2015 Nr 4

La data de 30 iulie 2015 a intrat în vigoare Legea nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii (numită aici şi, „Legea antilegionară”, cu ghilimele). Noul titlu adaugă referiri la organizaţiile şi simbolurile legionare şi la interzicerea faptelor, nu doar a simbolurilor. Este semnificativ că lista de crime în raport cu care se stabileşte interzicerea cultului: „de genocid, contra umanităţii şi de crime de război” nu mai include crima de război. Conform Expunerii de motive a iniţiatorilor Crin Antonescu, senator PNL, Andrei Gerea, deputat PNL, George Scutaru, deputat PNL, proiectul ar fi fost motivat în principal de reproşurile aduse de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (în continuare, Institutul „Elie Wiesel”) şi de organizaţiile de combatere a antisemitismului privind neaplicarea O.U.G. nr. 31/2002. Criticile vizau persistenţa organizaţiilor neolegionare şi nepedepsirea persoanelor vinovate de discursuri anti-Semite în ciuda plângerilor depuse la Parchet. Investigaţiile au fost sistematic finalizate cu închiderea dosarelor încă din faza de cercetare.
Proiectul¹ a primit avizul Consiliului Legislativ. Şi Punctul de vedere al Guvernului din 25 februarie 2014 a fost favorabil cu condiţia unor schimbări în text, unele de ordin tehnic – precum cele referitoare la atragerea răspunderii persoanelor juridice, altele privind chiar substanţa – definiţiile propuse, aria de cuprindere a legii. Unul dintre raţionamente pleacă de la observaţia că activităţile de origine legionară (alături de cele de sorginte comunistă, fascistă, rasistă, antisemită, revizionistă sau separatistă) fac obiectul prevederilor art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, însă includerea lor în sfera ameninţărilor la adresa securităţii naţionale nu determină calificarea, per se, a acestor fapte ca fiind infracţiuni. Or, dacă s-ar adopta acest argument, „ar trebui, pentru identitate de raţiune, să fie incriminate şi acţiunile de origine comunistă, menționate şi acestea în enumerarea de la art. 3 din Legea nr. 51/1991”. Guvernul a fost de opinia că o definiţie a Holocaustului pe teritoriul României ar avea drept consecinţă limitarea noţiunii. Ea ar urma să se refere nu doar la persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor, ci şi la acţiunile împotriva populaţiei romă – sugestia a fost preluată în textul final al legii.
Înregistrat la Senat pe 16 decembrie 2013, proiectul a trecut prin Comisii, iar la 8 aprilie 2014, Camera Superioară l-a votat în unanimitate. Au urmat procedurile din Camera Deputaţilor. Comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi cea pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale au avizat cu unanimitate de voturi proiectul². În şedinţa din 16 iunie 2015 a Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, la avizarea proiectului au fost prezenţi şi reprezentanţii Academiei Române (Alexandru Surdu), Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (Alexandru Florian), Mişcării Legionare (Şerban Suru, Petru Peptanaru) şi Fundaţiei „Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă” (Zoea Rădulescu). La 24 iunie 2015, Camera Deputaţilor a finalizat traseul parlamentar cu 302 voturi pentru, 3 abţineri, niciunul contra (din cei 307 deputaţi prezenţi, doi nu au votat), iar pe 22 iulie 2015, legea a fost promulgată.
Etapele parcurse de proiectul de lege au ţinut suficient de lung timp pentru ca actorii sociali interesaţi, şi, mai general, opinia publică să se poată exprima în legătură cu conţinutul ei înainte de adoptare. Au existat şi astfel de luări de poziţie, dar, practic invizibile, dacă le comparăm cu evoluţia lucrurilor după adoptarea legii. La anunţul trimiterii legii spre promulgare şi după semnătura prezidenţială, reacţiile au inflamat practic opinia publică. Aproape toate mijloacele de presă relevante au oferit spaţiu opiniilor, pro sau contra, în general vehemente, la adresa adoptării acestui act normativ, ori privindu-i pe contestatari.
Facem în continuare o trecere în revistă a dezbaterii publice declanşate de actul normativ cu referi la noutăţile „legii antilegionare” în raport cu O.U.G. nr. 31/2002 pe care o amendează. Analizăm ceea ce ni se pare principalul motiv de preocupare, interzicerea organizaţiilor după criterii ideologice, contrară actualei abordări din democraţiile consolidate. În chestiunea atât de punctuală şi atât de invocată: dacă să se opteze pentru o unică lege sau legi distincte în tratarea trecutului fascist şi comunist, am indicat nevoia unei politici nuanţate – am fost interesaţi de tema legitimităţii acestei legi capabile să tulbure opinia publică. Este motivul pentru care am stabilit drept cadru de interpretare etica memoriei. Subpunctele ei: asimetria legionar – comunist, etnicizarea eticii memoriei, onorabilitatea şi legitimitatea morală în construcţia unei etici a memoriei cu referire la cercetătorii şi reperele „de onoare” ale Institutului „Elie Wiesel” constituie o parte substanţială a acestui studiu. Arătăm că sensul şi motivaţia unei etici umaniste a memoriei sunt susţinute în ultimi ani de doctrina europeană, în dezvoltare, a tratării trecutului comunist şi de jurisprudenţa CEDO.
Chestiunile dacă Mişcarea Legionară a avut sau nu un caracter fascist şi dacă s-a manifestat „contrar valorilor civilizaţiei”, formulare a cărei relevanţă o explicăm, au primit demult răspunsuri. Am considerat că punctarea lor contează în contextul dezbaterii. Facem observaţii la definiţia dată de lege „Holocaustului în România”, analizăm ce cunoaştem despre cât de grav este astăzi antisemitismul şi periculozitatea legionarismului/neolegionarismului în
România. Intenţia de relegitimare a Tribunalelor poporului a fost pusă în lumina abordării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnărilor de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
II. Dezbaterea publică a legii: interpretări şi luări de poziţie
2.1. Dezbaterea de dinaintea promulgării
Înainte de promulgarea Legii nr. 217/2015 şi publicarea în Monitorul Oficial, au fost puţine intervenţii care să stimuleze dezbaterea publică firească pe marginea unui proiect de o asemenea sensibilitate, iar dintre acestea, marea majoritate proveneau de la persoanele şi organizaţiile vizate direct de lege. Mişcarea Legionară a postat luarea sa de poziţie datând din anul 2002, la adoptarea O.U.G. nr. 31/2002, considerând-o la fel de relevantă în noul context³.
Sub semnătura liderului Şerban Suru, s-a susţinut că Mişcarea Legionară nu ar intra sub incidenţa ordonanţei, căci ideologia Mişcării nu ar fi nici fascistă, nici nazistă, nici xenofobă, nici rasistă. Mişcarea Legionară actuală funcţionează în deplină legalitate, niciun membru al ei nu a suferit vreo condamnare penală, niciunul nu a fost acuzat pentru acţiuni extremiste. Îngrijorarea lor, a noilor legionari, priveşte caracterul discriminatoriu şi anticonstituţional al O.U.G. nr. 31/2002.
O acuză a Mişcării împotriva ordonanţei şi, deci, a legii antilegionare este instituirea delictului politic: „Un funcţionar public nu are căderea şi sarcina să fie politolog. El trebuie să ancheteze şi să condamne fapte, nu idei. Căci altfel, se reintroduce, ca într-un stat nedemocratic, delictul de opinie şi vor fi condamnaţi oameni pentru concepţiile lor politice. Vor apărea din nou deţinuţii politici şi de conştiinţă şi se vor reînfiinţa puşcăriile şi lagărele politice”.
Contestaţia asumă ca sursă de legitimitate profesiunea de credinţă a organizaţiei faţă de libertatea de gândire: „Dacă ordonanţa s-ar fi referit la interzicerea ideologiilor comuniste, a simbolurilor comuniste şi a cultului liderilor comunişti, Mişcarea Legionară tot s-ar fi opus ei, deşi legionarii consideră comunismul ca unul dintre marile pericole care au bântuit şi încă mai bântuie lumea. Şi asta, pentru că libertatea de gândire, dată de bunul Dumnezeu tuturor oamenilor, nu are nimeni dreptul să o îngrădească! Indiferent dacă eşti comunist, fascist, nazist, conservator, liberal, social democrat sau legionar!”
Este de reţinut şi referirea la una dintre explicaţiile care au circulat privitoare la adoptarea O.U.G. nr. 31/2002: „Se ştie sigur că această ordonanţă a fost scoasă cu scopul de a grăbi intrarea României în NATO”. Cu comentariul: „Guvernul nu a făcut nicio dovadă oficială că o asemenea ordonanţă este cerută de NATO. Ar fi absurd ca un pact militar să solicite aşa ceva când, în cadrul lui, majoritatea ţărilor care îl compun, în frunte cu SUA, nu au niciun echivalent al acestei ordonanţe”⁴.
Revista Rost, calificată de unii cercetători ca revistă neolegionară⁵, a fost activă în combaterea proiectului de lege. La 11 martie 2015, a publicat un apel adresat Parlamentului semnat de mai multe organizaţii de categoria „dreaptă radicală” şi de persoane asociate sau nu acestora, care declara proiectul de lege, în forma propusă, „anticonstituţional, nedrept şi condamnabil de către orice român”⁶. Lista organizaţiilor include: Asociaţia „Rost”, Fundaţia „George Manu”, Fundaţia Luptătorilor din Rezistenţa Armată Anticomunistă, Asociaţia Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti, Fundaţia „Sfinţii Închisorilor”, Fundaţia „Sfinţii
Martiri Brâncoveni”, Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti, Asociaţia pentru Revigorarea Tradiţiei, Asociaţia pentru Toleranţă în Spaţiul Public, Fundaţia „Buna Vestire”, Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu”, Asociaţia pentru Cultură şi Educaţie „Sfântul Daniil Sihastrul”, Asociaţa „Bucovina Profundă” – Suceava, Asociaţia „Ortodoxia Tinerilor”, Liga Pentru Identitate Naţională, Asociaţia „Predania”.
Semnatarii se prezentau drept „urmaşi ai foştilor deţinuţi politici condamnaţi de regimul comunist” care au fost bătuţi, torturaţi, umiliţi, supuşi unui regim de exterminare fizică, pentru apartenenţa la diferitele structuri ale Mişcării Legionare şi pentru ideile lor, care nu mai corespundeau realităţii instalate în România cu ajutorul tancurilor sovietice”⁷. Interpretând că legea „nu ne mai dă voie să vorbim tinerelor generaţii despre ei şi despre lupta lor, să le distribuim cărţile de memorialistică, să îi comemorăm public în faţa mormântului sau a monumentului ridicat în cinstea lor etc.”, ei cereau Preşedintelui, „pentru dreptatea şi memoria părinţilor noştri, care astăzi nu se mai pot apăra, pentru suferinţa noastră, a copiilor de bandiţi, dar mai ales pentru dreptul la libertate de conştiinţă şi informaţie al copiilor noştri şi al tuturor generaţiilor ce vin după noi, vă rugăm să nu promulgaţi modificările la O.U.G. nr. 31/2002”. Apelul sugera că actul normativ are un mare câmp de intervenţie asupra vieţii publice: „Nu interziceţi din nou elita intelectuală interbelică! Nu-i condamnaţi încă o dată pe foştii deţinuţi politici! Nu-i batjocoriţi pe sfinţii închisorilor! Nu rescrieţi istoria după calapod comunist!”.
Un pasaj semnificativ din scrisoarea adresată Preşedintelui României de Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti: „Specificăm că peste 75 la sută dintre foştii deţinuţi politici din România în perioada 1945-1964 (1989) au fost legionari, dar activitatea lor legionară nu a fost însă una în detrimentul României, ci una cu un caracter anticomunist. Mulţi dintre aceşti deţinuţi politici legionari au luptat şi pe ambele fronturi, cel de răsărit şi apoi cel de vest, fiind ulterior deţinuţi şi în lagărele din Siberia. Lupta lor anticomunistă atât pe front cât şi apoi în munţi, în anii de ocupaţie sovietică a ţării, nu a avut un caracter extremist ci pur şi simplu doar unul de apărare a ţării în faţa invaziei comuniste ruseşti”⁸.
La 8 iunie 2015, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului a făcut publice observaţiile sale cu privire la proiectul de lege iniţiat de parlamentarii PNL, atunci adoptat de Senat. Sub semnătura directorului său, Radu Ciuceanu, a fost invocată, pentru a fi susţinută, declaraţia academicianului Dan Berindei, Preşedintele de Onoare al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române, care susţinea că: „Mişcarea Legionară nu poate fi calificată drept «fascistă» întrucât nu întruneşte, prin elementele de doctrină pe care le-a adoptat şi promovat, un caracter ideologic fascist”⁹. La teza „ce nu a fost”, s-a adăugat o apreciere pozitivă privitoare la Mişcare: „Trebuie reţinut faptul că adevărata măsură a luptei antibolşevice a fost dată de Mişcarea Legionară pe front, prin înrolarea deţinuţilor politici în batalioanele disciplinare destinate primei linii, unde s-au evidenţiat prin fapte de vitejie, apoi în lupta împotriva instaurării regimului comunist”.
În calitatea sa de preşedinte, Octavian Bjoza a exprimat la 22 iunie 2015 poziţia Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR): „…în Parlamentul României se dezbate în regim de urgenţă un proiect de lege prin care legionarismul se cere a fi trecut alături de fascism şi nazism. Să fie loviţi de ignoranţă sau amnezie iniţiatorii acestui proiect de lege, când este cunoscut de toată lumea că poporul român a suferit din cauza regimului comunist ilegitim şi criminal? Să se fi uitat că tot ce a avut acest popor mai moral, mai demn, mai sfânt, mai bine pregătit profesional, a fost asasinat, condamnat la moarte şi executat sau la ani grei de muncă silnică?”¹⁰.
2.2. Explozia intervenţiilor după promulgare
Revista Rost a continuat condamnarea Legii nr. 217/2015 şi după intrarea ei în vigoare, exprimându-şi încrederea că românii „vor şti ei singuri să judece în mod corect o generaţie unică a neamului lor, fără să aibă nevoie de «ajutor» prin «dictare» din altă parte. Numai că o asemenea evaluare nu poate avea loc decât într-o atmosferă de libertate şi totodată de adevăr”¹¹.
Critici faţă de actul normativ au fost şi ziariştii care depind esenţial de libertatea presei. În revista umoristică Academia Caţavencu, al cărei suport pentru independenţa cuvântului a putut fi evaluat la întreaga dimensiune în timpul campaniei „Je suis Charlie”, a apărut la 16 august 2015 un articol furibund la adresa legii, semnat de Mihai Enciu, cu un titlu care dă măsura contestaţiei: „Un Gestapo evreiesc”¹². În stilul publicaţiei, articolul a căpătat o dimensiune puternic personalizată.
Ziarele naţionale s-au poziţionat în majoritatea lor negativ faţă de lege. În Evenimentul zilei, Georgeta Ghidovăţ şi Violeta Fotache au pus sub un titlu de alarmă: „Scandal pentru Legea «antilegionară» care impune spionarea Internetului”, opiniile istoricului Marius Oprea, pentru care legea nu e necesară, poate duce la abuzuri şi deci e „extrem de periculoasă pentru democraţia din omânia”. Legea „instituie o cenzură care nu poate fi benefică pentru cercetarea istorică”, iar prin ea se pune temelia unei „instituţii nemaivăzute în ţara noastră din anii stalinismului, o poliţie a gândurilor, a convingerilor, a opiniilor. Se revine, ca în anchetele Securităţii, la prezumţia de vinovăţie”.
Cotidianul Gândul a prezentat opiniile exprimate pe marginea legii sub un titlu ameninţător: „Cum a ajuns POLIŢIA INTERNETULUI în «legea antilegionară» a liberalilor Antonescu şi Scutaru: „în general, lumea crede că poate face orice pe Facebook”¹³. România  liberă a publicat mai multe materiale, şi critice şi pozitive, la adresa Legii nr. 217/2015. Prezentarea unor opinii diverse se regăseşte în ziarul Adevărul. Cotidianul a strâns condamnări severe, unele luând forma unor atacuri.
Revistele culturale au publicat comentarii mai curând pozitive la adoptarea legii. Lunarul Timpul din Iaşi a acordat un grupaj de susţinere a actului normativ în numele necesităţii de a lupta împotriva şovinismului, xenofobiei şi antisemitismul. În revista 22 au apărut articolele lui Radu F. Alexandru¹⁴şi Andrei Cornea¹⁵ de întâmpinare a legii. Argumente în favoarea O.U.G. nr. 31/2002 şi a noilor amendamente au fost exprimate în Observator Cultural de către Ovidiu Pecican¹⁶şi Bogdan Ghiu¹⁷. Săptămânalul cultural a punctat şi complexitatea legii – Carmen Muşat şi Liviu Ornea. Unele texte s-au referit la legea antilegionară în trecere, sau oblic şi deseori confuz¹⁸.
Numărul intelectualilor de notorietate care au reacţionat critic la adoptarea legii prin varii mijloace media a fost numeros, între ei Nicolae Manolescu, Augustin Buzura, Andrei Pleşu, Dan Grigore, Marius Oprea, Sorin Lavric, Leonard Oprea, Marilena Rotaru, Lucia Hossu-Longin ş.a.¹⁹ Pentru Nicolae Manolescu, din faptul că „Legea nr. 217/2015 continuă a ignora, absolut inexplicabil, evenimente şi personalităţi comuniste, avem, şi din perspectiva oarecum marginală a numelor de străzi, o problemă majoră. De ce (...) Mircea Vulcănescu sau Petre Ţuţea ar trebui excluşi din nomenclator? E o grosolană exagerare”²⁰.
Pe Internet, postările privitoare la „legea antilegionară” au fost numeroase, acestea având, dominant, un ton acuzator. Aproape fiecare canal de televiziune a susţinut dezbateri pe subiect. La sfârşitul anului 2015 a fost publicată o carte cu un inventar al luărilor de poziţie în materie, coordonată de Cezarina Condurache: Eroii anticomunişti şi sfinţii închisorilor reincriminaţi prin legea 217/2015²¹. Coordonatoarea, cu simpatii legionare²², a selectat opiniile privitoare la lege din acest unghi determinat, însă a notat şi consideraţiile adverse.
Au apărut şi luări de poziţie ale unor instituţii sau a anumitor organizaţii cu relevanţă publică. Într-un editorial publicat pe site-ul Uniunii Ziariştilor Profesionişti, Rodica Lăzărescu a inventariat diferite reacţii la lege, ca să conchidă: „După ce am încheiat însemnările de mai sus, ţinând parcă să-mi contrazică (dă, Doamne!!) îndoielile privind reacţia societăţii la această aberantă lege, Adrian Ursu şi invitaţii săi, într-o emisiune televizată, şi o scrisoare deschisă adresată vicepreşedintelui Comisiei de cultură a Senatului, iniţiată de scriitorii mureşeni, par a arăta că lucrurile încep să se mişte. Culmea, chiar după cele trei zile proverbiale care măsoară durata de viaţă a unei minuni mioritice!”²³.
O contestație a făcut chiar şi o mănăstire (Mănăstirea Petru Vodă) în Scrisoarea deschisă din 3 august 2015 adresată Preşedintelui României (în legătură cu O.U.G. nr. 31/2002 şi proiectul Legii nr. 217/2015): „Acest proiect de lege, prin lipsa de distincţie între crime reale şi crime atribuite, aruncă din nou în temniţe şi la gropile comune victimele unui holocaust negat de revizionismul ocultant al unei realităţi istorice a cărei martor ocular sunt popoarele care au răbdat comunismul mai bine de trei generaţii”²⁴.
