Identitatea – sinteză a desfacerilor și regăsirilor, la Vintilă Horia
„Din păcate nu poţi să te aşezi pe marginea timpului aşa cum te aşezi pe malul unui râu.”
(Vintilă Horia)
Vintilă Horia, Memoriile unui fost Săgetător, Ediție îngrijită de Cristian Bădiliță și Silvia Colfescu, Prefață de Cristian Bădiliță, Editura Vremea, București, 2015, 336 p.
Gheorghe Caftangioglu (Vintilă Horia) s-a născut la 18/31 decembrie 1915 la Segarcea, în Dolj, pe Domeniile regale, unde tatăl său era inginer agronom. A încetat din viață în aprilie 1992, în Spania. Primul Război va împinge familia în refugiu. Îşi va petrece perioade ale copilăriei în regiunile Romanului şi Râmnicului-Sărat, o altă perioadă în Basarabia, unde s-a născut fratele mai mic: Alexandru. Săgetător după Calendarul Iulian, Capricorn după Calendarul Gregorian, viaţa lui Vintilă Horia a fost, parcă, la confluența ascendențelor, acolo unde vălul este atât de subțire încât poate fi sfâșiat oricând pentru a trece pragul. Prietenul Raymond Abellio („dedicat nu numai literaturii dar şi astrologiei, studiilor tradiţionale, interpretării matematice a Bibliei şi ingineriei”, ca inginer, matematician, romancier și filosof, așadar, un erudit) i-a descifrat într-o după-amiază din noiembrie 1960 horoscopul. Avea să primească sau nu Premiul Goncourt? Aceasta era întrebarea din acea zi. Și răspunsul a fost: nu. Dar și astrologii se mai înșeală uneori; a doua zi chiar primește Premiul Academiei Goncourt. Abia în 1972 își va aminti că data „legală” a nașterii sale este 31 decembrie, și nu 18, așa cum îi spusese lui Abellio. Nu astrele se înșelaseră, eroarea fusese umană.
Memoriile lui Vintilă Horia, a căror redactare a început în 1985, debutează cu acest episod. Nu întâmplător, credem. Intuiția îmi spune că dacă întrebi un român cu o brumă de cultură ce știe despre scriitor, acesta va răspunde interogativ: Nu e cel cu „Dumnezeu s-a născut în exil”, cu scandalul Premiului Goncourt? Un atare sondaj de opinie nu ar fi lipsit (tot intuiția îmi spune) de menționarea sămânței care a provocat scandalul. Cristian Bădiliță surprinde foarte bine trăsăturile esențiale întruchipate de personalitatea lui Vintilă Horia, considerând că „n-a fost afiliat unei ideologii politice, contrar insinuărilor şi acuzelor care încă se perpetuează, cu o indecenţă revoltătoare. Între 20 şi 24 de ani a avut un episod naţionalist, concretizat în colaborări literare şi jurnalistice la Gândirea, Sfarmă Piatră, Meşterul Manole, Ţara etc. Da, Vintilă Horia a fost un anticomunist visceral, un om de dreapta, în sensul autentic al termenului, a fost un creştin practicant, a fost un elitist, iar aceste crezuri nu se iartă într-o Europă dominată, dar încă nu răpusă, de «intelectuali» filocomunişti, atei şi demagogi. «Procurorii» fără operă şi fără bun-simţ de astăzi, care ar face bine să-şi numere caprele foarte râioase din propriile familii înainte de a-i condamna pe alţii, vor găsi, dacă vor deschide acest volum extraordinar, o mărturie despre interbelicul românesc şi despre postbelicul european cum rar ne-a fost dat să întâlnim.”
Parcurgerea cărții este alertă, paginile te țin captiv, precum foamea îl țintuia pe pușcăriașul politic în obsesiile despre bucatele alese. Las cititorilor bucuria de a descoperi singuri frumusețea plină de trup, suflet și spirit a rememorărilor lui Vintilă Horia, şi adăst mai mult în copilăria lui basarabeană.
„La Chişinău am împlinit cred cinci ani, prima aniversare de care-mi aduc aminte. Era, deci, în 1920, când tata ajunsese să fie numit director al Casei Noastre, instituţie ad hoc, creată pentru nevoile unei Basarabii de curând alipite, un fel de Minister al Agriculturii.” Am mai scris cu alt prilej: prejudecata basarabenilor (dar nu numai) că Bucureștiul a trimis după 1918 în prima provincie unită cu țara toate ciurucurile, toți pedepsiții disciplinar etc. este, încă o dată, infirmată de memoriile de față, de chiar cazul familiei Caftangioglu și al cercului de prieteni, detașați de dincolo de Prut pentru a pune umărul la integrarea Basarabiei. Nu există pădure fără uscături, spune o vorbă veche. Sigur că au ajuns în Basarabia și oameni de proastă calitate, dar nu aceasta a fost regula.
Din acei ani își amintește memorialistul că s-a născut sentimentul plenitudinii, pe care nu îl va mai întâlni niciodată. Prin zona dimprejurul Mănăstirii Căpriana copilul s-a dat cu totul naturii, contemplației, așa a putut pătrunde mai târziu tainele lumii. De câte ori va mânca cireșe pe alte meridiane, va avea „sub ochii lăuntrici cireşele de la Căpriana (sau de lângă Condriţa), dealul înroşit de bogăţia luxuriantă a verii, parcă împins pe dinăuntru ca să devină un tablou sau un fel de memento pentru toţi cei care-i treceau pe aproape, o invitaţie la meditaţii metafizice de la Platon cetire, un reflex pământean al ideii de colină românească şi de cireşe”. Pentru că acolo și atunci l-a descoperit pe Dumnezeu. Acolo și atunci a trecut „proba copilăriei”, cum o numește, pe urmele prietenului său Toynbee („punerea la încercare”: e adevărat, Toynbee se referă la popoare, dar nu este Vintilă Horia legat indestructibil de zbaterile poporului în care s-a născut, în ciuda respingerii sale de către unii dintre noi?) Prima întâlnire cu biserica mănăstirii de la Condrița i-a revelat copilului un „fragment ascuns în mine cu scop de a fi dezvăluit într-o zi”, motivația rememorării ajunse, azi, la noi, într-o expresie atât de frumoasă:
„Era un timp separat de timpul din ceasuri, un timp pe care, poate, îl făcuseră să se manifeste în conştiinţa oamenilor medievali orologiile puse în turnurile catedralelor occidentale de papa Silvestru, care băteau, pe de o parte, orele laice sau profane, măsurate exterior, şi orele interioare, ale meditaţiilor şi ale zborurilor către nevăzutul inefabil din care, în realitate, suntem făcuţi şi de care nu ştiu să dea socoteală decât poeţii.” Când s-a „născut” prima oară în Basarabia, pentru copilul Gheorghe, cunoscut mai târziu ca Vintilă Horia, Dumnezeu era în toate fără a fi cunoscut: în cireșe, în caise, în cer, în livadă, în pivnițele de sub deal, în hambare, în parfumul din cădelniţă, în clopote şi în toacă și, mai ales, în straiele negre ale călugărilor. Pe măsură ce creștea, odată cu trupul său, tânărul, apoi maturul exilat avea să-L descopere pe Dumnezeu în toate, având parte nu de „o poposire pe marginea conştientă a lucrurilor”, ci de „o itinerare cu scop de mărire şi chiar de spargere a hotarelor, lucru de care se îngrijea propriul meu trup care, crescând în fiecare zi cu câte ceva, împlinea astfel scopul meu epistemologic.”
Împrejurul copilăriei sale rainice(cum ar spune Goma, și tot legat de Basarabia), lumea era clădită „din colinele Basarabiei ştefanitice (din aceste două nume iese la iveală întregirea fundamentală a României: Basarabia, de la Basarabii munteni, şi ştefaniticul, de la marele principe care ducea la îndeplinire misiunea creştină gotică a Evului Mediu românesc), şi din acele voci interioare care rimau cu mânăstirea şi cu livada.” Sunt elementele care au constituit „o dualitate trup-suflet din care sunt şi acuma făcut.” Este, trebuie să recunosc, ceea ce, ca olteancă prin părinți, naștere, educație, trăiesc la un nivel spiritual, fără să îmi pot, deocamdată, explica atunci când aprofundez diferite teme basarabene, traseele unor personalități din Basarabia: nostalgia basarabeană. Am încetat să mă întreb de ce prietenii mei cei mai mulți și mai statornici sunt moldoveni, de pe ambele maluri ale Prutului, fie de obârșie, fie adoptați. Pot, astfel, empatiza ușor cu Vintilă Horia, când scrie: „veneam tocmai din Dolj ca să aflu lângă codrii Tigheciului, ceva mai la sud de Cetatea Hotinului şi ceva mai la nord de Cetatea Albă, locuri valaho-moldovene, o esenţă care avea, de la început, să mă definească. Mai târziu, în cadrul aceleiaşi sinteze, Aldeştii şi Râmnicul aveau să joace acelaşi rol.”
Epopeea ritualică basarabeană a luat sfârșit din cauza „revoluției”, casele autorităţilor române fiind atacate de agenţi sovietici provocatori, astfel încât mama scriitorului s-a îmbolnăvit și familia a fost nevoită să părăsească provincia, iar tatăl său „îşi întrerupea astfel o carieră strălucită”. Împușcăturile ideologice de la Moscova răzbăteau până în ferestrele românilor basarabeni din Chișinău. Începutul anilor 1920 avea să culmineze cu celebra revoltă bolșevică înscenată la Tatar-Bunar, în Bugeacul românesc, în septembrie 1924. Timpurile au fost tulburi, memoria lui Vintilă Horia este ca diamantul. Nu doar limpede, ci tăioasă, până la înțelesul ultim. Este un critic lucid al perioadei interbelice, dezastrul politic și decăderea morală fiind contrabalansate, în opinia sa, „de câteva centre de putere spirituală care au fost Nichifor Crainic, Lucian Blaga şi Nae Ionescu. Gândirea, Trilogia culturii (ca şi Lauda somnului sau La cumpăna apelor) şi Cuvântul au constituit cele trei centre soteriologice, de fapt inconştient structurate într-un singur centru de cunoaştere, care ne-au ţinut deasupra degradării politice”. Degradarea politică a debutat, crede memorialistul, cu intrarea în scenă a PNȚ și cu Restaurația din 8 iunie 1930 (întoarcerea lui Carol al II-lea), convins că dacă Ion Antonescu ar fi preluat puterea cu trei ani mai devreme, România ar fi evitat dezastrul politico-militar și ar fi avut măcar soarta Finlandei în urma războiului. Sugestia lui Vintilă Horia nu este lipsită de noimă, un regim militar ar fi putut evita chiar mascarada scurtei guvernări legionare și efectele ei maligne. În sfârșit, ar fi putut evita uciderea unor oameni nevinovați, atât de origine evreiască, dar și români a căror vină a fost că nu mai suportau mlaştina politicianistă. Pe fondul unei Europe cuprinse de efervescenţe ideologice, ar fi nepotrivit să îi clasificăm pe românii din trecutul interbelic potrivit normelor conceptuale şi corect-politice de azi.
Fatidica vară a anului 1940 (când va fi numit ataşat de presă la Roma) este surprinsă astfel: „Într-o noapte de iunie, în 1940, ruşii au intrat în Basarabia şi în Bucovina de nord. Vestea m-a aruncat pe străzi, unde nu întâlneam pe nimeni cunoscut. Rătăceam printre spectre, pe Calea Victoriei înţesată de lume, tăcută, rătăcind ca şi mine printre alţi rătăciţi. Parcă, încă o dată, se termina ceva. O stare, un timp, o geografie, un ciclu. Un scurt ciclu care se numise România Mare şi din care începeau să smulgă fiarele istoriei cu nume de vecini. Cu consimţământul lui Hitler, Stalin îşi trimitea armatele, numite ani mai târziu «liberatoare», liberatoare de libertăţi, ca să ocupe un ţinut pe care îl mai ocupaseră odată cu învoirea lui Napoleon Bonaparte. Înţelegerea între tirani a însemnat întotdeauna pagubă pentru oamenii liberi, reîntoarcere la sclavie şi la întuneric cultural.” Nu s-a tras un glonț măcar, un glonț al demnității naționale (cum au tras polonezii), când au fost cedate Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herței, tot așa cum nu s-a clintit nicio scamă când au fost cedate Transilvania și Cadrilaterul. (Cel din urmă, să o spunem – în răspăr cu autorul memoriilor –, obținut de români în urma participării la o campanie peste Dunăre: după Războaiele Balcanice).
Comunismul, această „rușine universală”, și care, în timp, avea să devină „un semn de recunoaştere al secolului” îl forțează pe Vintilă Horia la exilul perpetuu. După ce este numit ataşat de presă la Viena (1942), înaintarea frontului dinspre Est, noile realităţi militare şi politico-strategice îl vor arunca (împreună cu soţia) în lagărele din Silezia, Austria, Italia (august 1944 - mai 1945). Absurditatea noii ordini europene culminează în cazul său cu o condamnare în contumacie, după o judecată sumară a Tribunalului Poporului (februarie 1946), la muncă silnică pe viaţă, pentru „crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice”. Potrivit Legii 217/2015, art. 2, lit. c, care spune că „prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale!”, Vintilă Horia – a cărui „vinovăție” nu poate fi probată – este condamnabil în eternitate de către un legiuitor incult (sau ca parte a unui scenariu care ne scapă) din anul Domnului 2015. Semnalele de alarmă din spațiul public asupra modului arogant, nedrept, care sfidează pur și simplu istoria, în care această lege cauționează comunismul și urmările lui, au rămas captive unui timpan surd, unei mentalități comunistoide. Tarele ideologice ale principalului învingător în al Doilea Război Mondial își fac de cap după 70 de ani de la terminarea conflagrației și la 26 de ani de la încetarea oficială a comunismului în România (și în Europa). Dar istoria e făcută și „dreptatea” instituită de către învingătorii în războaie.
Ca istoric și iubitor de cultură, este o încântare parcurgerea acestui neașteptat volum de memorii ale unui scriitor român care a câștigat Premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil/ Dieu né en exil (festivitatea de premiere nu a avut loc din cauza agenților Bucureștiului care au declanșat o campanie de denigrare, prin inventarea unui dosar de legionar, sprijiniți de „L’Humanit锺i de stânga franceză – o intelectualitate care a făcut mereu jocurile tactice ale Moscovei). Consemnările lui Vintilă Horia au parfumul aparte al poveștilor din vechime, undele sale mnezice trimițând la conjugarea dintâi a Cuvântului și la liniștea care îmbogățește a predicii rândunelelor a Sfântului Francisc. Ca într-o a doua cristelniță, una a spiritului, Vintilă Horia se cufundă în învățătura franciscană, și astfel își redescoperă rădăcinile:
„Cred că egalitatea, din care revoluţiile au făcut o injustiţie, a fost posibilă numai atunci, în acea confundare franciscană cu omul şi cu neomul, într-o frăţietate care venea din rădăcini, nu din atitudini. Iată de ce am trăit la Assisi epoca cea mai fericită din viaţă, un an întreg de desfaceri şi despărţiri dar şi de regăsiri, întregiri şi comunicare, prin Assisi, cu ceva din mine care, altfel, n-ar fi îndrăznit niciodată să iasă deasupra. Începea să funcţioneze compensaţia, de care aveam absolută nevoie ca să suport conştienta pierdere a tot ce avusesem. Era o reînnoire sine qua non, care, de fapt, nu mă îndepărta de nimic, ci mă întorcea, metamorfozat, la origini, cu o întărire lentă şi sigură a tuturor legăturilor fundamentale. Începeam să înţeleg de ce eram român şi ce însemna, în limbaj metapolitic, o astfel de posibilitate de a fi.”
Dumnezeu renaște mereu în exil, pentru Vintilă Horia, așa cum patria se clonează din propria-i sevă pentru Paul Goma. Este de-a uimirii cum acești mari nedreptățiți de către poporul lor (să nu-l uităm pe Eugeniu Coșeriu!) – asupra cărora semenii și-au proiectat, înfățoșate în hainele retoricii de lemn a noii ordini, sumedenie de spaime, interese, lașități – au legături atât de puternice cu Basarabia.
" Fă bine tarii tale !Citeste si dă mai departe !Așa poate Dumnezeu va lumina mintea unora și altora. " [E]
Odraslele ...de Ilie Serbanescu
Cei care s-au aflat la "butoanele" banilor publici în ultimii 25 ani, mulți dintre ei aflați acum după gratii, sau de-abia scăpați de acolo, ne lasă moștenire ceea ce noi am numit "next generation". Adică progeniturile lor - bogații cu averi deja spălate. Lista este incredibil de lungă. De la băiatul lui Hrebenciuc și fata lui Videanu până la cei doi puișori cu dinți sănătoși, pregătiți pentru ros, dăruiți nației române de soții Dana și Adrian Năstase.
Dacă DNA n-ar fi declanșat ceea ce a declanșat, pentru mulți dintre acești tineri lupișori erau deja pregătite manete calde la tabloul de bord al Puterii.De pildă, Andrei Hrebenciuc era deja invitat pe post de mare geniu financiar pe la televiziuni. Iar Andrei Năstase începuse deja să încălzească scaunele prin platoul Latrinei 3… Să nu mai vorbim că aproape toți și-au făcut studiile pe bani grei în străinătate…Fiul lui Theodor Stolojan, Vlad, și-a făcut un doctorat la Cambridge, în fizică atomică - o excepție, iar fiica, Ada, și-a făcut studiile superioare în Anglia, iar pe cele postuniversitare, de consultanță financiară, în Belgia. Un alt premier, Radu Vasile, și-a trimis fiul, pe Tudor, tot la Paris. Predecesorul său, Victor Ciorbea, se poate mândri că fiica sa, Oana, a absolvit același colegiu american ca și odrasla fostulului președinte SUA, Bill Clinton, iar Mugur Isărescu nu a rupt nici el tradiția, Lăcrămioara Isărescu studiind tot în SUA. Câteva exemple : Alex Rus. Este fiul ministrului Transporturilor, Ioan Rus. Când a împlinit 24 de ani a primit cadou de la tatăl său un hotel în Cluj Napoca: Hotelul Meridian, preluat de seniorul Rus de la Ioan Morar, fostul șef al Romsilva, printr-o schemă complicată relatată de presă. Juniorul a mai deținut până în martie și o cafenea în Cluj, Arts Caffe, vândută în martie unui lanț de cafenele. Pe pagina de Facebook postează fotografii de la piscina familiei și din călătoriile dese la Monaco și pe coasta amalfitană, împreună cu prietena sa, Denisa Pascu, fotomodel. Alexandru Vanghelie. A fost trimis de tatăl său să studieze la o universitate din Boston, unde taxa de școlarizare depășește 50 000 de dolari pe an. Locuiește într-un apartament a cărui chirie depășește și ea aceeași sumă, însă juniorul primarului aflat în arest nu pare să aprecieze eforturile financiare făcute de tatăl său. Judecând după activitatea de pe Facebook, Vanghelie junior a făcut o pasiune pentru culturism și substanțele chimice folosite pentru umflarea mușchilor.
