivizi izolaţi, la un om care a avut o reacţie împotriva comuniştilor… Aveam un coleg de clasă în cartier, Robert Parizianu, foarte bun la matematică, şi avea un tată foarte bătrân. Mie mi se părea că e bunică-su. Era un om foarte cuminte, Gioga Parizianu, dar ei nu vorbeau… Şi după ce a căzut comunismul, a început să vorbească. A murit în ’92 şi în intervalul ăsta am vorbit de câteva ori.

Şi mi-a zis la un moment dat – “Măi Puiule, cum să nu-i omori?”. Intrase într-o organizaţie studenţească, la Facultatea de Medicină din Iaşi, şi unde-i prindeau pe ruşi, îi căsăpeau. Zicea – “Am văzut în Parcul Copoului cum au violat-o pe o fată şi apoi i-au dat foc”.

Astăzi poţi să zici “cred” sau “nu cred”. Dar el a făcut multă puşcărie, a făcut tot Piteştiul, Gioga Parizianu, şi a ieşit în ’64. A terminat magazioner pe un şantier de construcţii, n-a mai avut voie să facă nimic.

Poţi pune sub semnul întrebării orice poveste, le poţi pune pe toate, dar o parte de adevăr cred că e acolo. Foarte multe destine au fost frânte de instalarea regimului comunist: vorbesc despre oamenii care s-au dus direct în puşcării. Şi nu pot să fac abstracţie de povestea asta atunci când mă uit la filmele făcute în intervalul ăla. Fără să-i acuz pe regizori sau pe producători de ceva.

Propagandă şi film care să-ţi placă ori să te emoţioneze ai foarte multe, ai Eisenstein, te uiţi şi închizi ochii la propagandă, mai ales dacă te interesează cinemaul. Dar şi aici mi se pare că e foarte greu să faci abstracţie de ce-ţi spune povestea.

Aceeaşi persoană din public: Vreau să răspundă şi domnul Popescu…

Cristian Tudor Popescu: De pildă, la un film sovietic intitulat “Siberiada”, un film de propagandă, monumental – există şi propagandă monumentală -, eu am plâns. Şi n-am plâns numai o dată, am plâns de fiecare dată, şi l-am văzut de 7-8 ori.

“Triumful voinţei”, al lui Leni Riefenstahl, l-am văzut târziu. Se cheamă că ar trebui să fiu imunizat la orice fel de propagandă, din moment ce predau aşa ceva. Ei bine, imaginea de început din “Triumful voinţei”, în care avionul führer-ului trece peste Germania – şi aici e geniul lui Leni -, vezi umbra avionului, ca o cruce, cum se mulează trecând peste copaci, case, şosele… Nu mai vezi avionul, îi vezi doar umbra.

Şi-acum mi se face pielea de găină la acea imagine de umbră metafizică, pe care Leni o simte cu un instinct de cineast care nu poate fi imitat în niciun fel. La un moment dat, după ce ai desfăşurarea aia de forţe, soldaţii care se ţin de centiroane cu mâinile, într-un şir nesfârşit, îl vezi filmat din ceafă pe Hitler – în 1932, filmare de tip fraţii Dardenne -, după tot sentimentul ăla al monumentalului, al zvâcnirii de păduri imense de braţe, “Heil!, Heil”, ăia nu erau aduşi acolo cu forţa, erau sinceri, o masă imensă ca un singur om care striga, şi după toată atmosfera asta ridicătoare, ce pune acolo Leni, cu instinctul ei?

Pune mai întâi o celebră statuie din Nürnberg, a unui negustor cu două gâşte sub braţ, care e filmat în aşa fel, încât pare că omul ăla se uită după Hitler, şi după ce se termină travelling-ul ăsta rotativ, se duce imaginea pe o pisică, la un etaj al unei clădiri, care întoarce şi ea capul după Hitler…

Iată cum, cu aceste ancore de real, Leni reuşeşte să facă plauzibilă propaganda monumentală de până atunci. Ce să mai faci la aşa ceva? Da, e nazistă, dar de un nivel artistic atât de ridicat… Eu fac parte dintre cei capabili să facă abstracţie de aşa ceva. Nu ştiu dacă e bine.

Din punct de vedere moral, mi se poate spune – “Ar trebui să ţii seama că e un film care a contribuit foarte mult la nazificarea Germaniei, tocmai prin forţa lui de convingere, ar trebui să-l respingi…”. Eu nu pot. Am acest viciu bolnav pentru estetică, în dauna eticii. N-o fi bine, dar asta e.

Întrebare din public: Legat de cinematografia română de dinainte de 1989, în ce măsură exista o variantă de rezistenţă care nu era directă, un discurs anti-sistem, o retragere în estetică? Şi aici mă refer, ca să dau nişte exemple, la filmele “O lacrimă de fată”, la “Meandre” sau la “100 de lei”…


Imagine din filmul “O lacrimă de fată”, cu Dorel Vişan. (aarc.ro)

Cristian Tudor Popescu: Înainte de orice, să nu punem “O lacrimă de fată”,“Meandre” şi “100 de lei” la un loc! “O lacrimă de fată”, al lui Iosif Demian, este un film nedreptăţit. E la acelaşi nivel cu “Croaziera” sau cu “Reconstituirea”. E singurul film din perioada comunistă care zice un lucru extraordinar… Toate celelalte filme se opreau la nivelul intervenţiei “tovarăşului prim”. Până la venirea tovarăşului de la Partid, se puteau întâmpla prăpăstii, grozăvii, apăreau persoane corupte, dar, când venea tovarăşul de la Partid, ca în “Probleme personale” sau ca în “Sezonul pescăruşilor”, apele se linişteau…

Este singurul film în care, când ajungi la momentul prim-secretarului, el se dovedeşte complice cu toată minciuna. Minciuna e generalizată, de la ultimul sătean până la vârfurile Partidului. Deci, acest film n-are nici o legătură cu exerciţiile sterile din“Meandre”, al lui Mircea Săucan.

După părerea mea, povestea asta cu rezistenţa prin estetică e o formă de masturbare. Înainte de a face “Meandre”, Săucan a făcut un film care se numeşte “Când primăvara e fierbinte”, în 1960. Acolo e un scenariu bătut în cuie: soldatul care vine şi face colectiva, se bate cu chiaburul, fără greşeală, de la un cap la altul. Cum îşi salvează sufletul domnul regizor? Bagă contra-plonjeuri, bagă cadre largi, schimbă unghiurile de filmare în aşa fel, încât să facă o artisticărie, ceva, acolo. Aşa crede el că poate să se salveze, ca artist, pe mizeria aia de scenariu.

Acest lucru l-am văzut de foarte multe ori: regizori care au crezut, foarte trufaşi, că, băgând tot felul de artificii, îşi salvează sufletul. “Meandre” e o colecţie de jocuri cu aparatul, de filmări inedite, dar aşa te baţi tu cu sistemul? Cu poziţii speciale ale aparatului?

Noi am rămas în această paradigmă, a luptei estetice cu sistemul, ne-am complăcut, ne-am simţit bine moral până, hăt!… Rezistenţa prin cultură! N-am pomenit un concept mai trufaş decât ăsta! În Polonia aveai “Omul de marmură” al lui Wajda, în Ungaria aveai “Martorul” lui Péter Bacsó, în Cehia aveai Passer, Forman, Menzel, care merseseră mult mai departe în direcţia filmului anti-sistem, iar noi încă mai estetizam frumos la începutul anilor ’80, până prin ’84-’85…

În felul ăsta se simţeau dânşii salvaţi. “Da, e prost scenariul, e propagandă, dar, uite, am băgat un cal alb în ploaie”, asta spuneau întotdeauna… Calul alb în ploaie, cu un menuet de Boccherini pe fundal, ceva, spunem şi că suntem culţi… Asta e o altă obsesie a regizorului român, să demonstreze că el e cult în cap. Să-ţi pună nişte râgâieli culturale, din ce a asimilat, fără niciun fel de priză cu materia filmului.

Aşa că regizorii români nu numai că nu au reuşit lucrul ăsta. A fost, cum am spus, şi o masturbare artistică.

Doru Pop: Da, e un truism povestea cu rezistenţa prin estetică, mai ales dacă ne gândim la sistemul de producţie din comunism. Niciun film nu trecea fără să fie cenzurat la sânge. Dacă, în ceea ce priveşte cărţile, mai existau mici înţelegeri între editori şi cenzori, în cinematografie cenzura mergea până la Cabinetul 2 şi Cabinetul 1. Ceauşeştii chiar aveau o marotă cu rolul filmului, iar în Tezele din ’75, Ceauşescu exprimă foarte clar acest lucru.

Au existat însă filme interzise – “De ce trag clopotele, Mitică?” e exemplul cel mai bun – şi care au fost difuzate după ’90. Au fost interzise pentru că, într-adevăr, cenzorii le-au perceput ca pe un afront la adresa cultului personalităţii. Despre aceste filme interzise putem vorbi ca despre forme de rezistenţă, dar trebuie să discutăm despre conţinutul fiecăruia, nu despre povestea care e rezistenţa prin estetică.

Şi aici ne putem întoarce la Stalin şi la avangardiştii din kinoglaz, Dziga Vertov şi ceilalţi, care au fost alungaţi din Partidul Comunist tocmai pentru că erau percepuţi ca estetizanţi. Or, comunismul propagandistic refuză estetizarea şi, de îndată ce se văd semne ale estetizării, ele sunt tranşate.

Cristi Puiu: Dacă vă interesează, găsiţi pe Youtube “O lacrimă de fată”…

Cristian Tudor Popescu: À propos de ce spunea domnul Pop, cu Ceauşescu cinefil. În 22 decembrie 1989, eu am fost în Primăverii, am ajuns la prânz. Eram obsedat să văd cum trăiesc ei în Primăverii, asta mă interesa. Am plecat de la televiziune şi m-am dus în Primăverii. La portiţa aia metalică, unde se intra în domeniul lui Ceauşescu, era un securist în civil, care stătea în faţa porţii. Nu zicea nimic. Era exact la despărţirea apelor, pe la ora 12.

Eu eram cu prietenul meu Şerban. Ne-am oprit în faţa ăluia. Ăla se uita la noi, noi ne uitam la el. Nouă ne era frică că scoate pistolul şi ne găureşte, lui îi era târşă, pentru că simţea că se mişcă placa tectonică, şi nu mai era atât de sigur pe el, să ne uşuiască de acolo.

Şi ne-am blocat în această fază, şi noi, şi ăla. La care Şerban are o intuiţie de geniu, şi spune: “Am dori să vizităm”. Uşurat, parcă ar fi auzit o parolă divină, ăla zice –“Poftiţi!”. Şi intrăm.

Mi-a rămas în cap plăcuţa de pe perete pe care erau scrise numerele scurte de telefon. Cum erau apelativele: “Tovarăşul Nicu”, “Tovarăşa Zoia”… Aveau telefon în fiecare colţ al camerelor. Mi s-a explicat dup-aia că trebuia să ajungă repede, asta era obsesia lui.

După care am intrat în bucătărie. Acolo era un soté început, ceva cu carne, iar în dreapta, pe masă, un pepene verde tăiat în două… Nimic, nici ce văzusem în Piaţa Universităţii în noaptea din 21 decembrie, nici măcar asta nu mi-a rămas în minte atât de puternic ca acel craniu despicat pe care l-am văzut, cu seminţele alea şi cu roşul din interior.

Un ins care semăna cu Tom Courtenay în “Doctor Jivago”, subţirel, cu ochelari, cu buzele strânse, se duce la frigider, trage de uşă şi cad portocalele şi mandarinele din frigider. Şi se repede lumea pe portocale, iar ăsta strigă – “Nu atingeţi nimic! Poporul trebuie să vadă!”

Apoi, în curtea din spate, alte secvenţe: un ins care şi-a tras capul printr-un tablou al lui Ceauşescu, şi era foarte bucuros, făcea nişte zâmbre la toată lumea, şi un ţigănuş care voia să mănânce dintr-o bucată de tort luată din bucătărie, şi, când să mănânce, eu, care eram obsedat că Ceauşescu trebuie să fi lăsat o mină, să ne arunce în aer pe toţi, îi spun – “Bă, te-ai gândit, bă, că e otrăvită?”, la care ăla rămâne blocat, aşa, vreo 10 secunde, cu tortul în faţă, după care ţipă la piranda de lângă el – “Băă, nu mânca! Nu mânca!”.

În sfârşit, ultima secvenţă, intru în cinematograful lui Ceauşescu. Avea vreo 15 locuri, micuţ, cochet. Am luat o bucată de peliculă din aparat. Era “Ultimul domiciliu cunoscut”, cu Lino Ventura şi Marlène Jobert. Să-nnebunesc dacă nu e aşa. Dacă o spui, pare că e film, şi un film prost. E, aia era.

*






Acest articol a fost publicat in data de Wednesday, July 15th, 2015 la ora 5:22 pm si se gaseste in categoria Filme, Interviuri, Presa, România. Puteti urmari raspunsurile la acest articol prin RSS 2.0feed.
5 raspunsuri to “CTP, Cristi Puiu, Doru Pop, despre comunism şi filmul românesc. Transcrierea discuţiei de la TIFF 2015”


De ce nu se fac filme despre rezistența anti-comunistă? CTP: Mulți dintre cei care luptau în munți erau legionari | Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
1, 18 July 2015 at 11:57 pm

[…] Transcrierea întregii discuții o puteți citi pe blogul lui Mihnea Măruță. […]

#59644
clujulcultural.roCTP despre film şi propagandă comunistă în cinemaul de dinainte de 1989: De ce să le interzicem câtă vreme publicul se uită la ele? - clujulcultural.ro
1, 21 July 2015 at 1:57 pm

[…] Jurnalistul Mihnea Măruţă a şi redat complet înregistrarea unei din cele mai bune dezbateri avute loc vreodatată în cadrul TIFF, ea poate fi citit integral AICI […]

#59710
__Vali
1, 30 July 2015 at 11:59 pm

Foarte bun articolul! Ar trebui sa-l publicati si intru-una din revistele de specialitate (“Cinema”) … mai exista asa ceva?!

#59945
Mihnea Măruţă
1, 31 July 2015 at 10:57 am

_Vali: Nu mai există, din păcate.

#59957
__Vali
1, 3 August 2015 at 9:06 am

Pacat, mare pierdere! In anii studentiei (’80) am (sort of) mincat “Cinema” pe piine. Un bun prieten (care mergea cam la 2 saptamini acasa) mi-a adus ani de zile numerele din anii 60-70 ale revistei din colectia parintilor lui. Ma pierdeam in citirea acelor numere ale revistei “Cinema” ca intr-o alta lume.
Da, acum stiu ca redactorul sef (Ecaterina Oproiu) colabora dar atunci era altfel. Apropo de asta singura data cind am avut ocazia sa o vad a fost tot prin anii ’80, la Costinesti, cind le-am oprit pe strada pe ea si Valeria Seciu (aratau si se purtau ca doua doamne) si sa le intreb de ce unul din filmele mele preferate atunci (La capatul liniei – https://www.youtube.com/watch?v=BmB-hKLNMUs) nu a avut primirea pe care (in opinia mea) o merita. Raspunsul a fost ceva de genul (nu-mi mai aduc aminte prea bine) “orice film are un destin al lui inefabil, necontrolabil”.

---

Nicolas TRIFON. Quel avenir pour les Hongrois de Transylvanie ? l’analyse de Rogers Brubaker

October 24, 2015, 8:53 am

≫ Next: Nicolae TRIFON: Despre Imre Toth, Satu Mare şi aromâni

≪ Previous: Cristian Tudor Popescu, Cristi Puiu, Doru Pop, despre comunism şi filmul românesc

$

0

0

Quel avenir pour les Hongrois de Transylvanie ?

l’analyse de Rogers Brubaker

Accompagné de trois jeunes collègues, un Américain familiarisé avec la région, Jon Fox, une Roumaine de langue maternelle hongroise, Margit Feischmidt, et une autre Roumaine de langue maternelle roumaine, mais parlant aussi le hongrois, Liana Grancea, le sociologue Rogers Brubaker a procédé à une enquête de terrain ayant comme cadre Cluj, en hongrois Kolozsvar, ville faisant office de capitale en quelque sorte de la Transylvanie, province hongroise pendant la période allant du compromis austro-hongrois de 1867 à la Première Guerre mondiale, roumaine entre les deux guerres, hongroise pendant la Seconde Guerre et à nouveau roumaine depuis. Il s’agit, précise-t-il d’emblée, non pas d’un livre sur Cluj mais sur la politique nationaliste et l’ethnicité telles qu’elles se laissent appréhender à partir des réalités observées dans cette ville pendant la période 1995-2001. Autrement dit, son propos ne se limite pas à Cluj mais concerne aussi la Transylvanie tout entière et en règle générale la problématique liée à ce que l’on appelle en Europe centrale les minorités nationales dans leurs rapports avec la nation majoritaire dans l’Etat où elles se trouvent et à la nation de l’Etat voisin dont elles se réclament.

Cette enquête débouche sur une analyse qui conduit à des conclusions qui vont à rebours non seulement des discours nationaux hongrois et roumain mais aussi de la plupart des récits journalistiques, des diagnostics des politistes et autres considérations émanant des personnalités de tous bords qui ont été amenés à s’exprimer sur le sujet.

Pour R. Brubaker, « l’ethnicité n’est pas une chose, un attribut, une sphère distincte de la vie, mais une manière de comprendre et d’interpréter l’expérience, une manière de parler et d’agir… De même, la nationalité n’est pas un fait ethno-culturel, mais la charpente ou le cadre d’une vision, un idiome culturel, une revendication politique. »¹. Les deux sont étudiées non seulement dans la multitude des formes et des voies publiques (commémorations, pèlerinages, etc.) ou privées (correspondance, pratiques sociolinguistiques, etc.) à travers lesquelles elles se manifestent mais aussi dans des registres temporels multiples.

Le nationalisme « nationalisant » à l’œuvre en Transylvanie :

un regard anthropologique sur une histoire trop souvent malmenée

Une des premières choses qui surprend est la clarté avec laquelle R. Brubaker fait le point sur les effets « nationalisants » des nationalismes d’État hongrois et roumain à l’oeuvre en Transylvanie depuis le milieu du XIXe siècle². Il le fait à partir de données historiques connues pour la plupart mais qui, croisées avec une multitude d’autres données et présentées dans une perspective partisane, donnent une image brouillée de cette période. En effet, à chaque changement de souveraineté sont mises en route des politiques et des pratiques de nationalisation s’efforçant de rattacher la Transylvanie tour à tour à une Hongrie « unitaire et indivisible » puis de l’État nation roumain³.

Dans le premier cas, le « cœur de la nation » hongroise était politiquement, économiquement, socialement et culturellement fort mais démographiquement faible, mis à part en ville. En Transylvanie, sur l’ensemble de la population les Roumains représentaient 53,8 %, les Hongrois 31,6 % en 1910. L’objectif politique du nationalisme était donc de renforcer la base ethno-culturelle du cœur de la nation à travers l’assimilation. Le problème était que le gros de la population se trouvait en ce temps à la campagne et que l’assimilation n’a donné les résultats escomptés que dans certains cas, parmi les Juifs par exemple, mais pas parmi les Roumains. On peut donc conclure que ces tentatives se sont soldées plutôt par un échec. Dans le deuxième cas, l’entre-deux-guerres, le « cœur de la nation » roumaine était démographiquement fort, à l’exception des villes, mais politiquement, économiquement, socialement et culturellement faible. Il fallait donc agir pour renforcer le pouvoir politique, économique, social et culturel de la nouvelle nation titulaire plutôt que de rechercher l’assimilation des non-Roumains.⁴ Les résultats des actions entreprises ont été plus probants, mais sommes toutes assez modestes si on laisse de côté le domaine politique. En effet, sur le plan politique, les choses ont vite changé de fond en comble dans cette province avec notamment le départ ou l’éviction des fonctionnaires hongrois et les changements structurels opéré dans d’autres domaines par le nouveau pouvoir législatif et administratif. Les Roumains ont certes renforcé leur présence en ville en passant de 17,7 % en 1910 à 34, 4 % en 1930 - alors que les Hongrois passaient de 64,6 % à 44,9 % - mais sans devenir majoritaires pour autant. En matière d’éducation, le roumain a remplacé le hongrois à partir du secondaire ce qui permit une hausse significative du niveau de scolarisation de ceux qui avaient le roumain comme langue maternelle. Bien implantées et bien encadrées, les écoles confessionnelles hongroises continueront cependant de jouer un rôle non négligeable dans la transmission de la langue et l’éducation des enfants hongrois. 52 % d’entre eux les fréquentaient pour l’enseignement élémentaire⁵. Le hongrois s’est relativement bien maintenu, en sorte qu’il restera souvent la langue de communication en milieu urbain pendant les vingt-deux ans d’administration roumaine⁶. Le retour brutal de l’ancien régime lors de la prise de contrôle du nord de la province par la Hongrie entre 1940 et la fin de la guerre marquera certes les esprits, si on pense notamment au choc provoqué par les mouvements de population et les représailles qui s’ensuivirent, mais durera trop peu pour avoir un impact durable.

La période communiste : avancées institutionnelles, ravages de l’industrialisation/urbanisation massives et « génocide culturel »

Des changements nettement plus substantiels surviendront sur le plan national après l’arrivée des communistes au pouvoir. Ils n’étaient pas forcément recherchés, dans un premier temps tout au moins, si l’on pense aux conséquences de l’industrialisation et de l’urbanisation surtout mais aussi aux changements survenus dans d’autres domaines tel l’enseignement. Désormais l’enseignement en hongrois y compris après le niveau secondaire et jusqu’au niveau universitaire sera assuré et la minorité hongroise jouira de toute une série de droits culturels. Il s’agissait là d’un changement de taille par rapport à l’entre-deux-guerres. Cependant, l’expropriation en 1948 des écoles confessionnelles et la cessation de l’enseignement primaire qu’elles dispensaient allaient être mal vécue par nombre de Hongrois parce qu’il s’agissait d’un dispositif institutionnel clé pour l’auto-reproduction ethnique, fait remarquer RB⁷.

Progressivement, certains « acquis » de l’immédiat après-guerre ont été abolis. Par exemple, en 1959, l’université hongroise Bolyai a été intégrée à l’université roumaine, tandis qu’en 1968 la Région autonome hongroise, fondée en 1952, a été dissoute, rappelle R. Brubaker qui qualifie cependant d’« exagérations grotesques » l’accusation de génocide culturel portée par certains à propos des années 1970 et 1980. Sans doute il y a eu homogénéisation brutale et rhétorique virulente anti-hongroise mais, si elles ont été affaiblies, les institutions (écoles, maisons d’édition, centres culturels, presse…) assurant la reproduction de la minorité hongroise sous les régime national communiste n’ont pas été détruites pour autant. Ce sont ces institutions qui ont permis, au lendemain de la chute de Ceauşescu, l’émergence d’organisations ethnopolitiques hongroises efficaces, et assuré le succès du futur « parti hongrois », l’Union démocratique des Magyars de Roumanie, structure regroupant des associations culturelles, caritatives, religieuses, éducationnelles…⁸.

L’après-Ceauşescu

Toujours est-il qu’en 1992 les Roumains grimpaient de 58,2 % (sur l’ensemble de la population de Transylvanie) et de 34,4 % (pour ce qui est de la population urbaine) en 1930 à 73,6% et 75,6%, alors que les Hongrois passaient de 26,7% et de 44,9% à 20,8% et 20,3 %. Dix ans plus tard, cette tendance continuera de s’accentuer au même rythme. Sans doute, diverses interventions ont pu accentuer les effets de l’industrialisation/urbanisation sur la population hongroise, sans changer cependant grand-chose à la tendance générale.