Încercând să argumenteze promulgarea fără întârziere a legii de către preşedintele Klaus Iohannis, consilierul său prezidenţial, Andrei Muraru a interpretat actul normativ ca un instrument de interzicere oficială a cultului lui Nicolae Ceauşescu: „...această lege sancţionează cultul persoanelor vinovate de crime împotriva umanităţii, de crime de război şi genocid. După cum ştiţi, Nicolae Ceauşescu a fost condamnat pe 25 decembrie la Tribunalul Militar Excepţional pentru genocid: articolul 357 C.pen.”²⁵
Radu Preda, directorul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a apreciat legea antilegionară ca nejustificată, expresie a unui „radicalism care nu lasă loc de discuţii” susţinând un „război mental civil, de polarizare ideologică şi afectivă”²⁶. Ea are o natură „procomunistă” căci „trece cu vederea crimele comunismului – comise sistematic şi atingând vieţile a milioane de români, unguri, nemţi, evrei, bulgari sau tătari”²⁷.
În comunicatul său motivat „de dezbaterile recente în legătură cu Legea nr. 217/2015”, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a interpretat-o drept: „o lege de protejare a memoriei victimelor Holocaustului, a celor care au suferit de pe urma antisemitismului instrumentat de fascism, de Mişcarea Legionară şi regimul Antonescu”. Alături de Asociaţia Evreilor din România Victime ale Holocaustului, Federaţia şi-a exprimat sprijinul pentru iniţiativa legislativă care ar reprezenta un răspuns necesar la recrudescenţa antisemitismului şi negaţionismului în Europa, şi: „menirea de fond a legii este de a contribui la apărarea democraţiei în faţa celor care se folosesc de democraţie pentru a încerca să o distrugă. Campania virulentă desfăşurată de grupuri neo-legionare după promulgarea legii arată că problema există şi că statul român trebuia să-şi creeze instrumentele legale pentru a o gestiona”.
Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” a fost foarte prezent nu doar în iniţierea, ci şi în susţinerea Legii nr. 217/ 2015. Imediat după adoptarea actului normativ, la 11 august 2015, Consiliul ştiinţific al Institutului a făcut o declaraţie de solidarizare în care-şi exprima surprinderea şi îngrijorarea faţă de „unele dintre comentariile publicate în mass-media”, argumentând că: „Legea este în acord cu legislaţia majorităţii statelor europene privind interzicerea negării Holocaustului, combaterea extremismului”, multe dintre comentariile şi reacţiile stârnite de lege nefăcând „decât să confirme necesitatea şi oportunitatea ei”. În esenţă, declaraţia a avut un rol acuzator: „Unii intelectuali care joacă un rol important în orientarea opiniei publice s-au erijat în apărători ai trecutului lipsit de glorie al unora dintre personalităţile cel puţin controversate ale culturii române. Intervenţiile lor publice au cauţionat, cu voie sau fără de voie, atacurile antisemite, instigările la violenţă, inclusiv ameninţările cu moartea, din partea grupurilor şi mediilor extremiste vizate explicit de lege”²⁸.
Institutul „Elie Wiesel” a iniţiat întâlniri şi conferinţe gândite nu doar să explice raţiunea legii, ci şi să asigure mobilizarea în jurul ei a unor actori sociali. La masa rotundă intitulată „Extremism, antisemitism, naţionalism – pericolele contemporane ale Europei”, din 24 iulie 2015, organizată cu „New Strategy Center“²⁹şi în parteneriat cu revista „Foreign Policy“ România, Institutul i-a avut ca invitaţi pe George Maior (fost şef al SRI, ambasadorul României în SUA), Radu Ioanid (şeful Departamentului de Cercetare Arhivistică de la Memorialul Holocaustului din Washington), Dan Dungaciu (director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române), Dudu Ionescu (fost ministru al Apărării Naţionale şi fost ministru de Interne, consilier al Președintelui României), Mihail Ionescu (director al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară), membri ai Academiei Naţionale de Informaţii şi ai Ambasadei SUA la Bucureşti. Cităm una dintre luările de poziţie ale directorului Institutului „Elie Wiesel”:
Tot Institutul „Elie Wiesel” a pregătit discuţia din 11 octombrie 2015, de la Cinema Corso, la care au participat Adrian Cioflâncă, Oana Giurgiu, Dan Acostioaei, Alexandru Florian (moderator Andrei Cornea) cu tema „Imaginea evreilor în cultura română şi de ce ne este teamă de legea anti-legionară”³¹.
III. Marile teme ale Legii nr. 217/2015: politicile publice, filozofia juridică
Majoritatea comentatorilor interesaţi de Legea nr. 217/2015 au făcut previziuni asupra consecinţelor adoptării ei: pentru susţinători, desfiinţarea mişcărilor extremiste de inspiraţie fascistă, pentru critici, efecte apocaliptice, de genul scoaterii din programul editurilor a cărţilor acelor personalităţi interbelice care au scris pozitiv despre legionari (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica ş.a.), desfiinţarea troiţelor ridicate în amintirea unor luptători din munţi ucişi etc. Ar fi de spus de la început că implicaţiile adoptării unui act normativ sunt, cel mai des, greu de prevăzut. Câteva cuvinte şi enunţuri pot avea un impact considerabil, nebănuit iniţial, iar faptul este cu atât mai adevărat într-o societate care nu are o cultură evoluată a drepturilor omului.
Pentru pericolele unei legi care dă autorităţilor publice române noi posibilităţi de a decide asupra vieţii şi istoriei oamenilor, cazul poetului Ion Şiugariu, soldat în armata română care a alungat trupele germane în oraşul slovac Brezno, este exemplar³². Şiugariu a fost ucis în anul 1945, la vârsta de 31 de ani, în luptele duse la podul de peste râul Hron. Cu ocazia Zilei insurecţiei slovace, 28 august 2015, Primăria din Brezno intenţiona să dea numele podului „Ion Şiugariu”. Pe clădirea aflată în imediata vecinătate urma să fie pusă o placă comemorativă. Primăria a trimis Ambasadei României din Slovacia o invitaţie pentru a participa la acest eveniment.
Or, Ambasada Română a anunţat Primăria că exprimă rezerve faţă de această iniţiativă, întrucât poetul a fost asociat cu o mişcare fascistă (Mişcarea Legionară) al cărui lider a fost condamnat mai târziu pentru crime de război. La întrebările puse, Radu Coantă, secretarul doi al Ambasadei României, a răspuns: „căutaţi alt soldat mort acolo şi daţi podului numele acestuia”.
Ion Şiugariu nu a fost legionar, a scris însă poezii exprimând simpatii legionare. Să legitimeze acest fapt (sau chiar apartenenţa la Mişcare, dacă ar fi fost) ca soldatul care a murit luptând pentru eliberarea podului de peste râul Hron să fie nedemn de comemorare şi punerea numelui său pe un pod? Tratarea unei astfel de cereri cu răspunsul negativ al Ambasadei României nu rezultă din prevederile Legii nr. 217/2015. Dar actul normativ poate inspira astfel de politici publice.
3.1. Principala inadecvare a O.U.G. nr. 31/ 2002 şi a Legii nr. 217/2015: criminalizarea ideologiilor
Marile probleme ale Legii nr. 2172015, ca şi ale O.U.G. nr. 31/2002 pe care o amendează, nu sunt pericolele eronatei ei aplicări, deja confirmată, ci substanţa şi chiar filozofia acestui act normativ. Prima mare problemă este definirea ideologică a scopului ei. Termenii în legea penală trebuie să primească un sens strict. Or, este imposibil să ataşezi sensuri stricte noţiunilor „fascism”, „legionarism”, „comunism”, mai ales când te referi la noile programe „neofasciste”, „neolegionare”, „neocomuniste”. Cel mai des, asocierea acestor etichete cu organizaţiile contemporane are rolul de a pune o etichetă cu scop denigrator. Cum remarca Eric Draitser cu privire la invocarea „fascismului” astăzi, atribuirea etichetei mizează pe faptul că fascismul, mai mult decât toate, „a devenit inseparabil legat de violenţă, crime în masă, represiune şi ambiţia militaristă”³³. Or, radicalismul de dreapta contemporan, deseori catalogat drept neofascism, a renunţat la asemenea instrumente. El reprezintă „o formă de populism exclusivist, hotărâtă însă să ducă la schimbări prin obţinerea de legitimitate politică şi credibilitate”³⁴.
Abordarea problematicii pe care au vizat-o O.U.G. nr. 31/2002 şi Legea nr. 217/2015 are astăzi ca „model radical” pasul făcut în direcţia „intervenţionismului penal” de Uniunea Europeană prin Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului UE, din 28 noiembrie 2008³⁵. Decizia-cadru are ca scop combaterea manifestărilor şi expresiilor rasiste şi xenofobe prin intermediul legilor penale. Argumentul Consiliului UE a fost că, deoarece Tratatul privind Uniunea Europeană³⁶ stabileşte că rasismul şi xenofobia sunt încălcări directe ale principiilor: libertăţii, democraţiei, ale respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale statului de drept, principii pe care se întemeiază Uniunea Europeană, ar rezulta că „este necesară o apropiere sporită a legislaţiilor penale din statele membre pentru a se asigura punerea în aplicare eficace a unor dispoziţii legale clare şi cuprinzătoare în vederea combaterii rasismului şi xenofobiei (pct. 4)”.
O abordare comună în materie de drept penal în Uniunea Europeană cu privire la rasism şi xenofobie ar garanta că aceleaşi fapte constituie o infracţiune în toate statele membre. Sancţiunile efective, proporţionale, ar descuraja persoanele fizice sau juridice să comită astfel de infracţiuni³⁷. Iată în continuare raţionamentul Deciziei-cadru, punctul (13) al preambulului: „Deoarece obiectivul prezentei decizii-cadru, şi anume de a asigura că în toate statele membre infracţiunile de natură rasistă şi xenofobă se pedepsesc prin cel puţin un nivel minim de sancţiuni penale efective, proporţionale şi disuasive nu poate fi îndeplinit într-o măsură suficientă de statele membre la nivel individual […], Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarităţii menţionat la art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi prevăzut de articolul 5 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene”.
Textul Deciziei-cadru recunoaşte că diferenţele dintre tradiţiile culturale şi juridice ale statelor membre nu permit o armonizare deplină a legislaţiei, ca şi nevoia de a respecta drepturile fundamentale şi deci a fi conformă cu Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în principal articolele 10 (libertatea de exprimare) şi 11 (libertatea de asociere şi întrunire), reflectate şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (pct. 14). Totuşi, art. 1 al Deciziei-cadru cu titlul „Infracţiuni de natură rasistă şi xenofobă” stabileşte pedepsirea unor forme de negaţionism. Fiecare stat membru urmează să ia măsurile necesare pentru a se asigura că sunt pedepsibile, conform art. 1 alin. (1) lit. c): „apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravităţii crimelor de genocid, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite la art. 6, 7 şi 8 din Statutul Curţii Penale Internaţionale săvârşite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine etnică sau naţională, atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violenţă sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui astfel de grup”. Conform art. 1 alin. (1) lit. d): se sancţionează „apologia publică, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravităţii crimelor definite la art. 6 al Cartei Tribunalului Militar Internaţional anexate la Acordul de la Londra din 8 august 1945, săvârşite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendenţă sau origine naţională sau etnică, atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violenţă sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui astfel de grup”.
Câteva state din Consiliul Europei au legi care sancţionează penal negaţionismul, dar majoritatea nu o fac. Unele dintre cele care nu au o lege specifică privitoare la negarea Holocaustului, o tratează ca formă de răspândire a urii etnice şi o sancţionează ca atare (cazul Olandei). Altele interzic negarea crimelor de genocid şi a celor împotriva umanităţii (Elveţia, Lichtenstein). Mai multe ţări foste comuniste au legi de pedepsire, simultan, a negării Holocaustului şi crimelor comuniste. Concluzia este că legislaţia europeană combate prin mijloace severe, chiar penale manifestările şovine, rasiste, xenofobe (incluzând negarea Holocaustului ca una din formele lor), dar nu organizaţiile care asumă prin denumire ideologii asociate tradiţional acestora.
Faptul se explică prin valoarea considerabilă a pluralismului politic în democraţii, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului l-a apărat constant în jurisprudenţa ei. Recurgerea la dizolvarea unor organizații extremiste s-a datorat unor acte vădit criminale. În anul 2002, Spania a făcut pasul hotărâtor în desfiinţarea formaţiunii „Partido Comunista de España Reconstituido” din cauza istoriei ei violente, incluzând omorârea a patru poliţişti în 1975 şi, în 1976, planurile dovedite de iniţiere a luptei armate împotriva reformelor introduse de Regele Juan Carlos I. Altă formaţiune spaniolă, „Batasuna”, a fost interzisă în anul 2003 după ce s-a dovedit că finanţează gruparea teroristă ETA. Mişcarea franceză „Fédération d'action nationale et européenne” a fost dizolvată în 1980 în urma demonstraţiilor sale violente, a formării unor grupuri paramilitare şi incitarea la discriminare. Doar două alte exemple: partidul Vlaams Blok din Belgia, creat în 1978, sancţionat în 2004 întrucât mai multe organizaţii locale ale sale au încălcat legea anti-rasistă (reorganizat sub o nouă denumire în acelaşi an), partidul ceh „Dělnická strana sociální spravedlnosti“ (Partidul muncitorilor al justiţiei sociale) scos în afara legii în anul 2010 după atacuri asupra unor minoritari.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu permite statelor să interzică formaţiuni din cauza conotaţiilor lor ideologice. O hotărâre CEDO din 1998 a stabilit încălcarea de către Turcia a libertăţii de asociere prin interzicerea Partidului comunist unit, iar în anul 2005, România a fost sancţionată pentru refuzul de a fi înscris Partidul comuniştilor nepecerişti.
3.2. Alte observaţii. Opţiunea pentru legi distincte în tratarea trecutului fascist şi comunist
În ce priveşte prevederile O.U.G. nr. 31/2002 şi Legii nr. 217/2015 care sancţionează manifestările rasiste şi xenofobe, ele cer raportarea la O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, pentru a distinge infracţiunile de contravenţii. Sub acest aspect, chestiunile sensibile nu ţin de textul legii, ci mai ales de aplicarea ei. Jurisprudenţele naţionale din alte state privind combaterea penală a rasismului şi xenofobiei şi a negaţionismului sunt foarte diverse. Datorită importantei marje de apreciere a statelor în domeniul libertăţii de exprimare, nici jurisprudenţa CEDO nu ridică de pe umerii judecătorilor responsabilitatea specială a asigurării echilibrului dintre diferitele interese implicate³⁸.
O altă dezbatere pe tema „legii antilegionare” a privit adoptarea a două legi distincte menite să combată extremismul de stânga şi de dreapta, sau a unui singur act normativ cu obiective comune. Membrii şi colaboratorii Institutului „Elie Wiesel” au apărat ferm absenţa din Legea nr. 217/2015 a referirilor la comunism. William Totok a adus ca argument existenţa a două comisii de investigare a celor două totalitarisme. Concluzia: „legislaţia trebuie şi ea să fie separată”. În plus, „o amalgamare legislativă ar contribui la relativizări, la stabilirea unor simetrii artificiale şi, nu în ultimul rând, ar stimula forme ale revizionismului istoric prin punerea semnului egalităţii între două sisteme criminale”³⁹. Aceeaşi poziţie este exprimată de Zoe Petre. „Legea nr. 217/2015 este ţintită clar la extrema dreaptă. Este normal să apară însă şi o lege cu referire la comunism, dar nu aceeaşi. De ce să le amestecăm? Trebuie o lege separată, care să fie gândită cu mare grijă”⁴⁰.
Apelul la o unică lege a fost repetat în diferite contexte. Menţionăm un singur exemplu, comentariul lui Dinu Zamfirescu, preşedinte al Consiliului Ştiinţific şi director onorific al IICCMER: „Sigur că fiecare are anumite sensibilităţi. Eu cred că nu este cazul să se facă polemici în legătură cu asta. Singurul lucru care cred că este valabil e că această lege va trebui completată. Nu este o lege procomunistă, dar este o lege care, din păcate, ignoră comunismul. Cred că sunt multe exagerări. Se face prea multă polemică pentru ceva care n-ar trebui să existe. Legea nu are o eroare fundamentală, numai că nu conţine şi o referire la comunism şi la partidul comunist, care a fost infinit mai cumplit decât legionarii. Asta nu înseamnă că dacă ar fi rămas legionarii la putere n-ar fi fost şi ei la fel”⁴¹.
O legislaţie de natura eticii memoriei vizează mai multe obiective. Ca urmare, normele care tratează trecutul fascist ar putea să fie diferite de cele care se raportează la comunism. Chestiuni privind accesul la dosarul personal creat de Securitate sau lustraţia nu pot fi decât teme ale „memoriei trecutului comunist”. Norme privind interzicerea cultului persoanelor vinovate de genocid şi crime împotriva umanităţii ridică probleme de fond în ceea ce priveşte exerciţiul libertăţii de exprimare a persoanelor, dar par evident binevenite în ceea ce priveşte obligaţiile autorităţilor de a organiza spaţiul public. Alte ţări comuniste au adoptat legi de sancţionare a negaţionismului comune, ceea ce arată că soluţia „o singură lege de acest gen” este rezonabilă. Totuşi, evoluţia jurisprudenţei CEDO, care vede interzicerea zvasticii compatibilă cu principiile libertăţii de exprimare, dar nu şi interzicerea stelei roşii, sugerează că există raţiuni să se opteze pentru legi ale negaţionismului distincte.
IV. Legea nr. 217/2015 din perspectiva eticii memoriei
4.1. Răni morale
Reacţiile la pregătirea şi apoi la adoptarea „legii antilegionare” au exprimat o acută emoţie. Ele au venit cel mai des, cum era de aşteptat, de la foştii legionari. Marcel Petrişor, preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti a explicat că: „După revoluţia din 1989, deşi mulţi dintre ei şi-au exprimat în public apartenenţa în continuare la Mişcarea Legionară, nici unul dintre aceştia nu a făcut vreun act ilegal şi cu atât mai puţin vreunul extremist, rasist, xenofob, antisemit, aşa cum, în mentalul colectiv eronat îşi închipuie unii că ar fi trebuit să facă legionarii. Astfel că PLx 193/2014 este un act de cruzime morală la adresa unor oameni care s-au comportat, şi care încă mai trăiesc, şi se comportă civilizat, respectând instituţiile statului de drept, căci de acum încolo aceştia nu vor mai avea voie în public să îşi recunoască apartenenţa la Mişcarea Legionară şi deci lupta lor anticomunistă, fiind astfel încălcat Art. 1. alin. (3) din Constituţie unde se specifică garantarea demnităţii omului”⁴².
Marcel Petrişor interpretează legea greşit. Aceasta nu îi împiedică pe legionarii de altădată să-şi asume fosta apartenenţă ideologică în public. Rămâne că actul normativ este perceput ca insistând asupra unei stigme perpetue, echivalentă cu un „act de cruzime morală”, indiferent de comportamentul actual al acestor oameni. Sentimentul unei frustrări morale o simt şi oamenii din altă generaţie, fără afilieri fasciste. Este cazul lui Sorin Lavric, autor care a scris pe tema afilierii la legionarism într-o formulă livresc romantică, pentru care de altfel a şi fost criticat⁴³. Lavric a deschis volumul Eroii anticomunişti şi sfinţii închisorilor reincriminaţi  prin Legea 217/2015, citat până acum, cu textul „Damnatio memoriae”, în care califică legea drept „un dictat” ai cărui autori morali reprezintă un gen aparte de persecutori moderni: „trăim cu suflarea persecutorilor în ceafă”⁴⁴. Lavric îi identifică pe aceşti persecutori prin paisprezece trăsături. Ei ar descinde „din tagma celor care au adus comunismul în Europa”. Sunt „Grupul de conspiratori alogeni care au visat la întronarea revoluţiei bolşevice în toate ţările europene” şi care, „după ce şi-a omorât la propriu duşmanii, exterminându-i fizic în închisorile comuniste”, caută „să-i omoare a două oară, distrugându-le efigia postumă”⁴⁵.