Ilinca Nichita - Fiica primarului Gheorghe Nichita, care a organizat pentru ea, în toamna lui 2014, o nuntă fastuoasă la care au participat toți șefii PSD, în frunte cu Victor Ponta. Ilinca Nichita este notar și, după nuntă, presa din Iași a scris că primăria tatălui său i-a acordat autorizație de construcție pentru un birou notarial în centrul orașului. Alexandra Dragnea. Fiica fostului vicepremier Liviu Dragnea a devenit celebră atunci când l-a lăsat pe iubitul său cântăreț (Alex Mațaev) să filmeze un videoclip exact acasă la Liviu Dragnea, permițînd publicului să vadă cum arată proprietatea uriașă a familiei liderului PSD, numai suprafața construită a casei depășind 1300 de metri pătrați. Alexandra a devenit o vedetă în tabloide, paparazzi permițînd electoratului să vadă că la vîrsta sa frageda are deja un automobil de lux. Mihnea și Andrei Năstase. Fiul cel mic al fostului premier Adrian Năstase studiază economia la Londra, un oraș deloc ieftin, după cum se știe. Fratele său, Andrei, a învățat tot economie, dar în Italia, după care s-a întors în țară pentru a se ocupa de restaurantul Bonton din Herăstrău. Și-a deschis în 2013 un club și la Neptun. Agathe Blaga. Fiica lui Vasile Blaga este un nume la modă pentru că exact în urmă cu 3 zile soțul său a fost arestat într-un dosar de evaziune fiscală cu un prejudiciu de 600 de mii de euro. Agathe Blaga avea stofă de vedetă de multă vreme, presa scriind în ultimii ani despre contractele pe care le-a primit firma soțului său de la stat .
Diana Videanu. Fata lui Adriean Videanu, o obișnuită a cafenelelor de fițe de pe Dorobanți și a magazinelor scumpe, este pregătită de tatăl său pentru a prelua afacerea Titan Mar. A studiat și ea tot la Londra dar ceea ce a făcut-o remarcată de presă au fost ceasul Hublot de 15 000 de euro și poșeta Hermes de 7000 de euro. Ana și Alexandru Geoană. Fiica cea mică a lui Mircea Geoană învață în America, la Universitatea Pennsylvania, unde taxele și cazarea costă în jur de 50 000 de euro pe an. Și fratele ei, Alexandru, studiază tot în America, la Stern Business School, unde costurile se ridică tot la nivelul celor pentru sora sa. Ana este însă deja celebră în România, datorită pictorialelor pentru diverse reviste. O listă aproximativă: 1. Andrei Hrebenciuc 2. Vlad Cosma 3. Răducu Mazăre 4. Victor și Andrei Berceanu 5. Elena și Ioana Băsescu 6.Daciana Sârbu 7. Alin Petrache. Un caz aparte. A ajuns, cu forceps-ul PSD, șeful Comitetului Olimpic Român. Alin Petrache. Fiul lui Adrian Ionel Petrache, celebrul om de afaceri din grupul Petrache-Bittner-Cocoş care a gravitat când în jurul lui Adrian Năstase, când al PDL. „Am intrat în politică pentru că îmi doresc să schimb lucrurile în sportul românesc. N-am înţeles niciodată legătura pe care oamenii o fac între mine şi tatăl meu. Îl iubesc, îl respect, dar eu sunt eu. Pregătirea mea e pe sport. Nu mai sunt de mult timp băiatul lui tata şi nu ştiu dacă am fost vreodată. Absolut deloc nu mizez pe nume în politică”, spune Petrache. Alin Petrache, rugbyst de performanţă şi absolvent de master la Colegiul Naţional de Apărare, a lucrat numai în administraţia de stat, de la Comitetul Olimpic Român, la Federaţia de Rugby, până la ANST. Este însă un înstărit moştenitor. Numai ceasurile pe care le poartă valorează, potrivit propriei estimări din declaraţia de avere, 67.000 de EUR. „Sunt un om normal. Am o casă, un apartament, o maşină personală şi cam atât”, face Petrache o socoteală sumară când este întrebat. Declaraţia sa de avere aduce însă câteva completări: la 36 de ani, are 8 terenuri agricole sau forestiere, trei apartamente şi o casă în Bucureşti, toate moştenite sau
primite prin donaţie.
Ilie Șerbănescu: DURERE !
Scrisoare deschisă către toți românii Aici m-am născut, mi-am petrecutcopilăria, mi-am făcut studiile și am muncit pînă cînd am ieșit la pensie. Am muncit 42 de ani din care 22 pentru propășirea socialismului și 20 pentru revenirea capitalismului .. Acum sînt la pensie. Să nu credeți cumva că m-am pricopsit. Chivernisesc banii în primul rînd pentru plată facturilor, curentul electric, gaze, apa curentă, cablu tv, internet, telefon și cîte altele. Tot uitindu-mă prin facturi am observat că eu, ca și dumneavoastră, ca plătesc apa la o companie numită Apa Nova care e o companie frantuzească dar îmi vinde apă românească pentru că, cu siguranță, nu o aduce din Franța. Deci eu, atunci cînd fac duș sau cînd îmi fac un ceai, îl fac cu apă românească, dar bani mei pleacă în Franța. - Curentul electric îl plătesc la o companie italiană numită Enel. Deci, cum am aprins un bec, am deschis o supapă prin care banii mei se scurg în Italia. Sînt convins că nici Enelul nu-mi vinde curent italian. - Gazul metan îl plătesc la GDF Suez (Gaz de France Suez), firmă tot franțuzească ce îmi vinde mie și multor altora gaz metan românesc, dar banii noștri pleacă să se integreze în UE. - Telefonul, indiferent că-l plătesc la Telecom, Vodafone, Orange sau Cosmote, îmi mai zboară din portofel niște bani către zări străine. Cablul TV și internetul le plătesc la RCS & RDS. ..Patronul lor, pe nume Zoltan Teszary, locuiește la Budapesta și nu știe nici el dacă e român sau ce? Ce să va mai spun că, dacă bag benzină în rezervor, m-am integrat și cu mașina în Europa sau in Rusia. Fereasca Dumnezeu de vreun împrumut la bancă, pe care mărturisesc că nu l-am făcut, dar sînt sigur că mulți au fost nevoiți să-l facă și acum plătesc dobînzi grele și comisioane către bănci străine fiindcă, în afară de CEC, nu mai e nici o banca românească. - Dacă umplem coșul cu merinde la supermarket, iarăși aruncăm cu banii peste mări și țări fiindcă marfă e aproape 90% de import. Deci .. Toată lumea consumă și nimeni nu mai produce nimic, iar banii românilor se scurg în afară țării. Recordul de a crește datoria publică la 30 miliarde de euro...ne apartine! Cît mai poate dură o asemenea situație? Dumnezeu să ne lumineze mintea! Cat timp vom mai putea trage apa la București ca sa facem plata la Paris, ca și pînă acum?
Fă un bine țării tale! Citește și dă mai departe! Așa poate Dumnezeu va lumina mintea unora si altora Cu drag, Ilie Serbănescu
Legea Antilegionară: Un tânăr este urmărit penal pentru administrarea paginii de Facebook ”Legende Vii”
La câteva zile după ce din expoziţia „Grădina cu Îngeri” a Silviei Radu au fost scoase portretele lui Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu şi Costache Oprişan, administratorul paginii de Facebook “Legende vii”, care promovează produse imprimate cu chipurile unor personalităţi, printre care şi martiri ai închisorilor comuniste – este lovit şi el de Legea antilegionară.
Administratorul unei pagini de Facebook este urmărit penal, în urma unor acuzaţii aduse Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România (INSHR) Elie Wiesel, se arată pe pagina “Legende Vii.”
Acuzaţiile sunt făcute în baza articolului 5 din legea antilegionară, adoptată în 2015 la iniţiativa institutului Elie Wiesel. Acest act normativ, care reconfirmă, practic, deciziile tribunalelor poporului instituite de comunişti, bagă la pachet, alături de fascism, legionarismul, în ciuda faptului că procesul de la Nuremberg şterge orice legătură dintre ele. Legea 217 face din elogierea legionarilor – reali sau doar etichetaţi ca atare de regimul comunist instaurat după 1944 – un act pasibil de pedeapsă.
Ultima victimă a acestei legi este administratorul paginii de Facebook Legende Vii, pagină pe care miercuri, 24 februarie, a apărut următorul anunţ:
“Datorită faptului că Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel ne-a acuzat că promovăm în public cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, conform art. 5 din Legea 217/2015, deşi nu există oficial o acuzaţie clară în acest sens referitoare la aceste personalităţi, ne vedem nevoiţi că, până la reglementarea legală a acestor chestiuni să retragem de la vânzarea online a următoarelor produse ce reprezentau interpretarea artistică: Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Mircea Vulcănescu şi Radu Gyr. Totodată, textul folosit ca motto, “ne vom întoarce într-o zi” (titlul unei poezii a lui Radu Gyr n.r.), considerat instigator de către autorităţile legale, va fi înlocuit. Facem acest anunţ din respect faţă de clienţii noştri cărora le cerem scuze pentru eventualele inconveniente şi din dorinţa de a respecta legea ţării, dorind să fim în conformitate cu acestea”.
Potrivit unor precizări făcute ulterior pe aceeaşi pagină de Facebook, anunţul a fost făcută “în urma aflării în aceeaşi zi a punerii sub urmărire penală a administratorului firmei care administrează şi a produs proiectul legede Vii.”
Articolul 5 al legii 217/2015 afirmă: “Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi fapta de a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.”
Reamintim că acest eveniment vine la nici o lună după ce din expoziţia de pictură a Silviei Radu au fost scoase, se pare că la iniţiativa aceluiaşi Institut Elie Wiesel căruia i-au displăcut versurile lui Radu Gyr, portretele unor martiri ai închisorilor comuniste, respectiv Costache Oprişan, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu şi … Radu Gyr. Tablourile au fost scoase din expoziţie pe 3 februarie, la numai două zile de la vernisajul la care au participat Radu Boroianu, directorul ICR, şi actorul Dan Puric.
Victor Roncea a contactat-o autoarea expoziţiei, care i-a declarat: „O singură dată am mai fost cenzurată în întreaga mea viaţă artistică: pe vremea comuniştilor, de Tamara Dobrin, care mi-a eliminat lucrarea, dintr-o expoziţie de grup”. Despre scoaterea tablourilor din expoziţie, Silvia Radu a spus:„Cu cât vor fi mai atacaţi cu atât vor lumina mai mult pe cerul românesc”!, scrie bucovinaprofunda.wordpress.com
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România condusă de Octavian Bjoza a condamnat acest act de cenzură:
“Expoziţia de pictură a d-nei Silvia Radu, în etate de 80 de ani, vernisată într-unul din holurile Institutului Politehnic Bucureşti, la care au participat Preşedintele ICR – d-l Boroianu, d-l Dan Puric, precum şi foşti deţinuţi politici, a fost cenzurată că în vremea anilor 50, bănuim, de reprezentanţi ai Institutului “Elie Wiesel”, fiind înlăturate patru portrete şi anume: Radu Gyr, Costache Oprişan, Valeriu Gafencu şi Mircea Vulcănescu. Aşa cum nu admitem extremisme, fie ele de stânga sau de dreapta, nu vom accepta niciodată falsificarea istoriei recente a României, respectiv diminuarea prin fărâmiţare a rezistenţei anticomuniste, înlăturând din această, personaje de primă mărime.” se arată în hotărârea adoptată în 19 februarie a.c. de AFDPR.
Reamintim că legea 217/2015 a stârnit ample controverse în rândul opiniei publice şi a fost sancţionată inclusiv de directorul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) Radu Preda, acesta catalogând-o drept o lege “pro-comunistă”.
“Prin promulgarea aşa-zisei Legi Antilegionare, nu mă îndoiesc că se aşează temelia unei Instituţii nemaivăzute în ţara noastră din anii stalinismului, o poliţie a gândurilor, a convingerilor, a opiniilor. Se revine, ca în anchetele securităţii, la prezumţia de vinovăţie, iar vinovaţii, chiar dacă şi-au ispăşit pedeapsa, continuă să plătească şi după moarte. De acum încolo există pericolul rescrierii istoriei noastre recente, după partitura Securităţii, care a aruncat de-a lungul existenţei ei cu eticheta „legionar” şi-n stânga şi-n dreapta”, declara la rândul său istoricul Marius Oprea, fondatorul Institutului pentru Cercetarea Crimelor Comunismului.
Fondatorul „Memoriei", prozatorul Banu Rădulescu, fost deţinut politic, tipărea revista în 10.000 de exemplare. Câte tipăreşte acum distinsa hispanistă Micaela Ghiţescu? Eugeniei Vodă îi mărturisea, cu mâhnire, la Profesioniştii: „«Memoria» nu se caută, nu se cumpără". Dar de vândut se vinde dacă sunt (şi umbre) şterse cu sistemă sau ignorate, dacă este uitat ori negat martirajul din închisorile politice. Când e vorba de luptătorii din munţi, evităm cuvântul masacru, ba chiar ni se spune despre combatanţi că erau „deloc democraţi şi deloc admirabili", de parcă s-ar vorbi în numele Lazărilor de la Rusca[1]. Ideea de rezistenţă românească la tăvălugul bolşevic nu place multora. De ce or fi atât de porniţi reprezentanţii Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel" pe rezistenţa armată din munţi, chipurile fascistă? Ca să iasă imaginea românilor fără onoare şi demnitate de sine, fără personalităţi-simbol? După Raportul Helsinki (1992), 4 milioane de români au fost ucişi, între '45 şi '89, în temniţe, în lagăre, la Canalul Morţii, dar se preferă să se vorbească de inconştienţă şi de laşitate în acceptarea doctrinei leninist-staliniste; prorocii de ultimă oră (pe urmele profeţilor de tip Brucan) prevăd declinul ţării până la moartea statului. Pacostea de ţară, unde reperele normalităţii au dispărut. Dar cine le-a spulberat oare? Nu propagandiştii comunişti, transplantaţi din U.R.S.S. cu misie, nu activiştii băştinaşi, gata să îndeplinească sarcinile cu abnegaţie, fără a precupeţi (spus în limbajul iepocii) vreun efort? Mai şi ies, cei care au mai rămas, în prim-planul revistelor şi simpozioanelor, să se laude cu „realizărili"şi să se vaite că au făcut voluntariat, bieţii de ei, neplătit. Şi-i clar că sunt gata să sară din nou în scările (limbii) de lemn ale propagandei de partid(e). Ştiţi vreun apartcik dispus să-şi regrete prestaţia? Silviu Curticeanu, cumva? Mizil, cumva? Iar comentariile în ce-i priveşte sunt tolerante: stângismele primei tinereţi sunt scuzate cu grăbire (minte crudă, bune intenţii egalitariste, context nefast), nu şi dreptismele primei tinereţi.
Cioran, Eliade, Noica, Bernea, Mircea Vulcănescu rămân „băieţii răi" ai filosofiei, istoriei religiilor, sociologiei, dar Crohmălniceanu e prezentat ca „victimă a persecuţiilor staliniste" de M.D. Gheorghiu. Nu şi-a recunoscut vina (ca şi Popescu-Dumnezeu, de altfel), dar s-a „exilat voluntar la Berlin", în '94. Ce i-o fi lipsit? Că de laudatio a tot avut parte. Cât rău au făcut „crohmălnicenii de veghe ai realismului socialist" (l-am citat pe Radu Mareş) nu (prea) vrem să ştim. Un exemplu? În şedinţa din '58, prezidată de N. Ceauşescu însuşi, Croh l-a acuzat pe „amicul" Ion Barbu de decadentism; ca, în „Amintiri deghizate", reeditate de Humanitas cu succes de librărie, să-şi aducă aminte ce speriat era „poetul-decadent"şi că el l-a calmat. Se perpetuează un tip nou de cenzură, pe care l-am mai semnalat şi care se trage din tezele ideo-criticii fără frontiere. N-au existat acuze mai grele decât „promotor al fascismului" ori „ins cu trecut fascist", sintagme folosite de însuşi Crohmălniceanu şi moştenite (grea moştenire) neabătut din proletcultism. Puteai atunci şi poţi şi acum ruina o carieră acuzând, fără dovezi, de fascism. Până şi cel mai român dintre eseiştii evrei, N. Steinhardt, a fost acuzat de colaboraţionism cu fasciştii. Pasajul incriminat se află în „Jurnalul fericirii": „La Jilava, pe secţia întâi, în celula nr. 9, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecât... Lucrul de care ne dăm seama, şi el, şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim « fenomenul românesc », altfel spus, de poporul român, de peisajul, de cerul, de obiceiurile, interioarele, câmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru". Iată un model de toleranţă întru idee, de prietenie prin „adio diferenţei!". „Îngăduinţele" pentru celălalt, cum formulează bunul, înţeleptul monah Nicolae, sunt flori rare în câmpul culturii noastre.
Nu numai că nu vrem să-i cinstim pe cei care s-au jertfit în lupta anticomunistă, dar - gravă necuviinţă - îi scuzăm pe călăi blamând victimele, târâte în farse judiciare criminale. Când Valeriu Gafencu, mort în penitenciarul Tg. Ocna, a fost declarat cetăţean de onoare în 10.02.2013, Institutul „Elie Wiesel" a cerut dezonorarea lui, stârnind un vârtej de somaţii. Prima somaţie s-a respins în 30 mai 2013, ca după trei săptămâni, în 21.06.2013, Consiliul Local să se răzgândească (la ce fel de presiuni?) şi să retragă titlul. Pentru neştiutori: Valeriu Gafencu, născut la Bălţi în 1921, era student la Drept şi membru al Frăţiilor de Cruce când a fost condamnat de regimul Antonescu la 25 de ani de muncă silnică. A trecut prin Aiud (41-49), Piteşti (49), Tg. Ocna (49-52). Bolnav grav de T.B.C. din lipsa hranei, i-a spus colegului de carceră, Ioan Ianolide: „Mâine voi muri". Cedase streptomicina pastorului evreu Richard Wurmbrand, salvându-l de la moarte, episod negat de unii. Fascist Valeriu Gafencu? Aş zice un „naţionalist cuviincios", ca să folosesc sintagma lui Petre Ţuţea. Nici B.O.R. nu s-a grăbit să-l recunoască sfânt al închisorilor şi nu de frica lui Dumnezeu. Acuza asta că „X" (ca Gabriel Stănescu, de pildă) ia apărarea legionarilor este destul de frecventă şi face parte tot din moştenirea proletcultului. În Memoria din când în când, C. Ţoiu povesteşte cum a fost respins romanul „Căderea în lume", în 1987, din cauza lui Paul Georgescu (pe motiv că ar fi reabilitat dreapta legionară) şi lui Eugen Barbu (că ar fi atacat naţionalismul românesc), afirmaţii contradictorii, dar la fel de periculoase. Cartea n-a mai apărut la Editura Eminescu a lui V. Râpeanu, ci la C.R., la Bălăiţă. Gogu Rădulescu a ordonat „să fie bubuit Ţoiu", iar Mitea şi Mizil i-au luat apărarea. Şi dacă asta s-a întâmplat în deceniul celui mai umflat „naţional-comunism", vă imaginaţi cum a fost după '49, când ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu „purifica de fascism", iar bibliotecile şi librăriile erau supuse „procesului de dezinfectare de fascism". În fapt, dacă stăm strâmb şi gândim drept (de dreapta), miliţia „Scânteii" nu-i departe de poliţia ultra-globaliştilor şi ultra-mondialiştilor, vânând „atitudini şi idei incorect politice". Şi ce de indignaţi au apărut în ultima vreme; ca Florian-junior, căruia tare-i place rolul de acuzator al dreptei. Vă amintiţi de Noua Dreaptă, înfiinţată în '91 de juristul Aurelian Pavelescu? A dispărut la vreun an-doi, ca prin 2000 să apară alta, tot Noua Dreaptă. Vorba lui Macedonski: „Un an, - dând d'ani, leag'an, d'an - d'ani vani"... Cu toate astea, stângiştii văd peste tot forţe fascistoide-legionaroide. Un adversar al acestor forţe este şi fostul euro-parlamentar Adrian Severin, cel care a primit şpagă 12.000 de euro pentru un amendament comandat. Cât o fi primit pentru salutul inventat „Heil, Iohannis!"? Severin vede în Iohannis un fel de Hitler. Te pomeni că acest Hitlerică de Carpaţi ar pune de-un progrom şi iarăşi „însângerează" Ioropa. Speriat de fascism ca de-o apă cu hidrogen prea mult, descoperă şi în Monica Macovei o fascistoidă. Jos comunismul! ar striga numai fasciştii sadea şi legionarii sadea; toţi anti-pesediştii fiind, în lumină iliescă, fazcişti. Am sperat, post-decembrist, într-o istorie dezideologizată cu toate documentele pe masă. N-a fost aşa. Cât pe ce ca istoricul Zoe Petre să propună o lege conform căreia să nu ne mai amintim ce s-a întâmplat. Ca şi cum n-am fi obligaţi (alt cuvânt mai uşor nu este) să ne reamintim corect.