L’enquête proprement dite a eu lieu entre 1995 et 2001, pendant une période où la ville de Cluj était quotidiennement assaillie par les provocations de son maire Gheorghe Funar, élu en février 1992, en poste jusqu’en juin 2004. Son successeur fera quelques ouvertures envers ses administrés hongrois et mettra fin à ses initiatives provocatrices. Cependant, comme le rappelle l’auteur dans son Epilogue, pour la plupart des habitants de la ville, y compris et surtout Hongrois, l’expérience de l’ethnicité de tous les jours n’a pas changé avec le départ de G. Funar. « Quand elle est véhiculée par des revendications politiques ou symboles, l’ethnicité est facile à voir, même trop facile à voir », écrit-il à propos de la rhétorique incendiaire de Funar et des contre-revendications de certains Hongrois. «  De l’extérieur, il est facile de voir les drapeaux et les signes tricolores roumains (implantés de manière ostentatoire par le maire nationaliste un peu partout dans sa ville), ce qui est plus difficile de voir c’est comment ces drapeaux sont vus ou ne sont pas vus par les habitants ordinaires de Cluj. »⁹ Envisagées dans cette perspective, les interactions saisies dans la vie de tous les jours sur le plan langagier, institutionnel ou encore politique conduisent à des analyses d’une rare subtilité qui font que ce livre restera longtemps une référence en la matière.

Dans l’Epilogue, R. Brubaker critique ceux qui, à l’heure de la globalisation et de l’Union européenne, soutiennent que l’Etat-nation n’est plus capable d’imposer sa politique de nationalisation, d’homogénéisation de sa population, et pensent que ceci favorisera le maintien et même l’affirmation croissante de l’identité ethnique des minorités et des diasporas. C’est tout le contraire qui se passe avec une minorité historique, bien implantée, active, comme les Hongrois de Roumanie. « Le déclin absolu et relatif de la population hongroise de Cluj et des autres villes de Transylvanie¹⁰ a été accéléré après 1989, malgré l’affaiblissement des pressions nationalisantes de l’Etat roumain et le renforcement substantiel du monde hongrois. »¹¹

« La littérature concernant les droits des minorités a accordé une attention soutenue aux politiques et aux cadres légaux de nationalisation et de reproduction ethnique. Elle a accordé en revanche trop peu d’attention aux processus sociaux tels que la dynamique de la migration, de l’inter-mariage, de l’usage de la langue, du choix scolaire et de l’identification ethno-nationale au sein des familles mixtes ».¹² Le monde hongrois est largement auto-reproductif, mais pas complètement. Les processus sociaux qui ronge le monde hongrois n’ont pas grand-chose à voir avec le nationalisme roumain, l’érosion a progressé même si le nationalisme roumain a faibli. »¹³

C’est une ironie de l’histoire, dans une région riche dans ce genre d’ironies, que de constater que la nationalisation d’une région de frontière multiethnique, polyglotte et multi-confessionnelle continue même lorsque les théoriciens du postnationalisme et du trans-nationalisme célèbrent la mort de l’Etat nation.

Ce jugement est suffisamment argumenté pour être pris en compte et discuté indépendamment des réserves que l’on peut formuler, et il m’a paru intéressant de le présenter. Il serait, par exemple, intéressant de faire une enquête auprès des habitants des villages et des petites villes du pays sicule, où la situation n’est pas tout à fait la même que celle qui prévaut dans une ville Cluj. Ou encore : les pressions psychologiques exercées par l’Etat « nationalisant » et la société roumaine, cette dernière surtout après 1989, sont difficilement quantifiables et pas toujours repérables et il faudrait probablement en tenir davantage compte.

« Le risque pour ce genre de travail est qu’il devienne lui-même partie prenante dans les disputes qu’il entend éclairer et non pas entretenir, fait remarquer l’auteur de l’avant-propos à la traduction roumaine de ce livre qui s’adresse, précise-t-il autant aux nationalistes qu’aux anti-nationalistes »¹⁴. Le problème est que dans la région les anti-nationalistes sont peu nombreux tandis que les nationalistes, roumains et hongrois, ne manqueront pas de suspecter R. Brubaker de parti pris en faveur de leurs concurrents. Accepter le « verdict » de R. Brubaker ce serait un désaveu cinglant pour les deux : les Roumains se verraient privés des raisons qui alimentent la peur sur laquelle repose leur nationalisme exclusiviste poussé jusqu’à l’absurde tandis que le soutien indéfectible aux propositions à la fois irréalistes et démagogiques du « parti hongrois » prendrait un coup et limiterait la tendance des Hongrois à l’auto-exclusion. Faut-il encore rappeler que le climat de tension actuel entretient des formes de pathologie dans la vie de tous les jours qui font plus de dégâts que les affrontements rhétoriques cycliques opposant les ténors des deux partis nationaux¹⁵ et même les explosions de violence, heureusement assez rares, depuis les affrontements « interethniques » provoqués par les services de l’ancienne Securitate en mars 1990 à Târgu Mureş (Marosvásárhely) qui se sont soldés par 5 morts ?

Nicolas Trifon

Le 20 sept. 2015

1 Nationalist Politics and Everyday Ethnicity in a Transylvanian Town/Rogers Brubaker, Margit Feischmidt, Jon Fox, Liana Grancea, Princeton : Princeton University Press, 2006, p. 358.

2 R. Brubaker ne se réfère que très rarement à la « nation » préférant utiliser les notions de nationalness et nationalhood (nationalité), son objectif étant plutôt d’analyser le « nationalisme sans la nation ». Pour ce qui est du nationalisme, il met l’accent sur son aspect « nationalisant », à travers notamment l’Etat. Enfin, il ne s’intéresse à l’histoire qu’à partir de la révolution de 1848 quand s’esquisse le projet politique national hongrois.

3 Nationalist Politics…, op. cit. p. 62

4 En Roumanie, on s’est contenté en général de « renationaliser » les personnes que l’on estimait qu’elles avaient été dénationalisées. Nationalist Politics…, op. cit. p. 69-70.

5 Id. p. 76

6 Id. p. 76.

7 Id. p. 83-84

8 Id. p. 88. Pourtant, dans l’élan révolutionnaire de décembre 1989, on a pu entrevoir des signes de réconciliation. A l’annonce de la mort du dictateur, raconte R. Brubaker, des Hongrois ont entonné à leur tour Desteaptă-te române ! (Eveille-toi Roumain). Subitement, l’ethnicité a été éclipsée par d’autres identifications. Ecrit en 1848, ce poème, l’hymne roumain actuel, appelait à l’origine à se soulever contre la tyrannie des Habsbourgs et des Hongrois. Cette fois-ci, en décembre 1989, c’est de la tyrannie communiste qu’il était question, et ceux qui étaient appelés étaient les Roumains comme citoyens : les Hongrois avaient donc toute leur place ! Cela ne durera pas. (Id. p. 122)

9 Id. p. 358.

10 En dix ans, entre 1992 et 2002, le pourcentage des Hongrois de Cluj comme de l’ensemble des villes de Transylvanie est passé de 22,8% et 20,3% à 19,0% et 18,3%.

11 Nationalist Politics…, op. cit.. p. 368.

12 Id. p. 372

13 Id. p. 373

14 Politică naţionalistă şi etnicitate cotidiană într-un oraş transilvănean/trad. En roumain Andreea Lazăr ; avant-propos Marius Lazăr, Cluj: Editura Institutul pentru studierea problemelor minorităţilor naţionale ; Kriterion, 2010, p. 24.

15 Les partis qualifiés d’extrémistes, tels le Parti de l’unité nationale roumaine et celui de la Grande Roumanie auxquels a appartenu G. Funar n’ont pas le monopole du « parti roumain ». Chaque fois qu’ils peuvent tirer quelque profit, les partis dits libéraux et le Parti social-démocrate (ex-communiste) s’en réclament à leur tour.

Nicolae TRIFON: Despre Imre Toth, Satu Mare şi aromâni

October 24, 2015, 8:57 am

≫ Next: Gelu Iutiş:. Situaţia românilor din Ucraina. O informație

≪ Previous: Nicolas TRIFON. Quel avenir pour les Hongrois de Transylvanie ? l’analyse de Rogers Brubaker

$

0

0

Despre Imre Toth, Satu Mare şi aromâni

În anii 1930, dintre cei 58 000 de locuitori ai oraşului Satu Mare, 67 % se declarau maghiari, 17 % români şi 15 % evrei. Născut în acest oraş în 1921, matematicianul şi filozoful Imre Toth provenea dintr-o familie de evrei de limbă maternă maghiară. Lector asiduu al revistei Korunk, care în acea perioadă era foarte la zi cu modernitatea occidentală, membru din adolescenţă al Partidului comunist din care va fi exclus în 1958, el a predat la universitatea din Bucureşti din 1949 până în 1969 când s-a instalat ca profesor în Germania federală după care a venit la Paris unde a decedat în 2010. În dialogurile sale cu Peter Vardy, filozof maghiar care s-a stabilit în Olanda după revoluţia din 1956, publicate in maghiară în 2004, el reconstituie traseul său mai degrabă atipic. În « Bucureştiul sută la sută românesc », el pare să se fi simţit ca peştele în apă, mai ales în compania unor personaje mai greu de întâlnit în Ardeal, care făceau parte din ceea ce regimul comunist numea « mocirlă »  : « intelectuali rafinaţi, artişti, foşti comunişti, aristocraţi culţi şi poligloţi, duşmani discreţi ai regimului, profeţi locali, antropozofi, balerine excentrice, femei foarte cultivate şi elegante, fiinţe dubioase sau cu vieţi duble, excepţionali poeţi suprarealişti de stânga care respingeau realitatea socialistă »¹. Acestor, personaje evocate cu tandreţe, el le opune tot felul de figuri, mai repede sinistre, din « nomenclatura » epocii (printre care Alexandru Moghioroş, Stefan Foriş şi Janoş Fazekas), cu care fusese uneori în contact în tinereţe sau despre care deţinea informaţii confidenţiale. El se referă mai ales la « tovarăşii » maghiari şi secui, câteodată evrei, care au jucat un rol cheie în represiunea şi teroarea perpetuate de statul comunist mai ales în perioada zisă stalinistă. Am impresia ca acest aspect a jucat un rol în decizia de a traduce cartea în româneşte.

Trataţi într-un spirit critic fără niciun tabu, maghiarii şi evreii ocupă un loc central în carte. Iată cum îi descrie, într-un stil nu mai puţin critic şi pe alocuri deconcertant pe românii şi pe aromânii din Satu Mare :

« Românii erau de două categorii : funcţionari coloniali care habar nu aveau de nimic, români macedoneni care veneau din Bulgria şi Iugoslavia. Oameni veniţi din munţii Balcani pentru care şi România reprezenta o lume străină. Li s-au dat loturi de teren, pământ în România şi în special în provinciile maghiare. Aşa îi şi numeau, coloniadică colonişti. Aveau nume bizantine, ca Fetie, Mitrofan, Constantin. Ceea ce ia şocat pe ei foarte tare era mediul protestant, calvin. Chiar şi Biserica catolică reprezenta pentru ei ceva peste putrea lor de înţelegere. Apoi ce efect a avut mediul protestant asupra acestui grup confesional de oameni mistici, înconjuraţi de tămâie, relicve, milioane de imagini cu sfinţi şi foarte superstiţioşi, nu-ţi pot spune. Pur şi simplu nu mai puteau înţelege ce mai e şi asta. Si mediul bucureştean le-ar fi fost foarte străin, nu erau fiinţe fine, franţuzite, culte. (…) Exista însă o categorie infimă de români ardeleni patrioţi care crescuseră în monarhie şi ţineau de tradiţia austro-ungară. Stiau ce e calvinismul şi catolicismul. In Satu Mare, aceşti români erau de regulă oameni foarte rafinaţi, de elită. De exemplu familile Barbu, Demian, Groza, Szathmari Papp, Dragoş, Cheresteşiu. Toţi vorbeau, bineînţeles, româneşte. In Satu Mare erau în minoritate, dar nici ei nu se puteau înţelege cu românii din Balcani.

Garda de Fier era alcătuită din ofiţeri coloniali, în special de români din sud, veniţi din Macedonia. Majoritatea erau legionari violenţi. Garda de Fier nu prea avea treabă cu românii ardeleni, cu familile mai înstărite, nu erau pe gustul lor. »²

« Mi se părea caraghios din partea copiilor ultranaţionaliştilor macedoneni – aceşti oameni, însă colonişti, veniţi nu de mult să se îmbogăţească, se considerau băştinaşi cărora li se cuvenea totul in Satu Mare, şi socoteau că din moşi-strămoşi totul e al lor iar pe mine mă priveau ca pe un vagabond care nu avea dreptul la nimic, nici măcar să existe. »³

Personal nu am cum să verific veracitatea informaţilor pe care se bazează afirmaţile lui I. Toth privind Satu Mare. Un lucru însă e sigur : pasajele citate vehiculează stereotipuri, negative mai ales în ceea ce îi priveşte pe aromâni. Avem de a face cu un punct de vedere personal, privind o chestiune până la urmă marginală în raport cu preocupările autorului. I. Toth se referă la aromânii care au participat la colonizarea Cadrilaterului, unii dintre ei au aterizat poate şi la Satu Mare, sincer nu ştiu, şi nu mi se pare prea important. În schimb, nu e rău de reamintit că, cu zeci şi chiar sute de ani înainte de perioada descrisă de I. Toth, alţi « macedoneni » adică aromâni originari din provincia istorică Macedonia, administrată de otomani, s-au stabilit nu ca coloni ci ca comercianţi, artizani şi chiar notabili în Ardeal după ce au trecut prin Viena, Buda sau Pesta, cel mai cunoscut fiind Andrei Saguna⁴. Statutul lor « naţional » era însă incert (« greci », « vlahi »…) iar retrospectiv în România ei sunt prezentaţi ca « români din Balcani », ceea ce nu clarifică neapărat situaţia lor. Chiar acesta este, de altfel, motivul pentru care am ales aceste pasaje. Ele exprimă un punct de vedere, o situaţie particulară, desigur, însă imaginea care circulă despre aromâni este rezultatul sumei acestor puncte de vedere foarte diferite unele de celelalte şi situaţii particulare. Mi s-ar putea obiecta că aceste pasaje ilustrează stereotipuri cam scandaloase despre aromâni, si, recunosc, m-am gândit de două ori înainte de a le prelua. Ceea ce m-a decis este faptul că, dacă orice stereotip deformează realitatea pe care pretinde să o reprezinte, stereotipurile valorizante sunt de regulă mai nocive în ultimă analiză decât cele devalorizante. Cu alte cuvinte, într-o perspectivă critică şi realistă stereotipul negativ, oricât de fantezist ar fi el, este mai pertinent si mai stimulativ decât cel pozitiv, generos. Mă refer în primul rând la aromâni : a-i prezenta ca mari români, este desigur flatant în România, dar la sfârşit te întrebi de ce sunt consideraţi în acelaşi timp ca fiind şi alceva decât români, putin contează cum sunt ei numiţi : macedoneni, vlahi, aromâni… In schimb, stereotipul negativ, oricât de reductor ar fi el, permite să-i percepi pe aromâni ca fiind şi alceva decât români. Cât despre românii din Ardeal, după unirea cu Vechiul Regat, ai o imagine mult mai aproape de realitate, cred, dacă nu te limitezi la românii « ardeleni patrioţi care crescuseră în monarhie » şi iei în consideraţie şi pe « funcţionarii coloniali », dintre care făceau parte nu numai regăţeni dar şi ardeleni.

Nicolas Trifon

Octombrie 2015

1În viaţă sunt lucruri care nu se fac… şi care totuşi se fac : Peter Vardy în dialog cu Imre Toth, trad. din maghiară de Gabriela Maaz ; pref. Gabriel Liiceanu, Bucureşti : Humanitas, 2014, p. 43.

2Id. pp. 94-95. I. Toth atribuie succesul Gărzii de Fier absenţei unei alternative la români : « Pentru că stânga, ca orice idologie a emancipării, era pentru iei la fel de străină cum ar fi fost pentru marţieni. (…) In Ungaria exista totuşi o tradiţie burgheză democratică şi de stânga. Putem include aici atât mişcările reformatoare religioase precum şi liberalismul. » (Id., p. 97.)

3« Cu toate că ungurii şi mai ales românii nu ştiau cum să-mi arate mai bine că nu am ce căuta acolo », autorul precizează că nu se simţea de loc străin la Satu Mare, în preajma şi în timpul războiului.

4 Bunicul meu din partea mamei, care s-a născut la Salonta, nu departe de Satu Mare, provenea dintr-o familie fondată de un « negustor macedonean », Demeter Rozvan, care s-a stabilit în Bihor în 1690. In anul în care se năştea I. Toth, el partipa la fondarea Partidului comunist român, după care a fost ales în 1926 deputat în Parlamentul român pe listele Blocului muncitoresc-ţărănesc din Bihor. Plecat în 1931 în URSS el a fost executat şapte ani mai târziu (Iuliu Szikszay, Marin Popa, Ion Bulei, Eugen Rozvan, Bucureşti : Editura politică, 1971). Dacă am dat acest exemplu este pentru că el arată limitele generalizărilor care alimentează stereotipurile.

Gelu Iutiş:. Situaţia românilor din Ucraina. O informație

October 25, 2015, 3:51 am

≫ Next: Președintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, cercetat penal în Dosarul Mineriadei din iunie 1990

≪ Previous: Nicolae TRIFON: Despre Imre Toth, Satu Mare şi aromâni

$

0

0

ONITORUL NEOFICIAL preluat din ZIARUL DE IAȘI
Gelu Iutiş: Să nu-i uităm!
10 iulie 2013• MONITORUL


Despre situaţia românilor din Ucraina, opinia publică din România cunoaşte puţine lucruri. Presa din regiunile Cernăuţi sau Odessa nu ajunge la Iaşi, necum la Bucureşti ori în alte zone ale României. De altfel, presa românească din Ucraina este aproape inexistentă. În condiţii vitrege, din vara anului 2012, cunoscutul jurnalist şi scriitor Vadim Bacinschi a reluat editarea, la Odessa, cu sprijinul unui restrâns, dar inimos colectiv de colaboratori, almanahului istorico-cultural în limba română intitulat „Sud-Vest“.

Parcurgând număr de număr această publicaţie, adevărată tribună de apărare a valorilor cultural-lingvistice ale românilor (“moldoveni“ este termenul cu care sunt denumiţi de către autorităţile ucrainiene) din regiunea Odessa, ni se relevă o situaţie deosebit de critică în care se află românii, limba şi spiritualitatea românească în spaţiul mai sus-citat.

Învăţământul în limba română, încurajat şi protejat prin articolul 13 al Tratatului de Bază încheiat între România şi Ucraina în anul 1997 (referitor la protejarea minorităţii româneşti din ţara vecină), a primit lovitură după lovitură, în momentul de faţă existând doar 6 şcoli cu predare în limba română în regiunea Odessa, la care se adaugă încă 10 cu predare în limbile română şi ucrainiană (sau rusă). Potrivit unui alt acord încheiat şi asumat de Ucraina, se prevedea deschiderea unor licee cu predare în limba româna în raioanele Reni şi Sărata, proiect nematerializat.

Pe de altă parte, numărul studenţilor de la cursurile în limba română din cadrul Universităţii din Ismail este în continuă scădere, iar înfiinţarea unui Centru Regional de Cultură Românească este subminată de autorităţi şi de către Asociaţia Moldovenilor din Ucraina, avându-l în frunte pe Anatol Fetescu, invocându-se numărul mic al românilor din această regiune! Rezultat al politicii ucrainiene de stat privind minoritatea românească, Secţia de Limbă Română de la Universitatea din Ismail va fi, la finalul acestui an universitar, desfiinţată. Datele oficiale ale recensământului din anul 2001 din Ucraina arată că în regiunea Odessa locuiau doar 724 de români… pe lângă 123.700 de moldoveni…
În şcolile de cultură generală din zona Odessa, limba română este desconsiderată, fiind studiată ca “limbă moldovenească“, iar săpămânalul “Luceafărul“, editat de către asociaţia moldovenistă mai sus-pomenită, susţine – încă de la fondarea sa, în anul 2003 – o campanie antiromânească, prezentând România ca pe un “duşman“, având ca unic scop al politicii sale “deznaţionalizarea prin românizare“ a “moldovenilor” din Ucraina.

Recent, am parcurs un articol publicat în revista “Luceafărul“, intitulat “Eminescu este folosit în scopuri politice?“, mostră a propagandei antiromâneşti. Autoarea, L. Mihailova, deplângea “amestecul“ Consulatului român din Odessa în legătură cu sărbătorirea poetului Mihai Eminescu la data de 15 ianuarie 2013.

“Marele clasic al literaturii moldoveneşti şi universale“ urma să fie omagiat de către filiala ieşeană a ASTRA şi în localitatea Satu Nou, raionul Sărata, locuită majoritar de români, la cererea expresă a consulului român de la Odessa. Pe linia promovată de această publicaţie, autoarea preciza că “moldovenilor, pe care conducerea de la Bucureşti nu-i recunoaşte ca popor de sine stătător, permanent li se propun excursii, odihnă în tabere de vară a tineretului, paşapoarte româneşti şi toate gratuite. Dacă am sta şi ne-am gândi puţin, atunci am înţelege că România nu şi-ar putea permite să facă asemenea cheltuieli fără un interes specific“.

Concluzionând, L. Mihailova sublinia că România jigneşte “naţiune amoldovenescă” nerecunoscând-o, dar îi implică pe moldoveni în acţiuni de ordin cultural, mai mult sau mai puţin voit, contribuind la „politica mârşavă de românizare“.

Faptul că bustul lui Mihai Eminescu a fost amplasat la Odessa, pe data de 31 mai 2011, la iniţiativa şi prin râvna Despărţământului ASTRA “Mihail Kogălniceanu“ din Iaşi, reprezintă un moment remarcabil, dar, din păcate, izolat, în procesul de apărare şi consolidare a valorilor româneşti din zona menţionată. Este nevoie ca românii de peste tot, dar mai ales autorităţile de la Bucureşti, să susţină elementul etnic al congenerilor din Ucraina, care, deşi mobilizaţi şi încurajaţi acum prin vocea distinctă şi hotărâtă a publicaţiei păstorită de neobositul Vadim Bacinschi, se simt părăsiţi, deznaţionalizaţi şi lipsiţi de valorile ethosului propriu. Iar reacţiile mult prea anemice la evenimente precum cel de la Hliboca, unde bustul poetului Mihai Eminescu a fost decapitat în puterea nopţii (13-14 iunie 2013), contribuie la această stare de spirit negativă.

Gelu Iutiş este asistent universitar doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza“

Președintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, cercetat penal în Dosarul Mineriadei din iunie 1990

October 25, 2015, 6:12 am

≫ Next: Alina Ioana Dida. Migraţia şi perspectivele demografice

≪ Previous: Gelu Iutiş:. Situaţia românilor din Ucraina. O informație

$

0

0

Sursa http://www.rostonline.ro/2015/10/presedintele-de-onoare-al-psd-ion-iliescu-cercetat-penal-in-dosarul-mineriadei-din-iunie-1990/

22 octombrie 2015 de Tudor Marincu

PSD, urmașul partidului comunist, mai bifează o premieră. Președintele de onoare al partidului, bătrînul comunist Ion Iliescu, este cercetat penal în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 de la București.