Textul lui Sorin Lavric este în esenţă un pamflet. El vede cum: „persecutorul îşi râde în barbă de moliciunea ancilară a politicienilor pe care îi dresează cum vrea el. Pe cât de curtenitor se poartă cu ei în public, pe atât de mare îi este dispreţul cu care le priveşte uşurinţa cu care au acceptat să-l slujească. Dispreţul stăpânului faţă de slugă în varianta prevenitoare a surâsului cordial”. El „urăşte atavic acele exemple de demnitate care au darul de a-i micşora influenţa acaparatoare. Tocmai de aceea persecutorul e cuprins de frenezie profanatoare când aude de eroi (partizani), de martiri (victime din închisorile comuniste)”. În sfârșit, „persecutorul se foloseşte de orice doctrină de stânga pentru a distruge imunitatea colectivă a unei naţiuni”⁴⁶.
În textul său, Sorin Lavric introduce vechea marotă, a evreilor (grupul „de conspiratori alogeni”) care au adus comunismul în Europa. A eluda textul pentru o asemenea eroare înseamnă a-i pierde semnificaţia, de expresie a unei răni morale relevante pentru o etică a memoriei. Activitatea publicistă a filozofului arată că „Damnatio memoriae” nu este o reacţie de moment, ci reflectă o preocupare faţă de sentimentul unei injustiţii sociale, larg răspândit în comunitatea celor care se raportează simultan la cele două tragedii ale istoriei româneşti: Holocaustul şi democidul comunist. O etică a memoriei are de dialogat cu astfel de sentimente.
4.2. Asimetria legionar – comunist. Interesele ideologice comune
O critică adusă repetat „legii antilegionare” este a „uitării” crimelor comuniste, restrângerea sancţiunilor la manifestările fasciste, legionare, ca şi cum nu există loc pentru memoria regimului totalitar care a distrus vieţile oamenilor vreme de 45 de ani. Am ales câteva mostre dintr-un mare număr de opinii. Octavian Bjoza, în numele AFDPR: „Cer cu fermitate introducerea în proiectul de lege a comunismului şi condamnarea lui alături de fascism, nazism şi legionarism. Cea mai mare suferinţă a poporului român a fost aceea produsă de către regimul comunist...”⁴⁷. Lucia Hossu Longin: „Ce incriminăm cu această lege? Teroarea comunistă, aşa cum ar fi normal? Nu! Ci teroarea legionară, care aşa cum ştim a durat un interval scurt de timp şi autorii ei şi-au primit judecata”⁴⁸. Nicolae Manolescu: „De ce Secera şi Ciocanul ar fi un simbol mai acceptabil decât Svastica? Şi de ce che-guevarismul proclamat de unii intelectuali şi politicieni din noua generaţie ar fi mai puţin condamnabil decât cultul Căpitanului?”⁴⁹.
Asimetria vinovăţiilor din binomul legionar – comunist nu a fost introdusă în mentalul colectiv românesc prin considerente elaborate, precum unicitatea Holocaustului. Asemenea „subtilităţi” nu s-au bucurat de o dezbatere reală nici măcar în presa culturală. În cei 45 de ani de regim comunist, istoria legionară a fost subiect al propagandei: legionarismul reprezenta Răul extrem, comunismul, Binele maxim care a eliberat societatea românească de acest rău. Şi după revoluţie, imediat, nu era uşoară construirea unei cunoaşteri credibile asupra istoriei legionare. Răsturnarea explozivă din decembrie 1989 crea premisele unei perioade de „recuperări” care răsturna imaginile: comunismul putea fi în sfârşit luat la întrebări, adversarii comunismului deveneau, fără nuanţe, „buni”. Până la un punct aceasta s-a şi întâmplat. Rămânea ca evoluţia tratării trecutului într-o societate care lua drumul modernizării şi deci al democratizării să ajungă la standardele rezonabile de informare şi înţelegere. A urmat însă „distorsiunea cheie” prin care a fost influenţat mentalul colectiv după revoluţie. În „zorii” societăţii în reconstrucţie, legionarii au fost reintroduşi de noua Putere în postura de actori ameninţători pentru „pacea” promisă grupului reprezentat la cel mai înalt nivel politic de Ion Iliescu. Manipularea de la începutul anului 1990, în care Administraţia condusă de Frontul Salvării Naţionale (FSN) a folosit mijloace de largă penetrare naţională, i-a folosit pe legionari ca etichetă în procesul de intoxicare a opiniei publice:
Urmarea acestei minciuni sfruntate, scrie Vartan Arachelian, a fost spargerea de către mineri a vitrinelor în care apărea fotografia actorului şi lovirea violentă a acestuia, cu ciomagul, până la leşin.
În 1990, preşedintele Ion Iliescu atribuia mişcării legionare steagul Islamului, iar ziariştii din presa controlată de FSN declarau că i-au văzut pe gardişti defilând în uniforme. Cotidianul Azi prezenta chiar şi manifestaţia proregalistă a bucureştenilor din 8 noiembrie 1945 drept o „încercare de rebeliune legionară”, iar acţiunea din Piaţa Universităţii, asemănătoare „cu rebeliunea legionară din ianuarie 1941”⁵¹. Des invocatul Comunicat prezidenţial din 13 iunie 1990 prin care a fost legitimată venirea minerilor la Bucureşti susţinea că: „În cursul după-amiezii acţiunile violente ale elementelor extremiste legionare s-au intensificat” şi cerea: „Ne adresăm forţelor democratice ale ţării [...] cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a acestei rebeliuni legionare”⁵².
Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile au documentat relaţiile personale ale lui Ion Iliescu de dinainte de 1990: „În starea de pretinsă cvasi-izolare în care s-ar fi aflat, Ion Iliescu întreţinea discuţii pe teme de actualitate cu Virgil Măgureanu, Radu Florian, Mihai Drăgănescu, Virgil Ioanid şi alte persoane care aveau să capete poziţii mai mult sau mai puţin influente după decembrie 1989”⁵³. La începutul anului 1990, Virgil Măgureanu a fost numit director al Serviciului Român de Informaţii, Mihai Drăgănescu va prelua preşedinţia Academiei Române. Radu Florian va căpăta de la preşedintele Ion Iliescu conducerea Institutului de Teorie Socială – de fapt, profesorul de marxism a înfiinţat acest institut pentru apropiaţii ideologici ai lui Ion Iliescu.
Aici avea să fie angajat, între 1991 şi 1999, Alexandru Florian, fiul lui Radu Florian, deja autor a unor scrieri de propagandă comunistă⁵⁴. Radu Ioanid, fratele de mamă al lui Alexandru, fiul lui Virgil Ioanid şi al Ilonei Ioanid (aceasta, cadru didactic universitar la catedra de marxism-leninism a Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, condusă vreme de decenii de Radu Ioanid), avea să stabilească cu Virgil Măgureanu, directorul SRI, un program de colaborare cu Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. Aceasta explică de ce Arhiva Securităţii, ferecată pentru cercetătorii interesaţi de istoria instituţiei și a comunismului în general până în anul 2000, a oferit Muzeului Memorial acces la documente care interesau istoria Holocaustului din România încă de la începutul anilor 1990.
Relaţiile umane dintre actorii numiţi (Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, familiile Florian şi Ioanid) au avut un rezultat pozitiv: difuzarea realităţilor despre genocidul împotriva evreilor din România. Dar ele susţineau în acelaşi timp un interes comun antisocial: edulcorarea perioadei comuniste şi în consecinţă a propriei implicări în birocraţia stalinistă. Pentru aceasta, un argument util era punerea accentului pe Marele Rău al fascismului românesc. Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu aveau să servească concepţia canonică a Muzeului Memorial de la Washington, a unicităţii Holocaustului, iar această concepţie era pusă să absolve, cel puţin „într-o anumită măsură”, pe aceşti actori ai Istoriei, pentru trecutul lor comunist (iar în cazul lui Virgil Măgureanu, cel securist). Radu Florian a fost un propagandist al lui Ion Iliescu în perioada în care preşedintele României, compromis grav în urma evenimentelor din luna martie 1990, de la Târgu Mureş, şi a mineriadelor căuta să se reabiliteze pe plan internaţional. Un exemplu este folosirea ziarului de mare impact internaţional, Le Monde, în care fostul profesor de marxism-leninism distorsiona masiv evenimentele de la Bucureşti pentru a-l scuza pe apropiatul său, ajuns preşedintele României. Radu Ioanid va folosi şi el contactele cu Le Monde pentru a crea presiuni asupra puterii judecătoreşti din România în tratarea condamnărilor decise de Tribunalele poporului⁵⁵.
În aceeaşi perioadă, o parte din Securitate, strâns legată de ideologia naţionalist-comunistă, consonantă cu multe elemente din mitologia legionară, a produs reprezentanţi media politici antisemiţi, incluzând pe cel mai notoriu dintre ei, Corneliu Vadim Tudor. Marxiştii asumat antifascişti apropiaţi ai preşedintelui României au evitat să condamne campania de reabilitare a Mareşalului Antonescu lansată în aprilie 1990 de oficiosul guvernamental Azi⁵⁶. Cu „discreţie” au întâmpinat şi premierea în aprilie 1991 a revistei România Mare de către ministrul de Interne⁵⁷. Au suprainterpretat în schimb orice formulare a personalităţilor democratice antiliesciene care putea fi valorificată drept „intenţie antisemită”⁵⁸.
Între timp, lucrurile au evoluat. Unii dintre actorii dominanţi ai începutului, Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu joacă astăzi un rol limitat, se află sub acuzaţie penală pentru acţiunile lor din 1990⁵⁹. O parte a actualelor servicii susţine colaborarea cu Statele Unite şi mai general cu Occidentul. Dar distorsiunea iniţială în tratarea trecutului, rezultat al relaţiilor umane dintre foştii marxişti care au preluat puterea la sfârşitului anului 1989, în contextul special al modului în care a avut loc la noi răsturnarea comunismului, este perpetuată de oameni legaţi între ei cu acces la masa de decizie a autorităţilor publice. Solidaritatea foştilor marxişti reflectă o reţea de interese mai amplă, rezistentă vreme de 25 de ani.
4.3. Etnicizarea eticii memoriei
Etica şi politica memoriei au fost elaborate luând ca principal reper crimele nazismului. În ciuda varietăţii istorice şi geografice a referinţelor (incluzând România lui Ceauşescu), volumul clasic al lui Avishai Margalit, The ethics of memory⁶⁰reflectă trauma Holocaustului. Contextul normativ al politicilor memoriei are şi el un reper, adoptarea Convenţiei internaţionale de prevenire şi pedepsire a crimei de genocid care, la 9 decembrie 1948, a introdus „genocidul” ca şi „crimă a crimelor” în raport cu care Organizaţia Naţiunilor Unite are îndatoriri speciale de disuasiune.
Dreptul internaţional al crimei genocidare statuează gravitatea extremă a distrugerii (parţiale sau totale) unei categorii de populaţie. Înainte de Holocaust au mai existat acte având ca scop anihilarea unor grupuri: etnice, precum armenii din Turcia, sau clase şi opozanţi politici în URSS, unde intenţia de eliminare a duşmanilor ideologici fusese nu doar clar exprimată, ci şi aplicată odată cu revoluţia bolşevică. Raportându-se la această istorie, proiectul Convenţiei privitoare la crima de genocid vizase protejarea atât a comunităţilor etnoculturale, cât şi a celor politice. Totuşi, datorită presiunii URSS şi a aliaţilor, Convenţia şi-a restrâns garanţiile la grupurile etnice, rasiale, naţionale şi religioase.
Ca urmare, dreptul internaţional a introdus o asimetrie, fundal al unei filozofii privind realităţile şi valorile în tratarea trecutului criminal. Opţiunea din 1948 a fost convergentă cu dezvoltarea teoriei unicităţii Holocaustului, nu doar o teorie asupra interpretării de ordin etic a istoriei, ci o cvasinormă în care s-a investit substanţial.
La începutul studiilor despre Holocaust, „unicitatea” a fost susţinută cu argumentul că niciodată nu au fost ucişi, premeditat, atât de mulţi oameni. Inventarierea crimelor de care s-au făcut responsabile regimurile fac acest considerent caduc. S-au adăugat drept argumente caracterul incomprehensibil al fenomenului⁶¹, universalitatea intenţiei genocidare⁶², ponderea elementului identitar în raport cu alţi factori⁶³, imposibilitatea de a te salva în faţa unei apartenenţe etno-rasiale, rolul unic al ideologiei care susţine ideile abstracte printr-o crimă absolută⁶⁴, caracterul implacabil al proiectului istoric⁶⁵ sau metoda şi condiţiile exterminării⁶⁶.
Consideraţiile amintite dau elementului identitar o relevanţă dominantă. Există fenomene de reverberaţie ale acestei abordări, printre care justificarea colaboraţionismului pe considerente etnice. Într-o prefaţă scrisă pentru un volum de documente privind evreii, Liviu Rotman consideră „exagerate şi răuvoitoare unele comentarii prezentate la Europa Liberă” întrucât îl apreciau pe Moses Rosen drept agent al puterii⁶⁷. Contra-argumentul lui Rotman este că rabinul ar fi făcut „totul pentru a menţine viaţa evreiască în România [...] în paralel cu sprijinirea regimului comunist şi cu introducerea unui stil dictatorial în forurile comunitare evreieşti”.
Un alt fenomen de reverberaţie este condamnarea pe criteriu etnic a naţiunilor ori comunităţilor locale implicate în Holocaust. Ion Holander face din identitatea naţională ori locală a opresorilor o explicaţie cauzală: „Era o parte a populaţiei vieneze care i-a pus, apoi, pe evrei să spele caldarâmul cu periuţele de dinţi, deşi nimeni nu le-a cerut. Aşa ceva nu s-a întâmplat niciunde. […] Dar ura aceasta e ceva specific austriac, sau, mai exact, vienez. Aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla la Innsbruck, de pildă”⁶⁸.
Raportul final elaborat de Comisia „Elie Wiesel” evaluează Holocaustul din Transnistria drept crescând direct din antisemitism, însoţitor constant de-a lungul istoriei româneşti şi chiar o adevărată identitate naţională antisemită, expresie a rădăcinilor româneşti profunde:
Intrinsecă asumării identitare a unicităţii Holocaustului este tratarea comparaţiilor cu alte tragedii colective nu ca eventuală expresie a unei erori intelectuale, ci ca dovadă implicită sau explicită de antisemitism care merită întâmpinată cu indignare. Relevantă a fost ostilitatea cu care a fost întâmpinat volumul coordonat de Stéphane Courtois, Cartea neagră a comunismului care face printre altele această comparaţie: „Înfometarea deliberată a unui copil de kulak ucrainian ca rezultat al foametei cauzată de regimul lui Stalin este egală cu înfometarea unui copil de evreu din ghetoul din Varşovia ca rezultat al foametei determinată de regimul nazist”. În Le Monde, Annette Wieviorka denunţa faptul că Stéphane Courtois propune pur şi simplu să substituim în memoria populară crimele naziste prin crimele comuniste⁷⁰.
Numărul unor astfel de tratări severe a comparaţiei crime naziste-crime comuniste este considerabil. Amintim două luări de poziţie „natale”. Insistând că nu vrea să facă nicio paralelă între anii nazismului şi cei ai comunismului, fostul director al Operei din Viena, Ioan Holander asumă: „Mi se pare suspectă orice persoană care face o paralelă în acest sens⁷¹. În mai multe scrieri ale sale, Leon Volovici califică tranşant pe cei care fac o paralelă între Holocaust şi Gulag drept „antisemiţi”⁷².
Teoria incomparabilităţii are în vedere specificul acţiunilor genocidare în fiecare ţară. Holocaustul este un fenomen integral, cu o dimensiune internaţională, dar are şi o dimensiune naţională. Dacă preocuparea pentru victime este centrală, atunci „cinstirea memoriei celor 75.000 de evrei deportaţi din Franţa nu trebuie deci să facă să uităm zecile de mii de sacrificaţi, printre care […] 90.000 de soldaţi şi ofiţeri dispăruţi în timpul campaniei din mai-iunie 1940, 60.000 de victime civile ale bombardamentelor germane sau ale trupelor aliate, 29.000 de împuşcaţi (ostatici sau făcând parte din Rezistenţă), 50.000 de deportaţi politici, 47.000 de persoane din Alsacia şi Lorena înrolate cu forţa şi dispărute pe frontal de Est, 58.000 de victime ucise din rândurile armatei care au eliberat teritoriul naţional”⁷³.
Suntem în faţa unei abordări etnice a eticii memoriei care are consecinţe asupra politicilor memoriei, cu consecinţe directe asupra abordării negaţionismului, în particular prin norme tip O.U.G. nr. 31/2002 şi Legea nr. 217/2015. Căci dacă Holocaustul „nu este unic” în dimensiunea de Rău care trebuie condamnat peste timpuri, atunci sancţionarea negării Holocaustului, dar nu şi a altor tragedii colective precum democidul comunist este contradictorie şi injustă.
4.4. O etică umanistă a memoriei
Contestarea unicităţii Holocaustului ori refuzul comparării crimelor comuniste cu cele naziste nu înseamnă prin ele însele „etnicizare a eticii şi politicii memoriei”. Devin însă o deteriorare a eticii memoriei atunci când resorturile de adâncime ale contestaţiei sunt motivate naţionalist, etnic, rasial, religios. De altfel, se poate vorbi şi despre o „ideologizare a eticii memoriei”. Ar fi cazul respingerii vehemente a Rezoluţiei Adunării Parlamentare a Consiliului Europei de condamnare a totalitarismului de tip comunist (2006) de către partidele comuniste şi comuniştii fervenţi. Vehemenţa lui Mikis Teodorakis, artist, dar şi militant al Partidului Comunist din Grecia răspunde unei sensibilităţi ideologice, nu pro-semite: „Consiliul Europei a decis să schimbe Istoria. Să o distorsioneze echivalând victimele cu agresorii, eroii cu criminalii, eliberatorii cu cuceritorii şi comuniştii cu naziştii. […] Nu am decât un cuvânt să adresez acestor «domni»: RUŞINE!”⁷⁵
Etnicizării şi ideologizării eticii şi politicii memoriei i se opune o etică şi politică umanistă a memoriei. Atributul „umanist” înseamnă în acest context recunoaşterea dreptului la demnitate umană a oricărei fiinţe, care înseamnă şi empatia pentru suferinţa ei, reverența făcută condiţiei ei de victimă, când există o astfel de situaţie, dreptul ei la reparaţie efectivă sau simbolică. A te afla în „tabăra rea” sau în „tabăra bună” a istoriei nu anulează statutul de fiinţă umană.