Eticheta antisemit devine mai periculoasă decât cea de fascist şi de legionar. Elie Wiesel, „pacificatorul", considerând că n-ar avea importanţă dacă evreii au fost omorâţi în Ardeal sub administraţie ungurească ori românească, a trecut crimele în contul jandarmilor români. Probabil, după Dictat, românii arboraseră la pălărie pene de cocoş şi-i ucideau pe români şi pe evrei. Lui Wiesel nu i s-a ripostat destul de ferm, de la vârful statului. Vrem societate civilă sau docilă, dacă înghiţim minciuna, ba chiar o decorăm? Evreul-victimă nu-i mai victimă decât românul-victimă, chit că Norman Manea apasă, la Bard College, pe interdicţia de a compara Holocaustul cu Gulagul roşu. Orice comparaţie este „the trivilization of tragedy". Trivializarea tragediei prin comparaţie? De ce ar fi mai greu vindecabilă rana Holocaust decât rana Gulag (o sută de milioane de morţi)? Un carnagiu e mai cumplit decât altul? Nu fac ambele parte din aceeaşi serie, a crimelor contra umanităţii? Comparaţia Gulag-Holocaust aduce prejudicii mari. Pentru că a vorbit despre binomul Piteşti-Auschwitz, Paul Goma a fost acuzat de antisemitism. De ce? Pentru că în fruntea Securităţii erau evrei? Sau o fi adevărul acesta „un slogan antisemit", cum îl denumeşte Leon Volovici? Se vorbeşte de „unicitatea" Shoahului; 9 octombrie e Ziua comemorării victimelor Holocaustului din perioada regimului Antonescu. N-ar trebui ca pe 10 octombrie, de pildă, să comemorăm victimele „experimentului" Piteşti, vârful terorii în stalinism, dar şi fenomen unic în lagărul Estului? „Patimile după Piteşti" (titlul cutremurător al lui Paul Goma) vrem să le tăcem, să le dăm uitării. Doar 56 de arestaţi au rezistat programului de „reeducare" cu ciomagul. Teroarea Piteşti nu-i mai mică, mai puţin însemnată decât cea din lagărele naziste: tartorul hitlerist de la Treblinka, zugrăvit de Philip Roth, n-a fost mai sângeros decât tartorul Ţurcanu de la Piteşti. Dacă mai adaug că din Raportul final lipseşte torţionarul Al. Drăghici (şi sunt 64 de biografii ale nomenklaturii), dar e prezent Ştefan Andrei (nu spun că n-ar trebui să fie), ne putem întreba de ce marile „cozi de topor şi de târnăcop", cum le numeşte Dumitru Ungureanu, rămân fără citaţie în procesul intentat comunismului. Pentru că n-a evitat temele de evitat, lui Goma nu i s-a decernat Premiul Naţional în Republica Moldova. A primit nota zero la purtare pentru purtare incorect-politică. Risum teneatis, amici? Vă puteţi ţine râsul-plânsul, prieteni? Bogdan Creţu (şi nu numai el) s-a întrebat de ce un aparatcik de soiul lui Dumitru Popescu, fie şi „Dumnezeu", are drept de opinie în „România literară", dar Goma nu, rămâne exilat din paginile revistei U.S.R. Îi răspund: pentru că delictul de opinie se pedepseşte iarăşi; pentru că terorismul intelectual[2] cunoaşte noi forme. N-o să le ocolesc[3]. - Va urma - ---------------------------------------------- [1] vezi Dialogul lui Norman Manea cu Edward Kanterian. [2] titlul lui J. Sévillia, Humanitas, 2012, în registru parodic, după Patrik Modiano, „Bulevardele de centură". [3] Magda Ursache, Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de cenzura, Editura EIKON, 2015.
Image may be NSFW. Clik here to view.La 20 februarie 1927 se năştea la Oradea una dintre marile personalităţi ale poporului român, un diplomat care i-a înfruntat pe sovietici, un Senior care impune respect, un „Maestru al ştiinţei previziunilor, care citeşte prezentul şi ne descrie viitorul ca nimeni altul". Astfel de personalităţi se cuvin a fi aşezate în funcţiile decizionale ale statului român, experienţa dovedită de-a lungul deceniilor îndreptăţind consultarea Domniilor Lor în problemele interesului naţional. Îi urăm Domnului Academician Mircea Maliţa un respectuos „La mulţi ani !" cu sănătate ! (Redacţia ART-EMIS).
A fost ministru al Învăţământului, a reprezentat România la Națiunile Unite, a fost ambasador în Statele Unite, este academician şi are 89 de ani. Stă într-o casă cu chirie şi nu are mașină. Aceasta este realitatea unei prestigioase personalităţi a România[1]. Diplomat prin formare şi caracter, european încă de pe vremea când Europa era pentru ceilalţi doar un continent şi nu o instituţie, academicianul Mircea Maliţa e o voce care trebuie ascultată. Maestru al ştiinţei previziunilor, citeşte prezentul şi ne descrie viitorul ca nimeni altul. Trebuie doar ascultat! În toată perioada sa de tranziţie, România nu a folosit niciuna dintre şansele mari pe care le-a avut. Am ajuns să predăm aproape toate atribuţiile unui stat independent şi suveran. Am exportat trunchiuri întregi din suveranitatea noastră şi din capacitatea noastră de a avea un interes. Interesul naţional nu a fost niciodată programat sau anunţat ca obiectiv al acestei tranziţii[2].
În acest moment este o discuție extrem de amplă cu priivire la problema refugiaților. Și știm foarte bine că şi România este parte a acestei discuţii, inclusiv prin primirea de refugiaţi. S-a vorbit despre o cotă pentru fiecare ţară, România ar trebui să primească undeva peste 6000 de refugiaţi. Înţelegem însă că nu suntem pregătiți pentru asta. Cum priviţi Dvs această dispută continentală?
Mircea Malița: Mulţumesc foarte mult pentru interesul Dvs în aceste probleme. Sunt bucuros că am prilejul să spun câteva cuvinte în acestă problemă care este foarte vastă. Și am să încep prin a spune că este foarte justificată preocuparea care se manifestă din partea presei, a autorităţilor pentru tema acesta a primirii sau refuzării imigranţilor. Într-adevăr aşa cum se spune în legende au început să se mişte popoarele. Este o mişcare de populaţie cu care nu suntem obişnuiţi. Ei vin, pleacă, se stabilesc, se fac discuţii, lumea acceptă, lumea refuză, lumea e ospitalieră, lumea este ostilă, etc. Vreau să vă spun cine mi se par mie să sunt eroii acestei ciocniri, iar ei sunt numai doi și sunt doua continente: este Asia și este Europa. Aceste două continente s-au bătut în toată istoria. Ori Asia a invadat Europa, invazii care au schimbat soarta Europei, ori Europa a intrat peste asiatici creându-și mari teritoriii pentru coloniile lor. Faptul că India a devenit o colonie albă este un semn mare de prezență a Europei.
Care este sursa aici?
Ăștia se luptă. Prin ce s-au luptat, am văzut. Năvală, război tot felul de conflicte, dar mai este un fel de metodă modernă de a te bate fără război: este învățată de la teroriști. Aceștia au o metodă care se numește a penetrației, iar ideea lor este că dacă vrei să domini într-un domeniu intri acolo pe nesimțite, câștigi locuri bune de control și la un moment dat ai o influență mai mare decât se poate crede. Lumea a văzut că penetrația asta este foarte comodă, nu mai ai război nu mai ai cheltuieli de război, nu miști armate nu apare nicăieri că faci ceva inacceptabil, nu poți să fii făcut vinovat pentru nimic, dar ai penetrat.
Este un val la care trebuie să faci faţă
E tot un fel de război, nu?
Da, dar unul care nu se vede. E o formă a controlului unei țări de către alta pe nesimțite. Există o inovație formidabilă în ultimii ani aceea de a suspenda și elimina violența. Nu! Fără violență! Dar atunci cu ce? Cu încercarea de a convinge, de a dialoga. S-a rafinat aceasta metodă a abordării dulci, care nu este violentă, în afacerile internaționale, până la punctul zic eu, al unei penetrații afective, când un grup asiatic intră pe un teritoriu european până acolo încât să fie primit cu flori, cu aplauze, faptul să fie considerat umanitar, am ajutat pe cineva care era în dificultate, să-l acomodăm, să-l obișnuim, să-l primim cu toată deschiderea. Cam asta este! Deocamdată, prima reacție a Europei la venirea asiaticilor a fost asta. Dragii noștri, da se poate, dar aveți necazuri, dar noi așa suntem construiți, generoși, unde, să căutam, uitați vă veți muta acolo și acolo vă vom da ajutoarele... Totul a fost amical și amiabil până la punctul în care s-a văzut că nu mai este vorba de o delegație izolată, ci de o năvală. Este un val la care trebuie să faci față, nu mai ai unde să-l pui. Și abia atunci s-a schimbat și dialogul și atitudinea. Și am să citez cazul doamnei Merkel care este ilustrativ pentru toată problema. Doamna Merkel este cancelar și are o poziție importantă și a făcut o declarație formidabilă de simpatie față de cei năpăstuiți din alte țări, de datoria Europei de a ajuta, de datoria Germaniei de a fi prezentă cu mijloacele sale și chiar la începutul discursului său a început cu admiterea imigrației în Germania. Ei bine, chestiunea a fost bine primită și aproape toată masa asiatică care vine înspre noi strigă: Germania, Germania! Este locul cel mai dorit. Când a văzut și doamna Merkel faptul că numărul celor care vin depășește orice posibilitate a Germaniei de a face față, a devenit mult mai prudentă, pe măsură ce pierdea și sprijinul populației indignate de invazia care s-a produs, dar și de altceva, ce s-a numit un fel de criză, o anumită pierdere a ordinii, nu se mai știa ce trebuie aprobat, ce nu trebuie aprobat, ce se poate, ce se poate oferi, din ce bani. Ăsta a fost haosul german produs ca urmare a declarațiilor generoase ale doamnei Merkel. Germania prin gestul ei și-a creat o situație de criză pe care trebuie să o depășească.
Ce ar trebui să facă România, dată fiind această situație?
Vedeți dumneavoastră, România nu a fost solicitată de invazii mari. Nu a avut până acum problema asta. Valurile au ajuns în Grecia, au intrat în Ungaria, apoi în Austria care spre deosebire de Ungaria a fost primitoare, care a fost înspăimântată de numărul de oameni care nu voiau să rămână neapărat, dar care treceau pe la ei și cu care au avut probleme la frontieră. De astfel de situații noi am fost feriți.
Nu suntem feriți însă de ceea ce înseamnă cota obligatorie
Mircea Malița: Să vedem ce o să se întâmple și cu aceasta cotă. Primul lucru care s-a întâmplat, prima dramă, este trecerea de la umanitate, iubirea aproapelui, ajutorul dat celor în necaz, la una de prudență, spaimă, îngrijorare, care s-a făcut ca urmare a imigrației produse. Acum a apărut noțiunea de cotă! Uniunea Europeană, ca instituție, și-a găsit acum un subiect de discuție și de afirmare. Nu i-a cerut nimeni deocamdată să-și asume ceva. Statele își rezolvau problemele fiecare după puterile ei. Deodată Uniunea Europeană s-a implicat ca să rezolve în comun. Să rezolve în comun ce? Primirea? Adică să-i acceptăm sau să nu-i acceptăm? Vai de mine, Europa trebuie să-i accepte pentru că e generoasă și e Uniunea Europeană! Dar trebuie să vedem fiecare cât poate și atunci s-a introdus noțiunea asta a cotei pe care România a respins-o. Chiar dacă chestiunea a trecut indiferent de acest vot, votul României a fost foarte corect și înțelept. "Lasă-mă în pace". De unde știi tu cât pot să duc? Ca să-și afirme prezența pe care eu o consider ca act politic a Uniunii Europene acum se dă fiecărei țări un fel de despăgubire pentru fiecare cetățean care este acceptat...
Trebuie să facem ce crede populaţia
6.000 de euro pentru fiecare persoană. Asta ar însemna că pentru România ar fi alocați 38 de milioane de euro. Și totuși reacțiile oficialilor români sunt că și cu acești bani noi nu am putea face față unui asemenea număr de persoane pe care ar trebui să le primim. Nu putem sau nu vrem?
Fiecare țară când spune că primește se gândește în prima fază câte locuințe are disponibile pentru acești oameni. De exemplu, când făceam noi o reuniune mare la București, prima și cea mai mare problemă era unde punem musafirii. Aveam 3.000 și ceva de musafiri la un congres internațional. Unde-i pui? Am fost implicat în această chestiunea când s-a ținut Congresul Mondial al Populației.
Unde-i pui și cum îi integrezi...
Unde-i pui! De bine de rău integrarea se consideră că dacă oamenii pot să muncească pot să se integreze. Când nemții au vrut să justifice interesul teribil al doamnei Merkel s-a invocat că emigranții sunt mână de lucru, iar țările care au nevoie de mână de lucru trebuie să se felicite că economicește vor câștiga ceva. Chiar circula această chestiune, că țară bătrână, muncitori tineri. Bun, am putea și noi spune că facem rost de o mână de lucru mai ieftină, dar să nu uităm că și România are mari probleme în ceea ce privește șomajul. Sunt țări cu șomaj mai mare decât România și pentru ei e și mai greu pentru că acești oameni sunt în plus față de ce au deja. Unii spun că se câștigă, alți că se pierde, încă lucrurile sunt de discutat.
Ce ar trebui să facem noi acum?
Părerea mea este că întâi de toate trebuie să facem ce crede populația.
N-a întrebat-o nimeni.
A întrebat-o! A fost un sondaj mai mic care a fost publicat, majoritatea a fost împotriva primirii de imigranți. Adică lăsați-ne în pace că nu avem locuri avem probleme. Mai mult de jumătate din populație spune „dar domnule, ne încurcă. Dacă vin și ăștia pe capul nostru avem o problemă pe care nu știm cum să o rezolvăm". Și totuși va trebui să-i primim chiar dacă ai noștri conducători spun că nu și-ar dori un asemenea număr chiar dacă populația spune că nu-și dorește. România ca țară a Uniunii Europene poate să spună nu, dar asta înseamnă că încalcă o normă a membrilor care se supun majorității. Dacă așa se decide, așa mergem și noi.
Atunci înseamnă că suntem între ciocan și nicovală.
Nu este prima dată! Dar Ungaria de exemplu, spune Nu!, nu-i primim domnule nici să nu-i vedem pe aici. Și totuși nimeni nu le spune că încalcă normele europene. Ei spun tuturor: votați ce vreți, noi nu-i primim. Ungaria este țara cu cea mai netă poziție împotriva primirii emigranților. Nu poți să spui că asta este din cauza unui simț de umanitate mai redus. Da de unde! Au interese judecate în condițiile economiei contemporane.
O ţară mică poate juca un rol de conciliere
Președintele României spunea că trebuie să se identifice sursa acestor valuri de emigranți și este clar că sursa cea mai importantă este Siria și conflictul din această țară. Ce rol joacă România în ceea ce se întâmplă în Siria în acest moment?
Ce a semnalat președintele pe drept cuvânt este prezența noastră în diplomația zonei. Avem reprezentanți acolo, suntem la curent cu ce se întâmplă. Siria nu este decât primul și cel mai citat exemplu. Nu toți imigranții vin din Siria pentru că dacă veneau de acolo s-ar fi golit țara. Sunt nenumărate țări! Toată Asia! Un val care spune „Acum plecăm pentru că vom fi primiți și trăim mai bine!". De aceea, vedeți dumneavoastră, părerea mea este că vedem doi monștri de dimensiuni extraordinare, două continente lovindu-se într-o metodă nouă, neviolentă, ci una a convingerii și a discuțiilor, dar are și aceste chestiuni direct vinovate ale penetrației. Ca săgeata pătrunde încet. Câte un grup aici, câte un grup acolo. Ca niște săgeți vin, vin, vin. Vine Asia!
Care e pericolul?
O Europă ocupată de o Asie a fost unul din dezastrele omenirii de la tătari și de la alte nații invadatoare ca mongolii și așa mai departe. Întotdeauna dacă vin ei, vin și ocupă. Năvălirile barbare... Europa și-a schimbat fața după năvălirile asiatice. Toată s-a schimbat. și popoare noi au contribuit. Și n-au venit aici să se plimbe, nici să se lupte, nici să câștige o bătălie. Ci să se introducă, să se stabilească. Și nu mai pleacă. Așa au făcut.
Revenind puțin la ce se întâmplă în Siria, președintele României spunea că suntem acolo, suntem în continuare prezenți prin diplomații noștri și putem fi facilitatori în discuții care pot duce spre pace în zonă. Are România de fapt un rol de negociere, poate avea un rol de negociere a păcii acolo?
Vai de mine, poate să aibă. O țară mică poate juca un rol de conciliere. Asta este, facilitator. Adică aducerea a două părți care nu își vorbesc în situația de a-și vorbi - ele se urăsc și în situația de a se tolera reciproc și de a începe convorbiri în care să găsească soluții comune. Asta se face foarte mult. Țara noastră în legătură cu această chestiune are o tradiție mare. Chiar în momentele în care fiind în sfera Uniunii Sovietice posibilitatea sa internațională era limitată de a acționa. Ei bine Maurer, Ion Gheorghe Maurer, a fost unul din doctrinarii concilierii. Și atunci, în anii 60 puteai să vezi așa, premierul României este la Beijing, apoi merge la Moscova, de la Moscova iar la Beijing, de la Beijing în Vietnam, din Vietnam în Statele Unite. Considera că o țară mică are obligația atunci când știe ceva să facă cunoscut și să faciliteze, ăsta este într-adevăr termenul, contactul dintre ele. E ca triunghiul care are numai două laturi. Și a treia nu funcționează. Mediatorul clădește linia numărul trei și face triunghiul complet. Asta a fost la noi în practica Ministerului de Externe și a diplomației române aproape mai mult de un deceniu. Noi eram cunoscuți pentru această chestiune.
Mai suntem acum în stare să facem asta?
În stare sigur că suntem. Dacă am fost în stare sub ochii Moscovei să facem asta, cum să nu fim în stare să o facem, dacă vrem noi. Dar trebuie să o concepi și să o întreprinzi, că e foarte pretențioasă. Trebuie să lucrezi tot timpul într-o condiție pe care o accepți – discreție totală. Nu spui. Nici nu spui că ești mediator. Mediezi fără să spui că ești mediator. Mă înțelegeți care e socoteala? Așa merge concilierea concepută de el. El nu spunea. Am fost martor când lui Maurer i s-au pus aceste chestiuni – de ce nu spuneți clar că faceți mediere? Și atunci răspunsul lui a fost interesant pentru perioada respectivă, dar ca să înțelegeți cum funcționa un minister de externe românesc. A spus: o țară mică nu mediază niciodată. Medierea este o formă de rezolvare a litigiilor pe care o practică țările mari. Ele își aranjează acolo, ele vor să aranjeze medierea, să fie mediatori, să profite în fel și chip, să iasă după aceea cu coroniță, să primească premiul Nobel etc. O țară mică nu face așa ceva. Concilierea presupune discreție totală. Nu, nu spui nici că ai făcut-o, sau că ai fost implicat. Numai că se vede că cineva a făcut-o.