În prezent, pesediștii se pot lăuda cu un premier inculpat penal, un președinte în exercițiu condamnat penal și cu un președinte de onoare cercetat penal pentru infracțiuni contra umanității. Recordul acesta cred că va fi greu de doborît.

Dar să revenim la Ion Iliescu. Pentru cititorii mai tineri trebuie să amintim că în mai 1990 s-au desfășurat primele alegeri de după revoluția din decembrie 1989, alegeri organizate de FSN-ul neocomunist condus de Ion Iliescu.

În cadrul campaniei electorale care a precedat alegerile, la data de 22 aprilie 1990, se desfășoară în București cîteva mitinguri electorale ale opoziției anti comuniste. Principala cerință a participanților la mitingurile respective era ruperea completă de comunism prin includerea în legea electorală a punctului 8 din Proclamația de la Timișoara care prevedea următoarele:

Ca o consecinta a punctului anterior, propunem ca legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca. Pana la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut necesara. Cerem, de asemenea, ca in legea electorala sa se treaca un paragraf special care sa interzica fostilor activisti comunisti candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a facut o asemenea alegere nu prezinta garantiile morale pe care trebuie sa le ofere un Presedinte.

După terminarea mitingurilor o parte din participanți s-au îndreptat spre Piața Universității pe care au ocupat-o. În zilele următoare s-au alăturat tot mai multă lume și zona a fost declarată zonă liberă de neocomunism.

Cerințele celor din Piața Universității au fost ignorate, Iliescu a participat și cîștigat de o manieră categorică alegerile care s-au desfăsurat in 20 mai 1990. Manifestațiile din Piața Universității au continuat și după ziua alegerilor. Așa ajungem in dimineața de 13 iunie cînd forțele de ordine au intrat în forță în manifestanți, au distrus corturile și au operat arestări. Lucrurile au degenerat, cîteva ore mai tîrziu au apărut coloanele de muncitori de la IMGB care scandau, printre altele, „IMGB face ordine!”, „Moarte intelectualilor!” și „Noi muncim, nu gândim!”. Confruntările dintre manifestanți și forțele de ordine continuă și se agravează pe parcursul zilei.

La televizor se citește un apel al lui Ion Iliescu care cere ca „toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită.”

În cursul nopții de 13/14 iunie cîteva garnituri de tren pline cu mineri, sub conducerea lui Miron Cozma, se deplasează spre București. În dimineața de 14 iunie minerii ajung în București și sînt dirijați de agenți ai puterii de atunci spre Piața Universității, sediile partidelor istorice, organizațiilor și ziarelor de opoziție de atunci unde distrug tot ce prind în cale și bat pe oricine li se părea lor că ar fi intelectual. Patrule mixte constituite din mineri și polițiști puseseră stăpînire pe oraș și operau arestări după bunul lor plac a celor ce li se păreau că s-ar încadra la categoria intelectuali. Vizati erau, printre alții, pletoșii, bărboșii și cei îmbrăcați în blugi.

Ziua urmatoare, în 15 iunie 1990, minerii sînt transportați la Romexpo unde Ion Iliescu le mulțumește pentru acțiunile lor prin care „au salvat democrația din România”. Apoi sînt conduși la gara, îmbarcați în trenuri și trimiși înapoi în Valea Jiului.

Cîteva mărturii și secvențe despre ce s-a întîmplat atunci puteți vedea pe Youtube.

Alina Ioana Dida. Migraţia şi perspectivele demografice

October 25, 2015, 6:27 am

≫ Next: Interviu cu directorul ICCMER: Legea antilegionară este procomunistă de Sabina Fati

≪ Previous: Președintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, cercetat penal în Dosarul Mineriadei din iunie 1990

$

0

0

Migraţia şi perspectivele demografice
23 aprilie 2013 de Alina Ioana Dida

http://www.rostonline.ro/2013/04/migratia-si-perspectivele-demografice/

Institutul European din România a dat publicităţii studiul Perspectivele politicii de migraţie în contextul demografic actual din România, elaborat de Bogdan Alexandru Suditu (coord.), Gabriela Prelipcean, Daniel Celu Vîrdol şi Oana Ancuţa Stângaciu.

Studiul vizează o evaluare de ansamblu a tuturor formelor de migrații şi mai ales a corelațiilor dintre acestea şi transformările demografice din România, prin prisma a trei componente principale: migrațiile interne, migrațiile internaționale şi din perspectivă economică şi teritorială.

Estimările privind reducerea numărului populației din UE variază între un minimum de 15 milioane persoane şi un maximum de 18 milioane persoane, cu tendinţa de îmbătrânire a populaţiei. Migraţia este unul dintre factorii care influenţează scăderea populaţiei, ca migraţie internă (din rurale zone slab dezvoltate spre oraşe dinamic economic), şi mai ales externă.

În definirea şi structurarea unei strategii pentru dezvoltare durabilă, populaţia este elementul central şi nicio reconstrucție a societății româneşti nu ar putea fi elaborată şi transpusă în practică fără semne de redresare a stării demografice.

Din această perspectivă, componenta majoră a unei strategii de dezvoltare durabilă ar trebui să fie însăşi stoparea derapajului demografic în care se află România.

3% din populaţia globului este afectată de migraţie, dar migraţia singură nu poate inversa tendinţa de îmbătrânire dintr-o regiune.

În fiecare an, începând cu anul 2002, în Europa se stabilesc între 1,5 şi 2 milioane de noi imigranți.

Străinii din UE

La 1 ianuarie 2007 pe teritoriul recent extins al UE27, datele EUROSTAT au înregistrat 27 milioane persoane rezidente care nu aveau cetățenia statului gazdă. Dintre acestea, 92,5% erau stabilite de către UE15 şi numai 7,5% de către cele 12 state membre noi care au aderat la UE în 2004 şi 2007. În plus, cinci state concentrau circa 74,9% din totalul străinilor (20,8 mil. persoane): 7,3 mil. de străini au fost înregistrați în Germania, 4 mil. în Spania, 3,5 mil. în Franța; aproximativ 3,4 mil. în Marea Britanie şi 2,7 mil. în Italia.

În 2007, străinii (inclusiv resortisanți ai altor state membre ale UE şi non-UE) reprezentau 5,64% din populația totală a Uniunii Europene. Această medie include o mare varietate de reprezentare a străinilor în statele membre UE27: 38,2% din totalul populației în Luxemburg, 20% în Letonia, 18% în Estonia, 9,8% în Austria, 9% în Spania, 8,9% în Germania, 8,5% în Belgia, 8% în Grecia şi 7,3% în Irlanda, între 5,3% şi 5,6% din populația lor în Suedia, Franța şi Regatul Unit, Italia 4,5%. Noile state membre au avut ponderi ale cetățenilor străini nesemnificative. De exemplu, Republica Slovacă a înregistrat 0,47% străini, România 0,12% sau Bulgaria 0,34%. Mai trebuie semnalat faptul că într-un număr mare de țări non-cetățenii proveneau în mare parte (peste 50%), dintr-o altă țară a UE.

Fenomenul migraţionist în România

Recensămintele populației din 2002 şi 2011 arată că cea mai mare parte a localităților României au pierdut populație, urmare a unui spor natural şi migratoriu negativ. Populaţia a crescut doar în marile oraşe şi zonele lor periurbane.

Migraţia internă a crescut de la 8,6‰ în anul 1985 la 33,9‰ în 1990, predominant în rândul femeilor.

După anul 1996 apar modificări semnificative în evoluţia fluxurilor migratorii prin schimbarea sensului migraţiei interne, fluxul urban-rural constituind principala direcţie a migraţiei, cu un maxim al stabilirilor în rural în anul 2010, când 48,5% din persoanele care şi-au schimbat domiciliul au hotărât să se stabilească în rural. Tinerii între 20 şi 29 ani sunt cei mai activi din acest punct de vedere (peste 40‰ în anul 2010).

Principalele judeţe de destinaţie au fost Bucureşti-Ilfov, Timiş şi Constanţa, iar regiunea Nord-Est a fost preferată de cei care s-au stabilit în mediul rural.

În anul 1990, 62,0% din totalul emigranţilor erau persoane de naţionalitate germană, iar 11,4% de naţionalitate maghiară, în timp ce populaţia de naţionalitate română reprezenta doar 24,6%. În prezent, aproape toţi emigranţii (99,1%) sunt de naţionalitate română. Principalele ţări de destinaţie a emigranţilor din România, în cei 21 de ani analizaţi, au fost Germania, SUA, Spania, Canada şi Italia, însă evoluţia fluxului de emigranţi pe ţări de destinaţie este diferită.

Astfel, dacă la începutul perioadei Germania era principala ţară de destinaţie, în jurul anului 2000 populaţia emigra mai mult către SUA şi Canada, iar în prezent ponderea ţărilor din Europa (Germania, Italia şi Spania) şi a celor de peste ocean (Canada şi SUA) a ajuns la aproximativ aceeaşi valoare.

Din municipiul Bucureşti, prin oportunităţile pe care le oferă, pleacă o mare parte a emigranţilor de la nivel naţional (16,0%), acesta făcând notă discordantă cu celelalte judeţe din acest punct de vedere în toată perioada analizată. Un alt judeţ ce reprezintă un pol al emigraţiei spre străinătate în perioada 1990-2010 este Timiş. Acest judeţ, la fel ca municipiul Bucureşti, face notă discordantă cu celelalte judeţe în toată perioada analizată, contribuind cu 12,4% din totalul emigranţilor. Alte judeţe în care se concentrează un număr mare al persoanelor ce au emigrant spre străinătate, mai ales în primii ani, sunt tot din vestul şi centrul României (Sibiu, Braşov, Cluj şi Arad).

Începând cu anul 2008, trendul evoluţiei numărului de imigranţi este descendent, iar în prezent aceştia reprezintă 0,33 persoane la 1.000 de locuitori. Repartizarea pe grupe de vârstă a persoanelor migrante arată că persoanele între 26-40 ani sunt cele mai active din acest punct de vedere, în timp ce ponderea populaţiei vârstnice (de 61 ani şi peste) este mult mai mică.

În perioada 1991-2010, 44,6% din totalul imigranţilor ce s-au stabilit în România au ales regiunea Bucureşti Ilfov, iar 15,6% dintre aceştia s-au stabilit în regiunea Nord-Est. Judeţele preferate sunt Bucureşti Ilfov, Iaşi, Constanţa, Cluj, Timiş, Suceava şi Braşov.

Chiar dacă în toţi cei 20 de ani analizaţi, soldul migraţiei externe în România a fost negativ (excepţie fac anii 2001, 2007 şi 2008 când s-a înregistrat un uşor sold pozitiv), se poate remarca faptul că în primii 10 ani a existat totuşi o tendinţă de scădere a soldului migrator în raport cu străinătatea. În ultimii 4 ani, se poate remarca faptul că soldul migraţiei externe din România înregistrează cele mai mici valori ale perioadei analizate, de până la 1.500 de persoane.

Soldul migraţiei externe pe judeţe evidenţiază existenţa a două categorii de judeţe; o primă categorie o reprezintă județele ce exercită atracţie pentru persoanele migrante şi nu încurajează fenomenul de plecare cu domiciliul din România, iar a doua categorie sunt județele ce “alimentează” cu emigranţi ţările din Europa şi de peste ocean. Astfel, dacă la începutul perioadei municipiul Bucureşti era un pol ce „alimenta” cu emigranţi piaţa externă, după anul 2000 acest centru urban atrage numeroşi imigranţi, încurajând populaţia să rămână în această zonă. Se poate remarca faptul că municipiul Bucureşti face notă discordantă cu celelalte judeţe în întreaga perioadă analizată. Pe zone geografice din România, se observă că unele judeţe din vestul ţării, unde ponderea persoanelor de alte naţionalităţi este mare (Sibiu, Timiş şi Braşov), reprezintă centre de unde emigrează o mare parte a celor ce au hotărât să se stabilească în străinătate, în timp ce judeţele din estul României (Iaşi, Botoşani şi Galaţi) au devenit atrăgătoare mai ales pentru persoanele din Republica Moldova.

În prezent tendinţa de a pleca în străinătate este prezentă doar la populaţia cuprinsă între 26-40 ani, în timp ce la celelalte categorii de vârstă soldul migrației externe este pozitiv. Principalele regiuni din care s-a emigrat au fost Centru şi Vest, datorită ponderii mari a populaţiei de naţionalitate maghiară şi germană, Bucureşti-Ilfov şi Nord-Est, iar regiunile ce au primit imigranți au fost Vest, Bucureşti Ilfov şi Nord-Est, astfel că Bucureşti-Ilfov are un sold migrator pozitiv, Nord-Est înregistrează un sold pozitiv doar în anumiți ani, în timp ce în celelalte regiuni soldul migraţiei externe a fost negativ pe întreaga perioadă.

Cauzele migraţiei

Organizaţia Internaţională pentru Migraţii evidenţiază factorii care stau la baza fenomenului migraţionist şi anume: factori de tip push/de împingere (nivel de trai scăzut, sărăcia, lipsa unui loc de muncă, probleme etnice, existenţa crizelor rezultate din dezastre naturale, accidente tehnologice sau terorism, sau chiar a crizelor financiare, a celor politice şi a conflictelor sociale etc.) şi factori de tip pull/de atragere (nivel de trai mai ridicat, nivel al salariilor mai ridicat, posibilitatea de a găsi un loc de muncă mai bun, experienţa reţelelor sociale, libertate individuală etc.). De asemenea, pot fi puşi în evidenţă şi factori non-economici (limba, contingenţa culturală şi geografică, legături de tradiţie, istorice, foste colonii) care afectează, de asemenea, decizia de migrare şi selecţia ţării de destinaţie.

În ultimii ani, literatura de specialitate a sesizat şi apariţia unor factori care pot conduce la ameliorarea creşterii fluxurilor de migraţie, şi anume: creşterea aversiunii faţă de imigranţi a populaţiei din ţările gazdă, politicile de migraţie ale diferitelor ţări, măsuri mai ferme împotriva migraţiei ilegale (de exemplu, prin veriga securităţii sporite a frontierelor); îmbunătăţirea condiţiilor economice şi politice în ţările de origine ale migranţilor; înrăutăţirea climatului economic din ţările dezvoltate pe fondul crizei globale actuale, relaxarea sumară, respectiv menţinerea restricţiilor pe piaţa muncii în unele ţări ale UE.

Concluzia care se desprinde este că decizia de migrare răspunde diferenţelor de venit, iar migranţii tind să aibă o propensitate superioară de migrare faţă de medie.

Migraţia românească, sub forma în care o cunoaştem astăzi, este una de dată relativ recentă, însă a reuşit să aibă o influenţă foarte mare asupra societăţii româneşti actuale, în ansamblul său.

Migraţia internaţională reprezintă astăzi un fenomen care îmbracă mai multe forme, produce efecte şi modelează societăţile naţionale. O parte semnificativă din aceste schimbări şi modelări reprezintă tranziţia însprecomportamentul de tip migrator.

Efectele migraţiei pentru România

România a devenit atât ţară de origine, cât şi de destinaţie a migraţiei internaţionale, însă statutul este de ţară de emigraţie netă. De asemenea, a crescut numărul persoanelor care migrează în tranzit teritoriul naţional, România având responsabilităţi suplimentare legate de poziţionarea la frontiera estică a UE (migraţie ilegală, trafic de persoane, migraţie voluntară). Politica legată de migraţie în România a avut în vedere adoptarea de acte normative, înfiinţarea unor instituţii cu atribuţii în domeniul migraţiei şi cooperarea cu alte state. Mişcările la nivelul fluxurilor internaţionale ale forţei de muncă creează distorsiuni pe piaţa internă a forţei de muncă din România (structură, specializare, segmentare), dezechilibre ale structurii demografice cu implicaţii economice (evoluţia indicatorilor macroeconomici, efectele fiscale, remitenţele) şi asupra sistemului de securitate socială.

Principalele ţări în care muncesc românii sunt Italia, Spania, Israel, Germania şi Marea Britanie. Două treimi din banii trimişi în ţară (remitenţe) vin de la românii plecaţi la muncă în Italia şi Spania. De exemplu, în anul 2007, aceştia au trimis în ţară 6,5 miliarde euro, în creştere faţă de anul 2006, când remitenţele au reprezentat 5,5 miliarde euro. Suma a reprezentat circa 5,7% din PIB, iar România a ocupat locul zece în lume, într-un clasament al remitenţelor întocmit de Banca Mondială şi locul doi în UE. Absolvenţii de învăţământ superior reprezintă circa 10%-12% din totalul persoanelor emigrate legal, iar 26% dintre emigranţii oficiali sunt absolvenţi ai învăţământului liceal şi postliceal.

Migraţia românească se caracterizează prin următoarele: migrarea cu precădere a populaţiei tinere, aptă de muncă, conduce la o situaţie de criză atât pe piaţa muncii, cât şi pe piaţa asigurărilor şi serviciilor sociale, în sensul în care se exercită o presiune mult mai importantă asupra populaţiei ocupate pe piaţa muncii din România, iar schimbările în structura pe grupe de vârstă şi pe sexe a populaţiei, coroborate cu descreşterea ratei fertilităţii duc la îmbătrânirea continuă demografică.

Efectele pozitive ale remitenţelor sunt asupra investiţiilor şi consumului privat, elasticitatea consumului fiind mult mai mare decât în cazul investiţiilor străine directe.

În comparaţie cu investiţiile străine directe, cu ajutorul pentru dezvoltare şi cu intrările de pe piaţa de capital, remitenţele reprezintă una dintre cele mai puţin volatile surse de venituri externe; pe de altă parte, din ce se ştie în prezent, ele au efecte doar pe termen scurt.

Migraţia internaţională

În multe state dezvoltate, sporul migrator depăşeşte sporul natural, acest fapt determinând intervenţia factorilor politici, a guvernelor statelor respective în vederea reglementării şi controlului numărului imigranţilor.

Migranţii de mare valoare, cu o calificare superioară, formează o categorie specială, adesea numită “elita migrantă” care este foarte căutată şi acceptată în orice ţară.

Migraţia ilegală sau clandestină include atât acei migranţi care au pătruns fraudulos sau pe canale ilegale pe teritoriul unei ţări cât şi persoanele care nu au primit formal dreptul de rezidenţă sau la care acesta a expirat. Migraţia clandestină este strâns legată de politica migratorie a statelor, iar amplificarea acesteia în ultimele secole este o consecinţă a adoptării de către statele dezvoltate a unor legi sau reglementări din ce în ce mai restrictive faţă de imigranţi. O dimensiune relativ nouă a migraţiilor ilegale o constituie traficul de persoane, acesta implicând o serie întreagă de activităţi şi fiind frecvent asociat cu crima organizată (trafic de droguri, arme etc.).

Proporţia populației în vârstă de muncă (15-64 ani) în UE-27 a fost, în 2011, de 67,0%. În țări precum Spania, Luxemburg şi Slovenia se înregistrează cea mai mare pondere a populației în vârstă de 25-49 de ani (aproximativ 40%), în timp ce Finlanda şi Suedia înregistrează cea mai redusă pondere (aproximativ 32%).

Statistici şi previziuni privind migrațiile

Ţările UE accentuează statutul refugiaţilor şi azilanţilor în luarea deciziei de imigrare şi utilizează un sistem relativ de restricţii pe piaţa muncii pentru forţa de muncă din ţările intrate în UE în 2004 şi 2007. Prin evaluarea consecinţelor mobilităţii forţei de muncă pot fi jalonate politici în domeniul migraţiei. Existenţa restricţiilor pe imigraţie poate fi justificată şi pe baza menţinerii bunăstării, prosperităţii cetăţenilor săi. Politica UE referitoare la imigraţie nu mai ţine seama de echilibrarea procesului de îmbătrânire a populaţiei cu creşterea numărului de imigranţi ilegali din ţările sărace (conform EUROSTAT, 38% din imigranţii ilegali au intrat în UE prin Italia faţă de 23% Franţa, 18% Spania).

Urmare a transformării comportamentului demografic al familiilor europene, creşterea populației se datorează imigrației şi nu sporului natural al populației, care rămâne de câteva ori mai mic decât ratele de migrație, în majoritatea statelor membre UE.

În acest an, Comisia Europeană si miniştrii de finanţe ai statelor membre au realizat „2012 Ageing Report”, document care analizează impactul pe care fenomenul de îmbătrânire a populaţiei îl are asupra finanţelor publice.

Previziunile indică faptul că până în 2060 populația activă din Europa va scădea cu 50 de milioane de oameni, fapt care conduce la necesitatea pentru Europa de a asigura accesul pentru imigranții legali din statele membre. Raportul menționează că, din cauza aşteptărilor privind dinamica ratei fertilităţii, speranței de viață şi ratelor de migrare, structura vârstei populației UE este prognozată să se schimbe dramatic în deceniile următoare. Dimensiunea medie a populaţiei este proiectată sa fie puţin mai mare faţă de acum 50 de ani, însă mult mai îmbătrânită decât este în prezent.

Cel mai mare segment al populaţiei va continua să fie reprezentat de grupa de vârstă 15-64 ani, însă acesta se va reduce de la 67% în 2010, la 56% în 2060.

Ponderea persoanelor de 65 de ani şi peste în totalul populației va creşte de la 17% la 30%, în timp ce ponderea celor de 80 de ani şi peste (în creştere de la 5% la 12%) va deveni la fel de mare precum a populației tinere în 2060.

În contextul în care populația feminină din blocul comunitar are în medie mai puțin de doi copii, care este rata naturală de înlocuire pentru o societate, şi cum speranța de viață se va majora, raportul dintre pensionari şi persoanele active va creşte de la 39% în 2010, la 71% in 2060.

Statele vest-europene cu populație numeroasă (Germania, Franța, Spania, Italia) vor rămâne în aceleaşi categorii de mărime demografică, nu atât datorită sporului natural, ci datorită sporului migrator pozitiv. Menținerea mărimii demografice a acestor state se face în principal pe seama fluxurilor de migranți din statele central şi est europene, dar şi a fluxurilor de migranți din afara Europei. Scăderi semnificative înregistrează statele nordice (Danemarca, Suedia şi statele baltice), dar şi statele central şi est-europene (România, Bulgaria, Ungaria, Slovenia).

România este printre cele mai afectate state de fenomenul de îmbătrânire a populației. În anul 2010 mediana vârstei populației României a fost de 38,3 ani, aproape de media Uniunii Europene, care era estimată la 40,9 ani. În termeni absoluţi, Germania şi Italia sunt țările cu populaţia cea mai îmbătrânită. În 2010 în Germania existau 16,9 milioane de persoane cu vârste de 65 de ani şi peste, iar Italia avea 12,2 milioane. Rata de dependență (ponderea persoanelor de 65 de ani şi peste raportat la populaţia cu vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani) era în 2010 la nivelul de 21,4%, adică aproape cinci persoane cu vârsta de muncă corespundeau unei persoane retrase de pe piața muncii.

În următorii 50 de ani va avea loc o puternică transformare a viabilității demografice în cadrul statelor europene. Menținerea politicilor demografice şi de migrații actuale va determina un permanent transfer prin migrații de populație tânără dinspre estul şi din afara Europei către statele vechii Europe.

În acest fel, statele afectate astăzi de o accentuată dependență demografică îşi vor redresa balanța demografică, reducând raportul dintre persoanele în vârstă, inactive şi categoriile de populație activă.