Normele societăţilor democratice tratează cu severitate negarea demnităţii condamnaţilor, oricât de grave au fost faptele lor care i-au făcut să ajungă în penitenciar. Or, abordarea etnicistă a memoriei pare să îi facă pe autori insensibili la dramele umane ai celor „condamnaţi (de ei) moral”. Adam Shatz califica cel puţin „bizară” atitudinea lui Nicolas Werth, coautor al Cărţii negre a comunismului, de a fi deplâns soarta armatei lui Andrei Vlasov. Referindu-se la cei 150.000 de soldaţi care s-au alăturat armatei naziste „datorită convingerilor lor antistaliniste” şi care au pierit în parte în Gulag, Shatz comentează: „Este greu să fii afectat, cum spune Werth, pentru închiderea trădătorilor a căror «convingeri antistaliniste» i-au împins să îi îmbrăţişeze pe nazişti”⁷⁶.
Un alt exemplu de insensibilitate motivată de protejare a principiului „Holocaustul este unic” a fost oferit de primirea cărţii lui Iris Chang, The Rape of Nanking: The Forgetten Holocaust of World War II⁷⁷. Volumul documenta valul de cruzimi, de violuri şi de crime în masă care au urmat căderii oraşului chinez Nanking în mâna armatei japoneze, în luna decembrie 1937⁷⁸. Conservatorii şi autorii de dreapta japonezi l-au atacat preluând contestaţiile apărute în America cu privire la „greşeala” doamnei Chang, de a compara violurile urmate de crime din Nanking cu un holocaust. Comentariul lui Jacob Heilbrunn este reprezentativ: „Doamna Chang şi editorul ei se referă la masacru numindu-l Holocaust. Această comparaţie este nefericită întrucât masacrul nu a fost – în ciuda întregii sale orori criminale – o încercare de a anihila întreagă rasă chineză”⁷⁹.
Ororile de la Nanking nu reprezintă un genocid în sensul Convenţiei internaţionale privind prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, iar esenţa Holocaustului este natura lui genocidară. Dar apărarea într-un astfel de context a folosirii cu stricteţe formală a termenului consacrat pentru genocidul evreilor diluează tema principală, manifestarea extremă a cruzimii şi nevoia de a îi dea pregnanţă. Aceasta a fost perspectiva lui Iris Chang: „Într-adevăr, chiar în raport cu cele mai distructive războaie ale istoriei, siluirea oraşului Nanking constituie unele dintre cele mai rele cazuri de crime în masă. […] Siluirea oraşului Nanking ar trebui adusă în amintire nu doar pentru cifra crimelor în masă, ci şi pentru modul plin de cruzime în care mulţi şi-au găsit sfârşitul”⁸⁰.
Astfel de forme de insensibilitate rezultate din etnicizarea eticii memoriei s-au manifestat în susţinerea „legii antilegionare” şi se sprijină în România pe o istorie lungă a refuzării demnităţii umane a legionarilor/ fasciştilor victime ale comunismului. Astfel, Horvath Andor transferă victimelor, sadismul călăilor care au imaginat „Experimentul Piteşti”:
Atitudinea lui Horvath Andor oferă un exemplu extrem a ceea ce constituie fenomenul de dezumanizare a unei întregi categorii de fiinţe. Prin dezumanizare, drepturile şi libertăţile omului îşi pierd relevanţa. Un sistem normativ lipsit de empatia necesară pentru subiecţii vizaţi de reglementări duce în mod curent la excese⁸².
O temă curentă a autorilor „etnicizanţi” este respingerea dreptului legionarilor/ fasciştilor de a beneficia de un proces corect, care va fi discutată într-o secţiune ulterioară. O alta constă în refuzul de a-i vedea pe legionarii/ fasciştii care au suferit în toată perioada comunistă, care au fost ucişi în lupte sau au murit în temniţe, drept victime. Michael Shafir a criticat acordarea prea multor rânduri unor partizani din munţi legionari în Raportul final al Comisiei Prezidenţiale privind dictatura comunistă din România cu argumentul: „între victime, nu toată lumea a fost chiar o victimă” şi „…legionarii şi-au urmat până la capăt credo-ul: moartea, sfânta moarte legionară”⁸³. Această judecată are ca variantă intens dezbătută în ultimii ani, teza că partizanii din munţi legionari nu ar fi fost victime, întrucât ei ar fi luptat pentru a instaura un stat legionar – şi nu pentru înfrângerea comunismului⁸⁴. Frapează şi faptul că simultan, Institutul „Elie Wiesel” recunoaşte dreptul la statutul de victimă şi compasiune comuniştilor care în timpul reprimării lor sigur au acţionat pentru instaurarea statului bolşevic: „Autorii au toate motivele să vadă un pericol în folosirea cu deportat, omorât şi exterminat evrei, pentru că s-au născut evrei, romi, slavi, pentru că erau prizonieri de război sovietici, homosexuali sau comunişti, pentru că aparțineau unor secte religioase are semnificația respingerii înseşi valorilor celor mai generoase ale democraţiei”⁸⁵.
Notăm faptul că etnicizarea eticii şi politicii memoriei este contrară paşilor făcuţi de doctrina internaţională a tratării trecutului comunist. Astăzi, echivalenţa în vinovăţia istorică dintre nazism şi comunist este asumată de rezoluţii ale structurilor politice reprezentative din Consiliul Europei, Uniunea Europeană şi OSCE. În temenii Raportului susţinut de Göran Lindblad în faţa Adunării Parlamentare din anul 2005: „Când analizăm consecinţele implementării ideologiei comuniste, „nu putem ignora similitudinile cu consecinţele implementării unei alte ideologii a secolului XX, mai precis nazismul. Deşi mutual ostile, aceste două regimuri au avut un număr de caracteristici în comun”⁸⁶.
Necesitatea unei viziuni comune a ţărilor UE asupra nazismului şi stalinismului a fost expusă în Rezoluţia Parlamentului European din 2 aprilie 2009: din perspectiva victimelor, „nu contează care regim i-a lipsit de libertate, i-a torturat, i-a ucis sau care a fost motivul”, iar Continentul nu va fi unit „dacă nu reuşeşte să aibă o viziune comună asupra istoriei sale, dacă nu recunoaşte nazismul, stalinismul şi regimurile fasciste şi comuniste ca o moştenire comună”⁸⁷.
Principiului echivalenţei totalitarismelor apare explicit în Rezoluţia Adunării Parlamentare a OSCE din 3 iulie 2009, care „reconfirmă unitatea [statelor OSCE] de a sta unite împotriva tuturor regimurilor totalitare, indiferent de baza lor ideologică […] Atât nazismul, cât şi stalinismul au adus cu ele genocidul, violarea drepturilor şi libertăţilor omului, crime de război şi crime împotriva umanităţii”⁸⁸.
În doctrina juridică, echivalenţa dintre modul în care tratăm crimele naziste şi crimele comuniste rezultă din hotărârile care au tratat imprescriptibilitatea crimelor de genocid şi împotriva umanităţii sau dreptul la condamnare penală a faptelor care, fără să aibă dimensiunea de crime internaţionale, erau contrare chiar şi legislaţiei din sistemul totalitar⁸⁹. Pe urma acestor evoluţii, pare că o etică şi politică umanistă a memoriei îşi va găsi principalul sprijin la nivelul doctrinelor politice şi juridice.
Echivalenţa dintre cele două experienţe ale Răului nu înseamnă că tema comparabilităţii îşi pierde relevanţa. Atunci „când comparaţia este făcută cu scopul de a nega sau cu cel al minimalizării reciproce şi/sau cu cel de a anula ceea ce este inerent unic Holocaustului sau Gulagului, atunci a încetat căutarea similitudinilor şi s-a păşit pe odiosul câmp minat al negării istorice”⁹⁰. Acest mod de a gândi se aplică şi refuzului comparaţiei, când argumentele trivializează cele două drame ale istoriei⁹¹. Pentru o etică umanistă a istoriei, încorporarea ambelor tragedii ca subiect al meditaţiei hrăneşte nuanţele, în loc să le anuleze, cum se susţine repetat.
4.6. Onorabilitatea şi legitimitatea etică în construcţia unei etici a memoriei
Orice construcţie de natura eticii memoriei ridică o problemă de legitimitate. Sensibilitatea opiniei publice faţă de relaţia discursului etic cu ţinuta autorului este confirmată de aducerea în discuţie a faptului că legea a fost susţinută vehement de oameni precum deputatul PSD Ciprian Nica, unul dintre vicepreşedinţii Comisiei Juridice a Camerei, fost informator al Securităţii⁹². Colaborarea acestuia cu Securitatea fusese confirmată cu puţin timp înainte de adoptarea Legii nr. 217/2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie⁹³. Exemplele CNSAS privitoare la notele sale, compromiţătoare, stabileau un „profil moral” aflat în contradicţie cu statutul de persoană care dă lecţii altora. Demnitari cu o asemenea istorie cad şi sub prezumţia că deciziile lor sunt menite să legitimeze propria lor condiţie, de oameni care au servit instituţii, precum Securitatea, motivând activitatea represivă a acestora, între altele, împotriva legionarilor.
Actorii cheie ai iniţierii şi promovării Legii nr. 217/2015 sunt cercetători şi militanţi angajați în lupta împotriva antisemitismului, implicaţi în activităţile Institutului „Elie Wiesel”. La întrevederea desfăşurată la Palatul Cotroceni, pe 27 mai 2015 dintre directorul general al Institutului „Elie Wiesel”, delegaţia Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington⁹⁴şi Preşedintele Klaus Iohannis, s-a făcut referire la „rolul luptei împotriva antisemitismului şi xenofobiei, printr-o serie de măsuri legislative şi prin supravegherea permanentă a situaţiilor în care se încearcă reabilitarea persoanelor care au susţinut regimul legionar şi atrocităţile comise împotriva populaţiei evreieşti”⁹⁵. Trimiterea la proiectul care urma să fie adoptat de Parlament şi apoi ratificat de Preşedintele României este evidentă.
Iniţierea de proiecte, mobilizarea oamenilor şi instituţiilor în promovarea prin lege a unor programe ţine de natura vieţii politice, cu atât mai de aşteptat când mizele sunt valori şi reguli de natură civică şi etică, dar nepopulare. În plus, prin Hotărârea nr. 1066/2014 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 902/2005 privind înfiinţarea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”⁹⁶, instituţiei i-a fost acordată posibilitatea de a iniţia proiecte de acte normative legate de domeniul propriu de activitate, prin Secretariatul General al Guvernului, sau de a le aviza [art. 2 lit. k)].
De ce Institutul „Elie Wiesel” nu a exercitat această competenţă, propunând el, prin intermediul Secretariatului General al Guvernului, proiectul Legii nr. 217/2015? Consiliul ştiinţific al instituţiei a încercat să nege evidenţa implicării Institutului, dar declaraţia este contrazisă de celelalte informaţii avute la dispoziţie şi de altfel, nu oferă niciun argument contrariu⁹⁷. Un motiv este sugerat de opinia Guvernului, care a dorit amendarea substanţială a textului iniţial. Membrii Institutului „Elie Wiesel” par să fi insistat asupra prevederilor dorite, iar preluarea acestora de un număr de parlamentari a fost o soluţie simplă.
Marea problemă de legitimitate constă în cine sunt reperele şi actorii Institutului „Elie Wiesel”. Colegiul de onoare al Institutului include personalităţi precum Sorin Iulian, Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Sorin Iulian a fost ofiţer de securitate, a ieşit la pensie cu gradul de colonel⁹⁸. Timp de decenii a fost secretar general al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti şi o perioadă, preşedintele ei⁹⁹.
Poziţia ocupată de Ion Iliescu în fruntea Partidului Comunist şi gravele lui responsabilităţi după 1990 pentru incitările etnice şi mineriade sunt prea binecunoscute pentru a aduce aici detalii. Fostul preşedinte Traian Băsescu a ocupat de asemenea funcţii speciale în vechiul regim, precum poziţia de reprezentant al Navrom la Anvers. Prezenţa a doi membri ai sistemului represiv al regimului comunist în Colegiul de onoare al Institutului „Elie Wiesel”, includerea unui al treilea om politic, puţin credibil, nu sunt compatibile cu standardele de onorabilitate şi legitimitate pe care le presupune etica memoriei. Este o surpriză faptul că statutul lor în cadrul institutului nu a fost considerat de către opinia publică românească drept un afront.
O persoană cheie al politicilor Institutului „Elie Wiesel” este Radu Ioanid. Încă de la începutul anilor 1990, Radu Ioanid a intoxicat lumea academică internaţională punând eticheta de antisemit pe adversarii regimului anti-democratic de la Bucureşti¹⁰⁰. Va continua să discrediteze disidenţa din anii 1970-1980 prin texte care distorsionau faptele. Manipularea de către el a opiniei publice prin prezentarea disidentului Mihai Botez drept colaborator al Securităţii afectează credibilitatea Consiliului ştiinţific al Institutului¹⁰¹.
În sfârşit, Alexandru Florian, persoana care conduce politica Institutului „Elie Wiesel” a fost un activ promotor al ideologiei comuniste. Încă din anii 1970, directorul Alexandru Florian făcea propagandă tezelor lui Nicolae Ceauşescu, citate sistematic în publicaţiile sale, şi a promovat poncifele regimului: „Proletariatul avea misiunea istorică de a se elibera pe sine şi de a conduce la eliberare toate clasele şi forţele asuprite”, comunismul reprezenta „chintesenţa cunoaşterii, rodul marilor cuceriri ale ştiinţei şi culturii, rezultatul acumulării şi sintetizării a tot ceea ce a creat mai de preţ mintea omului etc.”¹⁰². Construcţia socialistă şi comunistă s-ar fi întemeiat „consecvent pe ştiinţă, pe cunoaştere şi informare”. Ea respingea „orice formă de disimulare a realităţii, orice gândire scolastică şi interpretare mistică”¹⁰³.
Ateismul marxist, cel care pusese o presiune sistematică şi asupra comunităţii mozaice din România, era văzut de Florian drept „o dimensiune a concepţiei filozofice şi acţiunii revoluţionare a proletariatului, a construcţiei comuniste…”. Florian susţinea nu doar înlăturarea religiei din viaţa socială, ci şi felul în care programa acest scop marxismul. „În politica sa faţă de religie partidul nostru pleacă de la teoria marxistă şi de la situaţia practică reală a construcţiei socialiste”. Înlăturarea practică a rădăcinilor sociale a religiei „reprezintă o sarcină istorică fundamentală” a construcţiei socialiste. „Lupta împotriva religiei este concepută ca parte a procesului de înlăturare a puterii politice burgheze, a desfiinţării relaţiilor de exploatare, de instaurare a puterii politice a proletariatului…”¹⁰⁴.
V. Alte teme: noţiunile şi ideile „legii antilegionare”
5.1. A fost Mişcarea Legionară, fascistă?
În domeniul de cercetare al doctrinelor politice, legionarismul a fost/este o formă de fascism, adică, un ultranaţionalism obsedat de puritatea naţiei, cu observaţia că „fasciştii s-au remarcat mai curând prin permanenta critică, respingere şi dorinţă de răsturnare a ordinii sociale decât prin propunerea unei ideologii proprii”¹⁰⁵. De altfel, legionarii, cuziştii şi alţi ultranaţionalişti şi-au asumat ei însuşi identitatea fascistă pentru a se prezenta în cadrul amplei mobilizări profasciste europene, la modă atunci. Unii apărători ai Mişcării Legionare insistă asupra dimensiunii religioase a legionarismului. Din acest motiv, consideră ei, Mişcarea nu poate fi asociată cu fascismul mussolinian sau nazismul. Or, specificul ortodoxiei, româneşti sau sârbe, ruseşti, greceşti etc. este natura ei naţionalistă. Naţionalismul ortodox nu a diluat elementul fascist, ci l-a hrănit, prin caracterul ei exclusivist. Ca să dăm un exemplu, Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mai vocali promotori ai naţionalismului românesc a fost simultan unul dintre cei mai antisemiţi oameni ai Bisericii. Măsura acestei afirmaţii o putem aprecia dintr-un editorial al său din 1938, moment al istoriei când titlul ales suna extrem de sumbru: „Necesitatea soluţionării problemei evreiești”. Cităm:
Specificul fascismului/legionarismului românesc, ca ortodoxism care accepta ritualuri contrare canoanelor, precum cultul morţii, explică centrarea lui pe un violent exclusivism religios. Antisemitismul este o trăsătură importantă a ortodoxiei şi a legionarismului interbelice, dar judecata retrospectivă lasă în urmă atitudinea generală de excludere a sectelor, a greco-catolicilor şi a altor grupări religioase, pentru care făceau front comun BOR şi legionarii.
În cazul evreilor se adăuga o specificitate socio-economică: 2,5% din evrei erau cârciumari şi 21,1% erau comercianţi, proporţii neegalate de o altă comunitate, ceea ce asocia profilului etno-cultural o identitate economică. Fiind politică, Mişcarea Legionară a lucrat intens şi pe dimensiunea socială, populară. O trecere în revistă a publicaţiilor ortodoxe interbelice demonstrează că referirile agresive la evrei sunt, pe ansamblul lor, de ordinul sutelor¹⁰⁷. Atacurile la adresa minorităţilor religioase ating însă o cifră de ordinul miilor. În cadrul proiectului de epurare confesională a BOR, antisemitismul era o temă secundă, ea a devenit centrală la formaţiuni precum Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, Partidul Totul pentru Ţară.
Este de avut în vedere, în acelaşi timp, că în cuprinsul legii, termenii fascism şi legionarism nu se referă numai la mişcări concrete implicate în dezastrele din perioada 1920-1945, ci şi la corespondente ale lor cărora li se pun astăzi aceste etichete, eventual sub forma „neofascismului” şi „neolegionarismului”. Magistraţii vor avea de întâmpinat tentaţia de a diversifica aplicarea etichetelor „neofascisteşti” şi „neolegionare” prin includerea unor organizaţii naţionaliste şi conservatoare care nu urmează patternul violenţei, dar permit analogii cu gruparea diversă a „fascismelor istorice”.
5.2. A fost Mişcarea Legionară o organizaţie contrară valorilor civilizaţiei?
Folosim sintagma „organizaţie contrară valorilor civilizaţiei”, întrucât ea a făcut carieră în dreptul internaţional în formularea: „principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”. Sintagma are în vedere faptul că anumite crime sunt de o asemenea gravitate, încât inexistenţa unei legi care să fi prevăzut condamnarea lor ca delicte nu are de ce să împiedice aducerea prezumtivilor vinovaţi în faţa instanţelor de judecată şi pedepsirea lor, dacă vina a fost stabilită, chiar peste decenii¹⁰⁸. Din aceeaşi perspectivă, argumentul că Mişcarea Legionară nu a fost judecată la Nűrnberg, asupra căruia insistă formaţiunea lui Şerban Suru, este lipsit de relevanţă.
Spicuim câteva fapte istorice care nu sunt subiect de controverse, începând cu impunerea de către Corneliu Zelea Codreanu a eliminării evreilor din organizaţiile studenţeşti, la primul congres al studenţilor din România Mare (Cluj, luna septembrie 1920). În timp, studenţii evrei au devenit ţinta atacurilor simpatizanţilor lui Zelea Codreanu, violenţele s-au extins şi s-au agravat. Presiunea antisemitismului a ajuns să erodeze principiile statului democratic bazat pe egalitatea între cetăţeni, proiect al clasei politice după formarea României Mari. În faţa acestei ameninţări, primul ministru Ion G. Duca a trimis la închisoare mii de membri ai Gărzii de Fier. A fost ucis de un escadron de legionari. A urmat reprimarea membrilor Gărzii.