Nici după ce o faci nu spui?
Nu, nu ai de ce. Ce să spui? Ți-ai făcut datoria de țară mică. Și lumea o să te întrebe, te mai cheamă. De-aia te cheamă, fiindcă știe că într-un loc ai izbutit și după aia te cheamă. Uitați-vă numai la planul personal al premierului României în acea perioadă. Păi aproape toate marile țări sunt bătute. Și erau crize care erau atunci de rezolvat cum a fost chestiunea sfârșitului războiului din Vietnam care era arzătoare și în care de pildă lucra intens. Spunea? Nu spunea, ce să spună? Sunt lucruri care cu cât sunt mai discrete, cu atât sunt mai reușite.
Mă întreb unde se formează Diplomaţia astăzi?
Eram la un nivel foarte înalt al diplomației în perioada despre care îmi vorbiți dvs, cum este acum diplomația românească?
Dați-mi voie... Eu nu fac judecată, nu mai sunt la curent, nu știu, eu văd numai semne care nu sunt foarte încurajatoare. De exemplu în vechiul sistem pe care îl cunosc eu din anii 1960 și care a funcționat, a fost crearea unei facultăți de diplomație la Ministerul Învățământului, ceea ce am numi astăzi un masterat. Noi am făcut un masterat de diplomație fără să știm ce e aia masterat. Și s-au făcut cursuri de pregătire – un om ca să fie diplomat stătea doi ani de zile la o școală care era și a statului ca școală, că îi dădea diplomă scrisă, și a Ministerului de Externe care își punea cursurile de bază acolo. Mă uit acum și spun diplomație și mă întreb unde se formează. Au o școală, nu spun cum merge, un fel de curs.
Unde se văd rezultatele?
Nu se văd, zic eu. Vă spun ceva, nu vreau să judec până nu știu cum se formează. Cum merge ministerul...păi merge după cum merg oamenii săi. Și cum merg oamenii săi? Păi după cum sunt formați. De cine sunt formați? De o școală. Ai oameni care să predea această chestiune? Părerea mea că ai, că sunt toți pensionari, asta lasă-i în pace.
Extinzând puțin discuția la școala românească, având în vedere faptul că ați fost și ministru al educației într-o perioadă importantă și, aș spune eu, ați pus inclusiv bazele școlii românești moderne...îmi aduc aminte de introducerea limbilor străine în școli, altele decât rusa, la inițiativa dvs... Este extrem de criticat învățământul românesc de acum pentru rezultatele proaste, pentru calitatea poate mult mai slabă a profesorilor, cum priviți dvs școala românească de acum?
Învățământul este aproape întotdeauna și peste tot în criză. Nu merge suficient de bine învățământul. Nu ține pasul, are lucruri conservatoare, rămâne în urmă, nu are oameni suficienți etc. Acuma, dacă noi nu stăm bine în materie de diplomați, să spunem, înseamnă că nu stăm bine în formarea diplomaților, că asta înseamnă. Cine îi formează. Nu pot să fac reproșuri unei instituții că nu funcționează bine dacă oamenii pe care-i primește sau pe care îi pregătește nu sunt suficient de buni. Sigur că după aia nici totalul general, bilanțul instituției nu e bun.
Deteriorare sistemului de învăţământ din România este de neimaginat. America, unde e zero în momentul de față în ceea ce privește învățământul.
Nu aș vrea să vorbim doar despre diplomație aici, ci despre tot învățământul românesc, așa cum îl priviți dvs. Școala, clasele primare, cum se învață în școala generală, am văzut toate problemele de la bacalaureat...
Cred că e greu să spunem că dacă există dificultăți sunt numai în țara noastră. E foarte răspândită la ora asta criza școlii. Toți s-au încurcat. Cele mai bune sisteme, vai de mine... Te duci la americani și îți vine să alergi, să pleci de acolo. Deteriorarea sistemului de învățământ este nemaipomenită. Acolo ca să faci școala trebuie să plătești cu banii pe o viață. Te împrumuți cu sume cu care trebuie să plătești taxele. Păi statul reprezintă locul în care se rezolvă interesele comune. Interesul comun este ca să aibă oameni pregătiți. America e zero în momentul de față în ceea ce privește învățământul. Nu poate să zică nimeni că are modelul american. Intri într-o problemă de finanțare.
Dar modelul francez, de exemplu, sau cel belgian?
Nu sunt rele. Este interesant cum totuși francezii au avut o tradiție mare în acest învățământ.
Problema e că și noi am avut-o și am pierdut-o undeva pe parcurs. De câte ori nu am auzit, domnule profesor, despre reforma sistemului de învățământ? Cred că de sute de ori.
Păi e permanentă reforma. De fapt se caută să se reformeze. Este foarte greu. Să vă dau doar un exemplu. Noi avem nume pentru diferite meserii. Pentru învățământ a fost Spiru Haret. Dacă te uiți bine la ce a făcut, a făcut un miracol și el a fost o personalitate greu de egalat. El era de meserie matematician și fizician, astronom. A fost extraordinar. Dar dvs știți că un om politic pe vremea lui Spiru Haret nu avea dreptul să intre într-o școală? Un om politic, deputat să fie, ministru să fie, îi spunea la școală aveți intrare aici? Nu aveți. Nu intra în școală pentru că ori faci politică și politizezi tot, ori elimini factorul politic total și atunci faci educație. Spiru Haret, ca să poată să facă reforma școlii a trebuit să îi dea afară pe toți care veneau cu o idee sau cu ceva. Nu-l interesa.
Cine mai are curajul la noi să facă asta acum când totul e politizat?
Într-un fel miniștrii și guvernele au autoritatea pe care și-o revendică și pe care și-o explică, e în mâna lor. Nu vor, vor să fie ocupați cu lupte politice? Să lupte cu lupte politice, dar nu mai reformează școala.
Nu pot să spun dacă intrăm sau nu în Schengen !
Aș vrea să mergem și într-o altă zonă. De ani de zile ne tot chinuim, cred că e corect ales cuvântul, ne tot chinuim să intrăm în spațiul Schengen. Teoretic, ni se spune că sunt îndeplinite criteriile tehnice. Atunci unde e problema?
Au fost foarte multe state care s-au opus. Și s-au opus pe baza unor experiențe personale. Au avut migrația românească, dar din categoria care a făcut ca de pildă cerșetoria în țara lor să se tripleze sau să se înzecească după ce au venit ăia din România. Deci au această amintire a unor experiențe proaste cu persoane care erau din paraziții sau bolnavii societății românești. Și atunci nu mai vor să audă.
Și atunci nu diplomația era cea care trebuia să lămurească toate aceste probleme?
Ce să facă diplomatul, să convingă că țiganii de pildă din România nu trebuie să fie o problemă în relațiile noastre? Și ce să spună?
Și atunci ce facem? Punem mâinile în sân și așteptăm să le treacă celor care sunt supărați pe românii care au greșit pe la ei prin țară?
Păi nu, dar diplomația poate să rezolve o chestiune, ca un acord între state, ca de pildă să se dea în anumite condițiuni permisiunea, să se ceară întâi o permisiune de ieșire sau intrare și care să fie supusă unei comisii. Există lucruri pe care le poți face, dar sunt foarte limitative și într-o țară democratică e foarte greu să pui în joc controlul de felul ăsta.
Așadar, de fapt tot la mâna celorlalți suntem și nu putem face nimic în problema Schengen?
Păi nu putem să facem. Dacă o țară e complet opusă își pune „veto"-ul și nu mai e Schengen-ul.
Teoretic, da. Dar în practică nu putem să avem discuții cu țările respective?
Păi încercăm să avem și ele spun că, vedeți la noi Parlamentul are o părere și nu acceptă discuția diplomatică atâta timp cât există o hotărâre acolo într-o legiferare recentă. Și acolo se face politică.
Păi și atunci noi mai intrăm vreodată în Schengen?
Nu știu. Nu pot să spun dacă intrăm sau nu intrăm. Noi credem că este o problemă între diplomați sau între guverne. Nu este. Este o chestiune foarte importantă de cine vine. Pentru că oponenții au experiențe care i-au costat.
Sunt foarte multe momente în care diplomația a jucat un rol foarte important. Când a fost criza rachetelor în Cuba erați la O.N.U. După ce România a surprins atunci prin votul dvs ați transmis un mesaj administrației de la Washington privind dezvoltarea relației româno-americane. E începutul atunci al Parteneriatului pentru Pace de peste aproape 40 de ani?
Înțelegerile cu America au început pe timpul lui Gheorghiu Dej. În 1962 a fost o discuție pe care am fost trimis să o am cu reprezentantul României la Washington. Noi atunci am cerut un singur lucru: scoateți-ne din coș. Ei spuneau așa: în privința României, se încadrează în legea cutare privind țările răsăritene. Deci noi eram tot timpul tratați precum grămada. Noi am spus atunci că nu mai vrem să fim judecați la grămadă, că nu mai gândim cu grămada, gândim cu capul nostru, treaba noastră. Scoateți-ne de acolo, nu am cerut mare lucru decât să ia considerentele țară după țară, nu alianță după alianță. Asta a fost chestiunea care a fost primită cu un mare interes, păcat că după aceea a fost asasinat Kennedy și nu a putut să se aplice. După aia a venit o hotărâre în care America a semnat un acord economic cu România, separat de toate celelalte. Deci a acceptat ideea noastră de atunci pentru care am stat zile întregi în discuție cu americanii. Orice țară își croiește poziția care îi convine, dar dacă vrea.
Cuvântul cheie și idealul istoric și politic este independența, După aia poți să faci ce vrei. Când nu ești independent, nu mai ai libertatea de decizie, o fac aliații
Aruncăm o privire asupra globului. Vedem conflicte ce mocnesc, vedem conflicte deschise, avem a ne teme de un Al Treilea Război Mondial?
Nu, nu cred că ideea războiului este foarte actuală. Din contră, cred că există chiar un recul, o schimbare de atitudine. Știți de ce? Pentru că războaiele sunt foarte costisitoare. Și atunci statele sunt mai sărace ca în trecut și e greu să facă război, te costă foarte multe. Și atunci chestiunea a fost, cu ce se poate înlocui? Să fie pașnic. Dar cum să fie pașnic? E o întrebare foarte interesantă la care se răspunde la ora asta încă într-un mod perfid. Și anume, ideea este că trebuie să o convingi pe cealaltă țară. Dar această convingere merge și prin alte acțiuni subterane, mai puțin vizibile și chiar care sunt reprezentate în literatură prin săgeți. O săgeată este: caută și asigură-te la oamenii politici, la minoritatea politică. A doua săgeată: convinge lumea prin presă și prin astea ca să fie o atitudine publică. Două săgeți. Cu două săgeți bine trase faci o țară să facă cam ce vrei tu. Asta este. De fapt, asta e o chestie veche socială - când doi oameni se întâlnesc, cine face ce vrea celălalt. Asta e o chestiune de măsură a relației umane pe care sociologii au o dispută și una este violența și alta este această convingere prin demonstrație. Deci, vedeți dvs, când sunt două state, fiecare se uită dacă face ce vrea celălalt. Cuvântul cheie și idealul istoric și politic este independența - să fie independent. După aia poți să faci ce vrei. Când nu ești independent, nu mai ai libertatea de decizie, o fac aliații, ori o organizație internațională care pășește pe capul statelor așa cum ar face pe stradă.
România, peste zece ani... dacă ar scăpa de unele mituri contemporane, deja ar fi un pas mare.
Unde vedeți România peste zece ani?
România peste zece ani... e foarte greu de spus. Dacă ar scăpa de unele mituri contemporane, deja ar fi un pas mare.
Ce mituri?
Mitul ăsta este: ești aliatul meu, gândește pentru mine. Ești Uniunea mea care mă controlează și din care fac parte și care gândește pentru mine. Toate miturile sunt alea în care ai tăiat din independență și ai devenit independent și după aia nu mai ai treabă.
Scrisul e cam singura activitate care mi-a mai rămas. Scrisul este absolut răsplătitor pentru mine și îl fac zilnic.
În final o să vă rog să îmi spuneți ceva despre dvs. Cum sunteți acum? Ce faceți? La ce mai gândiți? Dacă mai scrieți...
Scrisul este cam singura activitate care mi-a mai rămas. Ies foarte puțin, foarte rar din cuibul meu, chilia mea, cum o numesc, unde scriu lucruri care apar. Acum am o carte mare care a fost foarte bine primită „Secolul meu scurt" secolul e scurt, dar cartea are 800 de pagini. Am trecut acum la formula mai franțuzească, a cărților mici de 150-200 pagini. Din astea am deja vreo 4 sau 5 publicate. Sunt foarte ușor de făcut și îmi plac. Sunt elegante și e un fel de colecție de eseuri, ori pe o temă dată ori pe o temă mai vastă. Am o plăcere să le scriu. Am făcut un articol în care am atacat-o pe doamna Merkel din răsputeri, spunând ce erori a făcut și în ce încurcături a băgat Germania. Sunt liber să o fac. Nu o să fie problemă internațională din faptul că eu spun că ea a pășit strâmb.
Prieteni mai aveți?
Da, cred că da. Cred că au rămas... Din păcate mulți s-au dus. Îi caut și mi se spune că nu mai sunt între timp.
Vă simțiți singur?
În lumea asta? Nu pot, pentru că este și tineretul. Am două fete care au fiecare câte un copil sau doi. Familia e destul de mare și, deși sunt în străinătate cele două fete, vin aproape tot timpul aici, până și în week-end-uri sosesc. Nici nu concep ca locul lor de bază să nu fie aici, dar acolo au o obligație profesională într-o chestiune care le-a plăcut. Amândouă sunt în materie de cercetări științifice, legate de matematici.
Îmi spuneți un secret? O dorință pe care o aveți dumneavoastră, poate neîmpărtășită?
Vai de mine, ce listă poate să iasă de aici ! (râde cu poftă) Eu cred că până și iluziile sunt bune dacă sunt limitate sau controlate. Scrisul este absolut răsplătitor pentru mine și îl fac zilnic.
Un mesaj pentru cititori?
Aveam un prieten care s-a dus, un fizician mare, care avea o vorbă: Te iubesc! Așa că... Am sentimentele cele mai bune pentru oamenii care muncesc, care gândesc, care se preocupă de o problemă oarecare și cred că majoritatea românilor fac asta. În mod cinstit și corect au o vocație pe care o respectă.
Să zăbovim preţ de un articol asupra relaţiilor dintre români şi ţigani, folosindu-ne de prilejul ciordelii înfăptuite de cei doi ţigani sus-puşi – mă refer la Păun şi Voicu; căci entuziasmul gherţoilor români mâncători de ţigani, cu ocazia dării în gât a celor doi, umple forumurile şi berăriile naţionale.Fraţilor, lucrurile sunt clare, le cunoaştem prea bine cu toţii. Avem în Parlament doi ciorditori ţigani, câţiva manglitori unguri, un julitor armean şi o masă compactă de ciorditori români. Ţiganii parlamentari fură din ajutoare, deturnează fonduri şi practic fură de la gura etnicilor lor. Românii parlamentari fură din ajutoare, din investiţii străine, din avutul naţional şi practic de la gura conaţionalilor lor. Românii parlamentari decid să nu se reţină şi să nu se aresteze ungurii parlamentari, ţiganii parlamentari, armenii parlamentari. La fel, hoţomanii unguri, armeni, ţigani şi alte naţionalităţi, vorba lui nea Nicu, votează să nu se aresteze hoţomanii români parlamentari, căci ciorditor la ciorditor nu-şi scoate ochii. Dispreţul ţiganului Păun pentru etnicii lui („ciori nesimţite” etc.) este egal cu dispreţul românului Ioan Rus pentru etnicii lui (cel care spunea că din banii românilor din străinătate „copiii se fac golani acasă, iar nevasta curvă”); dispreţul româncei parlamentar, care spunea că nu-i ajung banii de coafor din salariul de deputat, este acelaşi cu dispreţul ţiganului parlamentar Mădălin Voicu, care spunea acum câţiva ani că românii sunt „laşi şi trădători”. Gherţoii români ţiganivori strigă sus şi tare că ţiganii beneficiază de ajutoare sociale cu nemiluita. Ţiganii le-ar putea spune acestora mucles sacana – ţineţi-vă gura, fiindcă şi o grămadă de gadjo, români adică, beneficiază de ajutoare sociale. Săraci sunt mulţi: români şi ţigani. Problema este că aceste fonduri şi ajutoare supraîmpovărează bugetul statului, fiindcă România nu are resursele ţărilor occidentale. Şi altă problemă vitală este că aceste ajutoare şi fonduri nu au noimă şi finalitate, că ele descurajează munca şi încurajează lenea, că sărăcia românilor şi a ţiganilor creşte în loc să scadă, în ciuda banilor daţi de la buget şi veniţi de la UE. Aceste ajutoare nu sunt condiţionate de nimic, măcar de obligaţia ţiganilor şi a românilor asistaţi de a-şi da copiii la şcoală. Ajutoarele în sine, dacă nu sunt urmate de posibilitatea unor locuri de muncă şi de obligaţia asistaţilor valizi şi sănătoşi de a ocupa aceste locuri, nu duc decât la o fundătură din care nu mai putem ieşi. Dar nu ţiganii săraci şi românii săraci sunt vinovaţi de toate acestea, ci cei care administrează iresponsabil statul. Da, gherţoilor, care vă consideraţi superiori, mulţi ţigani sunt hoţi, puturoşi, vicleni, cerşetori, cum şi destui români sunt. „Când te învecinezi cu o şatră, nu se întâmplă să te înnebuneşti după ţigani, dinspre ei pute, ei îţi pun noaptea şuriul la gât, ei îţi fură gardul de sârmă, ei ţi se cacă în prag”, zice poetul Ovidiu Nimigean şi are dreptate. Dar sunt şi atâţia ţigani, ca şi români desigur, care muncesc conştiincios. Vedem zilnic ţigani muncind în funcţii de conducere la bănci, la magazine, ca economişti, ca şoferi, în corpul de pază. E adevărat că nici unul nu vrea să-şi recunoască etnia, fiindcă ştie că mulţi români o dispreţuiesc. Dar mulţi îşi câştigă o pâine cinstită, de ce să-i dispreţuim? De ce să ne uităm câş la ţiganii cărăuşi cu spatele, la femeile de serviciu ţigănci, care fac naveta, se scoală cu noaptea-n cap, ca să fie la ora 6 la post? De ce să ne dispreţuim prietenii de joacă din copilărie ori colegii de serviciu ţigani? Cred că ţiganii ar munci mult mai mult şi mult mai bine, ca şi românii de altfel, dacă treburile ar fi mai bine organizate în ţara asta, dacă politicienii ar lăsa gargara şi furăciunile, dacă administraţia satelor şi oraşelor nu ar închide ochii când vine vorba de ţigani, dacă poliţia şi-ar bate capul cu aceste probleme şi nu s-ar piti după aliniate din legi şi măsuri administrative fără efect. Gherţoilor ţiganovori, numai cei cu un complex de inferioritate ca voi, nu recunosc dreptul de reprezentare al altora, căci nu înţelegeţi că nu există decât două căi: ori facem bine împreună, ori regresăm separat.