În celelalte state, pe fondul balanțelor migratorii negative şi implicit a unui spor natural negativ, are loc un transfer al dependenței demografice către statele situate la granița răsăriteană a Uniunii Europene, de la nord (Letonia, Lituania, Estonia), centru (Polonia, Slovacia, România), până în sud (Bulgaria, Grecia).

În 2060, dependența demografică este aşteptată să crească la 64,8%, România având a doua cea mai ridicată rată de dependență, după Letonia (68%).

Media UE se va afla în 2060 la 52,6%, aproape 2 persoane cu vârsta de muncă corespunzând unei persoane retrase din activitate. În prezent media UE în ceea ce priveşte rata de dependență se află aproape de 26%.

România în fluxurile migraţiilor internaţionale

În perioada următoare evoluţia numărului de imigranţi este oscilantă, astfel între anii 2002 şi 2005 imigranţii sosiţi în România scad sub 4.000 de persoane (aproximativ 0,15 imigranţi la 1.000 de locuitori), iar după anul 2005, timp ce 3 ani, numărul acestora creşte treptat, depăşind din nou 10.000 de imigranţi. Începând cu anul 2008, trendul evoluţiei numărului de imigranţi este descendent, iar în prezent aceştia reprezintă 0,33 persoane la 1.000 de locuitori.

Cei care au imigrat în țara noastră în această perioadă au fost în mare parte întreprinzători, în special din Turcia, Siria, Iordania şi China. Schimbările economice au determinat creşterea atractivității României pentru antreprenori străini, dar şi pentru alte categorii de străini mai puțin specializați. După anul 2000 numărul permiselor de muncă a crescut de la 1580 la 3678 în 2005, ajungând la 7993 la sfârşitul anului 2006.

În 2011 în România aveau acte de şedere legală 57.259 cetăţeni străini, originari din: Republica Moldova (25,01%), Turcia (15,86%), China (11,81%), Siria (4,37%), SUA (3,33%), Serbia (2,82%), Israel (2,65%), Tunisia (2,58%), Liban (2,52%), Ucraina (2,34%), alte state (26,71%).

La jumătatea anului 2012 aveau rezidența în România 42.953 cetăţeni din state UE.

Perspectivele demografice ale populației României pentru 2050

Aproximativ 2,8 milioane persoane au migrat din România în scop de muncă, în timp ce doar circa 60 mii cetăţeni străini au venit în România în căutarea unui loc de muncă.

Numărul unităților administrativ-teritoriale în care ponderea tinerilor era foarte redusă (sub 10% din populația totală) a crescut de la 25 în 1995 la 60 în anul 2010. De asemenea, ponderea tinerilor depăşea un sfert din populația totală în 1995 în 38 de unități administrativ-teritoriale, scăzând la 14 în anul 2010. Schimbările demografice în cadrul populației tinere traduc cel mai bine efectele contextului socio-economic al perioadei post-comuniste.

În anul 2010, populația tânără era prezentă în ponderi semnificative doar în teritorii restrânse din Moldova (jud. Iaşi, Vaslui şi Bacău) sau în sudul Transilvaniei (jud. Braşov şi Sibiu).

Numărul unităților administrativ-teritoriale în care ponderea vârstnicilor depăşeşte 30% din populația totală a crescut de la 67 în 1995 la 216 în anul 2010.

Până în anul 2030 se anticipează o scădere drastică a populaţiei. În regiunile Sud-Muntenia (de circa 425.000 locuitori) şi Sud-Vest Oltenia (de circa 400.000 locuitori) scăderile se datorează mortalităţii ridicate, iar în regiunile Nord-Est şi Sud-Vest Oltenia datorită migraţiei. Scăderi mai reduse se aşteaptă în regiunile Bucureşti-Ilfov şi Vest unde fluxurile migraţioniste se stabilizează, în timp ce creşterea naturală din regiunile Nord-Est şi Sud-Vest va fi anulată de fluxurile de migraţie negative.

În 2030, numărul tinerilor se va reduce în toate regiunile cu 26-40%, iar până în 2050 reducerea va fi de 44-63% (scăderi mai mari în Sud-Vest Oltenia şi Sud-Est).

În 2050 regiunile Bucureşti-Ilfov şi Sud-Vest Oltenia vor înregistra ponderea cea mai mică a tinerilor. Ponderea populaţiei apte de muncă a crescut în ultimele două decenii nesemnificativ, cu o medie anuală de numai 0,4%.

Până în 2030 populaţia de 3-6 ani va ajunge la 570.000, cu 33% mai puţin, iar în 2050 populaţia preşcolară va reprezenta doar un sfert din totalul populaţiei tinere 0-14 ani. Până în 2050 populaţia de 7-14 ani se va reduce la 922.000, scăderea fiind de peste 48%. Grupa de vârstă 15-24 ani se va reduce în 2050 până la 1,3 milioane. Pe fondul scăderii numărului de tineri, ponderea populaţiei adulte va scădea accentuat în special după 2030, ajungând la 58%. Mai exact, în 2050 populaţia adultă din România va fi de 9,4 milioane persoane, cu 5,6 milioane persoane mai puţin decât în prezent. Procesul accelerat de îmbătrânire a populaţiei are la bază viitoarea reducere a segmentului de tineri (ponderea tinerilor va scădea semnificativ la valori de 0,14-0,24 tineri/persoane adulte) şi creşterea speranţei de viaţă.

În concluzie, se observă o scădere dramatică a populaţiei şi schimbarea defavorabilă a structurii pe vârste în sensul îmbătrânirii accentuate a populaţiei.

Una dintre soluţii pentru atenuarea crizei demografice în care se află România ar putea fi imigraţia, spun autorii raportului.

Alta ar putea fi schimbarea comportamentului demografic.


Bio
Ultimele articole



Alina Ioana Dida
Medic, publicist şi traducător. A tradus "Revoluţia franceză", de Albert Soboul, apărută în 2009 la Editura Prietenii Cărţii (Bucureşti).

Interviu cu directorul ICCMER: Legea antilegionară este procomunistă de Sabina Fati

October 25, 2015, 6:29 am

≫ Next: Claudiu Târziu. Scopul principal al legii antiromâneşti 217/ 2015 este instituirea fricii.

≪ Previous: Alina Ioana Dida. Migraţia şi perspectivele demografice

$

0

0

Interviu cu directorul ICCMER: Legea antilegionară este procomunistă de Sabina Fati , 24 august 2015 - stire actualizata la ora 15:05, 24 august 2015

Trimite
Salveaza

Interviu cu directorul ICCMER: Legea antilegionară este procomunistă



Profesorul Radu Preda, directorul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), critică dur noua lege antilegionară (Legea privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii).

Din punctul lui de vedere, legea ar fi „procomunistă“, fiindcă i se pare „culmea cinismului“ faptul că „trece cu vederea crimele comunismului, comise sistematic și atingând viețile a milioane de români, unguri, nemți, evrei, bulgari sau tătari“. Profesorul Preda mai adaugă că „această lege nu a scos la suprafață cohorte de extremiști, de «anticomuniști antidemocratici» sau de «antisemiți», ci a pus în discuție, fie și indirect, absența unui consens minim istoriografic privind trecutul traumatizat al României din ultimul secol“.

De ce legea zisă „antilegionară“ îi deranjează pe mulți dintre reprezentanții elitei culturale din România?

Radu Preda: Contrar opiniei inițiatorilor, această lege nu a scos la suprafață cohorte de extremiști, de „anticomuniști antidemocratici“ sau de antisemiți, ci a pus în discuție, fie și indirect, absența unui consens minim istoriografic privind trecutul traumatizat al României din ultimul secol. Or, așa cum se știe, societatea românească a parcurs, fără întrerupere, aproape trei sferturi de veac sub semnul dictaturii: de la dictatura regală a lui Carol al II-lea la cea a proletariatului, trecând prin cea legionară și apoi militară, a lui Antonescu. Una peste alta, nu trebuie să ne mire că s-au acumulat multe interogații, penumbre, neclarități. Acestea ar fi meritat să fie abordate după 1989 în spirit nepartizan, echilibrat, fără încărcătură revanșardă și fără o agendă ascunsă de reabilitare a unora sau de diabolizare a altora. Sigur, nu este o operațiune simplă. Iată de ce, în atmosfera creată de inițiatorii noii legi, ne îndepărtăm de idealul abordării rezonabile și oneste a istoriei recente. Sau poate, in extremis, vom fi împinși să facem mai mulți pași decât până acum. Sper.

De fapt, ce reproșați noii legi?

R.P.: Înainte de orice, lipsa de transparență. A trecut prin comisii și plen fără dezbateri serioase. Instituții care au drept scop legal studierea trecutului recent nu au fost solicitate să se exprime. În al doilea rând, nu mai puțin grav, se lasă impresia, prin prevederile legii, că se instituie delictul de opinie. Eu m-am confruntat deja cu unii critici care nu concep că poți avea, demnitar fiind, dreptul la opinie. În ansamblu, susținătorii legii manifestă un radicalism care nu lasă loc de discuții. Ceea ce este, să recunoaștem, foarte grav. România nu are nevoie, tocmai acum, de un asemenea război mental civil, de polarizarea ideologică și afectivă. Pare un conflict artificial, un produs de laborator.

Ce vă deranjează la această Lege privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii?

R.P.: Nu reușesc să identific acel curent sau acea tendință, în creștere, care să fi justificat noua lege. Aveam o ordonanță de urgență a Guvernului, aveam articole clare în Codul Penal privitoare la instigarea la ură și discriminare, la xenofobie și antisemitism, inclusiv prevederi legate de drepturile omului în tratatele la care România este parte. Una peste alta, nu puteam spune că eram un sat fără câini, că societatea românească se afla în derută, lipsită de repere. Dimpotrivă. Cu excepția unora ca Vadim, monument al naționalismului securistic, sau a unor voci răzlețe, ridicate acum ridicol pe piedestal și definite ca reprezentând „extrema dreaptă“, societatea noastră a dat în ultimele două decenii și jumătate dovadă constantă de toleranță. Sunt profesor la Cluj: tradiția multiculturală este acolo realitate, nu metaforă.

Avem patru Facultăți de Teologie (ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică și reformată) și un excelent Institut de Iudaistică şi Istorie Evreiască „Dr. Moshe Carmilly“, înființat deja în 1991. În plus, universitatea mea oferă cursuri în română, germană și maghiară. În ciuda unuia ca Funar, exponent al celor care își iubesc patria până la viol, românii și maghiarii conviețuiesc la Cluj foarte bine. Asta ca să nu mai amintim de experiența sibiană, unde un sas a fost ales primar de câteva ori de o populație majoritar românească pentru ca, acum câteva luni, să fie ales președintele țării. Din perspectivă europeană, alegerea lui Klaus Johannis a fost interpretată în cheia unui model de toleranță, așa cum legislația noastră privind minoritățile, în ciuda contestațiilor repetitive ale unor exaltați autonomiști, este dată drept exemplu în regiune. Așadar, revin și mă întreb, deloc retoric: cine are interesul să se deschidă un conflict? Pentru că se știe: este foarte ușor să dai drumul la demonii extremismului și infinit mai dificil să îi readuci în eprubetele din care au scăpat.

Absența comunismului din lista formelor de extremism care au afectat istoria României poate fi o explicație pentru unele dintre reacțiile adverse la această nouă lege?

R.P.: Evident, din punctul meu de vedere, este principalul defect de design al noii legi. Și cel mai inexplicabil. După 25 de ani, avem prima condamnare a unui fost comandant de închisoare politică din comunism, dar ideologia de la baza acțiunii acestuia și a șefilor lui este trecută cu vederea. Este motivul pentru care repet și cu această ocazie faptul că ne confruntăm cu o lege paradoxală: nu știu cât de antilegionară o fi, dar în mod evident este procomunistă. A trece cu vederea crimele comunismului – comise sistematic și atingând viețile a milioane de români, unguri, nemți, evrei, bulgari sau tătari – mi se pare culmea cinismului. Mă așteptam ca după condamnarea strict politică, fără urmări, a comunismului de către președintele Băsescu să fi făcut un pas înainte. Or, iată, nici vorbă de așa ceva.

Procesul primului torționar dat pe mâna justiției se apropie de final, după ce fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat a primit în primă instanță 20 de ani de închisoare. De ce sunt pedepsiți atât de târziu călăii folosiți de regimul comunist?

R.P.: Întrebarea aceasta îi frământă pe mulți dintre contemporani. Unii văd în gestul tardiv al justiției un fel de simulacru. Poate fi condamnarea unui octogenar sugestivă sau chiar suficientă? Cred că justiția nu are vârstă. Este un moment extrem de important, care atestă faptul că statul de drept poate face, totuși, dreptate în materie de crime ale comunismului. Succesul, dacă pot folosi acest termen, este cu atât mai important cu cât el vine după un sfert de secol de amnezie forțată, de ambiguitate etică, de coabitare între securiștii de ieri și democrații de azi, între vechi și nou. Decizia instanței de la București trebuie văzută și în context european: în majoritatea țărilor din jur nici nu s-a parcurs drumul acesta. La Tirana, de pildă, doar acum câteva luni Parlamentul a votat accesul la arhivele fostei poliții politice. La fel, în Bulgaria procesul confruntării cu trecutul nu este deosebit de avansat. Urmând modelul nostru, frații de dincolo de Prut întâmpină serioase dificultăți.

Croații și sârbii sunt preocupați, cum e și firesc, de victimele conflictului post-comunist, perioada anterioară așteptând clarificări în viitor. Sigur, Polonia, Germania, Cehia sau țările baltice au făcut pași foarte concreți pe calea cunoașterii și încadrării legale a ororilor comunismului, inclusiv prin aplicarea unor politici memoriale exemplare. Și totuși, în ciuda unor progrese, condamnarea comunismului nu a depășit în general, în Europa, nivelul retoric. Pe 23 august, o zi gândită să fie a memoriei victimelor totalitarismelor secolului XX și care la noi trece complet neobservată, s-au reunit la Tallinn miniștrii de Justiție ai UE, tema fiind tocmai condamnarea penală a crimelor ideologiei comuniste și a criminalilor comuniști. Iată de ce, revenind la noua lege așa-zisă „antilegionară“, dar care nu spune nimic despre dictatura roșie, contextul european ar trebui să ne determine la alte acțiuni decât cele pe care le vedem în plină desfășurare. Pe scurt, Europa în întregime are nevoie de o cultură a memoriei prin care Estul și Vestul să se recunoască reciproc mai bine decât până acum. Pentru a ajunge la o memorie istorică europeană, memoriile naționale au nevoie de reconciliere.

Cum poate fi recuperat timpul în care România nu a încercat să-i găsească până acum pe cei vinovați de crimele și violențele – fizice sau psihice – ordonate de oamenii regimului comunist?

R.P.: Foarte potrivit termenul: recuperare. Drumul a fost anevoios, permanent sabotat de reticențe și alte forme de rezistență ale fostului sistem de putere. Cine își imagina că PCR va dispărea odată cu coborârea stemei sale de pe pereți s-a înșelat profund. Zecile de mii de oameni antrenați, cu diferite responsabilități și privilegii aferente, în menținerea aparatului de putere, la centru, periferie sau străinătate, s-au regrupat spontan, în chiar zilele din decembrie 1989. O dovadă sugestivă: mai mult de jumătate din primul guvern zis post-comunist era format de foști membri de partid, unii chiar membri ai Comitetului Central. Așadar, de mirare este, totuși, că într-un timp relativ scurt am ajuns să avem instrumente de drept, perfectibile, posibilități de incriminare, respectiv sesizare penală, să facem investigații speciale și altele asemenea.

De ce credeți că durează atât de mult un proces precum cel al lui Alexandru Vișinescu, în care timpul e atât de prețios?

R.P.: Întrebarea este îndreptățită. Timpul nu are răbdare nu doar cu făptașii, ci și cu victimele și urmașii acestora. Ce să zic? S-a urmat o procedură obișnuită, jurisprudența noastră nefiind încă instruită și exersată în acest gen de cauze deosebit de grave. Cum am spus și cu alte ocazii, instanța românească nu are încă la îndemână toate pârghiile unei pregătiri pe măsura complexității unor acuzații de genul crime împotriva umanității. Aici se poate învăța încă de la Tribunalul Penal Internațional de la Haga și de la alte instanțe similare.

Pedepsirea acestor torționari la vârsta senectuții este suficientă pentru repararea memoriei celor care au suferit, ce fel de oameni ar mai trebui cercetați de justiție pentru faptele lor dinainte de 1989?

R.P.: Nu este suficientă, chiar dacă este necesară. Pentru a nu ajunge țapi ispășitori ai sistemului totalitar, torționarilor ar trebui să le urmeze cei care au dat ordinele, magistrații care au pronunțat sentințe politice ș.a.m.d. Pe scurt, tot aparatul. Aș pune accentul însă pe categoria celor care au imprimat linia politică, adică cei care au fost cureaua de transmisie între Moscova și București, iar mai târziu, în regimul Ceaușescu, cei care au naționalizat comunismul și au comis nu mai puține crime, de altă factură, decât staliniștii anteriori. Asumarea responsabilității politice, cum se vorbește azi, este un proces decizional valabil și în dictatura proletariatului. Chiar dacă Hitler a scăpat prin sinucidere de justiție, cei din anturajul lui politic au fost judecați. La fel, executarea cuplului Ceaușescu nu poate fi declarată drept condamnarea suficientă a unui sistem complex format de decidenți care, cum sugeram, au rămas parțial la putere și în primii ani ai democrației.

Doctorii din spitalele de psihiatrie care îi abuzau pe cei trimiși acolo din considerente politice ar putea fi depistați?

R.P.: Sigur, i-aș adăuga și pe cei care, prin cultivarea cultului personalității, au făcut un imens rău României și românilor, pe cei care au întreținut himera ideologică, pe propagandiștii de toată mâna, pe cei care s-au aranjat comod cu sistemul, care au făcut cariere prin eliminarea celor mai valoroși etc. Mă puteți întreba, pe bună dreptate, cine ar mai fi rămas curat după o asemenea verificare. Ei bine, nu mulți, dar cu siguranță acei puțini care ar fi rămas ar fi putut, imediat după 1989, să dea un alt curs României.

Există în dezbaterea privind înființarea Muzeului Comunismului și propuneri de relativizare a vieții dinainte de 1989, în sensul să nu se vorbească doar despre orori. Putem vorbi despre un risc din acest punct de vedere, chiar dacă muzeul rămâne încă doar un proiect?

R.P.: La preluarea mandatului în fruntea IICCMER mi-am enunțat cele două obiective majore: depolitizarea instituției și accelerarea demersurilor în vederea înființării, la București, a unui Muzeu al Comunismului. Să îl numim generic astfel, dacă nu Muzeul Crimelor Comunismului. Urgența unui muzeu, subliniată în mod fericit de președintele Johannis și având un sprijin transpartinic, ceea ce reprezintă un avantaj esențial, este dictată, după mine, și de un argument mai puțin evident, la care m-am referit la începutul discuției noastre. În 2018 urmează să marcăm primul secol de unitate națională (cu amputările ulterioare).

Din perspectiva unei narațiuni istoriografice naționale, mai bine de jumătate din acest secol al unității teritoriale face obiectul unor dispute acerbe. Or, realizarea unui Muzeu al Comunismului ar da un imbold crucial analizei istoriografice și ar ușura munca de analiză și valorificare inclusiv a perioadelor anterioare. Cât privește tentativele de relativizare, acestea nu sunt deloc be­nigne și cu atât mai puțin naive. Dimpotrivă. Avem un exemplu recent: cineva vrea să facă un film „uman“ despre omul, femeia și idealista Ana Pauker. Să permită, carevasăzică, un contact „nepolitic“, nemijlocit, cu o figură de luptătoare, fie ea și pentru idealuri comuniste. În numele libertății de creație și expresie, un asemenea film poate fi făcut, dar el ar ilustra cât de fragilă este conștiința istorică. De unde și necesitatea de a nu abandona dezbaterea și cercetarea. a

Claudiu Târziu. Scopul principal al legii antiromâneşti 217/ 2015 este instituirea fricii.

October 25, 2015, 10:36 am

≫ Next: DECRET-LEGE nr. 118 din 30 martie 1990 (republicat**) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri (actualizat pana la 19 aprilie 2002*)

≪ Previous: Interviu cu directorul ICCMER: Legea antilegionară este procomunistă de Sabina Fati

$

0

0

« Scopul principal al legii antiromâneşti 217/ 2015 este instituirea fricii. Eticheta de legionar sau cea de negaţionist al holocaustului vor funcţiona ca elemente de şantaj, de marginalizare şi de teroare.

Prin legea aceasta nu luptă nimeni cu antisemitismul inexistent la meridian românesc (după cum o arată şi şeful comunităţii evreieşti, deputatul Aurel Vainer, şi fostul director al SRI, George Maior), ci s-a creat un resort pentru autocenzură – care e mai puternică decît cenzura.

Soluţia pentru a nu face jocul iniţiatorilor este de a mărturisi adevărul, de a nu ne autocenzura, de a combate, pe toate căile legale, această lege anticonstituţională, antidemocratică şi liberticidă, care vrea să priveze poporul român de repere duhovniceşti, eroice şi culturale esenţiale.

Adaug ce n-am mai putut să spun ieri seară la B1 Tv: această lege este, în ultimă instanţă, şi una antisemită. Pentru că un asemenea atac la identitatea şi libertatea românilor va sfîrşi prin a stîrni o reacţie antisemită virulentă, ştiut fiind faptul că evreii au iniţiat legea şi au presat pentru adoptarea ei. Nu ştiu, zău, ce a fost în capul lui Alexandru Florian & Co » (Claudiu Târziu)

Sursa http://www.rostonline.ro/2015/08/o-lege-antiromaneasca-si-totodata-antisemita/

Inregistrarea EXCELENTEI emisiuni de la B1TV pe tema LEGII ANTI LEGIONARE. Moderator: Nadia Ciurlin. Invitati: părintele Mihai-Andrei Aldea, istoricul Mircea Stănescu, Claudiu Târziu, prin telefon istoricul Cristian Troncotă

Posted in Uncategorized by saccsiv on august 1, 2015

   UPDATE:

A aparut si pe youtube:

Dupa cum stiti:

Vineri 31 iulie, ora 22:00 la B1 TV: DEZBATERE despre „legea antilegionară”

Iata si inregistrarea, incepand cu min. 1:00:00:

http://inregistrari.b1.ro/view-31_Jul-2015-rom%C3%A2nia__acum-81.html

Moderator:

Nadia Ciurlin

   Invitati in studio:

Părintele Mihai-Andrei Aldea

Istoricul Mircea Stănescu

Claudiu Târziu

Invitat prin telefon:

Istoricul Cristian Troncotă

Felicitari moderatoarei, de care n-am mai auzit pana acum, pentru curajul de a aborda o astfel de tema la tv. De asemenea eventualei echipe din spatele ei.

Excelenta prestatia invitatilor.

E bine s-o salvati, caci multe asemenea nu cred ca vom mai viziona.

În cadrul emisiunii, a mai intervenit si deputatul PNL Ovidiu Raețchi în calitate de susținător al legii.

Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Ovidiu_Rae%C8%9Bchi Ovidiu Alexandru Raețchi (n. 15 septembrie 1979, București) este un parlamentar român, ales deputat în circumscripția electorală nr. 43 Diaspora, colegiul uninominal nr. 4^[1] Orientul Mijlociu – Africa. La alegerile din anul 2012 a obținut 52%, fiind votat cu precădere de militarii români dinAfganistan, de românii din Israel și din unele țări arabe (Palestina, Iordania,Tunisia, Maroc) pe listele aliantei Uniunea Social Liberala din partea Partidului Conservator.