Începând cu anul 1934, guvernul Tătărăscu (care a adoptat câteva legi de impunere a unui anumit procent de români în instituţiile economice), guvernul Octavian Goga, numit premier în luna decembrie 1937, cu măsurile şi decretele-legi cu conţinut antisemit, în final instalarea dictaturii regale în luna februarie 1938 au reprezentat (şi) o încercare de a opri ascensiunea politică a Gărzii de Fier, mai antisemită decât oricare alte formaţiuni, şi mai ameninţătoare, sursă de instabilitate politică şi socială. Ideologia guvernelor din perioada 1937-1940 a fost explicit naţionalistă, antisemitismul a devenit o componentă a naţionalismului de stat, guvernele au redus standardele democraţiei şi pentru că au avut de înfruntat antisemitismul violent al Gărzii de Fier. Primul ministru Armand Călinescu, care a aplicat măsuri antilegionare, a fost asasinat în septembrie 1939. Într-o spirală a violenţei, Guvernul a arestat membri ai Gărzii de Fier şi a reprimat manifestările legionare.
Luarea puterii de către legionari şi instalarea guvernului naţional-legionar la 24 septembrie 1940 a fost urmarea proiectului lor politic iniţiat cu aproape două decenii în urmă. Până la înfrângerea rebeliunii legionare, la 14 februarie 1941, evreii au fost lăsaţi fără apărare: cei care-i urau, sau doreau să le fure bunurile, oameni simpli sau funcţionari publici au putut să-i vâneze având practic impunitate. Peste tot în ţară, mii de evreii au căzut pradă acţiunilor anarhice: unii au fost bătuţi, alţii au fost deposedaţi de bunuri, le-a fost restrâns dreptul de locuire şi de mişcare, au dispărut fără să mai fie găsiţi, le-au fost omorâţi copiii. Guvernul intervenea uneori, când apelurile se repetau, dar nu-i pedepsea pe vinovaţi. Documentele de arhivă care probează evenimentele abundă¹⁰⁹.
Holocaustul este opera mareşalului Ion Antonescu şi a Cabinetului său. Dar până la preluarea puterii de către el şi ulterior, când puteau acţiona independent, un număr substanţial de legionari au acţionat contrar „principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”, în logica ideologiei politice promovate de teoreticienii şi liderii Mişcării. Responsabilităţile rămân însă individuale, deşi simpla asociere la o organizaţie, autoarea unor crime, poate fi şi ea incriminată. Doar că Mişcare Legionară a fost o organizaţie de masă. În anul 1938, 1,79% dintre etnicii români erau membri ai Mişcării Legionare, mai mult decât aveau fasciştii italieni (1%) şi germani (1,3%) înainte de luarea puterii. La alegerile din 1937, partidul Totul pentru Ţară a lui Zelea Codreanu a primit 15,58% din voturi – a treia formaţiune din ţară¹¹⁰. Ca şi în cazul comuniştilor, când au devenit numeroşi, motivaţiile şi implicarea individuală a legionarilor au variat considerabil¹¹¹.
5.3. Definirea „Holocaustului în România”
O noutate cu scopuri „practice” a „legii antilegionare” a fost introducerea unei definiţii a Holocaustului: „prin holocaust pe teritoriul României se înţelege persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor şi a rromilor, sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944”¹¹². Anterior, în Raportul final, Comisia „Elie Wiesel” a anunţat că foloseşte „definiţia Holocaustului […] formulată de Muzeul Memorial al Holocaustului din capitala Statelor Unite¹¹³. Aceasta identifică Holocaustul cu „persecuţia şi uciderea sistematică, având un caracter birocratic, susţinută de stat, a şase milioane de evrei, de către regimul nazist şi colaboratorii săi”¹¹⁴şi indică drept punct de pornire a Holocaustului anul 1933. Prezentarea Holocaustului (Shoah) de Memorialul Yad Vashem (Ierusalem) este în esenţă aceeaşi: ansamblul acţiunilor antievreieşti desfăşurate de către regimul nazist între anii 1933 şi 1945, de la deposedarea evreilor germani de statutul lor juridic şi economic în anii 1930, la segregarea şi înfometarea în diversele ţări ocupate de Germania, uciderea a aproape şase milioane de evrei în Europa¹¹⁵. Noţiunea are ca subiect comunitatea evreiască. În ultimii ani a existat o presiune politică, dar motivată şi conceptual, de a include în sfera Holocaustului şi uciderea romilor. Urmărind evoluţia termenului spre un sens mai cuprinzător, astăzi dicţionarele Merriam-Webster, Oxford ş.a. indică drept prim sens uciderea în masă a şase milioane de evrei de regimul nazist, şi unul secund, ca uciderea în masă a oamenilor, în special evrei.
În proiectul iniţial al Legii nr. 217/2015, victimele Holocaustului erau tot numai evreii, dar forma finală i-a inclus şi pe romi. Perioada 1933-1945 a fost redusă la perioada 1940-1944. Revenim cu observaţia că o astfel de definiţie acoperă acte prin natura lor etică şi juridică distincte: unele precum discriminarea, represiunea şi uciderea sunt forme de represiune, altele au natură genocidară¹¹⁶. Or, amestecarea unor fapte cu statut distinct în dreptul internaţional este generatoare de dificultăţi în luarea unor decizii juridice, când există astfel de norme.
Susţinem folosirea termenului „Holocaust” ca echivalent cu „genocidul” practicat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, deci actele comise cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, comunităţi etnice, rasiale, naţionale sau religioase, în sensul Convenţiei internaţionale privind prevenirea şi sancţionarea crimei de genocid. Dacă esenţa „Holocaustului” este „genocidul”, atunci începutul Holocaustului românesc ar fi marcat de pogromul de la Iaşi, din 27 iunie 1941, ori de iniţierea deportărilor masive, la 9 octombrie 1941, şi durează până în anul 1943¹¹⁷.
5.4. Cât de grav este astăzi antisemitismul în România?
Promotorii „legii antilegionare” au motivat demersul lor prin recrudescenţa antisemitismului, mulţi contestatari au negat existenţa unui fenomen antisemitic. Ultimii au obţinut, pentru a-şi susţine afirmaţia, declaraţiile unor evrei: „Eu am avut sediu aici şapte ani, vin aici în România, merg îmbrăcat aşa, ca evreu (ortodox). Niciodată nu am văzut antisemitism! Am făcut prima ieşire de Tora în stradă de la Război! Nu am văzut niciodată antisemitism în România. Jos pălăria! Ei, (cei de la) comunitatea evreiască spun că e antisemitism, pentru că ei vor să fie antisemitism, pentru că antisemitismul ăsta le aduce bani”¹¹⁸.
Studiile privind atitudinea din societatea românească faţă de grupări distinse prin diferite criterii nu sunt foarte elaborate – cercetări ample care să combine analizele cantitative şi calitative încă lipsesc – însă sunt suficiente pentru a oferi o imagine globală. Sondajul IRES (reprezentativ) din anul 2013, indică faptul că 48% dintre respondenţi resping ideea de a avea un rom coleg de muncă, faţă de 41% care i-ar accepta prezenţa¹¹⁹. În cazul maghiarilor, proporţia este de 44% la 46%, iar a evreilor, 43% la 47%. Pentru o comparaţie, 51% dintre persoanele întrebate resping prezenţa la locul de muncă a unei persoane de altă orientare sexuală, faţă de 34%, care şi-ar da acordul.
La nivelul tinerei generaţii, situaţia toleranţei nu arată mai bine, din contră. Un studiu acoperitor publicat în anul 2011, indica următoarea ierarhie a indicatorilor de respingere¹²⁰:
Interesant că o cercetare care folosise aceeaşi indicatori în anul 2008 privitoare la (in)toleranţa adulţilor indica o variaţie a atitudinilor aproape paralelă, dar scorurile adulţilor erau cu circa 20% mai mici. Faptul că tânăra generaţie este mai intolerantă decât părinţii demonstrează cât de necesară este definirea unor politici publice în materie.
Din cele câteva referinţe folosite, care se regăsesc în mare şi în alte cercetări credibile, rezultă că în România există, probat, un anumit grad de antisemitism. Este însă minoritar, mai slab decât în cazul antimaghiarismului şi cu mult mai diluat decât atitudinea faţă de romi şi persoanele de altă orientare sexuală. Totuşi, mesajele care se transmit de persoane şi organizaţii care se manifestă militant pe această temă sunt mai radicale. Astfel, în Raportul de Monitorizare 2009-2014 al MCA România, se susţine că „antisemitismul în România rămâne la nivel alarmant şi crescând”. Afirmaţia nu este susţinută de evoluţia sondajelor/barometrelor de opinie, din ultimii 15 ani, pe acest subiect.
Un alt aspect de avut în vedere este diferenţa dintre „intoleranţa opiniei”, în evaluare statistică, şi pericolele asociate acesteia. Un fapt care subliniază necesitatea unei astfel de distincţii este vulnerabilitatea minorităţilor religioase. Deşi, sondajele ar indica faptul că în România aversiunea faţă de o altă religie este mult mai scăzută decât în cazul altor identităţi (cea mai scăzută în raport cu alte categorii de minorităţi conform studiului din 2011), totuşi violentarea unor persoane pe motivul apartenenţei lor religioase a fost un fenomen constant al perioadei postcomuniste. Atitudini adverse se pot verifica cu privire la comportamentul autorităţilor faţă de romi şi maghiari¹²¹. Nu cunoaştem să existe atitudini adverse ale autorităţilor faţă de evrei. Specificul problematicii antisemite, la noi, în raport cu tema mai generală a manifestărilor şovine, rasiste, xenofobe etc. şi a mijloacelor de combatere a lor constă în negarea genocidului împotriva evreilor. Este, ca urmare, parte a unei problematici de etică a memoriei.
5.5. Cât de periculos este astăzi legionarismul/ neolegionarismul?
O problemă implicită a Legii nr. 217/2015 este măsura în care ea prezumă că astăzi există un real pericol legionar, sau neo-legionar¹²². Raportul MCA România, perioada 2009-2014 identifică mai multe organizaţii antisemite, unele legionare (Partidul „Totul pentru Ţară”, Legiunea Arhanghelul Mihai – Garda de Fier, Noua Dreaptă) dar şi organizaţii ultra-naţionaliste precum Naţionaliştii Autonomi din Timişoara, Garda Maghiară – Batalionul „Albert Wass”, Asociaţia pentru Şcoala „Wass Albert”, „Plutonul Secuiesc” care nu sunt de filiaţie legionară. În fruntea personalităţilor care au promovat antisemitismul în România se află Ion Coja şi Corneliu Vadim Tudor, care nu au nici ei o astfel de filiaţie, situaţie valabilă şi în cazul celei mai mari părţi a incidentelor antisemite documentate în Raportul MCA România 2009-2014. Comună în toate aceste manifestări este identitatea lor ideologică – tipologia dreptei radicale.
O metodă sistematică care să dea seamă de fenomenul dreptei radicale în România este analiza resurselor acestor manifestări¹²³. Dintr-o astfel de perspectivă, harta a ceea afectează ethosul democratic din România ar putea să surprindă. O resursă cheie a organizaţiilor ultra-naţionaliste înfiinţate la începutul anului 1990 au fost structurile fostei poliţii politice a regimului comunist care au pus în valoare capitalul discursiv al naţional-comunismului ceauşist¹²⁴. Experienţa lor în materie de intoxicare şi manipulare a populaţiei pe chestiuni identitare a fost folosită în crearea tensiunilor inter-etnice de la Târgu Mureş din martie 1990 şi manipulările antimaghiare ulterioare. Primul Director al SRI, Virgil Măgureanu a fost implicat în înfiinţarea Vetrei Româneşti din care a rezultat Partidul Uniunii Naţionale a Românilor (PUNR). Rapoartele SRI au urmărit incitări împotriva unor minorităţi etnice sau religioase¹²⁵. Fosta Securitate a contat şi în formarea celui mai important actor politic antisemit din România: Partidul România Mare (PRM)¹²⁶.
Aceste tip de resurse¹²⁷ a evoluat în timp. Liderul PRM a decedat, SRI s-a distanţat de o parte din filozofia sa iniţială – dar nu în totalitate, cum o arată manipularea cu substrat antimaghiar de la 1 decembrie 2015¹²⁸. Alte au apărut în contextele specifice anilor 2000. Mişcările anti-avort şi împotriva drepturilor homosexualilor sunt predominant religioase, printre ele: Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi din România, Asociaţia Darul Vieţii (Timişoara), Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita din România, Fundaţia Pro Vita Medica (Timişoara), Alianţa Familiilor din România, Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”, CARITAS Bucureşti, Liga Tineretului Creştin Ortodox din România şi multe altele¹²⁹. Dar cea mai importantă sursă-actant al dreptei radicale este, conform cercetărilor, Biserica Ortodoxă Română¹³⁰.
Resurse cu mare inerţie în timp sunt „resursele-pasive”, cum ar fi anumite categorii de tradiţii, între care şi tradiţia legionară. Dar factorii cei mai relevanţi pe termen lung sunt combinaţiile de actanţi şi ideologii pasive¹³¹. Internetul şi tipul de educaţie religioasă practicată în România reprezintă exemplele cheie. Aportul fenomenului forumurilor şi blogurilor la ideologia de tip dreaptă radicală înseamnă mai mult decât „forma de exprimare” a persoanelor ori organizaţiilor care îşi asumă deschis statutul de dreaptă radicală. Astfel se produce multiplicarea-contaminarea şi dezumanizarea discursului public la un nivel de neatins nici în perioada de forţă deţinută de ultranaţionalism în România¹³². Amploarea şi varietatea acţiunilor în sensul de-modernizării societăţii româneşti sub presiunea unei ideologii de tip dreaptă radicală are nevoie de politici dimensionate pe măsura lor. Accentul pus pe actorii legionari/neolegionari, care niciodată nu au reuşit să influenţeze în vreun fel agenda publică, aşa cum au putut alţi actori din categoria dreptei radicale, şi în primul rând Biserica Ortodoxă Română, îngreunează adoptarea politicilor publice adecvate, şi deci eficace.
VI. Alte teme: relegitimarea Tribunalelor poporului
Unul din punctele cheie ale Legii nr. 217/2015 este şi precizarea a ceea ce urmează să înţelegem în contextul acestui act normativ prin genocid, crime contra umanităţii şi crime derăzboi: cum este firesc, termenii denumesc infracţiunile cu acest nume definite în dreptul internaţional, în Statutul Curţii Penale Internaţionale, Carta Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945 „şi recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Curţii Penale Internaţionale, a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda sau a oricărui altui tribunal penal internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a căror competenţă este recunoscută de statul român” [art. 6 alin. (2)]. În particular, această definiţie lucrează în legătură cu obligaţia de a se interzice: „ridicarea sau menţinerea în locuri publice […] a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative, referitoare la persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor de genocid contra umanităţii şi de crime de război” (art. 12).
6.1. Intenţia de legitimare a condamnărilor hotărâte la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial
„Legea antilegionară” încearcă să elimine controversele apărute după adoptarea O.U.G. nr. 31/2002 prin identificarea fără echivoc a vinovaţilor pentru crimele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Un efect imediat, puternic vizibil, al ordonanţei de urgenţă adoptate în 2002 a fost scoaterea din spaţiul public a statuilor ori a plăcuţelor, deloc puţine, care-l comemorau pe mareşalul Ion Antonescu¹³³. În anul 2009, Primăria sectorului 2 îi ridicase lui Mircea Vulcănescu o statuie pentru care fuseseră primite avizele necesare de la Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniul Naţional şi al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi din România. În luna martie 2014, Institutul „Elie Wiesel”, sub semnătura directorului său, Alexandru Florian ceruse Primăriei în cauză scoaterea statuii, motivând faptul că Mircea Vulcănescu fusese condamnat în anul 1946 pentru „crime de război şi militantism în favoarea hitlerismului sau fascismului şi permițând intrarea trupelor germane pe teritoriul ţării”. Acuzele erau legate de prezenţa lui Vulcănescu, ca Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanţe, în guvernul Ion Antonescu, între 27 ianuarie 1941 - 23 august 1944, perioadă în care s-a desfăşurat genocidul transnistrean contra evreilor.
Una dintre cele mai problematice asumpţii ale filozofiei care a stat la baza Legii nr. 217/2015 este că hotărârile Tribunalelor poporului trebuie considerate legitime şi constituie surse de autoritate pentru politicile publice privitoare la tratarea trecutului fascist. „Neregulile” ce li se pot reproşa ar fi marginale în raport cu valoarea lor juridică, nesemnificative din punctul de vedere al justiţiei istorice, irelevante uman.
Pentru cercetătorii perioadei, activitatea Tribunalelor poporului care au funcţionat în tot spaţiul ocupat de către trupele sovietice au natura unor manifestări de răzbunare, nu de dreptate. În 1945, la Budapesta aflată sub asediul trupelor sovietico-române, legea şi dreptatea „nu existau nicăieri, dar tribunalele populare funcţionau deja, iar execuţiile politice asigurau distracţia zilnică a unei gloate fără ocupaţie, ca în Roma de pe vremea lui Caligula”¹³⁴. Era de la sine înţeles că acuzaţii vor fi executaţi. Justiţia populară însemna că rezultatul proceselor se ştia de la început: „Un expert maghiar în drept a descris limpede scopul real al proceselor populare. Nu era vorba de încercarea de a-i pedepsi pe autorii crimelor de război pentru «simple încălcări ale legii», ci «de a-i face să ispăşească greşelile politice comise»”. Dacă hotărârile dădeau impresia de indulgenţă, ceea ce se întâmpla mai ales în cazul judecătorilor profesionişti, atunci intervenea presa comunistă ca să le amintească faptul că aceştia „au uitat cu totul că sunt judecători în numele poporului. Poporul nu se joacă cu documente, nu caută circumstanţe atenuante pentru criminalii de război, ci reclamă pedepse”¹³⁵.
Nu doar teritoriile ocupate de sovietici au recurs la falsa justiţie¹³⁶. În Grecia, şi comuniştii, şi anticomuniştii au făcut abuz de procese dându-le un scop politic. În zonele controlate de Armata de Eliberare Populară, tribunalele susţineau efortul de înfiinţare a unui stat socialist: „Multe persoane au fost executate după un proces grăbit, sau uneori chiar fără proces, de luptătorii de gherilă”¹³⁷.
Şi cele întâmplate sub autoritatea trupelor occidentale au pus în discuţie standardele tradiţionale ale proceselor corecte¹³⁸. Dar „cel puţin la Nűrnberg legea a fost luată în serios”¹³⁹.
Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România conţine observaţii nuanţate cu privire la cele două Tribunale ale Poporului care au funcţionat până la 28 iunie 1946, din Bucureşti şi din Cluj¹⁴⁰. Comisia confirmă faptul că „Uniunea Sovietică a avut o influenţă serioasă asupra echităţii procesului, iar unele dintre rechizitorii au avut puţin în comun cu faptele reale”¹⁴¹. Utilizarea politică a proceselor, subliniată de Ian Buruma în cartea citată mai sus, este regăsită în evenimentele din România. Procesele au fost utilizate pentru discreditarea liderilor naţionali ai partidelor istorice, prezentarea acestora ca promotori ai fascismului, apărători ai „intereselor capitaliştilor şi boierilor”¹⁴².
Pedepsirea criminalilor de război a fost, în parte, rezultatul presiunii exercitate de URSS şi de forţele de ocupaţie sovietice, încât „mulţi români au văzut aceste procese ca fiind un act antinaţional, o încercare a străinilor şi a ajutoarelor lor locale de a se răzbuna pe soldaţii români care, conform acestei percepţii, şi-au dat viaţa pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei. Tragedia evreilor, fie că s-a întâmplat în România, fie în teritoriile aflate sub administraţie românească, devenea, în acest context, secundară, şi în multe cazuri nici nu a fost principalul punct de discuţie”¹⁴³.