„Nu ştiu cui slujeşte aşa ceva”, s-a întrebat azi Ion Iliescu, comentând redeschiderea dosarelor Revoluţiei şi mineriadelor. „A fost un moment de istorie, cu părţile lui bune şi cu părţi mai puţin bune, cu stări conflictuale. Am trecut peste ele, am depăşit. Ce rost are să dezgropăm....el trebuie să fie obiectul unor persoane care studiază istoria. (…) La noi a fost o mişcare radicală de înlăturare a vechiului regim, cu sacrificii umane. Acum, să stăm să tot plângem morţii, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societăţii”, a continuat fostul președinte al României. De morți trebuie să-i fi urat lui Ion Iliescu mare parte dintre cei care au aflat azi despre zicerile domnului președinte. Șocantă lipsa de empatie și, în definitiv, de umanitate a acestei declarații. Haideți să tragem concluziile politice adecvate, tovarăși, doar n-o să ne împiedicăm de câțiva morți. Doar vreo 1.100 de oameni morți la Revoluție, la care se adaugă 3.300 de răniți. La scara marilor revoluții din istorie, insignifiant! Istoricii nici nu se vor mai obosi să-i dezgroape…
Image may be NSFW. Clik here to view.
Chiar și în amurgul vieții sale, dl. Iliescu nu poate ieși din programarea mentală operată de Partid. Nicio ezitare de intelectual șovăielnic în fața acestei grozăvii care este moartea. Inima sa zis de stânga nu bate mai tare în fața uriașei suferințe pe care au îndurat-o mii de familii care și-au pierdut copiii, soții, părinții. Cipul său este intact ca în ziua adeziunii la PCR. Pentru domnia sa, morții de la Revoluție și de la mineriade nu sunt oameni cu nume și prenume, nu sunt ființe din carne și sânge, ci „sacrificii umane”. La toate comemorările de eroi la care, în virtutea funcției, a participat în ultimii 26 de ani, domnul Iliescu nu și-a aruncat nicio secundă o privire înfricoșată înlăuntrul său. Mental, și la 85 de ani, dl. Iliescu e oțel, rece ca glonțul. Am mai văzut comportamentul acesta rece la nonagenarul Vișinescu. Nici în ceasul al doisprezecelea nu s-a căit, nu a căzut pe gânduri, nu a simțit vreun sentiment de compasiune față de cimitirul de victime pe care l-a lăsat în urma lui. A plâns doar când a aflat că i se va lua gradul militar. Copil de trupă al Securității, Vișinescu s-a înfiorat doar când și-a dat seama că a ajuns orfan. Căci Securitatea i-a dat nu doar o haină militară, ci și un sens, singurul sens în viață. Restul, fleacuri! Așa și dl. Iliescu. Știu că mulți dintre cei care-l înconjoară socotesc că dl. Iliescu este un om inimos. Dar ceea ce prețuiește cel mai tare dl. Iliescu sunt mulțimile, nu oamenii, deoarece pentru domnia sa structura de partid prevalează omului. Că au murit niște oameni la Revoluție, asta nu-i o tragedie pentru Ion Iliescu, n-o să stăm acum să dezgropăm morții, n-o să-i plângem la infinit. O tragedie ar fi fost ca Ion Iliescu să fie exclus din Partid. Prin urmare, redeschiderea dosarelor Revoluției și mineriadei nu-l sperie, nu-i prilejuiește dileme morale, nu-i provoacă insomnii legate de cei care și-au pierdut viața în acele zile. Desigur, Ion Iliescu nu a omorât direct oameni, cum a făcut-o Vișinescu, desigur că vina pentru morții de la Revoluție și mineriade trebuie stabilită de un judecător și că până la verdict dl. președinte beneficiază de prezumția de nevinovăție, dar reacția celor doi față de mormanul de cadavre este aceeași: nicio reacție. Nicio tresărire. Niciun vis urât. Din păcate, dacă România nu se trezește nici azi din acest lung vis urât, asta este pentru că, în urmă cu 26 de ani, a permis ca Partidul și Securitatea să privatizeze România și să realizeze capitalismul, cu consecințe dramatice pentru generația mea. Este aceasta o „concluzie politică adecvată”, domnule Iliescu?
http://www.gazetademaramures.ro/placa-neputintei-noastre-15204 Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei este al doilea din ţară ca număr de elevi arestaţi în perioada comunistă. 29 de tineri au intrat „cu ghiozdanul” în temniţele comuniste, unii au murit, alţii s-au îmbolnăvit sau au ieşit din închisori abia la maturitate. În memoria lor, săptămâna trecută a fost montată o placă în holul liceului sighetean. După o săptămână, placa a fost demontată din cauza presiunilor făcute de evrei, pe motiv că unii elevi ar fi fost legionari.
Sacrificiul suprem, pus pe altarul Ţării şi Libertăţii, nu merită, în România de azi, nici măcar o placă comemorativă. Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei este al doilea, din ţară, într-un sumbru clasament al instituţiilor de învăţământ liceale cu cei mai mulţi elevi arestaţi în perioada comunistă. 29 de foşti elevi ai acestui liceu au schimbat şcoala cu puşcăria. Pentru „vina” de a crede în Dumnezeu, în Neam şi Libertate, au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie. Unii s-au stins în temniţe, alţii s-au îmbolnăvit, alţii au ieşit abia la maturitate, secătuiţi de boli şi suferinţă. Ei au fost primii deţinuţi politici ai Maramureşului, cei care, ne dau nouă dreptul astăzi să spunem, cu spatele drept, că Ţara Maramureşului n-a fost un tărâm al laşităţii şi delatoriei, ci unul dintre principalele nuclee ale luptei anticomuniste din ţară. Din cei 29, mai trăiesc azi doar 10. An de an, se întâlnesc tăcuţi într-o celulă a fostei Închisori din Sighetu Marmaţiei pe care au „inaugurat-o” ca închisoare politică în 1948. Niciunul n-a primit vreun titlu sau vreun fel de gest de recunoştinţă. Şi nici n-au cerut vreodată. Firesc însă, a venit un gest simbolic în memoria lor. Unul care ridică nu prestigiul lor, dobândit prin jertfă şi suferinţă, ci al instituţiei de învăţământ. Miercuri, 18 iunie, a avut loc, la liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei, dezvelirea şi sfinţirea solemnă a unei plăci comemorative în cinstea profesorului Aurel Vişovan şi a elevilor săi de la acest liceu, care în perioada 1946-1948 au constituit primul nucleu al rezistenţei anticomuniste din Maramureş. La eveniment au participat câţiva luptători anticomunişti: Petru Codrea, Grigore Hotico şi Melania Riţiu, precum şi doamnele Aurelia Vişovan, Maria Bulacu, Nastafa Motrea şi Susana Tivadar - soţii ale unor regretaţi deţinuţi politici, alţi membri ai familiilor acestora, profesori ai liceului, prieteni şi cunoscuţi. Mica slujbă religioasă a fost oficiată de cinci preoţi greco-catolici în frunte cu părintele Vasile Florea din Sighet. Părintele Marius Vişovan, preşedintele Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA) - organizatorul evenimentului, a dat citire listei complete a elevilor liceului care au suferit în temniţele comuniste, mulţumind în acelaşi timp conducerii liceului pentru posibilitatea acordată. Evenimentul a fost mediatizat extrem de puţin, totuşi, la scurt timp au început presiunile din partea evreilor, pe motiv că unii dintre elevi făceau parte din Frăţia de Cruce a liceului, deci, în logica binecunoscută a Institutului Elie Wiesel, erau legionari. Aşa că, la o săptămână de la montare, placa a fost demontată şi va fi păstrată acasă la preotul Marius Vişovan.
Încă un caz în care ni se impune pe cine şi cum să cinstim, deşi, nici placa, nici evenimentul nu aveau niciun caracter antisemit. Ele reprezentau un gest simbolic PENTRU jertfa unor tineri care n-au făcut nimănui niciun rău, ci au luptat pentru idealuri ca şi credinţa, demnitatea şi libertatea, iar nu ÎMPOTRIVA a ceva sau cineva. Mai mult, ei sunt primii deţinuţi politici ai Maramureşului care şi-au câştigat dreptul de a rămâne în memoria noastră, a generaţiilor viitoare, prin suferinţa îndurată.
Aurel Vişovan era „şeful” primului grup de deţinuţi politici ai Maramureşului. Student al Facultăţii de Drept şi profesor suplinitor la Liceul Dragoş Vodă, era un exemplu de onoare, morală, credinţă şi înţelepciune. Dintre toţi, el a primit cea mai grea pedeapsă. A trecut prin mai multe locuri de detenţie comuniste, inclusiv prin „Iadul de la Piteşti”, dar a rămas neschimbat.
La data arestării, Aurel Vişovan avea 22 de ani. Era profesor suplinitor al Liceului Dragoş Vodă şi, în acelaşi timp, urma cursurile Facultăţii de Drept din Cluj, secţia particular, fără frecvenţă. În cartea sa, Cu Ghiozdanul la închisoare, Gheorghe Andreica îl descrie ca fiind „bărbat subţire, tras prin inel. N-avea o musculatură aparentă care să-l facă vedetă. Atâta câtă avea, era oţeloasă. Era atât de sprinten în mişcări, având şi un echilibru fizic bine fixat în reflexe, încât la trântă nu putea fi doborât decât de unul singur: Petru Ulici, zis „Ursu`”, care era însă de două ori mai solid. Dumnezeu l-a dotat pe Vişovan cu două talente: mai întâi, avea o memorie de excepţie. O convorbire banală a noastră, a „copiilor”, o repeta cu exactitate după câteva luni, când noi uitaserăm chiar şi despre ce a fost vorba. Cunoştea bine limbile italiană şi franceză. Începuse să-l preocupe germana şi engleza. Scria poezie destul de bună. Scria proză cu mult talent.”. Era, pe deasupra, un excelent compozitor şi cântăreţ, este autorul „Rapsodiei Maramureşului”, unul dintre cântecele care au întărit sufleteşte zeci, poate sute de tineri. Datorită înţelepciunii şi moralităţii sale, impunea un deosebit respect, aşa că, şi în primii ani de închisoare, ceilalţi tineri din grup îi spuneau tot „dom’ profesor”. După arestare, a fost bătut crunt, dar n-a recunoscut nimic din cele spuse de anchetatori. Când i s-a pus în faţă lista completă a grupului, a cerut ca tinerii să nu fie bătuţi, să fie aduşi în faţa lui, şi apoi, cu siguranţă vor vorbi. Şi la proces a încercat să ia întreaga vină asupra sa, numai că sacrificiul lui a fost în zadar. A primit 10 ani de închisoare, la care s-au adăugat în 1958 încă 25 de ani. În total, a executat 17 ani de detenţie.
La 2 Martie 2016, pe undele Radio France International, ziaristul Petru Clej ne comunică «vestea cea bună» : Românii - cei mai mari infractori străini în Londra - exclusivitate RFI.
» Cetățenii români au comis în 2015 cele mai multe infracțiuni în Londra dintre străini, potrivit unor date oficiale obținute în exclusivitate de RFI din partea Consiliului Național al Comisarilor de Poliție (NPCC). Pe ansamblul Regatului Unit românii sunt pe locul doi după polonezi la numărul infracțiunilor comise de cetățenii proveniți din statele membre ale Uniunii Europene.
Potrivit NPCC, care a răspuns unei solicitări în temeiul Legii Accesului la Informație (FOI), curțile din Londra au pronunțat în anul 2015 1891 de condamnări penale împotriva cetățenilor români, dintr-un total de 7390 cumulate pentru cetățenii UE, ceea ce reprezintă 25,6% din total. Românii sunt urmați de polonezi - 1602 condamnări, lituanieni - 790, irlandezi - 716 și portughezi - 507. La nivel național pe primul loc se află polonezii, cu 10300 din 37079 infracțiuni comise de cetățenii UE, urmați de români 6249 (16,85%), irlandezi 5164, lituanieni 4557 și letoni 2330. De remarcat proporția foarte mare - 30,2% - a infracțiunilor comise în Londra de către români în totalul infracțiunilor comise pe întreg teritoriul Regatului Unit, mult mai mare decât la polonezi (15,5%), irlandezi (13,9%) sau lituanieni (17,3%). Aceste infracțiuni sunt adăugate automat pe Computerul Național al Poliției (PNC) după pronunțarea de către instanță și naționalitatea depinde de declarația persoanei în cauză. În această statistică nu sunt cumulate infracțiunile pentru care persoanele respective au primit avertismente de poliție, dar nu au fost trimise în judecată. Nu există date pentru infracțiunile comise de cetățenii statelor din afara UE, în schimb din datele publicate de ministerul justiției de la Londra (care acoperă Anglia și Țara Galilor) ca și din cele obținute de RFI prin FOI de la ministerele justiției din Scoția și Irlanda de Nord - care cuprind toate naționalitățile rezultă că în închisorile din Regatul Unit cei mai mulți condamnați străini sunt polonezi - 1065 dintr-un total de 10479 de deținuți străini (totalul general al deținuților fiind de 94049), urmați de irlandezi, 936, românii situându-se pe locul al treilea cu 679 de deținuți, la sfârșitul anului 2015. Pedepsele de închisoare cu executare reprezintă însă doar 8% din totalul pedepselor penale pronunțate în Regatul Unit, restul fiind amenzi penale, pedepse de comunitate sau pedepse de închisoare cu suspendare. Potrivit celor mai recente date publicate de Oficiul Național de Statistică (ONS) numărul românilor în Regatul Unit a fost estimat în anul 2014 la 175000. Populația Londrei este de aproximativ 8,5 milioane de locuitori, iar cea a Regatului Unit de aproape 65 de milioane.»
Nota Dan Culcer (3 martie 2016) Nu se știe ce sentimente îi provoacă fostului ziarist bibisiot această informație. Desigur este vorba de o informație «obiectivă» și un ziarist serios, cum se consideră și deci se pretinde Petru Clej, nu se lasă copleșit nici de sentimente, nici de resentimente. Eu, nefiind obiectiv, nevrând să fiu, mă cutremur aflând că tot al 92-lea emigrant provenit din România este un infractor. Dar eu cred că trebuie să mă întreb - și să întreb - dacă e vorba de țigani sau de români. dacă sunt tineri sau bătrîni, care este natura infracțiunilor (cerșitul, organizarea cerșitului sau a prostituției, furtul, organizarea stradală a jocurilor clandestine de noroc, agresarea vecinilor sau a familiei, atacarea unor bijutieri sau a unor pensionari, crima provocată și "motivată" de sentimente violente sau crima crapuloasă, violența alcoolică etc) Desigur poliția engleză ar putea răspunde unor astfel de întrebări, dar pseudo-ziaristul Petru Clej nu știe pune întrebări și distribuie doar cifre statistice «neutre» și fără semnificație. Cele despre cetățenii români dar și toate celelalte cifre despre alți imigranți nu au nici o semnificație socială, juridică sau morală, fără precizările necesare evocate mai sus. Și mai ales fără compararea cu cifrele infracționalității la englezii «de baștină» (care nici ei nu pot fi priviți global, strict statistic, fără referințe la statutul social , la etnie, la vârstă, la vechimea pe teritoriul Regatului Unit etc) Difuzarea de informații statistice fără analiza cauzelor este doar colportaj, nu ziaristică. (d.c.)
I-am trimis azi lui Petru Clej următorul mesaj colegial :
Domnule Clej, Dacă tot vă plac cifrele statistice, (vezi cele transmise la RFI) ce-ar fi nu doar să le colportați ci să le și analizați, cu ajutorul întrebărilor pe care vi le-am sugerat pe unul din blogurile mele?
Și ar rămâne încă o sursă de analizat, demografia statelor Europei de Est, cu cifrele ei catastrofale derivate din realități pe care nimeni nu vă împiedică să le analizați. Cifre culese de pe un site de demografie curentă http://countrymeters.info/fr/RomaniaVeți vedea că populația întregii Europe de Est este într-o scădere dramatică. Cea mai atinsă este Ungaria. Dar nu cred că trebuie să ne bucurăm cumva. În primu rând pentru că nu trebuie să dorim să moară și capra vecinului. Politicienii Ungariei actuale au cu atât mai mult nevoie de populația maghiară din România pentru a asigura supraviețuirea nației. Ceea ce impune o politică agresivă și conservatoare. Ca și în alte spații europene. E bună sau este rea această politică. Ce ziceți?
Cu speranța că vă veți recâștiga profesionalismul și gândirea liberă,
Dan Culcer
Petru Clej către Dan Culcer Domnul Culcer, dumneavoastră și jurnalismul sunteți două lucruri paralele care nu se întâlnesc niciodată. 19:19 (Acum 14 ore)
Dan Culcer <romaniapresse@gmail.com> către Petru Clej 19:22 (Acum 14 ore) Am luat act. Păcat că nu luați seama la ce vă scriu și vă lăsați orbit de reflexe și furie.
Petru Clej către Dan Culcer 23:52 (Acum 10 ore) Nu e furie domnule Culcer, e bun simț. Sunteți un Neica Nimeni care nebăgat în seamă de altcineva încearcă să se bage singur în seamă. Sunteți un resentimentar care se îneacă în propriul venin al extremismului de dreapta. Oameni ca dumneavoastră au pierdut partida în 1945, dacă nu cumva chiar în ianuarie 1941...
Dan Culcer <romaniapresse@gmail.com> către Petru Clej
Scrieți. « Nu e furie domnule Culcer, e bun simț. Sunteți un Neica Nimeni care nebăgat în seamă de altcineva încearcă să se bage singur în seamă. Sunteți un resentimentar care se îneacă în propriul venin al extremismului de dreapta. Oameni c dumneavoastră au pierdut partida în 1945, dacă nu cumva chiar în ianuarie 1941...»
Poate că NU aveți dreptate. Vă reamintesc că vă îndemnam să depășiți cifra scoasă de la Poliție, deci să faceți o analiză a unei informații, analiză pe care probabil că nu aveți datele sau instrumentele pentru a o face. Asta-i. În loc de analiză știți să produceți invective, fără cel mai mic efort de argumentare.
De altfel, cum se împacă ideologia Dtale cu colportarea unei relații între etnie și infracționalitate?? Ce vrea să spună informația transmisă la RFI ? Că românii sunt cei mai infracționali dintre emigranți?? Care români, Dle Clej? Și Dta ești român, nu? Sau ai devenit cetățean englez și nu mai aparții comunității [etnice sau administrative] asupra căreia arunci un blam cu argumente etniste ? Cine îți dă dreptul să difuzezi astfel de informații brute și brutale, pe amestecate, care acuză românii — ca etnie, și/sau românii ca cetățenie, de infracționalitatea cea mai ridicată printre imigranți? Știi să dai o explicație sau măcar să emiți o ipoteză plauzibilă și nuanțată?
Dta ești un xenofob mascat în ziarist obiectiv.
Voi publica ca și până acum aceste mesaje în vederea completării portretului Dtale, un xenofob cu mască de umanitarist.
O asociație a realizat un studiu din care reiese că elevii homosexuali din România sunt agresați în școli. Sociologul Bruno Ștefan: E o manipulare. Nu a contat aflarea adevărului, ci să demonstreze ceva ce era dinainte stabilit
"Șase din 10 elevi care sunt gay susțin că sunt agresați de colegii de școală. E concluzia unei cercetări al Asociației Accept, la care au participat câteva sute de adolescenți, cu vârste între 14 și 21 de ani". Așa a început un reportaj de la Știrile Pro TV, difuzat luni.
Cum întregul material difuzat la Pro TV, încheiat apoteotic cu concluzia că România se află pe ultimul loc la capitolul "toleranță față de persoane cu o altă orientare sexuală", se bazează pe o "cercetare", am pornit să citim și să aflăm mai multe despre acest studiu.
Pe siteul Accept, am descoperit existența unui articol pe acest subiect. Studiul în cauză se numește "Un liceu sigur pentru toți: percepții și atitudini față de persoane LGBT în mediu educațional"și a fost realizat în cadrul proiectului "E timpul pentru combaterea discriminării LGBT în liceele din România!”.