Până la alegerea în funcția de deputat a fost președintele FACIAS (Fundația pentru Apărarea Cetățenilor Împotriva Abuzurilor Statului) și a condus rețeaua de ziare Ghimpele.

In urma sustinerii publice^[16] a candidatului dreptei la prezidentialele din noiembrie 2014, Klaus Iohannis, precum si a unei aliante cu PNL, deputatul Ovidiu Raetchi a fost exclus^[17] din Partidul Conservator la data de 23 septembrie 2014.^[18]

In data de 25 septembrie 2014 deputatul Ovidiu Raetchi s-a afiliat grupului Partidului National Liberal din Camera Deputatilor.^[19][20]

În anul 2012 a făcut obiectul unui atac virulent al profesorului naționalist Ion Coja, care l-a numit “semi-semit”. Coja i-a adresat o serie de ofense după ce Raețchi solicitase închiderea site-urilor care promovează Holocaustul în România.^[23] A cerut în mod repetat suspendarea site-urilor de propagandă legionara, nazista si anti-semita explicita,^[24] sprijinind în Parlament proiectul de lege inițiat de Institutul Elie Wiesel, cunoscut și ca “legea anti-legionară”.

A fost considerat pana in 2012 un apropiat al lui Dan Voiculescu^[26]. A condus campaniile electorale ale acestuia în 2008 și 2012.^[27]

---

DECRET-LEGE nr. 118 din 30 martie 1990 (republicat**) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri (actualizat pana la 19 aprilie 2002*)

October 25, 2015, 10:51 am

≫ Next: Legea 290 din 2003 actualizată privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa

≪ Previous: Claudiu Târziu. Scopul principal al legii antiromâneşti 217/ 2015 este instituirea fricii.

$

0

0

DECRET-LEGE nr. 118 din 30 martie 1990 (republicat**)

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri

(actualizat pana la 19 aprilie 2002*)

EMITENT:     CONSILIUL PROVIZORIU DE UNIUNE NATIONALA

-----------

    *)Textul initial a fost publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 118 din 18 martie 1998. Aceasta este forma actualizata de S.C. "Centrul Teritorial de Calcul Electronic" S.A pana la data de 19 aprilie 2002, cu modificarile aduse de: ORDONANTA DE URGENTA nr. 9 din 18 februarie 1999; ORDONANTA nr. 73 din 27 august 1999; ORDONANTA nr. 105 din 30 august 1999; LEGEA nr. 18 din 9 martie 2000; ORDONANTA nr. 119 din 31 august 2000; ORDONANTA DE URGENTA nr. 173 din 26 octombrie 2000; LEGEA nr. 189 din 2 noiembrie 2000; ORDONANTA nr. 7 din 19 iulie 2001; LEGEA nr. 563 din 19 octombrie 2001; LEGEA nr. 206 din 19 aprilie 2002.

    **) Republicat in temeiul art. III din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 41 din 10 iulie 1997, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 153 din 14 iulie 1997, aprobata si modificata prin Legea nr. 55 din 2 martie 1998, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 107 din 9 martie 1998, dandu-se textelor o noua numerotare.

    Decretul-lege nr. 118/1990, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 50 din 9 aprilie 1990, a mai fost republicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 198 din 28 septembrie 1991, nr. 175 din 23 iulie 1993, nr. 310 din 7 noiembrie 1994 si nr. 209 din 3 septembrie 1996.

    ART. 1

    (1) Constituie vechime in munca si se ia in considerare la stabilirea pensiei si a celorlalte drepturi ce se acorda, in functie de vechimea in munca, timpul cat o persoana, dupa data de 6 martie 1945, pe motive politice:

    a) a executat o pedeapsa privativa de libertate in baza unei hotarari judecatoresti ramase definitiva sau a fost lipsita de libertate in baza unui mandat de arestare preventiva pentru infractiuni politice;

    b) a fost privata de libertate in locuri de detinere in baza unor masuri administrative sau pentru cercetari de catre organele de represiune;

    c) a fost internata in spitale de psihiatrie;

    d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;

    e) a fost stramutata intr-o alta localitate.

    (2) De aceleasi drepturi beneficiaza si persoana care:

    a) a fost deportata in strainatate dupa 23 august 1944;

    b) a fost constituita in prizonier de catre partea sovietica dupa data de 23 august 1944 ori, fiind constituita ca atare, inainte de aceasta data, a fost retinuta in captivitate dupa incheierea armistitiului.

    (3) Fiecare an de detentie sau internare pentru situatiile prevazute la alin. (1) si (2) se considera ca vechime in munca un an si sase luni.

    (4) Perioadele prevazute la alin. (1) lit. d) si e) constituie vechime in munca, daca persoanele in cauza fac dovada ca nu au putut sa se incadreze in munca in functii pentru care aveau pregatirea profesionala.

    (5) Se considera vechime in munca si perioada in care o persoana aflata intr-una dintre situatiile prevazute la alin. (1) nu s-a putut incadra ca urmare a unei invaliditati de gradul I sau II survenite in timpul in care s-a aflat in acea situatie sau, ulterior, daca dovedeste ca aceasta s-a produs din cauza ori in legatura cu persecutia la care a fost supusa.

    (6) Perioadele prevazute in prezentul articol constituie si vechime neintrerupta in munca si in aceeasi unitate si intra in calculul acestor vechimi.

    ART. 2

    (1) De prevederile art. 1 beneficiaza si persoanele care au decizii de pensionare.

    (2) In cazul celor decedati, urmasii acestora au dreptul la pensie de urmas in conditiile legii, cu luarea in calcul a vechimilor stabilite potrivit prezentului decret-lege.

    ART. 3

    (1) Persoanele care s-au aflat in situatiile prevazute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) si e) si alin. (2) au dreptul, incepand cu luna octombrie 2000, la o indemnizatie lunara de 300.000 lei, neimpozabila, pentru fiecare an de detentie, stramutare in alte localitati, deportare in strainatate sau prizonierat, indiferent daca sunt sau nu sunt pensionate.

    (2) Persoanele care s-au aflat in una dintre situatiile prevazute la art. 1 lit. c) si d) au dreptul, incepand cu luna octombrie 2000, la o indemnizatie lunara de 150.000 lei, neimpozabila, pentru fiecare an de internare abuziva in spitale de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent daca sunt sau nu sunt pensionate.

    (3) In functie de evolutia preturilor si a tarifelor, indemnizatiile prevazute la alin. (1) si (2) se actualizeaza prin hotarare a Guvernului, o data cu indexarile aplicate pensiilor si celorlalte drepturi de asigurari sociale de stat.

    ART. 4

    (1) Sotul (sotia) celui decedat, din categoria celor disparuti sau exterminati in timpul detentiei, internati abuziv in spitale de psihiatrie, stramutati, deportati in strainatate sau prizonieri, are dreptul la o indemnizatie lunara de 300.000 lei, neimpozabila, daca ulterior nu s-a recasatorit.

    (2) De aceleasi drepturi beneficiaza sotul (sotia) celui decedat dupa iesirea din inchisoare, din spitalul de psihiatrie, dupa intoarcerea din stramutare, din deportare sau din prizonierat, daca ulterior nu s-a recasatorit.

    (3) Aceasta indemnizatie se indexeaza prin hotarare a Guvernului si se poate cumula cu orice pensie.

    (4) Beneficiaza de indemnizatia prevazuta la alin. (1) si sotia (sotul) celui decedat in conditiile prevazute la alineatele precedente si care, din motive de supravietuire, a fost nevoit sa divorteze de cel inchis, internat abuziv in spitale de psihiatrie, deportat, prizonier sau stramutat, daca nu s-a recasatorit si daca poate face dovada ca a convietuit cu victima pana la decesul acesteia.

    ART. 5

    Indemnizatiile lunare acordate in baza prezentului decret-lege nu afecteaza plafoanele de venituri in functie de care se stabilesc chiriile pentru locuintele din fondul locativ de stat, bursele pentru elevi si studenti si ajutoarele sociale.

    ART. 6

    (1) Persoanele aflate in una dintre situatiile prevazute la art. 1 sunt scutite de plata impozitelor si a taxelor locale.

    (2) De asemenea, persoanele aflate in una dintre situatiile prevazute la art. 1 vor beneficia de urmatoarele drepturi:

    a) asistenta medicala si medicamente, in mod gratuit si prioritar, atat in tratament ambulatoriu, cat si pe timpul spitalizarilor;

    b) transport urban gratuit cu mijloacele de transport in comun apartinand unitatilor cu capital de stat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou);

    c) douasprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferata romana, cu clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, dupa caz, la alegere, folosirea acestora fiind posibila si de catre insotitori, membri de familie, in cadrul numarului de calatori stabilit pentru titular;

    d) un bilet pe an, gratuit, pentru tratament intr-o statiune balneoclimaterica;

    e) scutire de plata taxelor de abonament pentru radio si televizor;

    f) prioritate la instalarea unui post telefonic, precum si scutire de plata taxei de abonament;

    g) acordarea la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci.

    (3) De drepturile prevazute la alin. (1) si (2) beneficiaza si persoanele prevazute la art. 4.

    ART. 7

    Persoanele prevazute la art. 1 beneficiaza de:

    a) prioritate la repartizarea de catre consiliile locale a unei locuinte din fondul locativ de stat;

    b) prioritate la acordarea, prin unitatile C.E.C., de credite avantajoase pentru cumpararea, construirea sau repararea de locuinte proprietate personala; acordarea creditului se va face in conditiile prevazute de Legea locuintei nr. 114/1996.

    ART. 8

    (1) Dovedirea situatiilor prevazute la art. 1 se face, de catre persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar in cazul in care nu este posibil, prin orice mijloc de proba prevazut de lege.

    (2) Prevederile art. 1-7 se aplica, dupa caz, de catre conducerile unitatilor la care sunt incadrati cei in cauza, de catre directiile generale de munca si protectie sociala sau de catre comisiile locale, pe baza hotararilor comisiilor pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, emise pana la data de 31 iulie 1997.

    (3) Cererile pentru stabilirea drepturilor titularilor, prevazute de prezentul decret-lege, se pot depune la directiile generale de munca si protectie sociala judetene, respectiv a municipiului Bucuresti, pana cel mai tarziu la data de 15 martie 2000. Dupa aceasta data directiile generale de munca si protectie sociala judetene, respectiv a municipiului Bucuresti, vor primi spre rezolvare numai cererile depuse de sotii, sotiile celor decedati, prevazuti la art. 4, si de cetatenii romani cu domiciliul in strainatate, prevazuti la art. 11.

    (4) Organele prevazute la alin. (3) sunt obligate sa se pronunte asupra cererilor in termen de 30 de zile, printr-o decizie motivata.

    (5) Impotriva deciziei persoana interesata poate face contestatie potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.

    ART. 9

    Persoanele care fac dovada, prin hotarare judecatoreasca de constatare, ca nu au putut sa-si exercite profesia sau, dupa caz, ocupatia pe perioada in care au fost persecutate sau urmarite din motive politice beneficiaza de vechime in munca pe perioada in care s-au aflat in atare situatie.

    ART. 10

    De prevederile prezentului decret-lege beneficiaza si persoanele persecutate din motive politice ca urmare a participarii la Revolta anticomunista de la Brasov din 15 noiembrie 1987.

    ART. 11

    (1) Beneficiaza de prevederile prezentului decret-lege si cetatenii romani cu domiciliul in strainatate.

    (2) Stabilirea si plata acestor drepturi se fac de catre directiile generale de munca si protectie sociala, cu consultarea, dupa caz, a filialelor judetene ale Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania.

    (3) Directiile generale de munca si protectie sociala sunt obligate sa se pronunte asupra cererii de dobandire a drepturilor prevazute de prezentul decret-lege, in termen de 30 de zile, printr-o decizie motivata.

    (4) Impotriva deciziei persoana interesata poate face contestatie potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.

    (5) Drepturile persoanelor prevazute la alin. (1) se platesc titularului sau mandatarului desemnat de acesta prin procura speciala pentru incasarea drepturilor respective sau, la cererea titularului, se depun in contul personal deschis la C.E.C. sau la o alta institutie bancara cu care Ministerul Muncii si Protectiei Sociale a incheiat in acest sens conventie.

    ART. 12

    Prevederile prezentului decret-lege nu se aplica persoanelor condamnate pentru infractiuni contra umanitatii sau celor in cazul carora s-a dovedit ca au desfasurat o activitate fascista in cadrul unei organizatii sau miscari de acest fel.

    ART. 13

    (1) Directiile generale de munca si protectie sociala, atunci cand sunt sesizate sau din proprie initiativa, vor verifica legalitatea drepturilor acordate beneficiarilor prezentului decret-lege pana la data publicarii Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 41/1997*) in Monitorul Oficial al Romaniei.

    (2) In cazul in care se constata incalcari ale prevederilor legale, se va emite decizie de revizuire.

    (3) Impotriva deciziei de revizuire emise in conditiile alin. (1) si (2) persoana interesata poate introduce contestatie, in conditiile Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.

    ART. 14

    Drepturile prevazute in prezentul decret-lege se acorda de la data de 1 a lunii urmatoare depunerii cererii.

    ART. 15

    Eliminat

    NOTA:

    A se vedea Legea nr. 189 din 2 noiembrie 2000 publicata in Monitorul Oficial nr. 553 din 8 noiembrie 2000, care devine din act modificator, act cu functie de baza, conex la prezentul Decret-lege.

Legea 290 din 2003 actualizată privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa

October 25, 2015, 10:51 am

≫ Next: Acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945

≪ Previous: DECRET-LEGE nr. 118 din 30 martie 1990 (republicat**) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri (actualizat pana la 19 aprilie 2002*)

$

0

0

Legea 290 din 2003 actualizată privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 14.7.2003

Actualizata prin:

• OUG nr. 25/2007 - privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului 23 aprilie 2007 Monitorul Oficial 270/2007
• Lege nr. 171/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 21 mai 2006 Monitorul Oficial 437/2006
• OUG nr. 87/2004 - pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 7 din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 11 noiembrie 2004 Monitorul Oficial 1046/2004

PARLAMENTUL ROMÂNIEI CAMERA DEPUTAŢILOR SENATUL

Parlamentul României adoptă prezenta lege.
 

Art. 1

(1)Cetăţenii români, deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum şi pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forţate a bunurilor, în condiţiile prezentei legi.

(2)De prevederile prezentei legi beneficiază foştii proprietari, moştenitorii legali ai acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, sau moştenitorii testamentari ai acestora, dacă au la data formulării cererii cetăţenia română.

---

Legea 290 din 2003 actualizată prin:

Lege nr. 171/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 din 16 mai 2006, Monitorul Oficial 437/2006 ;

Art. 2

(1)Pentru terenurile rămase în teritoriile prevăzute la art. 1, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora li se vor atribui terenuri de acelaşi gen m judeţele în care locuiesc, în condiţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, în limita disponibilităţilor, din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Propunerile de atribuire în natură a acestor terenuri se vor comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în vederea avizării. Metodologia avizării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a propunerilor de atribuire în natură se va stabili prin norme metodologice.

(2)În cazul în care prevederile alin. (1) nu pot fi îndeplinite în natură, foştii proprietari beneficiază de despăgubiri sau compensaţii, o sumă calculată la valoarea medie a categoriilor de teren, stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 59/1994 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 746/1991 privind stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării art. 36 şi 38 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, actualizată potrivit coeficientului de inflaţie existent la data plăţii compensaţiei, raportat la cel stabilit pentru luna martie 1994, fără ca totalul suprafeţei de teren pentru care se acordă despăgubirile sau compensaţiile să depăşească suprafaţa de 50 ha teren agricol şi 10 ha teren forestier de proprietar deposedat.

(3)În cazul în care beneficiarii prezentei legi au primit sau urmează să primească în proprietate suprafeţe de teren reconstituite potrivit Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, aceştia au dreptul la atribuiri în natura, despăgubiri sau compensaţii în baza prezentei legi numai pentru diferenţa până la limita suprafeţelor prevăzute la alin. (2).

(4)În situaţia în care, anterior, cei îndreptăţiţi au fost despăgubiţi parţial, în bani sau în natură, aceştia au dreptul la compensaţie numai pentru diferenţă.

---

Legea 290 din 2003 actualizată prin:

Lege nr. 171/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 din 16 mai 2006, Monitorul Oficial 437/2006 ;

Art. 3

Pentru construcţiile cu destinaţia de locuinţe, anexe gospodăreşti ori pentru alte utilităţi, se acordă foştilor proprietari despăgubiri băneşti, în sume calculate în raport cu suprafaţa construită, cu materialele folosite şi cu vechimea construcţiei la data pierderii posesiei. În suma totală va fi cuprinsă şi contravaloarea terenului de sub construcţie şi a curţii, pe baza evaluărilor efectuate, după caz, de experţi în construcţii sau evaluatori funciari.

Art. 4

Pentru recoltele neculese în anul părăsirii proprietăţilor în teritoriile prevăzute la art. 1, şi anume: grâu, porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, viţă-de-vie, in, tutun, mac şi fructe, se acordă, pentru 3 dintre acestea, la alegerea foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora, o sumă calculată în raport cu suprafaţa cultivată şi cu producţia medie la hectar în anul părăsirii proprietăţilor, potrivit preţului de achiziţie al produselor menţionate, publicat de Institutul Naţional de Statistică pentru anul anterior celui în care se acordă despăgubirea.

---

Legea 290 din 2003 actualizată prin:

Lege nr. 171/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 din 16 mai 2006, Monitorul Oficial 437/2006 ;

Art. 5

(1)Persoanele îndreptăţite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate.

(1¹)Cererile de despăgubiri respinse prin hotărâri ale comisiilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru motivul nedepunerii în termenul prevăzut de lege, sunt considerate cereri noi, în sensul prezentei legi.

(1²)Cererile cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate se depun la Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

(2)Dacă pentru bunurile aceluiaşi proprietar sunt mai mulţi moştenitori, fiecare dintre aceştia este obligat să îi menţioneze pe ceilalţi în cererea formulată. Dacă moştenitorii domiciliază în judeţe diferite, aceştia vor trimite cererile la Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

(3)În judeţele în care nu au fost constituite comisii, potrivit Legii nr. 9/1998, republicată, acestea se constituie, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezenţei legi, prin ordin al prefectului, iar cele care şi-au încetat activitatea, conform art. 12 din Legea nr. 9/1998, republicată, îşi reiau activitatea având ca obiect aplicarea prezentei legi.

(4)Arhivele Naţionale şi alte instituţii publice care deţin actele solicitate de cei interesaţi, de natură să constituie dovezi în sensul alin. (1), sunt obligate să le elibereze copii conforme, sub sancţiunea legii.

(5)În cererile adresate Arhivelor Naţionale şi altor instituţii publice, solicitanţii vor preciza toate informaţiile, datele sau indiciile necesare obţinerii unor acte doveditoare, în măsura în care le deţin.

(6)Pentru terenurile forestiere este admisă numai proba cu înscrisuri: acte de proprietate, extrase de carte funciară, cadastru, registre şi alte evidenţe ale amenajamentelor silvice etc., cu dată certă, din perioada respectivă.

---

Legea 290 din 2003 actualizată prin:

Lege nr. 171/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 din 16 mai 2006, Monitorul Oficial 437/2006 ;

Art. 6

Cererile adresate autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi acţiunile în justiţie având ca obiect obţinerea de despăgubiri sau compensaţii în temeiul prezentei legi, cu excepţia litigiilor dintre moştenitori sau dintre proprietar, moştenitori şi o terţă persoană, sunt scutite de taxe de orice fel.

Art. 7

În situaţia imposibilităţii temporare de a procura acte doveditoare, solicitanţii vor depune cererea cu acte incomplete sau neînsoţită de acte, cu menţiunea procurării dovezilor în maximum 3 luni de la împlinirea termenului prevăzut la art. 5 alin. (1).

---

Legea 290 din 2003 actualizată prin:

Lege nr. 171/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 din 16 mai 2006, Monitorul Oficial 437/2006 ;

Art. 8

(1)În vederea soluţionării cererilor depuse de persoanele îndreptăţite, comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, constituite în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998, republicată, se vor completa pentru aceste cazuri, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a prezenţei legi, cu câte un reprezentant şi al celorlalte ministere cu atribuţii în aplicarea prezentei legi. Reprezentantul Secţiei Cadrilater a Asociaţiei Române a Victimelor Represiunilor Staliniste (ARVIS) nu participă la soluţionarea cererilor depuse de persoanele îndreptăţite, potrivit prezentei legi.

(2)Comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 primesc, verifică şi rezolvă cererile de atribuire în natură ori pentru acordare de despăgubiri sau compensaţii, după caz. Hotărârile privind recunoaşterea drepturilor, acordarea despăgubirilor sau/şi a compensaţiilor se dau în termen de cel mult 6 luni de la înregistrarea cererilor. Hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor comisiei şi se comunică Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, precum şi solicitantului.

(2¹)Comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 au obligaţia de a convoca petenţii sau alte persoane, în vederea lămuririi unor situaţii în care există neclarităţi privind calitatea succesorală a petentului, dovada refugiului sau a proprietăţii asupra bunurilor pentru care se cer despăgubiri ori compensaţii.

(2²)Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate solicita acte şi relaţii privind aspectele înfăţişate în contestaţii atât petenţilor, cât şi oricărei instituţii publice.

(3)În termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestaţie la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

(4)În termen de cel mult 60 de zile, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestaţiile şi le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Hotărârea se comunică comisiilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi solicitanţilor.

(5)Hotărârile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

(6)Hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

(7)În vederea soluţionării cererilor, comisiile prevăzute la art. 5 pot solicita din oficiu, cu respectarea legii, acte şi informaţii oricăror instituţii publice din ţară sau din străinătate.

---

Legea 290 din 2003 actualizată prin:

Lege nr. 171/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 din 16 mai 2006, Monitorul Oficial 437/2006 ;

Art. 9

În cazul în care atribuirile în natură, despăgubirile sau compensaţiile, după caz, sunt solicitate de mai mulţi moştenitori ai aceleiaşi persoane, precum şi dacă, după adoptarea hotărârii de către comisia competentă şi rămânerea definitivă a acesteia, apar persoane având vocaţie succesorală, conform art. 5 alin. (1) şi (2), raporturile dintre succesori privind drepturile lor se soluţionează potrivit dreptului comun.

Art. 10

(1)Punerea în posesie la atribuirile în natură, conform prezentei legi, se face, pentru cetăţenii care sunt şi beneficiari ai Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ai Legii nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, ulterior retrocedărilor efectuate potrivit acestora, dar nu mai târziu de 6 luni.

(2)Despăgubirile sau compensaţiile băneşti vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face şi în rate, în maximum 2 ani, în funcţie de disponibilităţile băneşti ale direcţiilor prevăzute la art. 11 alin. (1).

Art. 11

(1)Plata despăgubirilor se dispune de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

(2)Abrogat.

(3)Abrogat.

---

Legea 290 din 2003 actualizată prin:

OUG nr. 25/2007 - privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului din 18 aprilie 2007, Monitorul Oficial 270/2007 ;

Lege nr. 171/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 din 16 mai 2006, Monitorul Oficial 437/2006 ;

Art. 12

Abrogat.