În ciuda observaţiilor de substanţă enunţate, concluzia Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România este că:
A asocia Uniunea Sovietică stalinistă implicată în procesele de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial cu „valorile şi principiile specifice păcii şi umanismului” compromite „gândirea” acestei secţiuni a Raportului final. Pericolul ca negaţioniştii de astăzi să invoce deformarea actului de justiţie de către Tribunalele poporului în scopul exonerării criminalilor responsabili pentru genocidul evreilor şi romilor, sau a diluării responsabilităților este şi el real. Avem însă de contestat abuzul de interpretare, şi nu respectul pentru judecata istorică şi juridică rezonabile¹⁴⁴.
6.2. Filozofia CEDO de tratare a condamnărilor de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
Mircea Vulcănescu este considerat una dintre personalităţile intelectuale, democratice, ale perioadei interbelice. A fost apropiat de cercurile şi publicaţiile ortodoxiste şi autohtoniste, dar a respins explicit violenţa, fanatismul, supunerea oarbă faţă de conducător, disciplina militară şi eshatologia tipice Mişcării Legionare¹⁴⁵. Sacrificiul făcut pentru a salva un coleg de detenţie (s-a aşezat pe cimentul umed al celulei pentru a „fi saltea” unui mai tânăr co-deţinut, bolnav, prăbuşit din cauza epuizării) constituie una dintre cele mai tulburătoare istorii ale manifestării umanităţii în sistemul concentraţionar comunist.
Cerinţa Institutului Wiesel, de a i se nega lui Vulcănescu dreptul la demnitatea publică a stârnit reacţii publice, pentru mulţi ea constituind un afront faţă de respectul datorat acestei victime a comunismului. La 24 aprilie 2014, Primăria a răspuns Institutului Wiesel, refuzând solicitarea cu argumentul obţinerii avizelor impuse prin lege. Articolele 6 şi 12 ale Legii 217/2015 pregătite la iniţiativa Institutului Wiesel erau menite să închidă pentru totdeauna controversele în cazuri precum Mircea Vulcănescu.
Am arătat că Tribunalele poporului nu au respectat cerinţele elementare ale unui proces corect. Acest fapt nu exclude în niciun caz eventualitatea ca persoanele judecate să fie responsabile pentru crime de război şi împotriva umanităţii, ori unele mai puţin grave dar care le fac incompatibile cu comemorarea lor publică. Graţie cercetării sistematice efectuate de Institutul Wiesel pe acest subiect avem o enumerare a responsabilităţilor care ar putea fi puse pe umerii lui Mircea Vulcănescu: comentariile sale în cadrul şedinţelor guvernului răspunzând pozitiv solicitărilor de a se lua măsuri contra evreilor; faptul că nu a protestat împotriva acestor luări de poziţii, situaţii confirmate de stenogramele şedinţelor de guvern sau ale Consiliului de Cabinet unde s-au discutat acţiuni represive împotriva evreilor. Iată exemple¹⁴⁶:
Şedinţa de guvern din 20 martie 1941 în care s-a dezbătut un proiect de lege privind exproprierea bunurilor evreieşti; intervenţia lui Mircea Vulcănescu: „Noi vom crea prezumţii obiective, prin care vom arăta cine trebuie să facă această dovadă [de evreu]… Ca să se evite abuzurile, trebuie ca să se spună pe ce bază considerăm noi că o anumită persoană este evreu”; „dacă adoptăm sistemul rigid al licitaţiunii, adică cine dă cel mai bun preţ acela ia bunul, atunci românii noştri sunt înlăturaţi”.
Şedinţa Consiliului Economic din 8 mai 1941 privind stabilirea rolului şi locului comisarilor de românizare în întreprinderile evreieşti; intervenţia lui Mircea Vulcănescu privind comisarii de românizare care „să fie substituiţi patronilor evrei care au fost condamnaţi pentru crima de sabotaj. Suntem în următoarea alternativă... sau cădem în primejdia ca aceşti comisari să fie stipendiaţii patronilor şi tovarăşi de bandă sau ajungem la cealaltă primejdie, ca ei să fie organe poliţiste de terorizare a întreprinderii respective”¹⁴⁷.
La şedinţa de guvern din 5 august 1941, când s-a discutat introducerea semnului distinctiv pentru evrei, Vulcănescu nu a luat cuvântul ca să se opună acestei măsuri. Nu a făcut-o nici la şedinţa de guvern din 6 septembrie 1941, unde Antonescu a afirmat: „…Lăsând la o parte faptul că, din punct de vedere şi al onoarei, şi chiar militar, era exclus să lăsăm pe germani singuri, dar dvs. nu trebuie să uitaţi că această nenorocită ţară are multe revendicări de făcut de la ruşi şi în special tezaurul de la Moscova… aşa cum lupt eu acum ca să curăţ de jidani şi de slavi Basarabia şi Bucovina”.
Acceptând să facă parte din guvernul responsabil pentru Holocaustul transnistrean, Mircea Vulcănescu poartă pe umerii lui, indiscutabil, o pată umană şi politică. Însă, poziţia de Subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe nu permitea să ia decizii sau să contribuie decisiv la hotărârile antisemite ale guvernului. Exemplele găsite de Alexandru Florian arată, tocmai, că activitatea lui Mircea Vulcănescu se reducea la darea unor explicaţii şi sugestii tehnice privind hotărârile luate de alţii. Intervenţiile sale par legate mai curând de preocuparea de a asigura coerenţă şi evitarea abuzurilor. Contrar intenţiei, „probatoriul” Institutului Wiesel nu face decât să demonstreze injusteţea condamnării lui Vulcănescu la cei opt ani de temniţă grea, lipsa de legătură dintre pedeapsă şi fapte imputabile.
În întâmpinarea acuzaţiei de „hitlerism sau fascism” adusă lui Vulcănescu la proces, directorul Institutului „Elie Wiesel” propune următorul raţionament: din faptul că atunci când i-a solicitat să clarifice sursele de plată a veniturilor pentru funcţionarii din Ministerul Propagandei Naţionale, Mihai Antonescu i s-a adresat cu formularea: „D-le Vulcănescu, dvs. sunteţi un cărturar, un om de gândire, nu numai un ministru în funcţiune, funcţionar, şi vă puteţi da seama că plăţile salariilor au şi ele spiritualitatea lor, ierarhia lor morală”, ar rezulta că Mircea Vulcănescu s-a implicat în problema evreiască nu numai ca funcţionar, ci şi ca un cărturar care „a aderat şi a susţinut spiritual şi moral antisemitismul guvernării”¹⁴⁸. Lipsa de consistenţă a unei astfel de inferenţe este evidentă.
Dintr-o perspectivă de drept şi, de asemenea, politică, dar nu şi ca problematică etică, „cazul Vulcănescu” are asemănări cu „cazul Albert Wass”, scriitor maghiar foarte popular în rândul comunităţii din Transilvania, cu recunoaştere literară şi în Ungaria. Wass a fost condamnat de Tribunalului Poporului din Cluj la moarte în contumacie, în luna martie 1946, pentru a fi fost responsabil în evenimentele care au dus la moartea unor români şi evrei din localităţile Ţaga şi Mureşenii de Câmpie.
În mai multe localităţi dominant maghiare din Transilvania şi în Ungaria, lui Albert Wass i s-au ridicat statui comemorative. Şi Institutul „Elie Wiesel” şi Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea antisemitismului din România (MCA) au protestat faţă de prezenţa acestor statui. Aceste proteste şi tema statuilor a fost folosită de naţionaliştii români antimaghiari la cel mai înalt nivel politic pentru a ataca solicitarea secuilor pentru o autonomie a Ţinutului Secuiesc. Deputatul Ioan Stan a susţinut, în intervenţia sa în Cameră din 7 martie 2006 că: „agitaţia ce se încearcă a fi creată [privind autonomia Ţinutului Secuiesc] nu poate fi extrasă contextului scandalului bustului criminalului de război Wass Albert, amplasat în Parcul central din Odorheiul Secuiesc…”¹⁴⁹. Ioan Stan, membru (şi la un moment dat, preşedinte) al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI a fost implicat repetat în manipulări antimaghiare¹⁵⁰.
Statutul lui Albert Wass a fost invocat în anul 2015 la punerea sub acuzare a militantului radical Csibi Barna. Conform Dosarului nr. 1130/P/2014, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita, Serviciul de Investigaţii Criminale, Csibi Barna ar fi fost inculpat şi pentru încălcarea OUG 31/2002, întrucât inculpatul ar fi promovat public un citat al „criminalului de război Wass Albert (condamnat de Tribunalul Poporului din Cluj prin Sentinţa nr. 1 din 13 martie 1946 pentru crime de război)¹⁵¹.
În legitimarea intervenţiei în cazul Mircea Vulcănescu, argumentul de fond adus de directorul Alexandru Florian în pledoaria sa din revista 22 este „obligaţia” Institutului Elie Wiesel de a aplica un act normativ, Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război, despre care susţine: „Această lege, pe care unele voci încearcă să o minimalizeze pe motivul că ar fi fost impusă de comunişti, este astăzi în vigoare. A discuta despre imperfecţiuni juridice sau de conţinut poate lua forma unui exerciţiu juridic de salon sau a unei dezbateri. Dar a nega legea şi efectele ei credem că poate crea un precedent pentru minimalizarea statului de drept. Ne place sau nu ne place [Legea nr. 312/1945 s-a născut] în anumite contexte istorice şi politice care încă mai produc efecte şi ele sunt astăzi în exerciţiu”¹⁵².
Un astfel de mod de a privi lucrurile se confruntă cu principiile vieţii publice la două niveluri. Unul este cel al legitimării legilor. Legile sunt instrumente chemate să codifice valorile noastre de ordin practic sau etic. Dacă o lege nu corespunde standardelor noastre, ea devine caducă, trebuie abrogată sau schimbată. Al doilea nivel este al dreptului propriu-zis. O lege funcţionează într-un ansamblu de norme, iar echilibrul cu celelalte legi relevante, respectarea ierarhiilor şi aplicarea procedurilor este condiţia statutului de drept invocat în citatul de mai sus. Formula „ne place sau nu ne place” se află în conflict nu doar cu filozofia, dar şi cu practica actului de dreptate.
Toate măsurile luate de stat care restricţionează libertatea de exprimare şi asociere trebuie să fie compatibile cu sistemul de protecţie al drepturilor omului instituit de către Consiliul Europei, în particular, în raport cu prevederile şi jurisprudenţa Convenţiei europene a drepturilor omului. Aplicarea oricărei legi, inclusiv a Legii nr. 312/1945în cazuri gen Mircea Vulcănescu şi Albert Wass, se supune standardelor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Un reper este perspectiva hotărârii Marii Camere în cauza Léhideux şi Isorni c. Franţa¹⁵³.
Justiţia franceză îi condamnase penal pe Léhideux, preşedintele Asociaţiei pentru Apărarea Memoriei Mareşalului Pétain (asociaţie care co-finanţase publicitatea) şi Isorni, autorul, pentru apariţia în anul 1984, în ziarul Le Monde, a unui grupaj publicitar care prezenta drept salutare acţiunile lui Philippe Pétain din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Judecătorii interpretaseră grupajul drept „apologie a crimelor de război sau a crimelor ori delictelor de colaboraţionism”¹⁵⁴. Materialul apărut sub autoritatea lui Léhideux şi Isorni repeta francezilor că au memorie scurtă dacă nu-şi amintesc fapte pe care autorii le interpretau drept favorabile lui Pétain, respectiv negative pentru alte personalităţi franceze ale perioadei.
Hotărârea definitivă a Marii Camere a fost adoptată la 23 septembrie 1998. În analiza sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a susţinut că „nu îi revine ei sarcina să rezolve această chestiune [privind rolul lui Pétain], care ţine de o dezbatere în curs între istorici asupra desfăşurării şi interpretării evenimentelor” – cum ar fi „dublul joc” făcut de Philippe Pétain la Montoire¹⁵⁵, descris de reclamanţi drept „de maximă ingeniozitate” deşi, afirma guvernul, în anul 1984 istoricii de profesie erau cu toţii de acord să conteste o astfel de teză (§47). Genul acesta de fapte nu intră în categoria evidenţelor istorice, precum Holocaustul, a cărui negare nu se află sub protecţia art. 10 (libertatea de exprimare) al Convenţiei europene.
Pentru judecătorii europeni fusese relevant şi faptul că Léhideux şi Isorni semnaseră textul lor în numele Asociaţiei pentru Apărarea Memoriei Mareşalului Pétain şi a Asociaţiei Naţionale Pétain-Verdun, constituite legal. Or, nu era deloc nefiresc ca aceste organizaţii recunoscute de statul francez să finanţeze publicarea unor materiale menite să îl reabiliteze pe Philippe Pétain. Cuvântul „Publicitate” de pe frontispiciul paginii asigura cititorului o cunoaştere suficientă a contextului.
Recunoscând marja de apreciere a statului francez, Marea Cameră s-a văzut obligată să verifice dacă măsura luată prin restrângerea libertăţii de exprimare a fost proporţională şi legitimă în raport cu scopurile urmărite. Prezentarea strict pozitivă, deci unilaterală, a liderului francez, condamnat la moarte de Înalta Curte de Justiţie în 1945 (pedeapsă comutată la închisoare pe viaţă), a avut fără îndoială un caracter polemic. Se ridică întrebarea dacă nedistanţarea reclamanţilor faţă de anumite aspecte condamnabile ale politicii Mareşalului Pétain, aspect decisiv în raţionamentul instanţelor franceze, poate justifica condamnarea lor (§52). Contează şi faptul că evenimentele la care se referă publicarea textului din Le Monde avuseseră loc în urmă cu circa 40 de ani. Abordarea lor astăzi trebuie să fie o alta decât cea care a urmat imediat după căderea Administraţiei de la Vichy. Astfel de dezbateri fac parte din eforturile fiecărei ţari să îşi dezbată trecutul într-un mod nepasional şi deschis. Or, rolul garanţiei oferită de art. 10 alin. (2) este să ofere cuvântul nu doar informaţiilor sau ideilor favorabile, ori neutre, ci şi celor care şochează sau tulbură (§55).
Pe baza acestor argumente, Marea Cameră a hotărât (cu o majoritate de 11 la 6), că statul francez a încălcat libertatea de exprimare a reclamanţilor Léhideux şi Isorni (§56)¹⁵⁶.
Am prezentat în amănunte cauza Léhideux şi Isorni c. Franţa pentru relevanţa ei pentru cazul lui Mircea Vulcănescu ori a lui Albert Wass. Implicarea lor în evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial ridică asemănător ample dubii şi între istorici, şi în societate. Contextul juridic în care le-au fost evaluate faptele a încălcat standarde elementare ale actului de justiţie. În aceste condiţii, punerea acestor cazuri între limitele stabilite prin deciziile Tribunalelor poporului din anul 1946 constituie o inacceptabilă eroare din perspectivă istorică.
Trebuie remarcat în acelaşi timp că în cazul lui Mircea Vulcănescu nu este vorba despre încălcarea libertăţii cuiva de a aprecia viaţa filozofului, ci despre oportunitatea ridicării de monumente şi a atribuirii numelui său în spaţiul public (temă valabilă şi pentru Albert Wass). Politica autorităţilor în ceea ce priveşte alegerea modelelor comunitare reprezentative poate şi trebuie să fie mult mai exigentă decât standardul acceptabil la nivel individual. Prin excesele
de interpretare, prin caracterul deficitar al argumentelor, Institutul „Elie Wiesel” a pus în umbră tocmai dezbaterea cu miză reală: pot fi Mircea Vulcănescu ori Albert Wass modele care să se bucure de recunoaştere comunitară prin comemorarea lor instituţionalizată în condiţiile ambiguităţilor care persistă şi care trebuie asumate? Poziţionarea extremă dintre oamenii politici maghiari şi români în interpretarea „cazului Wass” demonstrează cât de acută este nevoia dezbaterii libere, iar aceasta este indispensabilă stabilităţii democraţiei româneşti.
Concluzii
Legea nr. 217/2015, numită şi „legea antilegionară” a trezit un interes în societate, interes confirmat prin numărul considerabil de luări de poziţie, în ceea ce o priveşte, câteva înainte de promulgare, cele mai multe, după intrarea ei în vigoare.
Principala ei inadecvare, ca şi a O.U.G. nr. 31/2002, constă în criminalizarea ideologiilor. Valoarea centrală a pluralismului politic în democraţii face ca jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului să nu permită statelor să interzică formaţiuni întrucât poartă denumiri controversate, dacă programele sau acţiunile lor nu încalcă principiile democraţiei.
În ceea ce priveşte propunerile pentru tratarea trecutului fascist şi comunist cu o normă comună, ori cu piese legislative distincte, ar fi de observat că subiecte precum accesul la dosarul personal sau lustraţia ţin doar de „memoria trecutului comunist”. Norme privind interzicerea cultului persoanelor vinovate de genocid şi crime împotriva umanităţii pot fi comune. Evoluţia jurisprudenţei CEDO în cazul evaluării simbolurilor sugerează că există argumente şi pentru introducerea unor legi ale negaţionismului distincte.
O critică adusă „legii antilegionare” este „uitarea” crimelor comuniste, având ca rezultat o asimetrie a vinovăţiilor din binomul legionar–comunist. Abordarea pe care se sprijină politica actuală a statului român perpetuează propaganda celor 45 de ani de regim comunist, conform căreia legionarismul reprezintă Răul fără egal. Distorsiunea a fost întărită de manipularea de la începutul anului 1990, când Frontul Salvării Naţionale i-a identificat pe legionari drept actorii politici ameninţători pentru „pacea” promisă de preşedintele Ion Iliescu. Relaţiile speciale ale lui Ion Iliescu, de dinainte de 1990, cu Virgil Măgureanu, Radu Florian, Virgil Ioanid ş.a. au definit interesul comun al foştilor marxişti şi al cercetătorilor interesaţi de etnicizarea eticii memoriei de a dilua semnificaţia comunismului.
Această asimetrie are şi cauze mai profunde: ea a fost construită asimetric începând cu anul 1948, prin adoptarea Convenţiei de prevenire şi pedepsire a crimei de genocid care a restrâns garanţiile la grupurile etnice, rasiale, naţionale şi religioase. Parţialitatea dreptului internaţional a fost convergentă cu dezvoltarea teoriei unicităţii Holocaustului, devenită o cvasinormă apărată cu mijloace nu întotdeauna academice. Pentru a depăşi această situaţie calificată deseori drept „injustiţie istorică”, este nevoie să contrapunem fenomenului de etnicizare a eticii memoriei, o etică umanistă a memoriei. În opoziţie cu fenomenul de dezumanizare a victimelor comunismului pe motivul erorii lor ideologice se află recunoaşterea dreptului la demnitate umană a oricărei fiinţe, acordarea empatiei pentru suferinţa ei şi recunoaşterea condiţiei de victimă indiferent dacă s-a aflat în „tabăra rea” sau în „tabăra bună”.
O astfel de perspectivă este susţinută astăzi de doctrina structurilor politice reprezentative din Consiliul Europei, Uniunea Europeană şi OSCE, care au stabilit echivalenţa în vinovăţia istorică a crimelor naziste şi comuniste. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a ajuns suficient de bogată pentru a oferi un ghid legislatorilor şi judecătorilor români pentru o etică şi politică umanistă a memoriei, unitară. Aceasta înseamnă încorporarea ambelor tragedii ca subiect al meditaţiei etice. O etică umanistă nu sărăceşte nuanţele, ci le îmbogăţeşte.

1 Înregistrat: PL-x nr. 193/2014. Textul proiectului a fost schimbat parţial în urma observaţiilor aduse de către Guvern în punctul său de vedere din 25 februarie 2014.