Metodologia folosită este cea a chestionarului online și a fost găzduit de platforma sogosurvey. Practic, este vorba de un sondaj online. Conform mesajului de pe pagina unde a ființat acest sondaj, participanții erau selectați pe bază de invitație. Cine au fost "aleșii", pe ce criterii s-a făcut alegerea sau orice altă informație care să ofere o imagine asupra reprezentativității demersului, nu există. În aceste condiții, rămâne un mister modul în care reportera PRO TV, Raluca Știrbeț i-a găsit pe cei doi tineri intervievați. Cel mai probabil, ei au fost plasați de către asociația Accept, pentru a da greutate "cercetării".
Image may be NSFW. Clik here to view.
Proiectul „E timpul pentru combaterea discriminarii LGBT in liceele din Romania!" al Asociației Accept este finanțat prin granturile SEE 2009-2014, fonduri oferite cu generozitate de Norvegia.
În timpul reportajului de la Pro TV au intervenit și "psihologii". Specialistul căruia i s-a cerut opinia este Gyӧrgy Gaspar, individ care colaborează, printre alții, cu "Tineri pentru Tineri"și "Parentime". Cea de-a doua organizație este fondată de Miruna Pătrașcu, soția liderului ASUR Toma Pătrașcu, aliat de nădejde al Accept de-a lungul timpului. Aceste organizații susțin predarea educației sexuale în școli, pe o programă care susține și homosexualitatea.
Bruno Ștefan este unul dintre cei mai importanți sociologi români, autor, lector la Universitatea Politehnică din București și fondator al Biroului de Cercetări Sociale. În această calitate, coordonând peste 400 sondaje, studii și cercetări psiho-sociale. Este membru al Asociației Sociologilor din România din 1990 și membru al Behavioural Dynamics Institute din Londra din 2008.
Domnule Bruno Ștefan, Pro TV a prezentat un reportaj în care se susținea că elevii care se declară homosexuali sunt discriminați și chiar agresați de marea majoritate. Ce ne puteți spune?
E o formă de manipulare. Dacă cei de la Accept ar fi dorit să facă un sondaj care să măsoare corect care este opinia minorităților sexuale, dacă sunt sau nu abuzate de către marea majoritate a celorlalți, ar fi apelat la un Institut care ar fi avut un criteriu de efectuare a sondajelor, păstrând mai multe criterii de reprezentativitate.
Dacă ar fi făcut în contrapondere așa cum facem în mod obișnuit sondajele, să vedem ce spune cealaltă parte: am fi descoperit o foarte mare toleranță la tineri - sondajul s-a făcut în rândul tinerilor - față de problema respectivă și nu agresivitate. Dar scopul a fost cu totul altul: să demonstreze ceva ce era dinainte stabilit, să-și confirme o opinie care dorește acest sentiment de victimizare: că sunt minoritari agresați de majoritate. Atunci nu a contat măsurătoarea, n-a contat aflarea adevărului, ci găsirea unei modalități prin care să justifice această opinie. Și modalitatea cea mai simplă era un sondaj online, pe un site la care n-aveau acces marea majoritate din grupul țintă și de-aceea, criteriile de reprezentativitate sunt anulate din start. Este doar o acțiune de manipulare.
Chestionarul online a fost făcut pe bază de invitație...
Oricine poate completa de mult mai multe ori răspunsurile. Într-o cercetare normală, noi nu intervievăm o persoană de șapte ori. Acolo putea oricine să introducă date de nenumărate ori, să-și roage un grup de prieteni să introducă de nenumărate ori...De aceea spun că un sondaj online nu are reprezentativitate și institutele de cercetare ale opiniei publice din lume nu folosesc sondajele online, decât într-o pondere extrem de mică: de fapt, zero. Doar în Statele Unite e un pic mai mare și în Olanda... În rest, nu.
Dar postul respectiv, realizatoarea reportajului nu ar fi trebuit să treacă printr-un filtru critic sursa?
Ei (realizatorii cercetării -n.n) au avut o finanțare internațională. Avea o formă de credibilitate pentru că era pe fonduri norvegiene...Probabil jurnalistul a știut că există o susținere de către cei de la noi care reprezintă fondurile norvegiene de a finanța cu precădere astfel de cercetări în domeniul minorităților sexuale. Și atunci, omul a spus, ca necunoscător al dedesubturilor: 'lasă, este ceva făcut serios'...În realitate...
Satul românesc e, din păcate, pe cale de dispariție. Faptul că România este una din puținele state europene care mai are o civilizație rurală atât de puternică nu este pe placul marilor factori de influență de la nivel european. Din acest motiv, România nici nu are acces la așa mulți bani pentru dezvoltarea rurală, mai ales în condițiile în care UE vrea urbanizarea, majoritatea fondurilor mergând în acea direcție.
În prezent, țara noastră are aproximativ 50% din populație în mediul rural, care ocupă aproape 90% din teritoriu. Numărul celor peste 2.800 de comune pe care le avem ar putea fi redus drastic în viitoarele două decenii, prin trasformarea lor în orașe sau prin unirea lor administrativă. Problema este că dacă se transformă în orașe, locuitorii vor trebui să plătească taxe mult mai mari, iar traiul lor se va înrăutăți pentru că nu vor mai exista prea multe fonduri pentru dezvoltarea respectivelor regiuni.
Se finanțează dezvoltarea orașului Faptul că România e o țară rurală este o realitate istorică, declară comisarul european Corina Crețu. ”România este țara cu cel mai mare procent de mediu rural și cred că am reușit să aduc în atenția Comsiei Europene de a avea în vedere această caracteristică specifică țării noastre. Sigur că ne concentrăm foarte mult pe agenda urbană, pentru că orașele din orice țară europeană sunt cele care au cele mai multe oportunități dar și cele mai multe provocări”, a mai spus Crețu. Pe de altă parte, oficialul european este convins că nu trebuie să se piardă din vedere dezvoltarea rurală. ”Trebuie să încurajăm oamenii, mai ales tinerii, să trăiască în mediul rural. Satele românești riscă să fie abandonate și să nu aibă activități economice. De aceea cred că în cadrul noului program să fie elaborate proiecte și pentru dezvoltarea mediului rural”, a mai spus comisarul european.
Valoarea civilizației rurale românești
”Faptul că avem o civilizație rurală este un plus pentru noi. De regulă, aici avem un decalaj față de UE, pentru că programele sunt gândite în mare măsură pentru zona urbană, iar noi având o mai mare populație rurală, sigur că suferim un anumit decalaj”, a declarat vicepremierul Vasile Dâncu. Cu toate că specialiștii de la Banca Mondială ar finanța mai degrabă proiecte de dezvoltare urbană, nu de aceeași părere este și Dâncu.
”Cea mai inteligentă specializare pe care o poate avea România în Uniunea Europeană este să își păstreze comunitățile rurale puternice. Comunitățile rurale pe care le putem moderniza și la care să refacem infrastructura pot să devină zone puternice din punct de vedere economic. Și nu mă refer aici doar la turism, ci și la economia bio sau alte forme de economie precum IMM-urile care se pot dezvolta în astfel de regiuni”, a mai declarat viceprim-ministrul României.
Potrivit lui, civilizația noastră rurală ar putea fi un model foarte interesant de supraviețuire în Europa unor timpuri care s-au pierdut în alte state. Posibil ca acest potențial al mediului rural de la noi să fie recunoscut de tineri pentru că, în ultimii ani, câteva sute de mii de români au migrat spre sat. ”Este vorba de o mișcare a tinerilor care caută un alt mod de viață”, a afirmat Dâncu.
Intercomunalitatea, o soluție
Planul de schimbare a mediului rural este unul care s-a pus în aplicare și în 1968 pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, prin Legea 2 din 16 februarie 1968 ”privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România”, numai că atunci s-a făcut forțat această organizare a Unităților Administrativ Teritoriale (UAT). Acum, se poate face voluntar și ar putea da o forță economică mai mare unor comune sau sate care se unesc administrativ. Acestea ar putea avea cheltuieli mai mici și o infrastructură mult mai bună sau alte servicii la care unii oameni din mediul rural nu au acces în rezent. ”În actuala stare, foarte multe localități sunt depopulate, ori nu este o mare filosofie și nu este un indicator de modernitate să îți grupezi toată populația la oraș și să lași teritoriul pustiu. Unii cred că asta ar putea să ducă la o dezvoltare în domeniul agriculturii și de acolo să se poată obține ceva. Asta e o soluție pentru zona de câmpie, dar țara noastră nu e numai Câmpia Bărăganului. Cea mai mare parte a teritoriului este în zona de deal și de munte”, a declarat vicepremierul. În zona de munte această agricultură asociativă nu poate funcționa.
Adevărata neviaţă a “Profesorului” Michael Shafir aka Peter Frisch zis “mincinosul” (Gabriel Andreescu dixit). Un articol fulminant al marelui ziarist clujean Constantin Mustaţă, în apărarea lui Raoul Şorban
Image may be NSFW. Clik here to view. Image may be NSFW. Clik here to view. Image may be NSFW. Clik here to view.Nu trebuie sa ne ascundem dupa degete. Uitasem ca (mai) exista Michael Shafir zis Peter fost Frisch (foto sus cu microfonul in gura). Un articol recent din Observatorul cultural al distinsei doamne Carmen Musat ne-a adus aminte ca a venit primavara si, vrand-nevrand, au inviat si mustele. Pensionarul de serviciu in cauza, probabil in calitatea sa de fost amploaiat al “Europei libere”, pledeaza, cum altfel?, pentru cenzura la TVR. Dl. Shafir considera normal si de bun augur faptul ca fostul Instructor Cultural UTC Stelian Tanase, prim directoras al reviste GDS “22” si ultim gropar al Realitatii-“BBC” a lui Vintu, a eliminat chiar in timpul transmisiei de pe TVR International unul din episoadele aclamatului serial “Mostenirea Clandestina“, premiat la finele anului trecut de catre Asociatia Profesionistilor de Televiziune din Romania. Dl. Shafir, ca cetatean al mai multor tari, a uitat probabil, cand a revenit in Romania, ca, cel putin aici, la noi, cenzura este interzisa. Prin Constitutie. Dl. Shafir considera firesc ca “boss”-ul – vai, interimar – al Televiziunii Publice a Romaniei sa actioneze ca pe propria sa mosie, dupa cum i se… scarpina simpatiile (Mircea Dinescu) sau antipatiile (Larry Watts) sale, ca sa nu invocam si alte legaturi… externe. Este regretabil ca o publicatie ca cea a doamnei Musat a ajuns sa faca apologia publica a unor acte de tip ceausist sau hitlerist, chiar daca acestea vin din partea unuia care ii datoreaza viata Maresalului Ion Antonescu (Conform Familypedia, Michael Shafir s-a nascut pe 4 ianuarie 1944 in Bucuresti, Romania, din Rudolf Frisch (1911-1967) si Ella Weissmann (1918-1995). Daca se nastea la Budapesta acum probabil ar fi fost doar un indice intr-o statistica). Este scuzabil insa, daca tinem cont ca in aceeasi publicatie de prestigiu, dl. Gabriel Andreescu observa ca, cel putin intr-un caz, Shafir fost Frisch este “de multe ori inexact, citeste inadecvat, face greseli de logica iar de citeva ori minte”. In ultima instanta nu stim daca dl. Shafir isi plateste impozitele in Romania, ca sa aiba dreptul sa se exprime asupra programelor Televiziunii Publice, finantate de noi. Pentru cei care nu au auzit insa chiar niciodata bazaitul acestui profesoras de provincie, iata adevărata sa neviaţă asa cum a fost prinsa in insectarul cu agenti anti-Romania de catre redutabilul si vrednicul de amintire jurnalist si scriitor Constantin Mustata: Image may be NSFW. Clik here to view.
Dincolo de colţ, cioclii! (sau insolenţa lui Michael Shafir) Cum Michael Shafir a ajuns la Cluj-Napoca A murit patriarhul ardelean Raoul Şorban şi a venit la Cluj, din beciurile documentare ale „Europei Libere”, arogantul „documentarist” Michael Shafir. El este cioclul-şef! La începutul anilor ’60, când a fugit din România, a blestemat acest pământ şi a jurat că nu-l va mai călca niciodată. Dar nici acolo, în Ţara Sfântă, nu şi-a găsit rosturile. A pornit din nou la drum, spre Europa, chemat de Nöel Bernard şi-ai lui. I s-a oferit şi-un „job“ care i-a satisfăcut orgoliile: timp de 22 de ani a fost şef al Departamentului de Cercetare a Opiniei Publice de la „Europa Liberă“… Când a venit sfârşitul „Europei Libere“, a bătut cu disperare pe la porţile Europei, momind curţile cu cele 300 de volume cu documente. L-au primit până la urmă clujenii de la „Studii Europene“, cărora, în schimbul bunăvoinţei, le-a adus documente, împreună cu dulapul lui special pe care îl ţinea în propria-i casă. E drept, suportând greu palma dată de cei care l-au refuzat cu zestrea „documentară“ cu tot. Bucureştenii de la Institutul de Istorie Recentă, i-au spus „Nu”, refuzând chiar şi „zestrea” documentară. Cea care, în copie, se află şi la CIA, dar şi la Budapesta, oraşul unde s-a născut buna lui bunică! Ajuns în Clujul profesorului Raoul Şorban, a trecut la atac. Şi, cum rătăcitorul Michael Shafir a aflat că în 18 iulie a murit patriarhul ardelean Raoul Şorban, s-a aşezat la masa de scris, închegând primele atacuri jalnice, la adresa unui bărbat care nu-i mai putea da replica. Ieşit la atac, Michael Shafir scrie: „Raoul Şorban a decedat la venerabila vârstă de 94 de ani. Venerabilă a fost însă numai vârsta, nu şi controversata personalitate a dispărutului (…)“ Dureroasă şi nedreaptă afirmaţie, aparţinând unui individ care se joacă cu destine umane, încercând să impună grile şi raţionamente dubioase de apreciere a unei vieţi închinată exemplar ştiinţei şi umanismului. Mărturisire Altfel aş fi dorit să scriu aceste pagini, dar, un personaj care întinează statutul de „universitar”, un profanator de cadavre, m-a obligat să fac recurs la memorie. Textul său, „În loc de necrolog”, publicat cu exces de generozitate de Revista 22, care slujeşte idealuri stranii, mi-a produs scârbă şi revoltă. Cu sau fără voia lui Michael Shafir, sau a lui Randolph Braham, acest de ei hulit, românul Raoul Şorban, Cetăţean Onorabil al Universului, şi-a câştigat dreptul la eternitate, prin neodihna de 94 de ani pe tărâmurile Culturii şi ale Omeniei. N-a scris cărţi de conjunctură şi nici cărţi impuse de clipa politică. A făcut ştiinţă, nu speculaţii. Şi-a dus cu demnitate, până la capăt, crezul, chiar dacă i-au apărut în cale destule valuri potrivinice. Cărţile sale au rămas şi vor sluji generaţiilor acestui mileniu. Cele de conjunctură vor ajunge acolo unde le e locul: în lada de gunoi a Istoriei… Aţi fost un om ocupat. Vreme de 22 de ani, cât aţi slujit cu maxim devotament idealul „Europei Libere”, a trebuit să alergaţi prin München şi prin Occident să-i intervievaţi pe cei care puteau depune mărturii despre starea comunismului. Aţi adunat, cu hărnicia albinelor, o comoară de informaţii, atât de utilă omenirii şi serviciilor secrete. Şi, poate, nici nu v-au fost răsplătite meritele excepţionale, încât, salariul de vreo trei mii de dolari, oferit de Facultatea de Studii Europene din Cluj-Napoca, devine o reparaţie. Chiar dacă mai sunt cârtitori, gata să iasă în stradă, să ceară să li se suplimenteze cele nici 11 milioane cu încă vreo câteva, spre a-şi putea plăti întreţinerea lunară la bloc. Ei, cârtitorii… Cei care, nici nu prea pricep cum, citez din vulg, „v-aţi cocoţat pe scaunul de profesor universitar?” habar n-au că un super-profesionist de talia lui Michael Shafir, prin cursurile pe care le predă, între altele „Gândirea politică” şi „Aspecte comportamentale în totalitarism”, este o prezenţă vitală, indispensabilă, pentru progresul societăţii româneşti. Mai aud, ici-colo, fel de fel de bârfe. Cum că, atunci când aţi fugit din România, în 1961, aveaţi în acte alt nume: Frisch. Tot frumos… Ei nu pricep de ce-aţi devenit… Shafir. Trebuie să-i lămurim „de ce”. Simplu: când v-aţi însurat, ca să-i dovediţi soţiei, care se chema Fischer, cât de mult o iubiţi, aţi recurs la o anagramare, din care a rezultat… Shafir. Cum n-am habar de regulile anagramării, nu pot comenta. Nu pot comenta nici zicerile celor care vă acuză că aţi fi scuipat pe harta României, sub jurământul că nu veţi mai călca niciodată în această ţară nenorocită. Nici chiar în calitate de turist! Simple bârfe. Eu n-am fost de faţă. Alţii, continuă să vă acuze că v-aţi continuat şi azi apucăturile de odinioară, indicând şi surse documentare, în care, creionul dumneavoastră, nervos şi agitat, rar îşi găseşte răgaz pentru o vorbă bună despre ţara care v-a reprimit cu braţele deschise, oferindu-vă unul dintre cele mai mari salarii pe care le are un profesor universitar din prea săraca Românie! E drept, a contat şi arhiva pe care aţi adus-o la Cluj-Napoca, aceasta conţinând fondul documentar al „Europei Libere”, cu referire specială la perioada când în Estul Europei se schimbau vremurile, pentru care, dumneavoastră, cercetătorul, v-aţi implicat atât de ferm. Şi nici nu-i pot înţelege pe cei care v-au refuzat „comoara”, intuind, probabil, pretenţiile din spatele ei ale arhivistului-cercetător. N-au înţeles că, de fapt, marea comoară nu era lada de documente, ci omul, cel care a creat-o. S-au supărat, e posibil, şi pentru faptul că nu le-aţi oferit exclusivitate, acelaşi „dar” dându-l mai întâi Budapestei… Falsă şi inacceptabilă supărare. Ei n-au putut înţelege, nici accepta, legăturile sufleteşti pe care le aveţi faţă de Budapesta şi de lumea ungurească. Oameni insensibili, care, neavând bunică născută la Budapesta, bârfesc. Eu nu pot trăi nici sentimentele nepotului, al cărui bunic patern îşi trage rădăcinile tot din bătrânul imperiu bicefal. O lume de poveste