---

Legea 290 din 2003 actualizată prin:

Lege nr. 171/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 din 16 mai 2006, Monitorul Oficial 437/2006 ;

Art. 13

Criteriile de evaluare şi modalităţile concrete de stabilire a cuantumului despăgubirilor sau de acordare a compensaţiilor pentru terenurile agricole şi intravilane, precum şi pentru construcţii şi recolte, procedurile de lucru ale comisiilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, gestionarea fondurilor destinate despăgubirilor, precum şi modalităţile de efectuare a plăţilor vor fi stabilite prin norme metodologice elaborate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi aprobate prin hotărâre a Guvernului.

---

Legea 290 din 2003 actualizată prin:

Lege nr. 171/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 din 16 mai 2006, Monitorul Oficial 437/2006 ;

Art. 14

(1)Prezenta lege intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2)Abrogat.

(3)Până la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul va aproba normele metodologice prevăzute la art. 13.

---

Legea 290 din 2003 actualizată prin:

Lege nr. 171/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 din 16 mai 2006, Monitorul Oficial 437/2006 ;

Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 19 mai 2003, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

ALEXANDRU ATHANASIU

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 17 iunie 2003, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

VIOREL HREBENCIUC

Detalii: http://legeaz.net/text-integral/legea-290-din-2003-actualizata

Acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945

October 25, 2015, 10:53 am

≫ Next: „AŞTEPT SCUZE, D-LE TISMĂNEANU!” Scrisoarea deschisă a lui Florin Dobrescu.

≪ Previous: Legea 290 din 2003 actualizată privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa

$

0

0

LEGE   Nr. 189 din  2 noiembrie 2000

privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 105/1999 pentru modificarea si completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificarile ulterioare

ACT EMIS DE: PARLAMENT

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 553 din  8 noiembrie 2000

    Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege.

    ARTICOL UNIC
    Se aproba Ordonanta Guvernului nr. 105 din 30 august 1999 pentru modificarea si completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificarile ulterioare, emisa in temeiul art. 1 lit. N pct. 1 din Legea nr. 140/1999 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonante si publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 426 din 31 august 1999, cu urmatoarele modificari si completari:
    1. Titlul ordonantei va avea urmatorul cuprins:
    "Ordonanta privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de catre regimurile instaurate in Romania cu incepere de la 6 septembrie 1940 pana la 6 martie 1945 din motive etnice"
    2. Articolul unic devine articolul 1 cu urmatorul cuprins:
    "Art. 1
    Beneficiaza de prevederile prezentei ordonante persoana, cetatean roman, care in perioada regimurilor instaurate cu incepere de la 6 septembrie 1940 pana la 6 martie 1945 a avut de suferit persecutii din motive etnice, dupa cum urmeaza:
    a) a fost deportata in ghetouri si lagare de concentrare din strainatate;
    b) a fost privata de libertate in locuri de detentie sau in lagare de concentrare;
    c) a fost stramutata in alta localitate decat cea de domiciliu;
    d) a facut parte din detasamentele de munca fortata;
    e) a fost supravietuitoare a trenului mortii;
    f) este sotul sau sotia persoanei asasinate sau executate din motive etnice, daca ulterior nu s-a recasatorit."
    3. Dupa articolul 1 se introduc articolele 2 - 11 cu urmatorul cuprins:
    "Art. 2
    (1) Persoanele care s-au aflat in situatiile prevazute la art. 1 lit. a), b) si c) au dreptul la o indemnizatie lunara de 130.000 lei pentru fiecare an de detentie, de deportare sau de stramutare in alte localitati.
    (2) Persoanele care s-au aflat in situatiile prevazute la art. 1 lit. d) si e) au dreptul la o indemnizatie lunara de 55.000 lei pentru fiecare an in care au facut parte din detasamentele de munca fortata sau au fost in trenul mortii.
    (3) Persoanele care se afla in situatia prevazuta la art. 1 lit. f) au dreptul la o indemnizatie lunara de 130.000 lei.
    Art. 3
    Sotul supravietuitor al celui decedat, din categoria persoanelor prevazute la art. 1, va beneficia, incepand cu data de 1 a lunii urmatoare celei in care a fost depusa cererea, in conditiile prezentei ordonante, de o indemnizatie lunara de 130.000 lei neimpozabila, daca ulterior nu s-a recasatorit.
    Art. 4
    Nivelul indemnizatiilor acordate potrivit art. 2 si 3 vor fi indexate prin hotarare a Guvernului, in functie de evolutia preturilor si a tarifelor.
    Art. 5
    Persoanele prevazute la art. 1 si 3 vor beneficia de prevederile prezentei ordonante cu incepere de la data de 1 a lunii urmatoare celei in care a fost depusa cererea si de urmatoarele drepturi:
    a) asistenta medicala si medicamente, in mod gratuit si prioritar, atat in tratament ambulatoriu, cat si pe timpul spitalizarilor;
    b) transport urban gratuit cu mijloace de transport in comun apartinand unitatilor cu capital de stat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou);
    c) 6 calatorii dus-intors gratuite, anual, pe calea ferata romana, cu clasa I;
    d) 6 calatorii dus-intors gratuite, anual, cu mijloacele de transport auto sau, dupa caz, cu mijloace fluviale de la localitatea de domiciliu la resedinta de judet, pentru persoanele care nu au posibilitatea sa calatoreasca pe calea ferata;
    e) un bilet pe an, gratuit, pentru tratament intr-o statiune balneoclimaterica;
    f) scutire de plata taxelor de abonament pentru radio si televizor;
    g) prioritate la instalarea unui post telefonic, precum si scutire de plata taxei de abonament;
    h) acordarea, la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci.
    Art. 6
    Perioada in care persoana persecutata din motive etnice nu s-a putut incadra in munca, ca urmare a unei invaliditati de gradul I sau II survenite ca urmare a persecutiei, constituie vechime in munca si se ia in considerare la stabilirea pensiei si a celorlalte drepturi ce se acorda in functie de vechimea in munca.
    Art. 7
    (1) Stabilirea si plata drepturilor prevazute in prezenta ordonanta se fac de directia generala de munca si protectie sociala teritoriala. Pentru stabilirea situatiilor prevazute la art. 1 se infiinteaza, in cadrul fiecarei directii generale de munca si protectie sociala teritoriale, o comisie alcatuita din presedinte si cel mult 3 membri. Presedintele trebuie sa fie jurist. In luarea hotararilor referitoare la stabilirea drepturilor prevazute de lege comisia consulta organizatiile etnice legal constituite. Comisia lucreaza in prezenta a doua treimi din numarul total al persoanelor care o alcatuiesc si adopta hotarari cu acordul majoritatii membrilor prezenti.
    (2) Cererile pentru stabilirea drepturilor prevazute in prezenta ordonanta se depun la directia generala de munca si protectie sociala teritoriala pana la data de 31 martie 2001. Dupa aceasta data se vor primi doar cererile persoanelor prevazute la art. 3, precum si cele ale cetatenilor romani cu domiciliul in strainatate.
    (3) Comisia este obligata sa se pronunte asupra cererii in termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotarare motivata.
    (4) Impotriva hotararii persoana interesata poate face contestatie la curtea de apel in termen de 30 de zile de la data comunicarii hotararii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990. Hotararea curtii de apel este definitiva.
    Art. 8
    Prevederile prezentei ordonante nu se aplica persoanelor condamnate pentru infractiuni contra pacii si omenirii, celor care inainte de 23 august 1944 au desfasurat o activitate fascista in cadrul unei organizatii sau miscari de acest fel, precum si celor care in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au facut parte din aparatul de represiune, securitate, militie si din instantele militare care au instrumentat si au judecat procese politice ale opozantilor regimului comunist.
    Art. 9
    Membrilor comisiei constituite in baza art. 7 li se acorda o indemnizatie lunara de 500.000 lei. Plata indemnizatiilor pentru membrii comisiei se face de directia generala de munca si protectie sociala teritoriala din bugetul statului si inceteaza in 30 de zile de la expirarea termenului de depunere a cererilor.
    Art. 10
    (1) Directia generala de munca si protectie sociala teritoriala, atunci cand este sesizata sau din proprie initiativa, va verifica legalitatea drepturilor acordate beneficiarilor prezentei ordonante pana la data publicarii acesteia in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
    (2) In cazul in care se constata incalcari ale prevederilor legale se va emite decizie de revizuire.
    (3) Impotriva deciziei de revizuire emise in conditiile alin. (1) si (2) persoana interesata poate introduce contestatie in conditiile Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.
    Art. 11
    Ministerul Finantelor va introduce in structura bugetului de stat sumele necesare ce decurg din aplicarea prezentei ordonante."

    Aceasta lege a fost adoptata de Senat in sedinta din 2 octombrie 2000, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constitutia Romaniei.

                          PRESEDINTELE SENATUI
                          MIRCEA IONESCU-QUINTUS

    Aceasta lege a fost adoptata de Camera Deputatilor in sedinta din 3 octombrie 2000, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constitutia Romaniei.

                   p. PRESEDINTELE CAMEREI DEPUTATILOR,
                                VASILE LUPU

„AŞTEPT SCUZE, D-LE TISMĂNEANU!” Scrisoarea deschisă a lui Florin Dobrescu.

October 25, 2015, 11:41 am

≫ Next: Evoluția cifrelor, dansul ipotezelor, aproximații normale transformate în dogme

≪ Previous: Acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945

$

0

0

„AŞTEPT SCUZE, D-LE TISMĂNEANU!” Scrisoarea deschisă a lui Florin Dobrescu.

SCRISOARE DESCHISĂ

Domnule Vladimir Tismăneanu,

Într-un dispreţ total faţă de spiritul sfintei sărbători a Crăciunului, pe timpul căreia deseori şi ostilităţile armate se suspendă pe câmpul de luptă, aţi înţeles să loviţi încă o dată în ceea ce poporul acesta greu încercat iubeşte şi respectă.

Şi pentru că dl Bjoza nu vă era de ajuns, aflu că aţi extins atacul şi la adresa subsemnatului. Mai mult decât atât, crezând că aţi demonstrat ceea ce era de demonstrat, aţi anunţat că aşteptaţi scuze.

Domnule Tismăneanu, e firesc ca orice popor să respecte şi să iubească pe cei care şi-au sacrificat ce au avut mai bun pentru libertatea şi demnitatea lui. Domnul Octav Bjoza este unul din zecile de mii de îndrăzneţi care s-au ridicat împotriva dictaturii instaurate de agenţii celei mai criminale utopii, printre care şi părinţii dvs.. Pe care poporul acesta nu-i iubeşte.

Ei bine, domnule Tismăneanu, aşa este. Am apărut deseori alături de dl Octav Bjoza şi asta mă onorează. În calitate de secretar al Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu (înfiinţată de colaboratorii apropiaţi ai eroului din Munţii Făgăraşului) şi – o vreme – responsabil cu imaginea unei alte organizaţii a deţinuţilor politici (FRFDPLA), desfăşor – pe banii şi timpul meu, nu ca d-ta pe sinecure grase – activităţi susţinute pentru promovarea memoriei rezistenţei anticomuniste din România, fenomen unic ca amploare şi durată în toată Europa de Est. Şi este firesc să mă interferez în aceste activităţi cu instituţii şi ONG-uri de profil, între care şi AFDPR. Ce este rău în toate acestea?

De asemenea, mi-a plăcut să mă implic şi în politică. Într-un plan cu totul separat de activitatea civică, m-am alăturat Partidului „Totul pentru Ţară”, reînfiinţat în 1993 de vechi militanţi ai Mişcării Legionare, ca formulă politică democratică, încadrată în paradigma pluripartită a României postdecembriste şi militând pentru instaurarea reală a statului de drept şi integrarea ţării noastre în structurile occidentale.  Şi întreb din nou: ce este rău în opţiunea mea politică?

Pentru cultura dvs. generală vă fac cunoscut că, în septembrie a.c., Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa definitivă şi irevocabilă în procesul prin care, la sesizarea Institutului Elie Wiesel, Procuratura ceruse dizolvarea noastră sub acuzaţia de fascism, antisemitism, xenofobie şi activitate contrară ordinii de stat. Nimeni nu a putut produce împotriva noastră nici măcar o probă. Nu s-a găsit în 20 de ani de activitate o singură declaraţie cu caracter antisemit sau contrară democraţiei şi statului de drept. Instanţa a constatat că activitatea noastră a fost ireproşabilă sub aspectul acesta. Şi mai mult, a constatat – pe baza unui bogat fond documentar prezentat de noi – că asumarea unei descendenţe legionare nu poate fi considerată fascism. Iar TPT continuă să activeze legal, instanţele decizând caracterul nostru democratic.

Şi atunci vă întreb, domnule Tismăneanu: unde este vina dlui Octav Bjoza în faptul că apărem alături în anumite contexte? Cu atât mai mult cu cât dl Bjoza nu a participat la nici o activitate a TPT, întâlnirile noastre având loc exclusiv în cadrul unor manifestări cultural-civice.

Vă declaraţi consternat de interferenţa d-lui Bjoza cu anumiţi exponenţi ai Mişcării Legionare?! Păi asta e în firea lucrurilor, şi iată de ce. Legionarii au reprezentat peste 70% din efectivele foştilor deţinuţi politici, cam aceeaşi pondere revenindu-le şi în structurile rezistenţei armate. O confirmă statisticile penitenciarelor din anii comunismului, dar şi foşti ofiţeri ai Securităţii, între care generalul Pacepa, pe care îl respect în mod deosebit pentru lovitura de graţie dată comunismului românesc. Era firesc deci ca în închisori, oameni precum Octav Bjoza, care nu au făcut niciodată altă politică decât cea anticomunistă, să se interfereze cu legionarii. Iar comportamentul moral ireproşabil şi toleranţa manifestate de legionari nu sunt relatate doar de dl Octav Bjoza. Numeroşi autori ai memorialisticii de detenţie relatează acelaşi lucru, fără ca ei să fii aparţinut Mişcării Legionare. Dau doar două exemple, semnificative prin notorietatea lor: Ion Ioanid, redactor la Europa Liberă şi autorul „Închisorii noastre cea de toate zilele”, precum şi Nicolae Steinhardt. Acesta din urmă, evreu fiind, se arată deseori, în jurnalul său, impresionat de comportamentul legionarilor, evidenţiind caritatea manifestată de Valeriu Gafencu („Sfântul Închisorilor” cum îl numeşte chiar el) care a cedat streptomicina sa unui alt deţinut TBC-ist, evreu. În ce-l priveşte pe Ion Ioanid, deşi nu a fost niciodată legionar, a rămas un apropiat al „verzilor”, ani de zile trimiţând din Germania donaţii Partidului „Totul pentru Ţară” (voi proba cu chitanţe din arhiva TPT).

Era la fel de normal ca şi după 1989, oameni neimplicaţi politic, precum Octav Boja, să se interfereze cu legionarii în activitatea dedicată foştilor deţinuţi politici. Un caz concret este Ion Gavrilă Ogoranu, legionar notoriu, al cărui eroism şi statură morală au impresionat personalităţi ale vieţii publice româneşti care l-au apreciat. Dl Bjoza a avut o relaţie deosebită cu Ogoranu. Şi este absolut firesc să fie aşa, dată fiind calitatea oficială a lui Bjoza. La fel, o colaborare fructuoasă a avut dl Bjoza cu oameni precum Constantin Iulian şi Gheorghe Jijie, la rîndul lor legionari, cu care a muncit împreună pentru transformarea Fortului 13 Jilava în memorial al crimelor comunismului.

De unde atâta exclusivism, domnule Tismăneanu? Aşa ai învăţat în Statele Unite?! Noi ştim că peste ocean legionarii refugiaţi au fost ocrotiţi de autorităţile americane, beneficiind de toată libertatea de exprimare. Mai mult, preşedinţi precum Harry Truman au preţuit contribuţia legionarilor la lupta pentru liberate şi democraţie. Majoritatea voluntarilor paraşutaţi de aviaţia militară SUA în anii 1950 în România comunistă au fost legionari. Ei au probat prin jertfa lor supremă sinceritatea convertirii Mişcării Legionare la democraţia de tip occidental, proclamată de Horia Sima în „Destinee du nationalisme” (1951, Paris). Preşedintele Nixon a intervenit personal la Ceauşescu în favoarea lui Ion Gavrilă Ogoranu, iar Ronald Reagan nu s-a sfiit să primească în Biroul Oval un legionar notoriu precum preotul Gheorghe Calciu.

Aşadar, domnule Tismăneanu, cred că dvs ne datoraţi scuze, mie şi colegilor mei. Pentru că ne-aţi plasat în zona „exclusivismului, xenofobiei şi intoleranţei”, când de fapt instanţele judecătoreşti ne-au absovit  de aceste acuzaţii infame.

Dar nu mă amăgesc că voi primi aceste scuze. Şi nu voi apela la instanţe pentru calomnie. Dvs., domnule Tismăneanu, nu sunteţi cu nimic mai prejos decât părinţii dvs.

Ştiu, o să răspundeţi cu texte de genul: „copiii nu trebuie judecaţi după faptele părinţilor”. Ori cu argumentul că aţi emigrat în SUA, unde v-aţi specializat în istoria comunismului.

Nu, domnule Tismăneanu, nu despre asta e vorba. În ultimă instanţă, dvs. sunteţi produsul nomenklaturii comuniste, căreia tatăl dvs a aparţinut. Teroristul comunist Leon Tismeniţki, agentul trimis de URSS să destabilizeze statul român şi apoi să instaureze aici bolşevismul, prin teroare şi crimă, v-a asigurat o copilărie de vis în cartierul protipendadei roşii, într-o vreme în care oameni ca Octav Bjoza erau exterminaţi în lagărele de la Canal, iar Ion Gavrilă Ogoranu rezista în Munţii Făgăraşului cu arma în mână împotriva tovarăşilor criminalului dvs. tată.

Când porţi un astfel de nume, ar trebui să-ţi fie jenă să emiţi judecăţi şi să te manifeşti cu condescendenţă într-o Românie în care încă nu s-au deshumat toate victimele Comunismului. Şi lor, acestor victime, le datoraţi scuze, domnule Tismăneanu.

Eu sunt unul din cei care cred că aţi părăsit România nu ca urmare a sentimentelor anticomuniste, ci mai degrabă din oportunismul speciei umane căreia aparţineţi şi dumneata şi tatăl dumitale şi Silviu Brucan şi Petre Roman şi Alexandru Florian. Nu, domnule Tismăneanu, nu mă refer la evrei, aşa cum vă veţi  grăbi să credeţi. Eu am învăţat să nu judec şi să nu condamn colectiv o comunitate umană pentru fărădelegile comise de unii din reprezentanţii ei, aşa cum înţelegeţi dvs. să procedaţi cu legionarii. Eu am cunoscut evrei de o calitate deosebită. Bunicul meu a salvat un evreu de la deportare în timpul războiului (pot da relaţii). Eu am înţeles că voi nu reprezentaţi spiritul poporului evreu, ci exemplare ale degenerării sale. În fond, şi dvs şi tatăl dvs. şi Saul Brukner şi Neulander v-aţi lepădat de religia străbunilor voştri şi aţi înţeles să vă dedaţi la cele mai abjecte crime împotriva umanităţii. Exact ca fasciştii pe care-i huliţi. Da, d-le Tismăneanu, eu mă refer la categoria comuniştilor, a celor fără Dumnezeu, indiferent de etnia pe care au reprezentat-o.

Veţi protesta împotriva includerii dvs, a lui Petre Roman şi a lui Florian în rândul criminalilor cu care părinţii voştri s-au înhăitat acum 7 decenii?! Păi exact aşa puneţi voi problema cu noi, în ura voastră totalitară de care nici măcar democraţia americană nu v-a putut lecui.

Da, domnule Tismăneanu, eu cred că aţi plecat în SUA într-un moment în care şi oligofrenii înţelegeau că utopia roşie instaurată de părinţii dvs. a eşuat şi că va ajunge la groapa de gunoi a Istoriei. V-am dat exemplul lui Brucan pentru că şi el este un exponent al comunismului, unul cu mâinile pătate de sângele lui Maniu şi al lui George Brătianu, care după Revoluţie poza în cel mai mare democrat, dându-ne, printre citate in english, lecţii de democraţie şi capitalism. „N-aşa?!” Aveţi voi un spirit de orientare care vă învaţă să schimbaţi corabia cu o nonşalanţă vecină cu cinismul. Cam aşa aţi înţeles şi dvs. să procedaţi gudurându-vă pe lângă Ion Iliescu, pentru ca apoi să vă găsiţi un loc cald şi o sinecură în camaraila lui Traian Băsescu. Nepuntinţa de a vă plia şi în graţiile noii administraţii, precum şi resentimentele politice faţă de unii actuali consilieri prezidenţiali sunt singurele motive pentru care aţi recurs la a lovi nedrept într-un om nevinovat.

Octav Bjoza nu a fost niciodată legionar. Mie şi multora din ai mei ne-a împărtăşit dezacordul lui total cu doctrina Mişcării Legionare, stârnind chiar nemulţumirea unor legionari. Octav Bjoza nu a făcut niciodată politică. Cu o singură excepţie: momentul cînd seniorul Corneliu Coposu i-a cerut să intre în PNŢcd. Avea nevoie de el în teritoriu, iar Octav Bjoza nu l-a putut refuza. Dar după moartea lui Coposu, nu a mai făcut nici un fel de politică.

Aţi lovit pe nedrept într-un om căruia îi datoraţi, dacă nu respectul cuvenit unui erou, măcar condescendenţa ce trebuie s-o manifeste un elogiator al lui Ceauşescu în faţa unui luptător anticomunist.

Dar lovindu-l pe Octav Bjoza, aţi reuşit să vă puneţi pe nimicnicia în adevărata lumină. În faţa staturii demne a uriaşului Bjoza, publicul românesc a putut vedea pigmeul în goliciunea lui sufletească. Pentru că, dincolo de titlurile şi sinecurele agonisite în mod oportunist, pentru români asta veţi rămâne întotdeauna. Şi dvs şi tatăl dvs.. Nişte pigmei.

Florin Dobrescu

Bucureşti, 28.12.2014

Evoluția cifrelor, dansul ipotezelor, aproximații normale transformate în dogme

October 25, 2015, 11:43 am

≫ Next: Legea "defăimării sociale", adoptată în timp record de Senat. "E o lege comunistă, specifică statului totalitar"

≪ Previous: „AŞTEPT SCUZE, D-LE TISMĂNEANU!” Scrisoarea deschisă a lui Florin Dobrescu.

$

0

0

Alexandru Florian, directorul general al Institutului Wiesel, declară în Observatorul culural nr. 245 din noimebrie 2004 : «Am fost in Sala Parlamentului, unde s-a desfasurat adunarea publica de Ziua Holocaustului din România. Președintele României a recunoscut fără nici o ezitare tragedia evreilor din România, precum și a romilor. De asemenea, a recunoscut responsabilitatea guvernului Ion Antonescu pentru cei peste 270.000 de evrei si peste 12.000 de romi din România care au murit in Holocaust. De altfel, mesajul președintelui României poate fi citit pe Internet la www.presidency.ro.»

Ceea ce interesează aici este o informație expediată în treacăt : «responsabilitatea guvernului Ion Antonescu pentru cei peste 270.000 de evrei si peste 12.000 de romi din România care au murit in Holocaust.» Cum doream să mă edific, în fine, asupra cifrei victimelor evree ale Holocaustului pe teritoriul României, am început să caut alte surse, cifra părându-mi-se, în comprație cu alte surse mai vechi, neașteptat de mică.