2 În şedinţele din 23 aprilie 2014 şi respectiv, 6 mai 2014. La a doua a fost prezent reprezentantul Mişcării Legionare, Şerban Suru, a se vedea descrierea procesului legislativ la (http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=14131) - accesat 21 octombrie 2015.
3 Textul pe care îl cităm a apărut pe pagina Mişcării Legionare. După adoptarea votării Legii nr. 217/2015, organizatorii au închis site-ul, cu mesajul: „Nu pentru că altfel am ajunge la închisoare (şi e mai greu să ataci de acolo legea antilegionară, şi e stupid să faci închisoare din cauza unei legi aberante care va fi abrogată), ci pentru că distribuitorii şi colaboratorii vor ajunge la închisoare!” a se vedea (http://www.zelea-codreanu.com/) - accesat la 21 decembrie 2015).
4 În comunicatul Mişcării Legionare se aduce ca explicaţie, în acest sens, cererea făcută de o lojă masonică evreiască pentru susţinerea aderării României la NATO.
5 A se vedea site-ul: (http://www.halbjahresschrift.homepage.t-online.de/ion2l.htm).
6 „Nou apel către Parlament: Nu ne osândiți eroii, sfinţii şi martirii! Şi nu hăcuiţi cultura română!, în Rost Online (http://www.rostonline.ro/2015/03/nou-apel-catre-parlament-nu-ne-osinditi-eroii-sfintii-simartirii-si-nu-hacuiti-cultura-romana/) - postat la 11 martie 2015.
7 Şi: „Au fost numiţi «bandiţi», «duşmani ai poporului», «năpârci», atât în timpul detenţiei cât şi după eliberare. Au fost transformaţi din oameni în simple numere de identificare” [„Un nou apel la conştiinţa preşedintelui Iohannis” – (http://www.rostonline.ro/2015/07/un-nou-apel-la-constiintapresedintelui-iohannis/), postat la 16 iulie 2015.
8 C. Condurache (coord.), Eroii anticomunişti şi sfinţii închisorilor reincriminaţi prin Legea nr. 217/2015, Ed. Evdomikos, Fundaţia Profesor George Banu, Bucureşti, 2015, p. 71-72.
9 A se vedea (http://www.ziaristionline.ro/2015/07/08/exclusiv-academia-romana-miscarea-legionara-nu-a-fost-fascista-legea-antilegionara-o-operatiune-impotriva-presedintelui-klaus-iohannis-apoporului-roman-si-a-evreilor-din-romania/#sthash.UJObeB4X.dpuf) – accesat 27 decembrie 2015.
10 „Protest al preşedintelui AFDPR, Octav Bjoza”, Istoriecontemporana.ro, 22 iunie 2015.
11 Bogdan Munteanu, Paradoxuri româneşti (http://www.rostonline.ro/2015/08/paradoxuriromanesti/), 4 august 2015 - accesat 27 decembrie 2015.
12 (http://www.academiacatavencu.info/opinii/un-gestapo-evreiesc-38615)
13 Cristian Andrei, Cum a ajuns POLIŢIA INTERNETULUI în „legea antilegionară” a liberalilor Antonescu şi Scutaru: „În general, lumea crede că poate face orice pe Facebook” (http://www.gandul.info/politica/cum-a-ajuns-politia-internetului-in-legea-antilegionara-a-liberalilorantonescu-si-scutaru-in-general-lumea-crede-ca-poate-face-orice-pe-facebook-14665241).
14 Radu F. Alexandru, Un studiu de caz (http://www.revista22.ro/un-studiu-de-caz-58184.html) - accesat 30 octombrie 2015.
15 Andrei Cornea, Există limite ale libertăţii de expresie?, Revista 22, 11 august 2015.
16 Ovidiu Pecican, AVALON. Lege şi eroi charismatici (http://www.observatorcultural.ro/AVALON.-Lege-si-eroi-charismatici*articleID_32234-articles_details.html) - accesat 30 octombrie 2015.
17 Multe comentarii „culturale” sunt inutilizabile pentru o dezbatere de substanţă a actului normativ. A se vedea „stilul” lui Bogdan Ghiu [„O lege lovinesciană (Legionari din toate ţările, uniţi-vă!)”, Observator Cultural, nr. 785, 14.08.2015]: „Or, ca s-o spun răspicat (am făcut-o, de altfel, ca să fie clar, încă din titlu), legea cu pricina mi se pare o lege lovinesciană, autentic liberală, o lege luminist antiideologică, anti-cult, o lege, deci, epistemologic-pedagogică, care îşi propune să înlocuiască din sfera publică i-raţionalitatea cultului, altfel spus, simpla propagandă ideologică ne-reflectată şi i-reflexivă, necritică, cu, tocmai, gândirea reflectată, critică, distanțatoare, altfel spus cu cercetarea şi controversa raţionale, procedural-științifice. În cazul unor «idei», oameni şi fapte delicate precum cele, în cazul de faţă, ale extremei drepte, este nevoie de un alt tip de discurs public”.
18 A se vedea articolul lui Peter Dan din revista Cultura (Peter Dan, Lipsa ruşinii şi corupţia obligatorie, în Cultura nr. 538 din 30 octombrie 2015). În aceeaşi revistă a apărut şi textul mult mai clar al lui Augustin Buzura, Pe când uniformele, Cultura, 13 august 2015.
19 Aceste critici au fost dispreţuite de unii comentatori cu formula: „Furia reacţiilor iscate de legea antilegionară relevă că decenii de manipulare n-au rămas fără urmări” (Petre Iancu, Dacă nu tăceau, filozofi rămâneau, Deutsche Welle, 12 august 2015).
20 „De ce Secera şi Ciocanul ar fi un simbol mai acceptabil decât Svastica? Şi de ce che-guevarismul proclamat de unii intelectuali şi politicieni din noua generaţie ar fi mai puţin condamnabil decât cultul Căpitanului?” (http://adevarul.ro/news/eveniment/legea-217-numele-strazi-_55e07830f5eaafab2c022e1f/
index.html) - accesat 1 decembrie 2015.
21 C. Condurache (coord.), Eroii anticomunişti şi sfinţii închisorilor reincriminaţi prin Legea nr. 217/2015, Ed. Evdomikos, Fundaţia Profesor George Banu, Bucureşti, 2015.
22 Cezarina Condurache aduce un omagiu implicit chiar şi lui Valeriu Gafencu, fostul şef al Poliţiei legionare, responsabil pentru crime (a se vedea capitolul „Valentina Gafemcu Elefteriu”, p. 41-49, în C. Condurache, Chipuri ale demnităţii româneşti, Ed. Evdomikos, Fundaţia Profesor George Banu, Bucureşti, 2015, unde la p. 45 se referă la „generaţia martirică a lui Valeriu [Gafencu - n.a.] şi Ion”).
23 Rodica Lăzărescu, Legea nr. 217 sau capra şi varza, 6 octombrie 2015 (http://uzp.org.ro/legea-217-sau-capra-si-varza/) - accesat la 1 decembrie 2015.
24 A se vedea (http://manastirea.petru-voda. Ro/2015/07/03/scrisoare-deschisa-catre-presedinteleromaniei-in-legatura-cu-oug-312002-si-pl-x-1932014/) - accesat la 1 decembrie 2015.
25 Mădălina Mihalache, Cultul lui Ceauşescu a fost interzis prin lege. Iohannis a promulgat legea iniţiată de Crin. Muraru: “Asistam la naşterea unei jurisprudenţe în acest domeniu, adevarul.ro, 24 iulie 2015. Acuzaţia de acţiuni de genocid adusă lui Nicolae Ceauşescu este artificială şi judecată într-un
proces care nu a respectat procedurile legale în vigoare. Ar fi inadecvat ca o instanţă să folosească Legea nr. 217/2015 pentru a condamna o persoană implicată în promovarea cultului lui Ceauşescu.
26 Sabina Fati, Interviu cu directorul ICCMER: Legea antilegionară este procomunistă, romanialibera.ro, 24 august 2015.
27 Ca urmare a acestei luări de poziţie a lui Radu Preda, patru membri ai Consiliului Ştiinţific al instituţiei, Zoe Petre, Dennis Deletant, Cristian Pârvulescu şi William Totok s-au autosuspendat „până în momentul desemnării unui nou preşedinte executiv al acestui institut de către Guvernul României”  (http://www.ziarulring.ro/stiri/bucuresti/264749/2015/Zoe-Petre-despre-legea-antilegionara-Nutrebuie-sa-le-ridicam-statui-lui-Cioran-Noica-Eliade-sau-Tutea) - accesat 15 decembrie 2015.
28 Membrii Consiliului ştiinţific: Viorel Achim, Lya Benajamin, Liviu Beriş, Virgil Ştefan Niṭulescu, Dennis Deletant, Mihai Dinu Gheorghiu, Radu Ioanid, Andrei Pippidi, Liviu Rotman, Michael Shafir, Paul Shapiro, William Totok, Raphael Vago, George Voicu (http://www.inshrew.ro/ro/presa/comunicate-de-presa/229-declaratia-consiliului-stiintific-al-institutului-na-ional-pentrustudierea-holocaustului-in-romania-elie-wiesel.html), accesat la 23 decembrie 2015.
29 „New Strategy Center”, care este prezentat drept „un ONG care îşi propune să asigure un cadru de dezbateri pentru subiecte de maximă importanţă pentru România” a fost constituit de persoane afiliate SRI şi alte structuri speciale de securitate. Lobby-ul pentru Legea 217/2015 a folosit conexiunile la
vârful structurilor statutului.
30 A se vedea Mircea Stănescu, Despre o masă rotundă nu forte rotunda (http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/07/despre-o-masa-nu-foarte-rotunda.html) - accesat 22 decembrie 2015.
31 „Conferinţe şi discuţii Bucharest Art Week 2015: Laughter and Forgetting” (http://www.agerpres.ro/comunicate/2015/10/09/comunicat-de-presa-bucharest-art-week-2015-20-43-57) - accesat la 25 decembrie 2015.
32 A se vedea documentarul de la (http://www.cotidianul.ro/ambasada-romaniei-refuza-ca-podulunde-a-murit-sa-poarte-numele-ion-siugariu-266439/) - accesat 29 noiembrie 2015.
33 Eric Draitser, Ukraine and the Rebirth of Fascism in Europe, Global Research, January 31, 2014 (http://www.globalresearch.ca/ukraine-and-the-rebirth-of-fascism-in-europe/5366852) - accesat la 29 decembrie 2015.
34 Aniruddh Mohan, The Breakthrough of Neo-Fascism in Europe: A Case of Mistaken Identity, Foreign Policy, April 23, 2014 (http://www.foreignpolicyjournal.com/2014/04/23/the-breakthrough-ofneo-fascism-in-europe-a-case-of-mistaken-identity/2/) - accesat la 29 decembrie 2015.
35 Numim Decizia-cadru un „model radical”, căci gradul de limitare a libertăţii de exprimare este incompatibil cu un sistem de drept precum cel al Statelor Unite şi chiar al unora dintre statele membre.
36 În special art. 29 art. 31 şi art. 34 alin. (2) lit. b).
37 Punctul 5 al Preambulului Deciziei-cadru 2008/913/JAI a Consiliului UE din 28 noiembrie 2008.
38 Legea poloneză din anul 1999 privind constituirea Institutului Memoriei Naţionale sancţionează negarea publică a crimelor de război naziste şi staliniste comise împotriva cetăţenilor polonezi după data de 1 septembrie 1939. Ajuns în instanţa din cauza publicării unei ediţii de buzunar a volumului „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” şi a unor materiale care negau Holocaustul, Dariusz Ratajczak a fost achitat. Curtea a exclus aplicarea unei pedepse motivând că, deşi faptele inculpatului intrau în domeniul legii anti-negaţioniste, ele nu produc rău social (a se vedea G. Andreescu, Necesitatea amendării O.U.G. nr. 31 privind organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob, în Revista Română de Drepturile Omului nr. 23/2002, p. 15.
39 William Totok susţine în acelaşi timp o lege separată care „ar putea limita prezenţa în spaţiul publicistic a celor care au tămâiat regimul naţional-comunist şi continuă să promoveze în mod voalat imaginea pozitivă a naţionalismului şi şovinismului ceauşist. Dacă ar exista o astfel de lege, nu ar exista o statuie ridicată în memoria lui Adrian Păunescu şi nici strada care poartă numele generalului Vasile Milea” (Sabina Fati, Interviu cu William Totok, membru al Consiliului ştiinţific al IICCMER: O lege „anticomunistă“ ar interzice statuia lui Adrian Păunescu, România liberă, 30 august 2015).
40 A se vedea (http://www.ziarulring.ro/stiri/bucuresti/264749/2015/Zoe-Petre-despre-legea-antilegionara-Nu-trebuie-sa-le-ridicam-statui-lui-Cioran-Noica-Eliade-sau-Tutea) - accesat la 27 decembrie 2015.
41 Ibidem.
42 C. Condurache (coord.), Eroii anticomunişti şi sfinţii închisorilor reincriminaţi prin Legea nr. 217/2015, Ed. Evdomikos, Fundaţia Profesor George Banu, Bucureşti, 2015, p. 72.
43 A se vedea S. Lavric, Noica şi mişcarea legionară, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007.
44 Sorin Lavric, Damnatio memoriae, în C. Condurache (coord.), Eroii anticomunişti…, op. cit., p. 3.
45 Idem, p. 4.
46 Idem, p. 8.
47 Protest al preşedintelui AFDPR, Octav Bjoza, Istoriecontemporana.ro, 22 iunie 2015.
48 A se vedea (http://www.dantanasa.ro/lucia-hossu-longin-despre-legea-antilegionara-este-produsul-unor-minti-ratacite-care-se-intorc-se-intorc-la-o-legislatie-stalinista-represiva-voi-face-plangerepenala-impotriva-autorilor/) - accesat 29 decembrie 2015.
49 Nicolae Manolescu, Legea nr. 217 şi numele de străzi, adevarul.ro, 28 august 2015 (http://adevarul.ro/news/eveniment/legea-217-numele-strazi-1_55e07830f5eaafab2c022e1f/index.html) - accesat la 26 decembrie 2015.
50 Vartan Arachelian, Dacă ura lor ne-a unit, ce ne-a despărţit, în I. Boca (ed.), Solidaritatea este superlativul libertăţii. Alianţa Civică – privire după 25 de ani, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2015, p. 82.
51 Idem, p. 85.
52 Idem, p. 86.
53 Vladimir Tismăneanu, Pagini regăsite: Ion Iliescu şi Scrisoarea celor Şase (https://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/11/pagini-regasite-ion-iliescu-si-scrisoarea-celor-sase/) - accesat la 25 decembrie 2015.
54 Alexandru Florian a fost constant în grija PSD. Între 1999-2001 a lucrat la Fundaţia Română pentru Republică şi Democraţie, unde a avut funcţia de secretar ştiinţific, şi apoi, perioada 2001-2004, a fost director ştiinţific la Institutul Social-Democrat.
55 G. Andreescu, Justificaţionismul. Dincolo de procesul deschis de Paul Goma, în Timpul nr. 6-7, 2009.
56 Scopul subteran era acuzarea Regelui Mihai pentru rolul său în actul de la 23 august 1944.
57 A se vedea, pentru detalii, Ileana Vrancea, Coerenţa unui fals în desfăşurare, în Revista 22 nr. 34, 1999.
58 Ibidem.
59 Dan Tăpălagă, De ce este importantă judecarea lui Ion Iliescu pentru mineriada din 90, chiar şi după 25 de ani, HotNews.ro, 22 octombrie 2015 (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-20522303-esteimportanta-judecarea-lui-ion-iliescu-pentru-mineriada-din-90-chiar-dupa-25-ani.htm) - accesat la 25
decembrie 2015.
60 A. Margalit, The ethics of memory, Harvard University Press, London, 2002.
61 Isaac Deutscher: „Mă îndoiesc că într-o mie de ani oamenii vor înţelege mai bine pe Hitler, Auschwitz, Majdanek sau Treblinka, dacă noi astăzi nu-i înţelegem” şi Elie Wiesel: „Cine n-a trăit evenimentul nu-l va putea cunoaşte niciodată. Şi cine l-a trăit nu-l va dezvălui niciodată. Niciodată cu adevărat, până la capăt” (Citaţi de Yves Ternon, op. cit., p. 123 şi 124).
62 Hannah Arendt aprecia că, pentru prima dată în istorie, un sistem politic a hotărât „cine trebuie şi cine nu trebuie să trăiască pe această planetă” [H. Arendt, Originile toalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 2014 (ed. III)]. Formularea lui Saul Friedländer: „Din momentul în care un regim hotărăşte,
bazându-se pe un criteriu oarecare, că anumite grupuri trebuie să fie anihilate şi că nu sunt autorizate pentru totdeauna să trăiască pe Pământ, un pas fundamental a fost făcut. Şi eu cred că, în istoria modernă, această limită nu a fost atinsă decât o singură dată: de către nazişti” (Saul Friedländer,
Réflexions sur l’historisation du national-socialisme, XXe Siècle no. 16, oct-nov 1987, p. 54).
63 Richard Rubinstein: „În nicio altă circumstanţă a unui genocid din secolul XX, destinul victimelor nu a fost atât de adânc legat de moştenirea religioasă şi mitică a celor care au săvârşit crima” (apud Yves Ternon, Statul criminal. Genocidurile secolului XX, p. 126),
64 Yehuda Bauer, A History of the Holocaust, Franklin Watts, New York, 1982.
65 Eberhardt Jäkel: „Asasinarea evreilor de către nazişti a fost un fapt unic pentru că niciodată mai înainte un stat nu hotărâse sau anunţase sub autoritatea conducătorului său suprem că un anume grup uman ar trebui să fie exterminat […] decizie pe care statul a aplicat-o apoi cu toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie (apud Yves Ternon, op. cit., p. 126)
66 Hermann Langbein: „În niciun alt loc, o ţară industrializată modernă n-a recurs la întreg aparatul său de stat pentru a organiza şi a comite de-a lungul anilor, într-o manieră precisă şi fără milă, asasinatul asupra a milioane de oameni, pentru singurul şi unicul motiv că se născuseră evrei sau ţigani” (apud
Yves Ternon, op. cit., p. 127).
67 A se vedea referirea la doc. 219, Liviu Rotman, Evreii în România – final de istorie, în A. Andreescu, L. Nastasă, A. Varga, Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Evreii în România 1919-1956, Ed. CRDE, Cluj, 2003.
68 Ion Holander, Patria mea e Timişoara, Interviu realizat de Adriana Babeţi, Orizont, 16 decembrie 2002.
69 Raportul final, p. 42.
70 Pentru alte susţineri privind „diferenţele” pentru această comentatoare, a se vedea Nicolas Weill, Rétrocontroverse: 1997, communisme et nazisme, histoire et mémoires, Le Monde, 15.08.2007 (http://www.lemonde.fr/idees/article/2007/08/15/retrocontroverse-1997-communisme-et-nazismehistoire-et-memoires_944685_3232.html#FYEdzl2bHoPdBXMS.99) – accesat la 17 decembrie 2007.
71 Ioan Holander, „Patria mea e Timişoara”, Interviu realizat de Adriana Babeţi, Orizont, 16 decembrie 2002.
72 L. Volovici, Antisemitism in Post-Communist Eastern Europe: A Marginal or Central Issue?, în The Hebrew University (Jerusalem), The Vidal Sassoon International Center for the Study of Antisemitism), ACTA, 1994, no. 5.