în care aţi trăit: bunic conţopist, cu soţie născută la Varşovia, străbunic arendaş pe moşiile lui Sturza, în vremuri când în familie, aşa se zice, limba română se vorbea doar în bucătărie şi într-o singură zi pe săptămână. Azi aţi devenit un recunoscut holocaustolog. Veţi face carieră mondială, veţi scrie încă zeci de cărţi, ucenicia de la „Europa Liberă”, când aţi interogat mii de oameni, devenind merinde pentru tot restul vieţii, completând studiile pe care le-aţi făcut la Ierusalim, la Universitatea Ebraică – Facultatea de literatură engleză şi istorie, cât şi pe cele de master şi doctorate. Fără a trece nici peste directoratul la Departamentul de Ştiri de la Kol Israel, sau peste perioada de lector la Facultatea de Ştiinţe Politice de la Tel Aviv. Destule merite pentru a nu vi se pune eticheta de „purtător de servietă” al lui Wiesel, aşa cum au făcut-o unii. Vă recomandă impresionanta operă pe care aţi lăsat-o Planetei, deşi nu v-aţi spus încă ultimul cuvânt. Cercurile intelectuale, care vorbesc tot mai mult despre dumneavoastră, Michael Shafir, au şi o idee cu tâlc profund: dacă se va descoperi o altă civilizaţie în Univers şi se va solicita traducerea celor mai celebre lucrări realizate pe planeta Pământ, numele dumneavoastră nu poate lipsi din marile biblioteci ale Universului… …Dar cu profesorul Raoul Şorban, ce-aţi avut?! Noianul de probleme care v-au format personalitatea, nu v-a îngăduit să-l cunoaşteţi mai profund pe profesorul Raoul Şorban, iar de aici, furibundul atac şi nedemn pentru înalta dumneavoastră talie ştiinţifică. L-aţi înjurat pe acest om, ca la uşa cortului, sau, posibil, v-aţi aflat într-o accentuată stare euforică, fericit că acest mare bărbat a murit. N-am mai văzut şi nici n-am mai auzit despre un caz similar de vărsare de venin. De ce n-aţi făcut-o când era încă în viaţă? Laşitatea oricui e condamnabilă. Chiar şi-n ultimele luni, când era pe patul suferinţei, v-ar fi putut răspunde. Era util şi folositor un dialog civilizat, pe care profesorul Raoul Şorban nu l-ar fi evitat, aşa cum, demn, l-a pus la punct şi pe Randolph Braham, care trăieşte la New York, unde este profesor la City College of The City University. Trebuie să-l ştiţi: este la fel de mare holocaustolog, ca şi dumneavoastră. Profesorul Şorban l-a cunoscut la Bucureşti, la Institutul de Istorie a Partidului Comunist Român, la o reuniune ştiinţifică, în cadrul căreia a surprins auditoriul cu o propunere neaşteptată: să se ridice la Bucureşti o statuie închinată Mareşalului Antonescu, pe care îl considera salvatorul evreimii. Era de faţă Gheorghe Gaston-Marin, demnitar, şi el evreu, care a adus, ca argumente împotriva propunerii, afirmaţiile lui Mozes Rosen, care l-a calificat pe mareşal a fi nazist, unealtă a lui Hitler. După ’90, poziţia lui s-a schimbat radical, mai ales după ce preşedintele Ungariei, Arpad Göncz, i-a decernat o importantă medalie. Să vă fi înfuriat concluziile profesorului Raoul Şorban despre comportamentul lui Braham? Vi le reamintesc: „Braham se zbate să intre în graţiile ungurilor! Şi, pentru a-i reuşi strategia, foloseşte toate armele. Fabrică scrisori şi le expediază în toate ziarele, scrie articole, scoate cărţi, mânjindu-le, cu neruşinare, cu minciuni. Incalificabil! Mă atacă pe mine, îi pune la zid, cu neobrăzare, pe rabinii Alexandru Şafran şi Moshe Carmilly-Weinberger. Articolul «Allitólagos Mentöackcióc – förtérelem tisztogatás Romániában» („Pretinse acţiuni de salvare; Purificarea istoriei în România”) este o mostră de felul cum se pot construi minciuni, cum se pot răstălmăci fapte. Şi, toate acestea, pentru a şterge crimele Ungariei împotriva evreilor, şi a-i fabrica documente şi mărturii pentru o astfel de istorie. Bineînţeles, Braham, îi acuză pe rabinii Alexandru Şafran şi Moshe Carmilly-Weinberger că vor să scoată basma curată atât pe Antonescu, cât şi România. Mincinosul şi penibilul Braham, acest «Hopa Mitică», neagă totul. Neagă salvarea evreilor cu vapoarele, din Portul Constanţa, dar şi cu trenuri, prin Bulgaria şi Turcia, cu destinaţia Palestina”. Profesorul Raoul Şorban a trăit evenimentele, fiind implicat direct. Vă cam sună şi dumneavoastră acest răspuns, pe care nu vi-l mai poate da astăzi, din mormânt. Şi mai afirma profesorul Raoul Şorban despre absurda negare a lui Braham: „După opinia lui, totul este o fantezie ce s-a născut în închipuirea lui Moshe Carmilly-Weinberger şi a lui Raoul Şorban, pentru a polei imaginea României şi a scoate în evidenţă barbaria ungurilor. Dar nu toţi oamenii sunt în stare de astfel de trădări! Ce vrea Braham? Să participe la rescrierea Istoriei Regatului Ungar. Să şteargă din memoria omenirii cele 618.000 de crime, evrei omorâţi de unguri în Holocaustul anilor ’60 şi să reînvie vremea amiralului Horthy. O vreme de mărire a Regatului Ungar…” L-a supărat pe Raoul Şorban, şi manipularea la care a recurs Braham în cartea sa: „A magyar Holocaust” („Holocaustul ungar”) despre crimele şi masacrele săvârşite de armata maghiară la Novi-Sad sau de la Kameneţ-Podolsk, în 1941, unde au fost masacraţi 36.000 de evrei din zona Maramureşului, a amintit doar discret, într-o notă de subsol. Lipseşte şi altceva, esenţial: tragedia particulară, specială, a evreimii ungare, cum scria György Ránki, fostul director al Secţiei de Istorie din cadrul Academiei Ungare de Ştiinţe. Revista Elet és Irodalom, remarca, de asemenea, faptul că Braham a cosmetizat nepermis comportamentul ungurilor în perioada Holocaustului. Este şi motivul – cred că ştiţi – pentru care Comunitatea Evreiască din Budapesta n-a permis difuzarea cărţii lui Braham, decât prin biroul Comunităţii. Este obolul adus de acest „holocaustolog”, pentru decoraţia şi recompensele ce i-au fost oferite de Guvernul Ungariei. E o explicaţie a unui comportament penibil, mincinos. Negarea eforturilor de salvare a evreilor de către români şi de către autorităţile de la Bucureşti este o sfidare grosieră. Depun mărturie, ca publicist cu o activitate de o jumătate de veac pe acest tărâm. Deţin documente. Păstrez chiar şi mărturii înregistrate pe benzi magnetice. Fără să mă intereseze războaiele pe care, cei câţiva, le-aţi pornit de-o vreme, pătând memoria şi buna-credinţă a unui popor. Cunosc cazul „Kazbek”, având şansa de a-l afla chiar de la unul dintre organizatori: Cezar Apreotesei. Atunci, în zilele când dumneavoastră vă pregăteaţi să veniţi pe lume, la Bucureşti, într-o altă zonă de ţară, la Constanţa, trei vapoare supraîncărcate cu evrei salvaţi de români luau drumul Palestinei. El, Cezar Apreotesei, pe-atunci ofiţer de marină, a avut misiunea să asigure securitatea vaporului „Kazbek”, pe care l-a escortat până la părăsirea apelor teritoriale ale României. Voi publica acest document, pe care, sper, nu-l veţi nega. E indignantă pornirea sadică de a-i face mincinoşi pe atâţia oameni, între ei numărându-se şi Raoul Şorban. Mi-a părut însă blasfemiator gestul de a pune astfel de etichete rabinului Clujului din anul când eraţi în burta mamei, Moshe Carmilly-Weinberger. Aceeaşi jignire aţi adus-o şi rabinului-şef al RomânieiAlexandru Şafran. V-aţi războit, direct sau indirect, şi cu rabinul Zwi Kestenbaum. De ce? Pentru că a avut curajul să afirme că România a fost singura ţară din Europa care n-a deportat evrei la Auschwitz?! Prea mult, domnule Shafir! Şi nici nu sunteţi cu nimic credibil. Pe unde aţi trecut, aţi făcut valuri, lăsând o imagine penibilă, spre a vă satisface orgoliul de cocoţat în fotolii râvnite. Aţi râvnit la scaunul ocupat de Annelise Utte Gabany, v-aţi ploconit în faţa lui Vlad Georgescu reuşind până la urmă să deveniţi şef. L-aţi cunoscut, desigur, pe René Al. de Flers, fostul director al „Europei Libere”… El face public acest episod în cartea sa „Radio Europa Liberă şi exilul românesc”, apărută în anul 2005, la Editura „Vestala” din Bucureşti. Pentru a-mi păstra buna imagine pe care mi-am construit-o despre prea onorabila dumneavoastră personalitate, vreau să cred că toate aceste afirmaţii sunt simple răutăţi pornite din invidia unora. Alte adnotări… „În loc de necrolog” Afirmaţi că aţi discutat doar câteva minute, telefonic, la München, cu profesorul Raoul Şorban. Nu l-aţi cunoscut! Şi nici n-aţi avut curiozitatea (sau, poate, timpul!) să-i cercetaţi Opera, înainte de a-l nega. Aşa i-ar sta mai bine unui cercetător plătit cu optzeci de milioane de lei de către Facultatea de Studii Europene din Cluj-Napoca. Ce-aţi scris, este la îndemâna oricărui impostor. Fiţi sigur că profesorul Raoul Şorban n-a supravieţuit în umbra părintelui său, Guilelm Şorban. Şi-a urmat drumul şi vocaţia de creator. A urmat studii de drept, încheiate în anul 1939, studii muzicale şi de pictură la Milano, Viena, Graz şi Cluj. Din anul 1943 şi-a luat doctoratul în Istoria Artei, Arheologie şi Estetică, avându-l conducător pe prof. dr. Zoltán Felvinczi-Takáts. Poate, când aţi scris acel revoltător „În loc de necrolog”, aţi uitat câteva lucruri esenţiale: că, în anul 1946, a devenit director al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, unde a fost conferenţiar până în anul 1948, când a pus bazele Institutului de Arte din Cluj, în calitate de rector. Şi de-ar fi singurele ignoranţe la care aţi recurs, chinuindu-vă să-i manipulaţi pe cei care v-ar fi citit „opera”. Vă deranjează, poate, faptul că nu i-au fost indiferente problemele naţiei lui. E o lecţie pe care a învăţat-o în familie. Avea doar 11 ani când a murit tatăl său, compozitorul Guilelm Şorban, căruia, cu destulă insolenţă, îi puneţi eticheta de „autor al unor «hituri» din vremuri mai liniştite”. Mama lui, care nu era româncă, a dus mai departe crezul soţului său. L-a educat în spirit românesc, l-a dus la şcoli româneşti din Blaj, i-a sădit în suflet dragostea faţă de neamul românesc. A ţinut la neamul lui, dar a respectat cu religiozitate toate celelalte neamuri. Cumva, vă supără, domnule Shafir? Şi dumneavoastră vă zbateţi pentru dreptatea poporului evreu, cu deosebirea că n-aveţi echilibrul uman al lui Raoul Şorban. Sunteţi un mărunt declanşator de verbe imaginându-vă că sunteţi altcineva. Sunteţi un om stăpânit de nevroză, pe care aţi contactat-o încă din fragedă pruncie. O şi mărturisiţi, de altfel, într-un interviu acordat unui săptămânal editat de Media Pro: „…ura faţă de comunism am învăţat-o în familie, la 11 ani”. La vârsta aceea, Raoul Şorban învăţa muzică şi armonie. Era senin şi visa să-şi poată sluji neamul, dar şi să nu se despartă niciodată de prietenii lui de joacă, fie români, unguri sau evrei. El a învăţat să lege prietenii şi să le respecte. Le-a învăţat şi limba… Spuneţi că la 11 ani ura anticomunistă v-a dus la jurământul că, dacă în 20 de ani nu veţi reuşi să fugiţi din ţară, vă veţi sinucide. N-a mai fost cazul: la 17 ani, în 1961, aveaţi biletul pentru Israel. V-a rămas însă puternic sădită în conştiinţă, ura, pe care aţi revărsat-o nu doar asupra profesorului Şorban. El chiar n-avea nimic în comun cu implantarea comunismului în România. Era „meritul” unora pe care, în calitatea dumneavoastră de cercetător şi alcătuitor de dosare, ar trebui să-i ştiţi foarte bine, chiar dacă, mulţi, ca şi dumneavoastră, şi-au schimbat numele, cu sau fără metoda anagramării. Cercetător prin „Metoda presupunerilor” Cât despre metoda presupunerilor în evaluarea unor oameni, cred că nici mie, publicistul, nu mi-ar putea fi permisă. Cu atât mai mult unui cercetător de talia dvs., domnule Michael (e tot o anagramare a prenumelui trecut în Registrul Stării Civile din Bucureşti?!). Iată câteva mostre de diletant: „S-a zvonit că a beneficiat şi de o pensie în Israel (n.n. – Raoul Şorban) şi că fiica lui Şorban s-ar fi bucurat de o substanţială bursă la Universitatea Tehnică din Haifa”. Şi, cu dezinvoltură, completaţi: „Nu am putut confirma niciodată (s.n.) zvonul”. Atunci, de ce lansaţi „zvonul” în murdarul articol pe care l-aţi comis, probabil într-o noapte de euforie şi insomnii specifice? Ar fi meritat să vă respectaţi statutul de cercetător plătit gras, de Statul Român şi oamenii pe care i-aţi urât viseral, supărat pe motivele care v-au împins atât de ferm spre ideea de a părăsi România! Citesc o altă afirmaţie: „Meritele atribuite lui Şorban s-au datorat unei imposturi. A existat, într-adevăr, o reţea în Ministerul de Externe al României, care a participat la salvarea unor evrei maghiari, transilvani, dar şi de alte naţionalităţi, cărora le-a facilitat tranzitul din Ungaria prin România, cu destinaţia Palestina. Centrul acestei reţele se afla la Legaţia română din Budapesta. Numai că Raoul Şorban n-a făcut niciodată (n.n.) parte din ea”. Sunteţi în eroare, domnule Shafir! Când a pretins Raoul Şorban că a făcut parte din reţeaua de la Budapesta, de la Legaţia României? A avut legături cu oameni din Legaţie, inclusiv cu fostul ministru plenipotenţiar al României la Budapesta, Eugen Filoti. Rolul său, a fost altul. A acţionat la Cluj, colaborând cu locotenent-colonelul Gurgu… Şi nu doar cu el! Vă fac o destăinuire de publicist, cu ani mulţi de jurnalism, dar şi cu Premiul I pentru Publicistică al Uniunii Jurnaliştilor: cu vreo două decenii şi ceva în urmă, când am aflat despre aceste reţele ale omeniei, am avut curiozitatea să merg la Aiton, o comună pe unde au tranzitat sute de evrei, spre a fi salvaţi de lagărele morţii, pentru a mă convinge dacă faptele aflate sunt şi adevărate. Da, am stat de vorbă cu vreo cincisprezece octogenari, toţi participanţi la evenimentele de atunci. Oamenii aceia au confirmat sută la sută fenomenul. Cu sacrificiul libertăţii şi chiar al vieţii… Nu ştiau nume. Erau însă convinşi că au fost fapte omeneşti, pentru care au încasat, totuşi, o sumă de bani pentru fiecare om salvat. L-am cunoscut şi pe omul care a fost „călăuza” rabinului-şef neolog al Clujului… Nu-i ştia numele, dar aflase că va trebui să-l treacă peste graniţă, de undeva, din zona Gheorgheni, pe cel mai mare conducător al evreilor din Cluj. Atunci, din nefericire, n-am putut scrie despre aşa-ceva. Mi-au vorbit mulţi oameni despre sacrificiul acestui bărbat, Raoul Şorban. Într-o toamnă, la Bucureşti, pe strada Herăstrăului, l-am întâlnit pe Francisc Păcurariu. Vreo oră mi-a povestit despre eroismul lui Raoul Şorban. Al lui, dar şi al altor români, care au salvat vieţi de la moarte sigură. Da, şi el mi-a povestit despre meritele importante ale lui Aurel Socol. Oamenii aceştia chiar au fost prieteni, care au avut un ideal comun: chiar îi interesa soarta românilor aflaţi sub ocupaţie ungurească, în urma Diktatului de la Viena. Şi chiar se implicau, îşi riscau şi viaţa pentru a se pune capăt crimelor cumplite petrecute în Ardealul cotropit. Citaţi excesiv o carte (să fie singura pe care aţi avut-o la dispoziţie, când aţi scris josnicul „În loc de necrolog”?!): „Cel mai activ dintre aceştia, un veritabil «Drept între Popoare», a fost, fără îndoială, Aurel Socol. O demonstrează, fără nici un dubiu, jurnalistul clujean Zoltán Tibori Szabó, în palpitantul volum «Frontiera dintre viaţă şi moarte», apărut anul trecut, la Editura Compania. Din nou, Şorban nu a avut nimic de a face cu aceste fapte eroice”. Ciudat, domnule Shafir! Dumneavoastră, cercetător de elită, plătit cu 80.000.000 de lei, stabiliţi verdicte, citind câteva pagini dintr-o carte scrisă de un jurnalist, altfel talentat. Jurnaliştii au o regulă de care chiar şi ţin: să cerceteze trei surse şi apoi să încerce să interpreteze un fapt. Mă gândesc că un cercetător de talia dumneavoastră, ar trebui să caute zece surse şi abia apoi să-şi exprime opinia. Ea trebuie să fie credibilă! Altfel, totul rămâne o poveste urâtă, căreia, titlul de „doctor” nu-i poate asigura acoperire. „Înghiţiţi“ altă informaţie necontrolată! Citez: „Un interviu luat de către Tibori Szabó, fostei logodnice a lui Şorban, Eva Semlyén. Şorban, însă, avea să pretindă că el este cel ce a salvat viaţa Evei Semlyén, afirmând mai întâi că cei salvaţi s-au numărat cu zecile, treptat ajungând la mii“. Iar sunteţi în eroare inadmisibilă pentru un cercetător versat. Dacă aţi fi deschis paginile cărţii mele, „Dialoguri cu Raoul Şorban“, apărută la Editura „Anotimp“ din Oradea, aţi fi găsit şi răspunsul profesorului Raoul Şorban: „– De ce n-aţi mai plecat în Palestina (dle Şorban)? – În zilele acelea, prin intermediul lui Tudor Bugnariu, a ajuns la mine o scrisoare de la prietena mea, Eva Semlyén, evreică din Cluj. Reuşise să evadeze din ghetoul de la Cluj şi mă implora s-o salvez. N-am ezitat nici o clipă s-o fac. Am renunţat la paşaportul fals şi am luat drumul Clujului. Trebuia nu doar s-o salvez, ci şi să organizez reţeaua de călăuze. La Cluj, n-am mai găsit-o, însă. Au arestat-o ungurii şi o aştepta de-acum deportarea în lagărele morţii. A supravieţuit, cu zile, vremurilor de atunci…“. Nu prea seamănă opiniile. Dumneavoastră, domnule Shafir, cercetătorul plătit cu vreo 3.000 de dolari, rămâneţi, în tabăra inexacţilor (ca să nu folosesc cuvântul „mincinoşilor“). Din câte puteţi lesne realiza, profesorul Raoul Şorban nu-şi arogă rolul de salvator. Nici chiar de salvator al bijuteriilor de familie ale Evei! Ar fi meritat să studiaţi pentru a fi în cunoştinţă de cauză, atunci când v-aţi pornit să încropiţi acest „În loc de necrolog“ şi cartea Danei Deac, „Oraşul de dincolo. O istorie a evreilor“! Elie Wiesel, „mistificator”?! Pe Elie Wiesel l-am cunoscut din amintirile depănate zile în şir de Harry Maiorovici. Au fost, o vreme, conorăşeni, în Sighetul românesc. Atunci, când peste Europa au apărut norii negri ai fascismului, Harry a fost deportat în lagărul de la Maidling, dar a avut şansa ca, înaintea lichidării, să fie salvat de intrarea în Viena a armatei sovietice. Era în ’45, spre primăvară… El, Harry, a fost unul dintre cei 16.000 de evrei din Sighet deportaţi spre lagărele morţii. I-au dat lacrimile când mi-a spus finalul acestor oameni: nici cinci dintr-o sută nu s-au mai întors. Când l-am întrebat pe Harry Maiorovici, cel care a realizat muzica pentru 110 filme, obţinând 17 premii internaţionale, autor, între altele, a muzicii filmelor „Moartea căprioarei“, „Ultima noapte a copilăriei“, „Aventuri la Marea Neagră“ sau „Falansterul“, ce destin au avut ţăranii-evrei din Maramureş – dintre care s-a ridicat şi el, mi-a răspuns ferm: „Hitler n-a ales!” Nimeni n-a fost iertat: toţi au avut acelaşi destin. Dacă, totuşi, au mai rămas copii şi bătrâni, asta e mulţumită românilor. Ei i-au salvat. Elie Wiesel, evreu maramureşan, azi Laureat al Premiului Nobel, le-a adus un tulburător omagiu ţăranilor români, pentru tot ce-au făcut spre a salva vieţi omeneşti. Ei au riscat, ascunzându-i (n.n. – pe evrei) în propriile case sau în pădurile dintotdeauna prietene ale românilor. Cartea sa, „Porţile pădurii“, rămâne un document. Repet ce-a zis Elie Wiesel: toate premiile şi onorurile de care s-a bucurat cartea (Premiul Goncourt!), sunt ale ţăranului român din Maramureş. Eram vecini şi m-am bucurat de privilegiul de a fi în preajma sa până în preajma plecării sale spre „State”. Îmi repeta adesea crezul său despre omenie: „În Sighet, trăiam în armonie români, unguri, evrei, ţipţeri, ruteni. Toţi eram însă moroşeni!