Toate cifrele emise de la 1945 încoace sunt, în mod normal, aproximații. Istoria trecea cau un tanc peste cadavre și nimeni nu a stat să le numere. De neînțeles este de ce la fiecare deceniu aceste cifre se schimbă, dar de fiecare dată sunt considerate indiscutabile (negate sau analizate doar de negaționiști), când de fapt nu cifrele au importanță ci motivațiile politice, umorale sau morale care au făcut posibile, într-o tabăra sau alta, omuciderea considerată ca soluție pentru conflicte vechi. Răzbunarea nu are sfârșit. Singurele surse indiscutbile, care reflectă o stare și nu neapărat numprul victimelor, sunt cele din arhivele germane depozitate de 50 de ani la Bad-Arolsen și devenite de câțiva ani accesibile cercetării. Constat că istoricii români ignoră existența acestor arhive. Deși interesul național i-ar îndemna să le studieze cu atenție. Pentru a participa la aproximare sau stablirea adevărului istoric, unul din scopurile istoriografiei.
E tot o chestiune de politică a Statului român. Atâta vreme cât acesta este reprezentat de prea multe cârpe și preșuri, nu se va schimba nimic. (dan culcer)

Sursa http://www.observatorcultural.ro/Unde-este-statul-de-drept*articleID_12122-articles_details.html

Legea "defăimării sociale", adoptată în timp record de Senat. "E o lege comunistă, specifică statului totalitar"

October 25, 2015, 12:06 pm

≫ Next: Dosarul Revoluţiei a fost declarat închis de către procurorul general al României şi şeful Secţiei Parchetelor Militare

≪ Previous: Evoluția cifrelor, dansul ipotezelor, aproximații normale transformate în dogme

$

0

0

Sursa http://epochtimes-romania.com/news/legea-defaimarii-sociale-adoptata-in-timp-record-de-senat-e-o-lege-comunista-specifica-statului-totalitar---239081
Legea "defăimării sociale", adoptată în timp record de Senat. "E o lege comunistă, specifică statului totalitar"

Criticii proiectul de lege, care pedepseşte prin sancţiuni dure aşa numita "defăimare socială", l-au numit pe iniţiatorul său, pesedistul Liviu Dragnea, "campionul corectitudinii politice".

Controversata Lege a "defăimării sociale" iniţiată de şeful interimar al PSD, Liviu Dragnea, despre care se spune că instituţionalizează practic poliţia politică a gândirii şi liberei exprimări, a fost adoptată, miercuri, de Senat, într-un timp record - la doar două săptămâni de la depunere. Până la adoptare mai este doar un pas - Camera Deputaţilor.

Proiectul de lege semnat de Dragnea prevede că "defăimarea socială" s-ar putea sancţiona cu amendă de la 1.000 la 30.000 lei, dacă vizează o persoană fizică, respectiv cu amendă de la 2.000 la 60.000 lei, dacă vizează un grup social.

Prin "defăimare socială" se înţelege fapta sau afirmaţia prin care o persoană este pusă în situaţie de inferioritate pe temeiul apartenenţei sale la o categorie de persoane "care se disting din punct de vedere social prin una sau mai multe trăsături de gen, vârstă, rasă, religie, origine etnică, limbă maternă, tradiţii culturale, apartenenţă politică, orientare sexuală, origine socială, dizabilităţi, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA [sublinierea noastră, n.r.]".

Avocatul Antonie Popescu a declarat recent, pentru Epoch Times, că iniţiativa este de sorginte comunistă, contrară jurisprudenţei CEDO şi specifică statului totalitar.

"Apare ca o reintroducere pe o cale ocolită a vechilor fapte de insultă şi calomnie! Instituţii de drept penal (contravenţional) ineficiente, generatoare de abuzuri, inutile din moment ce în Codul Civil şi în legea pentru combaterea discriminării exista instituţia răspunderii civile delictuale încă din Codul lui Cuza promulgat de Carol I - art. 998-999!


"Iniţiativa este de sorginte comunistă, specifică statului totalitar"

"Iniţiativa este de sorginte comunistă, contrară jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) şi specifică statului totalitar. Vine dintr-una din cele mai retrograde zone ale securităţii şi partidului comunist!", a precizat Antonie Popescu.

În opinia avocatului, iniţiativa lui Dragnea limitează libertatea de exprimare şi, totodată, surprinde, în contextul în care vine după abrogarea celebrului art. 276 din Codul Penal care punea botniţă avocaţilor şi jurnaliştilor referitor la problemele din justiţie. "Acum ameninţarea pentru criticii (uneltitorii) sistemului social (orânduirii sociale) este extinsă...", a adăugat Antonie Popescu.

Pentru a afla mai multe despre proiectul de lege iniţiat de Liviu Dragnea vă recomandăm să citiţiProiect de lege marca Liviu Dragnea. "Defăimarea socială" s-ar putea sancţiona cu amenzi de până la 60.000 de lei

Dosarul Revoluţiei a fost declarat închis de către procurorul general al României şi şeful Secţiei Parchetelor Militare

October 25, 2015, 12:47 pm

≫ Next: Morţii Revoluţiei împuşcaţi încă o dată. Dosarul, închis de procurorii militari

≪ Previous: Legea "defăimării sociale", adoptată în timp record de Senat. "E o lege comunistă, specifică statului totalitar"

$

0

0

"Nu pot să cred că au avut capacitatea intelectuală, şi cred că nu stau bine cu celelalte capacităţi, să închidă Dosarul Revoluţiei, în care există mult mai multe decizii CEDO decât în dosarul Mineriadei, pe care l-au redeschis. Cu certitudine, Asociaţia 21 Decembrie va ataca decizia la Înalta Curte şi este o umilinţă pe care o administrează probabil în răzbunare pentru faptul că defilează la Parchet toţi criminalii din Mineriadă. Vă spun că sunt aceiaşi cu cei din Revoluţie şi ca atare poate este o ultimă zvâcnire şi o ultimă răzbunare", a declarat, vineri, în cadrul unei conferinţe de presă, Teodor Mărieş.

Preşedintele "Asociaţiei 21 decembrie 1989", care a avut în această vară, întâlniri lunare la Secţia Parchetelor Militare, nemulţumit de faptul că nu se reiau cercetările în dosarele Revoluţiei, Comunismului şi Mineriadei, a dezvăluit cine sunt cei care ar trebui traşi la răspundere pentru această decizie controversată

"Autorii documentului de azi (a ordonanţei de clasare) sunt, ierarhic vorbind, Ion Vasilache, Niţu Tiberiu Flaviu - procurorul general al României, ajutaţi de domnul Coldea. Nu se putea închide acest dosar fără cele trei persoane. Dacă greşesc, domnul Coldea să iasă public şi să spună «Mărieş, dezinformat!». (...)

Să iasă domnul Coldea public şi să spună dacă SRI împreună cu Ion Vasilache, care nu este departe de această instituţie, şi domnul Niţu, care nu e departe de această instituţie, au săvârşit o nouă crimă împotriva celor pe care îi am în spatele meu, i-au omorât a doua oară, colegii noştri de la baricadă care au căzut în ziua de 21 decembrie, şi i-au ucis şi pe cei pe care după 22 decembrie i-a omorât camarila KGB-ista a lui Ion Iliescu, ca să nu mai vorbesc de colegii de la Timişoara şi din Cluj şi din Sibiu şi din alt oraş", a declarat Teodor Mărieş.

În opinia acestuia, se impune demisia urgentă a procurorului general al României şi a şefului Secţiei Parchetelor Militare, pentru că o astfel de decizie este pur si simplu inadmisibilă.

"Demisia de îndată a procurorului general al României şi a şefului Secţiei Parchetelor Militare. Domnule Cazanciuc, acţionaţi, domnule Iohannis, acţionaţi pentru că nu pot doi oameni să îşi bată joc în România… să ucidă a doua oară morţii din Revoluţie. E inadmisibil. Iar mai mult decât atât, această decizie ne scoate din Europa. Doi şefi ai parchetelor, unul militar şi unul civil din România, practic dau o decizie împotriva unei decizii a CEDO. Este incredibil. Ne întoarcem în Uniunea Sovietică cu asemenea decizie dată de Niţu şi Vasilache", a subliniat Teodor Mărieş.

---

Morţii Revoluţiei împuşcaţi încă o dată. Dosarul, închis de procurorii militari

October 25, 2015, 12:47 pm

≫ Next: Radu Negrescu. Drept la replică [pe marginea opiniilor lui Ion Varlam despre participanții la Colocviul Paul Goma 80]

≪ Previous: Dosarul Revoluţiei a fost declarat închis de către procurorul general al României şi şeful Secţiei Parchetelor Militare

$

0

0

Morţii Revoluţiei împuşcaţi încă o dată. Dosarul, închis de procurorii militari

La două zile după ce Ion Iliescu, Virgil Măgureanu şi Miron Cozma au fost puşi sub acuzare în dosarul Mineriadei, dosarul Revoluţiei a fost închis de procurorii militari.

Sursa principală : Epoch-Times Romania

Sursa indirectă http://www.buciumul.ro/2015/10/23/mortii-revolutiei-impuscati-inca-o-data-dosarul-inchis-de-procurorii-militari/

UPDATE: O delegaţie a „Asociaţiei 21 decembrie 1989” se îndreaptă, în acest moment, spre Palatul Cotroceni, pentru a solicita o întrevedere cu preşedintele Klaus Iohannis. Revoluţionarii vor cere medierea şefului statului, astfel încât crimele Revoluţiei să nu fie îngropate în uitare prin închiderea dosarului.

Preşedintele „Asociaţiei 21 decembrie 1989”, Teodor Mărieş, a mai anunţat că asociaţia pe care o reprezintă va ataca la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decizia de clasare a dosarului Revoluţiei.

„Nu pot să cred că au avut capacitatea intelectuală, şi cred că cu celelealte capacităţi nu stau bine, să închidă dosarul Revoluţiei, în care există mult mai multe decizii CEDO decât în dosarul Mineriadei, pe care l-au redeschis.

Cu certitudine, „Asociaţiei 21 decembrie 1989″ va ataca decizia la Înalta Curte şi este o umilinţă pe care o administrează probabil în răzbunare pentru faptul că defilează la Parchet toţi criminalii din Mineriadă. Vă spun că sunt aceeaşi cu cei din Revoluţie şi ca atare poate este o ultimă zvâcnire şi o ultimă răzbunare”, a declarat Teodor Mărieş.

Autorii deciziei de astăzi, sunt, potrivit preşedintelui „Asociaţiei 21 decembrie 1989”, ierarhic vorbind, şeful Secţiei Parchetelor Militare, Ion Vasilache, procurorul general al României, Tiberiu Niţu, ajutaţi de directorul adjunct al SRI, Florian Coldea.

* * *

UPDATE: Parchetul Militar a confirmat, oficial, clasarea dosarului.

* * *

La două zile de la istorica punere sub acuzare a lui Ion Iliescu în dosarul Mineriadei, procurorii militari au decis să claseze Dosarul Revoluţiei, astfel încât nimeni nu va fi tras la răspundere pentru moartea a peste 1.000 de oameni şi rănirea a altor 3.000 de persoane, au declarat surse apropiate anchetei, citate de Realitatea TV şi preluate de b365.ro

De asemenea, conform digi24, care citează surse judiciare, procurorii ar fi clasat dosarul pe motiv că în cazul unora dintre faptele anchetate a intervenit termenul de prescripţie, iar altele nu se mai regăsesc în noul Cod Penal. Decizia nu este însă definitivă şi poate fi contestată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reamintim că, potrivit revoluţionarilor, dosarul Revoluţiei şi cel al Minieriadei sunt legate unul de altul, având acelaşi beneficiar. În iunie 2015, preşedintele „Asociaţiei 21 decembrie 1989”, Teodor Mărieş, a depus la Parchetul de lângă Înalta Curte o serie de documente referitoare la evenimentele din 1989-1990, mai concret vizând dosarul Mineriadei.

La momentul respectiv, în urma discuţiilor care au durat aproape trei ore, Mărieş a dezvăluit că i s-a promis că, într-un orizont apropiat de timp, va avea loc o punere sub acuzare în dosare, însă nu a precizat în ce dosar anume – cel al Revoluţiei sau cel al Mineriadei. Teodor Mărieş a subliniat că persoana care va fi pusă sub acuzare a fost principalul beneficiar al deturnării Revoluţiei din ’89 şi al venirii minerilor în Bucureşti.

Pe 21 octombrie 2015, Ion Iliescu a fost pus sub acuzare în dosarul Mineriadei.

Mai amintim că România a fost condamnată în repetate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) pentru nesoluţionarea „Dosarului Revoluţiei”, fiind obligată să plătească despăgubiri unor victime sau titulari de drepturi ai victimelor represiunii armate a manifestaţiilor contra regimului comunist începute pe 21 decembrie 1989.

Pentru mai multe detalii despre cum a fost îngropat „Dosarul Revoluţiei” vă invităm să citiţi interviul în două părţi (1 şi 2) acordat publicaţiei Epoch Times de Antonie Popescu, avocatul care a reprezentat Asociaţia 21 Decembrie la CEDO.

Va invităm, de asemenea, să urmăriţi aici declaraţiile lui Teodor Mărieş despre traseul sinuos al dosarelor Revoluţiei şi Mineriadelor, precum şi despre factorii care au împiedicat în ultimii 25 de ani condamnarea celor responsabili de crimele respective.

Motivele clasării dosarului, potrivit Parchetului

„Procurorii militari din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare au finalizat cercetările în dosarul 11/P/2014 privind fapte comise în contextul evenimentelor din decembrie 1989, care au avut ca rezultat decesul, rănirea şi lipsirea de libertate a unor persoane, precum şi distrugerea unor bunuri.

Faptele comise în contextul evenimentelor din decembrie 1989 au făcut, iniţial, obiectul a 4.544 de dosare penale. Astfel:

– în 1244 dosare cercetarea a fost efectuată de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti;

– în 17 dosare cercetarea a fost efectuată de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi;

– în 317 dosare cercetarea a fost efectuată de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj;

– în 169 dosare cercetarea a fost efectuată de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara;

– în 233 dosare cercetarea a fost efectuată de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel

– în 2564 dosare cercetarea a fost efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare.

Având în vedere incidenţa prevederilor legale referitoare la indivizibilitatea ori conexitatea unor fapte comise în contextul evenimentelor din decembrie 1989, fapte care, iniţial, au făcut obiectul unor cauze distincte, pe parcursul desfăşurării cercetărilor, în 2172 de dosare s-a dispus reunirea cu alte cauze, în funcţie de zonele în care au avut loc evenimentele.

De asemenea, în alte 32 de dosare s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare în favoarea parchetelor civile.

În raport de competenţa materială, respectiv de complexitatea cauzelor, o parte dintre dosarele instrumentate iniţial de către parchetele militare de pe lângă tribunalele militare Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara, au fost declinate în favoarea parchetelor militare ierarhic superioare, respectiv preluate de către acestea, în principal de către Secţia Parchetelor Militare.

În 112 dosare, Secţia Parchetelor Militare (Direcţia Procuraturilor Militare) şi celelalte parchete militare au dispus trimiterea în judecată a 275 de inculpaţi (a se vedea fila 6 din Ordonanţă), din care:

– 25 de generali (10 din cadrul MApN şi 15 din cadrul MI)

– 114 ofiţeri ( 32 din cadrul MApN şi 82 din cadrul MI)

– 13 subofiţeri (8 din cadrul MApN şi 5 din cadrul MI)

– 36 militari în termen

– 87 civili.

În celelalte dosare, constatându-se existenţa unor cauze care au împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale au fost dispuse soluţii de netrimitere în judecată, reţinându-se, în cele mai multe situaţii, cazul prevăzut de art. 10 lit. e C.pr.pen anterior cu referire la eroarea de fapt, dar şi cazul prevăzut la art. 10 lit. g C.pr.pen anterior referitor la intervenţia amnistiei, prescripţiei ori a decesului făptuitorului.

Cercetările efectuate în dosarul nr. 11/P/2014 au vizat victimele rezultate în împrejurările care au făcut, iniţial, obiectul dosarului nr. 97/P/1990 precum şi victimele rezultate în împrejurările care au făcut obiectul dosarelor conexate, ulterior, la acest din urmă dosar, astfel încât pe rolul organelor de urmărire penală nu mai există în curs de soluţionare nici o cauză având ca obiect evenimentele din decembrie 1989 (a se vedea filele 24-29 din Ordonanţă).

În raport de obiectul cauzei şi de faptul că evenimentele din decembrie 1989 din România prezintă particularităţi diferite, analiza materialului de cercetare a fost efectuată distinct, respectiv cu referire la perioada 16-22 decembrie 1989 şi după 22.12.1989.

În acest sens s-a reţinut că perioada cuprinsă între 16.12.1989-22.12.1989, până la plecarea fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu din clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român (CC al PCR), a fost caracterizată de acţiuni violente de reprimare a manifestaţiilor anticomuniste şi antidictatoriale din mun. Timişoara, Cluj şi Bucureşti, respectiv de măsuri de împiedicare a extinderii acţiunilor de protest în celelalte localităţi ale ţării.

Folosindu-se de pârghiile puterii absolute pe care o deţinea în partid şi în stat, Nicolae Ceauşescu, cu aprobarea Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român, a acţionat, încă de la început, pentru reprimarea brutală a manifestaţiilor, dispunând implicarea unor forţe supranumerice şi eterogene, aparţinând miliţiei, securităţii şi armatei.

În baza deciziilor şi ordinelor primite de la nivel central, conducerea politică şi militară locală, sub directa coordonare a unor factori de conducere politică şi militară de la nivel central, a luat măsuri pentru punerea în executare a acţiunii de reprimare şi a ordonat intervenţia forţele de ordine, care a avut ca rezultat uciderea, rănirea prin împuşcare, vătămarea corporală şi reţinerea unui număr mare de persoane.

S-a constatat însă că persoanele cu funcţii de conducere şi execuţie, politice şi militare, de la nivel central şi local, implicate, în perioada 16-22.12.1989, în organizarea, conducerea, coordonarea şi punerea în executare a măsurilor de reprimare a manifestanţilor au fost judecate şi condamnate definitiv, existând în cauză autoritate de lucru judecat.

În ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 22.12.1989 şi sfârşitul anului 1989 s-a reţinut că acesta a fost caracterizată prin vid de putere, stare de confuzie, panică şi haos.

Dacă până la momentul în care fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu a părăsit sediul C.C. al P.C.R., forţele de ordine au acţionat, în baza ordinelor şi măsurilor dispuse de factorii politici şi militari, împotriva manifestanţilor care demonstrau pentru înlăturarea regimului comunist, libertate şi democraţie, după acest moment, în condiţiile în care euforia generală privind victoria revoluţiei a fost urmată în scurt timp de o stare de teamă privind posibilitatea revenirii lui Nicolae Ceauşescu la conducerea ţării, cu ajutorul unor forţe fidele, nu a mai existat o acţiune a organelor statului împotriva manifestanţilor ci o acţiune comună îndreptată, conform percepţiei create, împotriva unor elemente contrarevoluţionare, care acţionau împotriva voinţei întregii populaţii.

În acest context, pe fondul lipsei de cooperare şi coordonare, iniţiativele unor militari şi civili de a pătrunde în anumite imobile ori de a verifica acoperişurile unor clădiri, fără încunoştinţarea celorlalte forţe aflate în zonă, au creat derută şi reprezentări greşite, cu consecinţa deschiderii focului concentrat şi producerii a numeroase victime. De asemenea, starea de oboseală şi stres acumulată a afectat aprecierea lucidă şi obiectivă a realităţii înconjurătoare, existând situaţii în care dispozitive militare, mixte, ori civile au deschis, cu uşurinţă, focul asupra unor imobile, inclusiv asupra unor autoturisme aflate în deplasare care nu au oprit la filtrele organizate, în condiţiile existenţei doar a unor bănuieli neverificate că s-ar fi efectuat focuri de armă din direcţia imobilelor sau autoturismelor respective. Pe fondul aceleaşi stări de oboseală şi stres, au existat şi situaţii în care s-au executat focuri de armă între militari din incinta aceleiaşi unităţi sau între unităţi militare.

Materialul de cercetare efectuat în dosarul 11/P/2014 se referă la 709 persoane decedate, 1855 persoane rănite prin împuşcare, 343 persoane rănite în alte împrejurări sau care au suferit diferite traume, respectiv 924 persoane reţinute.

Din cele 709 persoane decedate, 161 sunt ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen. În unele situaţii decesul s-a datorat manevrării imprudente a armamentului, victimele fiind din rândul celor care s-au aflat în imediata apropiere a făptuitorilor. De asemenea, nu în toate cazurile decesul s-a produs prin împuşcare, existând situaţii în care decesul s-a datorat altor cauze (ex. agresiune, incendiere, accident rutier, accident aviatic etc.). În unele situaţii, există autoritate de lucru judecat, în sensul că autorii infracţiunilor de omor au fost trimişi în judecată şi condamnaţi. În alte situaţii cu privire la împrejurările în care s-a produs decesul s-au dispus soluţii de netrimitere în judecată, soluţii care nu au fost, ulterior, infirmate. Nu în toate cazurile decesul s-a datorat unei fapte prevăzute de legea penală, existând situaţii în care decesul a fost urmare unui act suicidal (împuşcare, precipitare etc.), manevrării imprudente a armamentului din dotare de către cel în cauză sau s-a datorat unor cauze patologice.

Din cele 1855 persoane rănite prin împuşcare, 420 sunt ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen. Ca şi în cazul persoanelor decedate, există situaţii în care rănirea s-a datorat manevrării imprudente a armamentului. În unele situaţii există autoritate de lucru judecat, în sensul că autorii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi. În alte situaţii s-au dispus soluţii de netrimitere în judecată, soluţii care nu au fost, ulterior, infirmate. Există şi situaţii în care, deşi susţin că au fost rănite în diferite împrejurări, persoanele în cauză nu au prezentat acte medicale care să ateste existenţa unor leziuni sau s-a stabilit că leziunile nu au fost produse prin împuşcare.

Din cele 343 persoane rănite în alte împrejurări sau care au suferit diferite traume, 68 sunt ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen. În principal leziunile produse se datorează unor agresiuni dar există şi situaţii în care leziunile se datorează unor accidente (ex. ruperea unor elemente din structura de rezistenţă a imobilelor avariate în contextul evenimentelor, activarea accidentală a unor dispozitive din sistemul de apărare al unităţilor militare etc.) sau autoaccidentări precum şi situaţii în care unele persoane au suferit afecţiuni neuropsihice. De asemenea există şi situaţii în care unele persoane, deşi susţin că au suferit diferite leziuni, nu au prezentat acte medicale în acest sens sau s-a stabilit că nu au suferit leziuni de natură traumatică.

În raport de rezultatul cercetărilor efectuate cu privire la fiecare victimă în parte şi de impedimentele procedurale referitoare la punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale în cauză, prin Ordonanţa din 14.10.2015 s-a dispus:

– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunilor de propagandă de război, genocid, tratamente neomenoase, infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi, respectiv infracţiuni contra umanităţii, reţinându-se că faptele cercetate nu sunt prevăzute de legea penală, nefiind caracterizate de tipicitate în raport cu normele legale incriminatoare.

– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de omor, tentativă de omor şi instigare la infracţiunea de omor, reţinându-se, după caz, împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale sau existenţa autorităţii de lucru judecat, dar şi faptul că decesul nu s-a datorat unei fapte prevăzute de legea penală sau că fapta nu există;

– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de ucidere din culpă, reţinându-se că faptele nu sunt prevăzute de legea penală;

– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de lovire sau alte violenţe şi instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, reţinându-se, după caz, că fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală, respectiv că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale;

– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de vătămare corporală şi instigare la infracţiunea de vătămare corporală, reţinându-se că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale;

– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal şi instigare la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, reţinându-se, după caz, împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale sau existenţa autorităţii de lucru judecat, dar şi existenţa unei cauze de neimputabilitate, respectiv eroarea;

– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de furt şi distrugere, reţinându-se împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale;

– clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de ultraj, reţinându-se împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale;

– clasare cauzei sub aspectul infracţiunii de purtare abuzivă şi instigare la infracţiunea de purtare abuzivă, reţinându-se că a intervenit amnistia;

Împotriva ordonanţei de clasare se poate formula plângere în condiţiile prevăzute de art. 339 alin. 4 C.pr.pen.”, precizează Parchetul.

sursa: Epoch-Times Romania

Radu Negrescu. Drept la replică [pe marginea opiniilor lui Ion Varlam despre participanții la Colocviul Paul Goma 80]

October 26, 2015, 2:28 am

≫ Next: Departamentul pentru Relații Inter-etnice. Organigrama

≪ Previous: Morţii Revoluţiei împuşcaţi încă o dată. Dosarul, închis de procurorii militari

$

0

0

DREPTUL LA REPLICĂ. D-l Ion Varlam este un personaj important: șef de partid politic, candidat independent la președinția României și politolog renumit căruia i-am admirat întotdeauna finețea analizelor politice. Personaj simpatic chiar, dar cam aiurit, cam scandalagiu și care, atunci când nu mai are cu cine să se certe, se ceartă singur. Venind din partea sa, orice atac este un compliment. Dacă nu m-ar fi atacat și pe mine, ca pe mai tot Exilul, așfi început să mă îngrijorez. Ce este mai hazliu este că de multe ori o nimerește și are dreptate în acuzațiile sale, dar aceasta este normal: atunci când îi ataci pe toți, nu se poate să greșești tot timpul.

Acum vreo 30 de ani, la protestele Sandei Stolojan, și fiind un om cu o educație desăvârșită, îi cerea umile și respectuoase scuze în paginile ziarului Lupta. Tot cam pe vremea aceea, mă ,,păștea’’ și pe mine, însă după ce i-am trimis câteva rânduri de indignare, a dres-o spunându-mi că el, fiind și puțin grafolog, și-a dat seama după scris că sunt un om cinstit și deci încetam a mai fi dubios. Acum, se vede că l-a lăsat puțin memoria, deși i-o știam excelentă, și m-a luat iarăși în vizorul său justițiar. 

Nu văd cum cineva ar putea pretinde astăzi că a protestat public în comunism, că a fost semnatar la Goma, că a fost condamnat la Canal, că a făcut greva foamei și că Amnesty International a cerut lui Ceaușescu eliberarea sa, dacă aceste lucruri nu ar fi adevărate. Astăzi totul se poate verifica. Paul Goma însuși pomenește de Grupul nostru în Jurnalele sale, presa scrisă a vremii a vuit, Europa liberă ne-a ajutat prin nenumărate emisiuni, Ion Rațiu, fostul om politic, ne-a dedicat un capitol în 1977 în Cartea Memorandumului, și Ion Varlam, mâna lui dreaptă, n-a auzit de mine și de Grupul nostru.

În blogul său începe prin a mă complimenta, cum că așfi un jurnalist talentat, apoi îmi trage o strașnică lovitură de copită, ,,demascându-mă'' că nu am fost niciodată nici disident, nici opozant și nici deținut politic precum pretind. Adică una caldă, una rece. Dacă așfi de rea credință, așputea spune că aceasta este o metodă securistă arhicunoscută. Dar eu nu sunt Ion Varlam. Eu îi recunosc meritele și determinarea de care a dat dovadă în detenție, deși el nu le recunoaște pe ale mele, ba chiar dă cu oiștea-n gard, ca Irimia, neagându-le veridicitatea. 

Dar ce altceva îmi reproșează atotștiutorul Varlam? Că înainte de plecarea mea din Ţară am lucrat în hotelărie. Este adevărat. Toți cei din Grupul nostru, care voiam să plecăm din Ţară, ne-am angajat în hotelărie, întrucât, prin natura funcției, puteam avea contact cu străinii. Altfel, în acei ani, era interzis. Și-am încercat să plecăm din Ţară prin intervenția clienților străini cu care ne împrieteneam și pe care îi rugam să ne ajute să plecăm, prin căsătorie sau cu pașapoarte false.

D-l Varlam generalizează puțin cam repede pentru un fin analist politic: toți cei care lucrau în hotelărie erau securiști, se știe! Putem generaliza așa orice: Negoițescu, care a fost semnatar la Goma, era homosexual și fiind santajat de Securitate și-a retras semnătura. Deci, toți homosexualii, fiind șantajabili, erau securiști, las’ că știm noi ! Nu-i așa ? Păi nu-i, și nu cred că d-l Varlam mă va contrazice. Să ne ferim de generalizări precipitate, doar pentru a face senzație.

La simpozionul Paul Goma care a avut loc în Bucuresti pe 15 septembrie a.c., după spusele d-lui Varlam niciunul dintre invitați nu avea statura morală necesară luării cuvântului și singurul calificat a o face ar fi fost doar Domnia sa, însă din păcate nu a fost invitat. Iată deci of-ul domnului Varlam. Oricum, pe Goma nu l-ar fi vorbit de bine, întrucât încă din 1977 l-a considerat dubios.

Atunci când, la zece ani de la așa-zisa Revoluție, am realizat interviul ,,Trădarea Exilului’’ cu Paul Goma, d-l Varlam, care nu-mi împărtășea admirația pentru curajosul scriitor, s-a arătat foarte mirat că în loc să vin la el m-am dus la Goma.

,,Toți’’ invitații, continuă d-l Varlam, ,,sunt produsele învățământului tendențios, tributar gândirii marxiste, până la 1990'', inclusiv deci și d-nii Dan Culcer, Matei Cazacu și Dinu Zamfirescu, pe care, spre deosebire de ceilalți, îi cunoștea totuși personal. Cred că d-l Varlam a pierdut o frumoasă ocazie de a rămâne filosof, tăcând. Si tacuisses, philosophus mansisses.

Am luat intervenția sa resentimentară în glumă, căci cum așputea-o lua în serios? Și-am râs cu poftă, cum nu mai râsesem demult. Ferește-mă Doamne de prieteni, chiar atunci când sunt comici, căci de dușmani mă apăr singur!

Radu Negrescu - Paris, 5 octombrie 2015

« Invitatii Dvs. nu sunt persoane calificate, nici moralmente, nici profesional, pentru a evoca personalitatea lui Goma sau a analiza activitatea sa politică (sunt mai putin categoric în privinta activitătii literare: it’s not my cup of tea). Am să dau un exemplu paroxistic de „nepotrivire în peisaj”: Domnul Negrescu este un jurnalist talentat, dar nu a fost, nici detinut politic, nici opozant, nici disident în România. Până la plecarea din România a fost receptionist la un important hotel din Bucuresti; toată lumea stie ce însemna acest lucru până în 1990. Specialistii si improvizatorii în discursul despre Goma care figurează printre invitatii Dvs. sunt lipsiti de credibilitate în măsura în care sunt produsele învătământului tendentios, tributar gândirii marxiste, până în 1990, si apoi politically correct (si astăzi în vigoare). Ar fi fost corect să invitati si cunoscători ai cazului si problemei Goma din tabăra celor care s’au împotrivit totalitarismului marxist, luptând în Tară si/sau în Lumea Liberă pentru restaurarea democratiei în România (alături de Goma sau de pe pozitii diferite).»

Ion Varlam

Departamentul pentru Relații Inter-etnice. Organigrama

October 27, 2015, 12:20 pm

≫ Next: Mii de maghiari cer autonomia Tinutului Secuiesc

≪ Previous: Radu Negrescu. Drept la replică [pe marginea opiniilor lui Ion Varlam despre participanții la Colocviul Paul Goma 80]

$

0

0

http://www.dri.gov.ro/

Tel.: +40 21 231 44 24
Fax: +40 21 236 05 95
E-mail: amet.aledin@dri.gov.ro
E-mail: cabinet@dri.gov.ro
 

Tel.: +40 21 231 44 24
Fax: +40 21 236 05 95

Tel.: +40 21 236 13 28
Fax: +40 21 236 05 95
E-mail: eniko.lacziko@dri.gov.ro

Tel.: +40 21 231 44 03
Fax: +40 21 236 05 95
E-mail: christiane.cosmatu@dri.gov.ro
 

Şef Serviciu: CARMEN STAMATE
Tel.: +40 21 231 47 81
Fax: +40 21 236 05 95
E-mail: Carmen.Stamate@dri.gov.ro
 

Şef Serviciu: -
Tel.: +40 21 230 44 89
Fax: +40 21 236 05 95
E-mail: – ;
 

Şef Serviciu: ADRIANA PETRARU
Tel.: +40 21 230 31 44
Fax: +40 21 236 05 95
E-mail: Adriana.Petraru@dri.gov.ro ;
 

Persoane care nu au depus declaraţia de avere şi interese
Declaraţii de avere şi interese la încetarea mandatului
Declaraţii de avere şi interese la eliberare din funcţie
Începand cu anul fiscal 2009 declaraţiile de avere si interese se află pe situl Secretariatul General al Guvernului si pot fi accesate AICI

Mii de maghiari cer autonomia Tinutului Secuiesc

October 27, 2015, 1:06 pm

≫ Next: Anonim. Motive economice în favoarea autonomiei ținutului secuiesc

≪ Previous: Departamentul pentru Relații Inter-etnice. Organigrama

$

0

0

http://www.wall-street.ro/articol/Politic/190392/mii-de-maghiari-cer-autonomia-tinutului-secuiesc.html
Mii de maghiari cer autonomia Tinutului Secuiesc

Mii de maghiari din Harghita, Covasna si Mures au aprins, sambata seara, ”focuri de veghe”, pentru a lumina delimitarea geografica a ”Tinutului Secuiesc” si au cerut statului roman ca aceasta regiune sa devina, la reorganizarea administrativa a tarii, una ”separata” si autonoma.

Localnici din sate, comune si orase din judetele Covasna, Harghita si Mures s-au indreptat, incepand cu ora 16.00, catre ”punctele de granita” alese de organizatori pentru aprinderea ”focurilor de veghe”. Gazda Zoltan, organizatorul principal al actiunii intitulate ”Sa lumineze hotarele Tinutului Secuiesc”, prezent in satul Dobolii de Jos din judetul Covasna, localitate aflata la granita cu judetul Brasov, a declarat, corespondentului Mediafax, ca au fost stabilite 60 de puncte principale de intalnire, insa numarul focurilor care s-au aprins sambata seara a fost mult mai mare.

”In afara de punctele principale, mai sunt si alte locatii, pe culmile muntilor, insa au fost aprinse focuri de veghe si in interiorul granitelor Tinutului Secuiesc, in semn de solidaritate. In total au fost aprinse in jur de 150-200 de focuri, pe langa iluminatul artificial al granitelor, in special in zonele inalte cu paduri, cu reflectoare alimentate de la generatoare, luminile farurilor masinilor sau motocicletelor reflectate spre cer cu oglinzi”, a spus Gazda Zoltan.

Incepand cu ora 17.30, preotii bisericilor istorice maghiare au oficiat slujbe ecumenice timp de o ora, iar la finalul acestora a fost intonat imnul secuiesc si s-a dat citire unei proclamatii.

Potrivit manifestului, maghiarii solicita autoguvernarea ”Tinutului Secuiesc” si revendica aplicarea normelor practicate in Uniunea Europeana, in asa fel incat secuii sa isi poata exercita dreptul la autodeterminare prin autonomia ”Tinutului Secuiesc”.

”Viitorul acestei regiuni nu poate fi imaginat altfel decat ca o unitate administrativ-teritoriala de sine statatoare, cu prerogative sporite, situata intre limitele sale regionale firesti, formate in cursul istoriei. (…) Vrem sa dispunem de dreptul nostru la autodeterminare, iar in baza acestui drept solicitam autonomia Tinutului Secuiesc in cadrul statului roman! Tinem la hotarele Tinutului Secuiesc compus din opt scaune si 153 municipalitati secuiesti, hotare care vor fi definitivate prin referendumuri locale”, se arata in proclamatie.

Totodata, semnatarii proclamatiei cer Guvernului Ungariei ”sa insiste” pentru respectarea prevederilor Tratatulului de Baza dintre cele doua tari, semnat in anul 1996, ”cu un accent deosebit” pe articolul 15/9 care prevede, intre altele, ca partile contractante ”se vor abtine de la orice politica ori practica avand drept scop asimilarea, impotriva vointei lor”, a persoanelor apartinand minoritatilor nationale.

PUBLICITATE


”Credem in continuare ca dialogul este cheia pacii sociale, iar secuii doresc pace si dialog. Solicitam din nou acest lucru Guvernului Romaniei, caci doar pe aceasta cale se pot crea garantii institutionale pentru egalitatea in drepturi a secuilor, ceea ce va reprezenta, totodata, si garantia stabilitatii durabile a intregii regiuni”, se arata in incheierea proclamatiei.

La ora 18.45, ”focurile de veghe” au fost aprinse simultan in cele trei judete. ”Nu vrem regionalizarea Romaniei dictata din Bucuresti. Noi avem regiunea Tinutul Secuiesc de secole intregi, vrem sa aratam ca noi stim unde ii sunt granitele si vrem ca la regionalizare sa fie o regiune separata”, a aratat Gazda Zoltan.

La randul sau, presedintele Consiliului National Secuiesc (CNS) din Scaunul Gheorgheni, judetul Harghita, Arus Zsolt, a mentionat ca scopul actiunii este, pe de o parte, ”sa marcheze foarte clar de unde si pana unde tine Tinutul Secuiesc”, pe de alta parte fiind vorba de ”autonomia Tinutului Secuiesc”, solicitata si prin hotarari ale consiliilor locale adoptate in judetele Harghita, Covasna si Mures.

Aceste hotarari, prin care se cere crearea unei regiuni administrative a Romaniei, denumita ”Tinutul Secuiesc” si un statut autonom pentru regiune, au fost, insa, atacate in contencios administrativ de prefecturile din cele trei judete si ulterior anulate de instanta.

”Daca Romania isi respecta angajamentele - atat legile interne cat si angajamentele internationale pe care le-a ratificat - la reorganizarea administrativa, statul roman va fi obligat, si spun asta foarte accentuat, va fi obligat sa creeze aceasta regiune administrativa, pentru ca nu are de ales. Daca vreti, acesta este si motivul pentru care se tot tergiverseaza reorganizarea tarii, pentru ca stiu si politicienii de la Bucuresti ce angajamente si-au luat”, a spus Arus Zsolt.
Gazda Zoltan a afirmat ca la aceasta manifestare a participat si europarlamentarul FIDESZ Laszlo Tokes, in comuna Eremitu din judetul Mures, in apropierea statiunii Sovata.
Actiunea a fost organizata de Consiliul National Secuiesc, o organizatie infiintata in anul 2003, la Sfantu Gheorghe, cu scopul declarat de a milita pentru obtinerea autonomiei teritoriale a ”Tinutului Secuiesc”, cu sprijinul bisericilor istorice maghiare, al partidelor politice maghiare si al societatii civile maghiare si la ea au participat, potrivit organizatorilor, in jur de 150.000 de etnici maghiari.
Acest eveniment a avut loc la doi ani dupa ”Marele mars al secuilor” pentru autonomie desfasurat in judetul Covasna, cand peste 100.000 de maghiari din mai multe judete ale Transilvaniei, dar si din Ungaria au format un lant viu de-a lungul DN 11, pe o distanta de 54 de kilometri, intre localitatile Chichis, aflata la granita cu judetul Brasov, si Bretcu, la iesirea catre Bacau.



Citeste mai mult: http://www.wall-street.ro/articol/Politic/190392/mii-de-maghiari-cer-autonomia-tinutului-secuiesc.html#ixzz3pnh8gjLd
Follow us: @WallStreetRo on Twitter | WallStreetRo on Facebook

Anonim. Motive economice în favoarea autonomiei ținutului secuiesc

October 27, 2015, 1:07 pm

≫ Next: CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI.

≪ Previous: Mii de maghiari cer autonomia Tinutului Secuiesc

$

0

0

kiwifi / septembrie 13, 2013

Motivele mele pentru care eu susțin din plin autonomia Ținutului Secuiesc sunt date în primul rând de faptul că întotdeauna autonomia administrativă specială atrage autonomie fiscală. Asta înseamnă că 80-90% (de exemplu – cam acesta e nivelul în Țara Bascilor sau Tirolul de Sud) din toate impozitele colectate (inclusiv TVA, accize, taxe de timbru, amenzi, etc.) rămân acolo, și restul este trimis la București pentru serviciile naționale (armată, diplomație, etc.) și nu mai există nici un fel de plăți de transfer de la centru la regiune sau invers. Având în vedere că, la ora asta, Harghita, Covasna și estul Mureșului sunt beneficiari neți de la bugetul de stat (primesc înapoi mai mulți bani decât dau) și că zona este destul de slabă structural, asta ar însemna:

1. Din punct de vedere economic, o economie de bani pentru statul român, neobligat să mai pompeze bani acolo, și implicit o nevoie locală de competitivizare și diversificare economică.

2. Din punct de vedere politic, introducerea unei competiții reale. Acum, alegerile de acolo sunt fără miză: UDMR câștigă oricum totul în alegerile la nivel național, și românii sunt prea puțini pentru a conta în lupta electorală națională. De aceea politicienii de la centru nu au de ce să susțină investiții, lucrări publice sau evenimente culturale sau de altă natură acolo, fiindcă nu câștigă și nu pierd credit electoral – nu este nimic personal, este vorba doar de realpolitik și cum să se depună efortul minim pentru a obține scopul dorit. Din experiența altor provincii autonome, odata ce ei au în mână pâinea și cuțitul în ceea ce privește banii, vor apărea partide regionale și competiția electorală reală.

3. În cazul discuției cu privire la o unire cu Republica Moldova, posibilitatea de a oferi un statut similar Găgăuziei și deci de a elimina opoziția și scepticismul acestora cu privire la unire și la „iredentismul românesc”.

Am aruncat și o privire și asupra cifrelor demografice (toate datele sunt oficiale și finale conform recensământului din 2011).

Lăsând la o parte valea superioară a Mureșului (orașul Toplița și comunele Bilbor, Gălăuțaș, Sărmaș, Subcetate – RO: 19.488, HU: 4386),  în restul județului Harghita rămâne RO: 21.527 (concentrați în principal în Tulgheș, Corbu, Voșlăbeni, Bălan, Miercurea-Ciuc), HU: 258.077. Zona menționată mai sus poate fi ușor alipită județului Mureș (sau cum s-ar mai numi în cazul unei ipotetice reorganizări administrative), fiindcă specificul său etnic, cultural și economic corespunde cu cel de pe partea cealaltă a actualei limite de județ (Lunca Bradului, Stânceni, Răstolița, Deda, etc.). Singura problemă majoră ar fi distanța semnificativă (peste o oră și jumătate!) față de centrul regional Târgu Mureș.

În Covasna, fără zona Întorsura Buzăului (orașul plus comunele Barcani, Dobârlău, Sita Buzăului, Valea Mare, RO: 18.610, HU: 67) avem RO: 31.999 (predominant în Sf. Gheorghe și unele sate de la limita cu județul Brașov), HU: 154.931. Această zonă gravitează clar spre Brașov din punct de vedere economic, căile de comunicație sunt îndreptate spre Brașov și distanța nu este foarte mare.

Până acum avem deci RO 53.526, HU 413.008.

În partea de est a jud. Mureș (zonă contiguă cu Harghita: Bălăușeri, Bereni, Chibed, Eremitu, Fântânele, Gălești, Ghindari, Hodoșa, Măgherani, Miercurea Nirajului, Neaua, Păsăreni, Sângeorgiu de Pădure, Sărățeni, Sovata, Vărgata, Vețca) avem RO 3928, HU 46.297.

Total Ținutul Secuiesc ar fi acum RO 57.454, HU 459.305. Plus comuna Ghimeș-Făget din Bacău (RO 1996, HU 3067).

Zona metropolitană Târgu Mureș (orașul plus Acățari, Crăciunești, Corunca, Cristești, Ernei, Gheorghe Doja, Livezeni, Pănet, Sâncraiu de Mureș, Sângeorgiu de Mureș, Sânpaul, Sântana de Mureș, Ungheni): RO 92.151, HU 95.575 merită privită mai cu atenție. În oraș limba română are la ora actuală ceva mai mulți vorbitori decât limba maghiară, dar în majoritatea comunelor suburbane limba maghiară domină absolut, chiar dacă și aici există un procentaj semnificativ de vorbitori de română. Majoritatea acestora sunt aproape lipite de oraș sau de o localitate imediată (ex. Ungheni este lipit de Cristești, care e lipit de Târgu Mureș) și o parte foarte mare a populației lucrează în oraș, deci ar fi un nonsens alipirea lor la orice altă construcție administrativă. În plus, acestea formează o unitate economică: magazinul Selgros este în Sângeorgiu, Real este în Corunca, aeroportul este în Ungheni, etc. și aproape toate sunt deservite de sistemul de transport public urban.

Aceste două entități ar acoperi împreună aproape jumătate din populația de limbă maghiară din România și aproape toată aria geografică unde maghiara este limba majoritară.

Din Mureș ar mai rămâne, din motive geografice (discontinuități) patru comune predominant de limbă maghiară în afara Ținutului Secuiesc: Mădăraș, Gornești, Glodeni, Voivodeni; precum și un număr foarte mare de așezări cu populație mixtă. În actuala geografie umană, aceste comune ar rămâne în mod cert „orfane”: Mădăraș se află în capătul vestic al zonei directe de influență a Târgu Mureșului, fără a fi însă parte a zonei metropolitane, pe când celelalte trei sunt între Ernei și Reghin, pe Mureș.

În afară de linia Chichiș – Ormeniș – Vânători – Tg. Mureș – Glodeni, granița insulei de limbă maghiară este extrem de categorică.  De exemplu, la doar 6 km de Ditrău (98,8% HU) este Sărmaș (80,12% RO). În aceasta zonă însă, există sate mixte pe ambele părți ale limitei de județ Brașov-Covasna (ex. Apața – BV, Vâlcele – CV).

Ca populație, Ținutul Secuiesc ar fi pe locul 11 (comparând cu județele țării), însă ar avea o suprafață de cca. 10.000 – 11.000 km2 (din păcate nu am găsit o situație exactă cu suprafețele comunelor, deci a trebuit să aproximez), ceea ce ar însemna o densitate medie a populației de aproximativ 50 de locuitori/km2, a treia cea mai mică după județele Tulcea și Caraș-Severin. Ar scădea și necesarul birocratic, fiindcă în loc de două administrații județene (cu tot aparatul birocratic aferent) deservind o populație mică, ar exista o singură administrație (regională și autonomă).

Populația relativ semnificativă numeric, distanța mică de doi poli economici și culturali (Brașov, Tg. Mureș) semnificativi, diversitatea reliefului și potențialul economic al zonei pot compensa pentru poziția izolată a zonei (puține căi de comunicație de importanță națională sau europeană) și densitatea scăzută a populației.

Nota Redacţiei: MaghiaRomânia nu are o opinie colectivă asupra autonomiei, însă încurajează discuţiile pro şi contra acestei idei. Acest articol exprimă opinia individuală a redactorului Kiwi.