73 J. Sévillia, Corectitudinea istorică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 303. Iată şi observaţia lui Pierre Nora (p. 302) reprodusă în volum: „Dacă politica antisemită este o dimensiune a regimului de la Vichy, ea nu este singura şi, cu siguranţă, nu principala dimensiune a acestuia”.
74 Andrei Siperco, Holocaustul evreilor din Romania: experimentul Transnistria, în Observator Cultural nr. 463, 26 februarie 2009.
75 Declaraţie dată la Atena, la 22 decembrie 2005 (http://en.mikis-theodorakis.net/index.php/article/articleview/445/1/69/) - accesat 15 noiembrie 2015.
76 A. Shatz, The Guilty Party, Lingua Franca, November 1999, p. 17-21.
77 Iris Chang, The Rape of Nanking: The Forgetten Holocaust of World War II, Basic Books, New York, 1997.
78 Estimaţiile privind numărul victimelor produse de japonezi pleacă de la un minim de 260.000, cifra folosită de Tribunalul Militar Internaţional de la Tokyo, până la circa 300.000.
79 Kinue Tokudome, The Holocaust and the Japanese Atrocities, în Alan S. Rosenbaum, Is the Holocaust Unique?, Westview Press, Boulder, 2001, p. 198.
80 Iris Chang, The Rape of Nanking…, op. cit., p. 5-6.
81 A se vedea Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindelean (eds.), Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Ed. Cartier, Chişinău, p. 138.
82 Gail B. Murrow, Richard Murrow, A hypothetical neurological association between dehumanization and human rights abuses, în Journal of Law and the Biosciences, 2015, p. 336-364.
83 G. Andreescu, Primim la redacţie. Răspuns domnului Michael Shafir, în Observator Cultural din 15 februarie 2007.
84 Ideea este susţinută fără să existe nicio probă care să lege acţiunile lor de planuri concrete de constituire a unui stat legionar: sisteme de preluare a puterii prin acţiunile lor armate, transformarea acesteia în strategii concrete de constituire a structurilor instituţionale specifice etc. Desigur, legionari fiind, visul lor era un stat legionar.
85 Raportul final al Comisiei „Elie Wiesel”, p. 337.
86 Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare (Doc. 10765). Raport (Strasbourg, 2005, § 45).
87 Rezoluţia Parlamentului European referitoare la conştiinţa europeană ... (Bruxelles, 2 aprilie 2009).
88 Declaraţia de la Vilnius, 3 iulie 2009, § 11.
89 A se vedea cauzele Streletz, Kessler şi Krez c. Germania, Cauza Glässner c. Germania, Cauza Kolk şi Kislyiy c. Estonia, Cauza Korbely c. Ungaria, Cauza Kononov c. Letonia, Cauza Polednová c. Republica Cehă privitoare la infracţiuni din perioada comunistă. În special prin cauza Kononov c. Letonia, Marea Cameră a stabilit echivalenţa de tratament ce trebuie aplicată crimelor motivate de ideologiile şi practicile naziste şi comuniste.
90 M. Shafir, Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 131-132.
91 A se vedea: „Comunismul nu introduce aberaţia biologică în selecţia socială. E doar un sistem politic excesiv în utopismul sau, aşa cum e excesiv în utopismul său şi liberalismul extrem. […] Comunismul şi ultraliberalismul sunt rătăciri logice care se pot repara prin argumentare. Nazismul şi ideologiile etnice sunt maladii ale spiritului şi ale egoului individual înainte de a deveni un distrugător cancer social” (Dan Alexe, Secerând şi ciocănind - simboluri interzicând, Radio Free Europe, 11.03.2013).
92 Emisiunea „Audienţă generală” din 13 august 2015 (https://www.youtube.com/watch?v=zdc1A4rbhNk) – accesat la 10 decembrie 2015.
93 Hotărârea a fost luată la 11 aprilie 2014 (http://www.ziaristionline.ro/2015/06/24/cine-esteciprian-nica-bratosin-turnatorul-securitatii-care-vrea-sa-condamne-in-fals-prima-miscareanticomunista-din-lume/#sthash.ALpN6bkF.dpuf) – accesat la 10 decembrie 2015.
94 Paul Shapiro, director al Centrului de Studii Avansate ale Holocaustului, Radu Ioanid, director al Departamentului de Arhive Internaţionale – ambii şi membri ai Consiliului ştiinţific al Institutului „Elie Wiesel”.
95 „Delegaţia Institutului «Elie Wiesel» şi a Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington la Palatul Cotroceni” (http://www.inshrew.ro/ro/presa/comunicate-de-presa/215-delegatia-institutuluielie-wiesel-si-a-muzeului-memorial-al-holocaustului-din-washington-la-palatul-cotroceni.html) - accesat la 25 decembrie 2015.
96 Hotărârea nr. 1066/2014 a intrat în vigoare la data de 3.12.2014.
97 Consiliul ştiinţific a deplâns faptul de a fi „repuse în circulaţie teoriile conspiraţiei şi acuzat [Institutul „Elie Wiesel”] că s-ar afla «în spatele» textului legii”. A fi în spatele unui text de lege constituie o conspiraţie şi nu un proiect doar atunci când obiectivul este dubios şi ca urmare, paşii se parcurg pe ascuns.
98 Era maior când l-a forţat pe Ştefan Aug. Doinaş să semneze un angajament (G. Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist, Ed. Polirom, Iaşi, 2015).
99 Despre longevitatea lui Sorin Iulian în fruntea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, a se vedea Teşu Solomovici, „Scandal cu securişti în comunitatea evreiască din România”, 6 iunie 2005 (http://www.9am.ro) – accesat 15 decembrie 2015.
100 G. Andreescu, Roşu, negru, în Revista 22 nr. 37/1999.
101 A se vedea capitolul „Execuţia lui Mihai Botez. Disidentul transformat în agent al Securităţii”, în G. Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2013, pp. 209-233.
102 A. Florian, Cunoaşterea ştiinţifică şi apusul zeilor, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975.
103 Ibidem.
104 Ibidem.
105 J.J. Linz, apud. R. Clark, Sfânta tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Ed. Polirom, Iaşi, 2015, p. 19.
106 Dumitru Stăniloae, Necesitatea soluţionării problemei evreiești, Telegraful Român nr. 3, 10 ianuarie 1938, p. 1.
107 Cercetare în desfăşurare (Gabriel Andreescu).
108 A se veddea, spre exemplu, art. 7 alin. (2) al Convenţiei europene a drepturilor omului: [Principiul necondamnării pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită nu constituia o infracţiune] nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.
109 Am numit această situaţie, „antisemitismul anarhiei instituţionalizate” pentru a descrie prin formula paradoxală organizarea de către statul naţional-legionar a destabilizării sistemului de protecţie a cetăţenilor evrei, în opoziţie cu obligaţiile pe care le are statul faţă de cetăţenii săi – a se vedea G. Andreescu, „Câteva noţiuni din Raportul final al Comisiei Wiesel, în NRDO nr. 2/2014, p. 31-41.
110 R. Clark, Sfânta tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Ed. Polirom, Iaşi, 2015, p. 229.
111 A se vedea, în contextul dezbaterii publice comentariul lui Niculae Gheran: „Ca fenomen de masă, mişcarea legionară a avut întinderea celei comuniste, care, ne place sau nu, a înregimentat peste patru milioane de membri […] Fiecare mişcare [are] fărădelegi crunte, care au produs scindări în propriile rânduri. Să fie o întâmplare că în închisori mulţi legionari nu vorbeau între ei, acuzându-se de trădarea idealurilor codreniste? Cum clasificăm aderenţa sau respingerea diverselor orientări? [...] Procedând în acelaşi «stil», e ca şi cum crimele odioase ale lui Alexandru Nikolski (alias Boris Grünberg) şi ale consângenilor săi, comandanţi în structurile Securităţii centrale şi subordonate, ne-ar face să vorbim despre un holocaust iudeu împotriva românilor, ceea ce, evident, ar fi mai mult decât o aberaţie. Crima-i crimă şi trebuie judecată oriunde şi oricând la fel, fără parti-pris-uri politice şi ţesături conjuncturale” (http://uzp.org.ro/legea-217-sau-capra-si-varza/) - accesat la 15 decembrie 2015.
112 Este surprinzător faptul că într-un astfel de act normativ dedicat luptei împotriva şovinismului, xenofobiei şi antisemitismului este folosit cuvântul „rrom”, şi nu „rom”. Dublarea literei „r” a fost expresia politicii Ministerului Afacerilor Externe, iniţiată în anii 1990, de a împiedica eventuala confuzie dintre „rom” şi „român” – temere de natură romafobă.
113 Studiile din revista Holocaust. Studii şi cercetări editată de Institutul „Elie Wiesel” lucrează cu aceeaşi definiţie.
114 (http://www.ushmm.org/wlc/en/article.php?ModuleId=10005143).
115 A se vedea (http://www.yadvashem.org/yv/en/holocaust/resource_center/the_holocaust.asp) - accesat 27 decembrie 2017.
116 A se vedea analiza din G. Andreescu, Câteva noţiuni din Raportul final al Comisiei Wiesel, în NRDO nr. 2/2014, p. 31-41.
117 Includerea în „perioada Holocaustului” a anului 1940 a avut posibil ca miză luarea în calcul sub acest termen a represiunii din timpul guvernului naţional-legionar. Oricât de ignobile au fost manifestările din perioada „antisemitismului anarhiei instituţionalizate”, care i-a implicat în primul pe legionari, acestea nu au avut caracter genocidar. Dimensiunea genocidară este însă centrală la adoptarea unei legi de sancţionare a negării Holocaustului. Căci dacă se caută o sursă de legitimitate pentru o astfel de lege, atunci ea nu se poate sprijini doar pe caracterul indiscutabil al faptelor Holocaustului. Ci se raportează, în mod necesar, pe gravitatea extremă a acestor fapte, de „crimă a crimelor”. Dacă nu ar fi astfel, penitenciarele ar fi suprapopulate de persoane care au refuzat să recunoască evidenţele.
118 Redacţia ART_EMIS, Rabinul Eli Kaufman despre „antisemitismul” din România (http://www.art-emis.ro/jurnalistica/3064-rabinul-eli-kaufman-despre-antisemitismul-din-romania.html) - accesat 1 decembrie 2015. Cum se explică aceste declaraţii extravagante ale unui rabin? Interviul sugerează o animozitate cu actualul rabin, Rafael Shaffer, şi cu Preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, deputatul Aurel Vainer.
119 CNCD-IRES, Raport de cercetare: Percepţii şi atitudini privind discriminarea – 2013, în NRDO nr. 4/2013, p. 73-111.
120 Gabriel Bădescu, Mircea Comşa, Andrei Gheorghiţă, Cristina Stănuş, Claudiu D. Tufiş, Implicarea civică şi politică a tinerilor, Fundaţia Soros, Bucureşti, 2011.
121 Se poate proba convergenţa atitudinilor negative la nivel de opinie, violenţă publică şi implicarea autorităţilor în acţiuni discriminatoare în cazul persoanelor de orientare non-heterosexuală. Conform datelor noastre, situaţia critică, care iese din rândul tuturor celorlalte prin gravitatea ei, una care să
motiveze o legislaţie de urgenţă, este cea a minorităţii LGBTQ.
122 Nu este de fapt posibil să facem o evaluare printr-o simplă trecere în revistă a activităţii grupusculelor care se reclamă de la legionarism. Această secţiune are mai curând rolul de a deschide tema ca atare.
123 G. Andreescu, The emergence of a new radical right power: the Romanian Orthodox Church, in Michael Minkenberg (ed.), Transforming the Transformation? The East European Radical Right in the Political Process, Routledge, London, 2015.
124 Ar fi de amintit structuri precum unitatea militară a Securităţii 0025 (Secţia a IV-a) care se ocupa de emigraţia română, emigraţia minorităţilor, Radio Europa Liberă, culte/secte, propagandă externă, legionari, partide burgheze.
125 G. Andreescu, Raportul SRI, perioada 1994-1995: subminarea garanţiilor constituţionale, în Revista Română de Drepturile Omului nr. 11/1995, p. 21-30.
126 G. Andreescu, Nationalism and Its Impact upon the Rule of Law in Romania, în International Studies nr. 1/1995, p. 49-64.
127 Resurse-actanţi, conform G. Andreescu, The emergence of a new radical right power…, loc. cit.
128 A se vedea editorialul acestui număr al NRDO.
129 Petru o listă largă a acestor organizaţii, A se vedea G. Andreescu, Proiectul de lege privind traumatizarea pe viaţă a femeilor care solicită întreruperea sarcinii, în NRDO nr. 1/2012, p. 28-51 şi R.I. Ionescu, Stigma în discursul public despre avort în România, în NRDO nr. 3, 2015, p. 40-71.
130 A se vedea, în acest sens, G. Andreescu, The emergence of a new radical right power: the Romanian Orthodox Church, în M. Minkenberg (ed.), Transforming the Transformation? The East European Radical Right in the Political Process, Routledge, London, 2015; G. Andreescu, The Romanian State on
State-Church Relations, în N. Vlas, V. Boari (eds.), Religion and Politics in the 21st Century: Global and Local Reflections, Cambridge Scholars Publishing, Newcastle, 2013, p. 236-274; G. Andreescu, The Romanian Church United with Rome (Greek-Catholic) under Pressure: The ROC’S Bad Behaviour as Good Politics, în Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 11, issue 32 (Summer 2012).
131 „Resursele-proces”, conform G. Andreescu, „The emergence of a new radical right power…, loc. cit.
132 Pentru detalii, a se vedea G. Andreescu, The emergence of a new radical right power…, loc. cit. Pentru o investigaţie a fenomenului blogurilor şi forumurilor în cheie dreapta radicală, a se vedea E.-I. Macovei, Discursul urii pe blogurile şi forumurile unor publicaţii din România, în NRDO nr. 4/2011, p. 3-27.
133 Mai multe străzi au păstrat totuşi numele Ion Antonescu (MCA România, Raport 2009-2015).
134 I. Buruma, op. cit., p. 227. Buruma preia acest citat de la scriitorul Mărai, martor al evenimentelor.
135 Idem, p. 228.
136 În China, Armata comunistă a Rutei a Opta a început fără întârziere procese populare în care „verdictul se pronunţa repede, iar procedurile legale erau rudimentare, ca să nu spunem primitive”, în urma unor acuzaţii aduse de cele mai multe ori din cauza unor resentimente îndelung înăbuşite (idem, p. 225).
137 Idem, p. 229.
138 Ian Buruma se referă la procesele lui Yamashita Tomoyuki, şi al lui Pierre Laval, prim minstrul guvernului de Vichy (judecat fără să fie audiat, insultat de membrii juriului) drept exemple ale încălcării grave a principiilor de drept.
139 Idem, p. 256.
140 Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
141 Idem, p. 321.
142 Idem, p. 330.
143 Idem, p. 325.
144 Un caz de referinţă pentru problemele care apar la reconsiderarea condamnărilor din 1946 este admiterea cererii de revizuire formulată de Alexandru Alexianu, fiul lui Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, condamnat de Tribunalul Poporului şi executat în anul 1946. Curtea de Apel Bucureşti l-a achitat la 5 decembrie 2006 pe Gheorghe Alexianu şi pe ceilalţi membri ai lotului Antonescu pentru agresiunea „contra popoarelor din Rusia Sovietică”. De remarcat că această poziţie corespunde aprecierii făcute în Raportul final al Comisiei „Elie Wiesel”: „România nu a fost un agresor în cel de-al doilea război mondial, ci victima planurilor expansioniste ale Uniunii Sovietice […] Agresorul a fost URSS, care, la 26 iunie 1940, a forţat România să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei” (Raport final, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 326). Curtea de Apel Bucureşti stabilise că legitimarea războiului împotriva URSS nu exonerează în nici un fel criminalii de război pentru cele întâmplate în teritoriile cucerite de Armata română. Într-un articol din ziarul Le Monde, Radu Ioanid a falsificat conţinutul deciziei, susţinând că instanţa de la Bucureşti l-a reabilitat pe Gheorghe Alexianu şi a concluzionat: „Hotărârea curţii, în conţinutul său şi în contextul actual, reprezintă un pas înapoi în ce priveşte voinţa reală a României de a apăra valorile umaniste şi europene“ (Radu Ioanid, Un criminel de
guerre réhabilité?, Le Monde, 2.03.2007). Datorită acestor tipuri de presiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat hotărârea Curţii de Apel Bucureşti.
145 A se vedea, în acest sens ediţia din 2009: Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut (Eikon, Bucureşti).
146 Exemplele sunt date de Alexandru Florian în articolul său „Mircea Vulcănescu şi memoria publică”, Revista 22, 2014. Nu am reprodus exemplele sale în care intervenţia lui Mircea Vulcănescu nu putea fi înţeleasă în lipsa contextului.
147 Tot pe subiectul estorcării evreilor, a se vedea şedinţa Consiliului de Coordonare din 19 noiembrie 1941, unde Ion Antonescu a propus înlocuirea muncii obligatorii cu plata unei taxe; intervenţia lui Mircea Vulcănescu: „Problema trebuie privită astfel: sunt evrei care au bani, care sunt în viaţa economică. Aceştia pot plăti. Dar sunt alţii, care sunt scoşi din viaţa economică şi aceştia nu pot plăti... Comunitatea dispune de această sumă. Poate plăti această sumă”; cât priveşte organizarea muncii obligatorii : „germanii au făcut un sistem de organizare foarte bun în această privinţă: i-au pus în ghetou şi lucrează ca cizmari, ca croitori etc., satisfăcând în felul acesta chiar nevoile germanilor“.
148 Ibidem.
149 Ion Stan - intervenţie cu titlul „Consiliul Naţional Secuiesc convoacă „Marea Adunare Secuiască” pentru a proclama autonomia Ţinutului Secuiesc” – (http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6050&idm=1,4&idl=1) - accesat 20 decembrie 2015.
150 A se vedea Anexa I, în G. Andreescu, Extremismul de Dreapta în România, Ed. CRDE, Cluj, 2005, p. 85-99.
151 Citatul avea conţinutul: „Nu e nevoie să ne întoarcem ca străini acolo unde cândva eram acasă”.
152 Ibidem. Pentru a sublinia apelul la Legea nr. 312/1945, nu am făcut referinţă la O.U.G. nr. 31/2002, invocată de asemenea.
153 Într-un studiu din anul 2002 (G. Andreescu, Necesitatea amendării Ordonanţei de urgenţă nr. 31 privind organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob, în Revista Română de Drepturile Omului nr. 23/2002, p. 8-20) considerasem cauza Léhideux et Isorni c. France relevantă pentru tratarea memoriei Generalului Ion Antonescu, având în vedere faptul că în acel moment, populaţia României era departe de a cunoaşte responsabilitatea acestuia pentru crimele din Transnistria. Apreciem că astăzi, după circa zece ani de clarificare a Holocaustului transnistrean, analogia Antonescu - Pétain nu mai este valabilă.
154 Cauza Léhideux et Isorni v. France, Marea Cameră, 23 September 1998.
155 Întrevederea din gara Montoire-sur-le-Loir din 24 octombrie 1940 dintre mareşalul Philippe Pétain şi Adolf Hitler, desfăşurată în maşina personală a liderului nazist a pus bazele colaborării dintre guvernul de la Vichy şi Germania, după învingerea armatei franceze. Conform procesului-verbal german şi istoricului Philippe Burrin, Pétain ceruse ca armata franceză să nu fie obligată să poarte un război contra Marii Britanii, ci doar să îşi apere coloniile din Africa în faţa atacurilor britanice, şi să obţină măcar parţial suveranitatea asupra teritoriului francez.
156 Marea Cameră a obligat statul francez la plata costurilor evaluate la 100.000 de franci.