“ El, evreul, ocrotit în vremuri tulburi de români şi chiar de episcopul greco-catolic,Iuliu Hossu. Timpul avea, însă, să aducă şi în sufletul lui Harry umbre peste imaginea despre prietenul său din copilărie, Elie Wiesel. Nu pentru că l-au contestat vehement o serie de evrei americani, Israel Charmi, Norman Finkelstein, Norvick şi alţii, care i-au contestat obiectivitatea şi l-au acuzat pentru lăcomia cu care a vânat profituri materiale, inventând fapte şi lansând afirmaţii fanteziste, care au discreditat memoria Holocaustului. N-a înţeles de ce, profitând de autoritatea pe care i-o conferea Premiul Nobel, i-a băgat în corul criminalilor şi pe maramureşeni. L-a revoltat ciudata pierdere de memorie a lui Elie Wiesel, care ştia bine ce-au făcut românii pentru salvarea evreilor. Şi nu l-a mirat defel eticheta ce i-a pus-o pe frunte Norvick: „Furnizor de mistificări!“ Postură descalificantă pentru un purtător al Premiului Nobel, pentru care, firesc, ar trebui să se autodenunţe în faţa Comitetului „Nobel“… Cam aceleaşi gânduri le avea despre acest falsificator al adevărurilor, Elie Wiesel, şi Raoul Şorban. Cel care, împreună cu Harry Maiorovici, mi-au oferit numeroase argumente despre sacrificiile românilor spre a-i salva pe evrei, atunci când erau adunaţi în ghetouri, spre a fi trimişi în lagărele morţii. Fapte pe care, se pare, nu le prea ştiţi, domnule Michael Shafir! Ba, mai mult, se pare că recurgeţi la aceeaşi tehnică a mistificărilor, atunci când „analizaţi“ viaţa profesorului Raoul Şorban. Spre a vă uşura „documentarea“ sau „cercetarea“ pe care o faceţi, redau câteva fragmente din cartea „O istorie a evreilor. Oraşul de dincoace“ (Editura IRC, 2005): „Întrebată (n.n. – Eva Semlyém) dacă la Turda l-a văzut pe Şorban, Eva a declarat că acesta a venit la Jandarmerie şi a vorbit cu colonelul Craioveanu. Ulterior, Şorban i-a spus că a luat legătura cu unii membri ai comunităţii evreieşti din Turda şi a încercat să rezolve ceva“. (p. 53) Zoltan Tibori Szabo, în cartea sa „Frontiera dintre viaţă şi moarte…“, la întrebarea dacă ex-logodnicul ei, Raoul Şorban, a participat, împreună cu rabinul Weinberger, la acţiuni de salvare, a răspuns astfel: „Despre asta eu nu ştiu nimic, despre asta nu mi-a vorbit niciodată. Mai târziu, când am discutat problema, mi-a răspuns că eu n-aveam cum să ştiu tot ce se întâmplă. Am fost întrebată şi de Yad Vashem, dar şi lor le-am spus doar că Raoul Şorban m-a ajutat să trec frontiera; că el a vorbit cu Socol şi l-a rugat pe Vaszi Moldovan să mă însoţească…“ Dacă eu pricep bine, Eva Semlyén, care a devenit soţia fratelui marelui profesor Eduard Pamfil, doctorul în ştiinţe farmaceutice, Gabriel Pamfil, confirmă că Raoul Şorban, pe-atunci logodnicul ei, a ajutat-o să treacă frontiera! El n-a pretins, chiar a făcut-o, domnule Michael Shafir! Momentul acesta a fost cercetat în cele mai mici detalii de către un istoric adevărat: dr. Gh.I. Bodea. Puteaţi evita şi această jignire, consultând cartea despre holocaust, care i-ar fi stat bine unui om care pretinde că ştie totul despre acest episod trist şi dramatic trăit de oameni vinovaţi doar de faptul că s-au născut evrei. Şi acest distins cărturar susţine acelaşi lucru: între Raoul Şorban şi Eva Semlyén a fost o iubire mare, iar Raoul Şorban a fost gata să facă orice pentru a o salva. Deşi viaţa lui era în mare pericol, şansa salvării fiind doar plecarea în Palestina, cu vaporul Kazbek, pentru care avea pregătite şi documente sub o nouă identitate,Robert Şmilovici, a renunţat, s-a implicat în organizarea acţiunii, dar fără succes. A fost la mijloc nerespectarea sfaturilor celor două călăuze din Aiton, oprind pentru popas de odihnă unde nu trebuia. Aşa s-a produs arestarea… A intervenit peste tot unde avea porţi deschise pentru a o salva pe Eva Semlyén. A stat de vorbă şi cu colonelul Victor Cupşa, cumnatul său. N-a reuşit să ducă la capăt acţiunea de salvare. E absurdă tenacitatea dumneavoastră de contestatar al lui Raoul Şorban, mai ales că o faceţi fără argumente. Mai sunt însă oameni în viaţă care au trăit şi au cunoscut evenimentele de atunci. La New York, prof. dr. Moshe Carmilly-Weinberger – şi el născut la Budapesta, ca şi bunica dumneavoastră, domnule Shafir – se apropie de vârsta centenară. În anul 1934, la 26 de ani, era rabin-şef al Clujului. L-am cunoscut la Cluj-Napoca, unde a venit însoţit de soţia sa, nepoata lui Troţki. A ţinut să se reculeagă la mormântul lui Emil Haţieganu, din Cimitirul Central al Clujului. Era de faţă şi Raoul Şorban… S-au evocat clipele dramatice prin care au trecut, după care am realizat un amplu interviu, pe care l-am publicat în cartea „Reconstituiri“ (Ed. Militară, 1991, pg. 48-66, „Din vâltoarea unor ani dramatici“). Transcriu doar câteva opinii ale rabinului-şef, referitoare la subiectul incriminat în acel de rea-credinţă „În loc de necrolog“: „Conlucrasem mult la Cluj cu Raoul Şorban, pentru a organiza salvarea evreilor. El a înţeles suferinţa noastră şi, cu puterile lui – chiar atunci când şi el era hăituit – ca şi alţi neevrei, oameni cu gândire umanistă, antifascistă, ne-a întins mâna sa protectoare, sfidând pericolele la care se expunea. Era tânăr, plin de energie, venea dintr-o familie de vază a Transilvaniei. Era un om care a refuzat să privească impasibil crimele din nordul transilvănean. Şi, mai ales, tot ce se petrecea după 27 martie 1944, când a început să funcţioneze la Cluj administraţia de tip nazist. Prin el am organizat cele mai multe drumuri de salvare de pe platforma Feleacului, prin intermediul lui am fost primit de Maniu şi am obţinut 1.200 de legitimaţii în alb ale Partidului Naţional Ţărănesc, pentru a servi ca documente de identitate evreilor ce urmau să mai treacă din Ungaria în România“; „Raoul Şorban a fost gata să facă orice sacrificiu. Chiar şi atunci când viaţa îi era în pericol şi-i propusesem – îi procurasem şi acte false, pe numele de Robert Şmilovici – să plece împreună cu mine, în Palestina, a preferat să mai facă încă un drum la Cluj, apoi altul, pentru a mai salva oameni în mare suferinţă şi pentru a mai revedea cum funcţionează reţelele de salvare“. Păstrez şi acum în suflet imaginea acestui sfânt, dar şi textul scris pe eşarfa ce învăluia impresionanta coroană: „Lui Emil Haţieganu, curajosul şi înţeleptul conducător al românilor din Transilvania de Nord, care, în anii 1940-1944, a contribuit la salvarea a mii de evrei. Cu recunoştinţă, Moshe Carmilly-Weinberger, fost rabin-şef al Clujului“. Un mesaj care i se adresa în mare măsură şi lui Raoul Şorban, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Emil Haţieganu, în vremea de tristă amintire a Diktatului de la Viena. El, Raoul Şorban, pe care dumneavoastră, Michael Shafir, la zece zile după înmormântare, l-aţi împroşcat cu noroi şi l-aţi omorât a doua oară, a fost în anii aceia un personaj providenţial pentru viaţa românească din Ardeal. El este cel care a avut şi responsabilitatea de secretar-general de redacţie al singurului ziar românesc care apărea în toată Transilvania de Nord, aflată sub cenzură străină. M-am gândit că e bine să ştiţi şi cum a fost la prima înmormântare (a doua i-aţi făcut-o dumneavoastră, prin acel unic, josnic şi descalificant „În loc de necrolog“). A fost lume multă, au fost mai mulţi parlamentari, doi episcopi greco-catolici, o suită de preoţi şi mulţi, foarte mulţi oameni care au ţinut să-l conducă pe ultimul drum. Dejul, oraşul său natal, prin primarul judeţului, ing. Ioan Ungur şi echipa sa, a hotărât să organizeze funeralii municipale, ca o impresionantă despărţire, chiar în Sala Festivă a Municipiului. La Catedrala Greco-Catolică am trăit un moment emoţionant: între cei care au ţinut să vorbească la despărţirea de Raoul Şerban, a fost şi un coleg de generaţie, preotul Alexandru Nicula, înalt prelat papal. Acolo, lângă sicriul cu corpul neînsufleţit al profesorului Raoul Şorban a ţinut să vorbească şi despre anii Diktatului de la Viena. Era unul dintre secretarii apropiaţi ai lui Iuliu Hossu… Episcopia devenise un forum al românilor hăituiţi de unguri, dar şi locul unde se puneau la cale soluţii de salvare a evreilor, ameninţaţi de moartea lagărelor de exterminare. „Comandament”, din care prezenţa lui Raoul Şorban a fost esenţială. A confirmat-o răspicat colegul său de generaţie, înaltul prelat papal, Alexandru Nicula. Dacă eraţi acolo şi mai aveţi un dram de credinţă în Dumnezeu şi-n adevăr, aţi fi ars acel text, scris în aşteptarea morţii lui Raoul Şorban, spre a-l publica vitejeşte şi triumfător, încercând să uitaţi laşitatea care vă domină. Aţi fi cerut, cred, Celui de Sus, iertare şi v-aţi fi plecat în faţa celui care n-avea cum să vă mai răspundă atacurilor mizerabile la care v-aţi pretat. Să vă mai spun încă ceva: la Paris, trăieşte fiul colonelului Victor Cupşa. Poartă numele tatălui şi e doctor. Poartă însă şi amintiri… Le-a trăit alături de tatăl său, în vremea când Turda devenise prin cedarea Clujului Ungariei, un oraş foarte important. Un centru al durerilor românilor, dar şi ale evreilor. Şi el poate să depună mărturie despre zbaterea lui Raoul Şorban de a salva de la moarte suflete de oameni. Vă mărturisesc şi un secret: o poveste petrecută într-o seară de toamnă târzie, în 2000, undeva în actuala Piaţă Avram Iancu, spre strada Constanţa. N-aveam stabilită o întâlnire cu profesorul Raoul Şorban, dar ne-am trezit faţă în faţă, salutându-ne. Apoi, ne-am plimbat un timp, când şi-a făcut apariţia o doamnă cam la 80 de ani, încă frumoasă. Profesorul i-a strâns afectuos mâna, a sărutat-o, după care m-a prezentat, cum că aş fi unul dintre importanţii publicişti ai Ardealului. Era Eva Semlyén-Pamfil. Când i-am auzit numele, am tresărit. Ştiam că a fost logodnica lui Raoul Şorban, dar şi că a rămas pentru el o iubire de taină. Ei, domnule Shafir, cât am stat cu Eva şi Raoul, s-au depănat poveşti, în parte exact cum le ştiam şi eu. Era începutul unui posibil dialog, la pas prin Făget şi Dealul Feleacului, spre Turda, după care vremea aresturilor, a drumului spre Auschwitz şi reîntoarcerea la Cluj. Era poate una din puţinele situaţii când n-aveam în geantă nici unul din cele două sau chiar trei reportofoane care mă însoţeau oriunde. A rămas să ne întâlnim altă dată… A venit însă ultima zi a anului 2001. Ultima din viaţa Evei Eva Semlyén, iar dialogul meu a rămas doar un vis nerealizat. Mi-au vorbit mulţi oameni despre acest bărbat de mare omenie, Raoul Şorban. Nu-l pot uita, dintre aceştia, pe Iosif Gădălean. Era miezul verii ’89. Citise cărţile mele şi mi-a telefonat, propunându-mi o întâlnire. A fost o întâlnire-încântare, în care eroul discuţiilor noastre a fost Raoul Şorban. S-au depănat însă şi amintiri. Omul acesta s-a născut în anul 1910 şi a fost opt ani cetăţean austro-ungar. Până la Unire… I-a fost dat să fie şi cetăţean ungur. I-a fost greu să accepte înverşunarea administraţiei ungureşti din vremea Diktatului de la Viena. Apoi, amintirile care nu se şterg… Ca să ajungă funcţionar la Dermata, a fost supus la examen de limba maghiară. Era anul , toamna. Dermata, fabrică ridicată la Cluj de fraţii Remer, saşi din Reghin, a fost gata-gata să fie mutată în Pastă! În vremea Diktatului de la Viena, pe tot teritoriul „rechiziţionat” de armata ungurească, au fost desfiinţate toate şcolile româneşti. Sau, cum poţi privi „fabricile” de hârtii care proclamau peste noapte doctori pe bandă rulantă… În vremurile acelea dramatice l-a cunoscut şi pe jurnalistul Raoul Şorban. L-a admirat pentru curajul de a se bate cu administraţia ungurească pentru drepturile românilor. În câteva rânduri, l-a căutat, iar strigătul lui de durere a apărut în ziar. Problema semnalată n-a fost rezolvată, dar nici nu s-a mai accentuat. Agresiunea antiromânească a staţionat… Apoi, după un timp, nu l-a mai găsit. L-a reîntâlnit în ’45, în 13 martie, când s-a reinstalat administraţia românească. Omul acesta mi-a mai vorbit şi despre fabrica de „ilegalişti”, care funcţiona în strada Dobrogeanu-Gherea nr. 21. Şi ştiţi cine s-au înfruptat cu aceste privilegii… L-am întrebat şi despre drama evreilor. Merită să ştiţi ce-a spus acest om, poate nu veţi găsi timp, preocupat de studiile şi cercetările pe care le faceţi cu neodihnă, să răsfoiţi cartea „File din Biblia Transilvaniei”, apărută la editura Daco-Press. „Am încercat, cu puterile mele, să fac şi eu ceva pentru oamenii aceia, dar n-am reuşit. Ce-am văzut, m-a cutremurat. Mai întâi, mi-a fost dat să asist la drama evreilor din azilul de bătrâni. Azilul era undeva, aproape de Sinagoga de pe strada Horea de azi. Acolo îşi duceau zilele mulţi evrei bătrâni, paralizaţi. Îi aşezau pe scaune şi aşa îi aduceau. Priveau acest sinistru spectacol jandarmii şi poliţiştii unguri, care se distrau pe seama acestor oameni nenorociţi. De acolo, spre ghetoul de la Fabrica de Cărămidă din Cluj, îi duceau cu ajutorul gunoierilor! Urma, după transportarea lor, jefuirea. Luau tot ce întâlneau în casele lor, iar acolo, la Fabrica de Cărămidă, era un calvar: peste 15.000 de evrei, destinaţi morţii, aşteptau îmbarcarea în trenuri! Se inventau însă şi un fel de taxă de salvare: cine avea bani, putea, totuşi, să scape. Cine nu, pornea spre cuptoarele morţii. Acolo, de unde s-au mai întors doar câţiva, între care şi Pavel Blath…”. Urmează rânduri cutremurătoare, despre drama acestei familii. Caz multipliant în sute de mii! Empirismul unui „mare” cercetător! Referitor la relaţia Raoul Şorban – Eva Semlyén, apreciaţi că „trădarea” logodnicii, închipuită de dumneavoastră, domnule Shafir, n-ar fi cea mai întunecată filă din lunga-i viaţă a lui Raoul Şorban, încât, scrieţi ferm: „Arestat de către comunişti, la scurt timp după terminarea celui de-al doilea Război Mondial, sub suspiciunea de a fi colaborat cu naziştii (suspiciune niciodată confirmată sau infirmată), avea să fie salvat de la puşcărie de filosoful marxist Tudor Bugnariu, soţul lui Dorli Blaga. Răsplata? Aşa cum arată Dorli Blaga în memoriile publicate în revista Apostrof, după ce a văzut dosarul său la CNSAS, Şorban avea să devină unul din principalii informatori ai Securităţii împotriva lui Blaga şi a lui Bugnariu – ultimul devenind din ce în ce mai suspect, cu cât naţional-comunismul avea să înlocuiască marxismul vulgar al anilor ’50”. Când aruncaţi în presă „suspiciuni niciodată confirmate sau infirmate”, trădaţi statutul de cercetător pe care l-aţi avut vreme de 22 de ani la „Europa Liberă”. Un post în care chiar am crezut. Sper că acolo n-aţi recurs la aproximări şi presupuneri spre a satisface jocurile cuiva. E impardonabil să afirmi că „Se pare că familia Blaga nu a fost singura victimă a lui Raoul Şorban”, sau să ridici la rang de certitudine o răfuială a lui I.D. Sârbu cu Raoul Şorban. Geneza conflictului o şi precizaţi, preluând-o din „Scrisori către bunul Dumnezeu” de Ioan Dezideriu Sârbu: „De la Conferinţa de Istoria Teatrului am zburat, am fost zburat de un oarecare nobil ungur pe nume Raoul Şorban; acesta este unic în istorie – făcuse doi ani de Litere la unguri, o vară la o universitate mussoliniană, în Italia, dar nu avea licenţă…”. Chiar, n-aţi avut în vedere tonul excesiv polemic al lui I.D. Sârbu? Dacă nu simţul de cercetător, cel puţin termenii precum „zburat”, „oarecare nobil ungur”, „unic în istorie”, „o vară la o universitate mussoliniană”, ar fi trebuit să vă trezească, înainte de a cădea în penibila capcană a alegerii acestui citat. În ’48, aveaţi doar patru ani şi n-aţi ştiut cine hotăra pe-atunci, la Reforma Învăţământului… Dar, o viaţă întreagă aţi studiat totalitarismul şi aţi scris tratate despre promotorii lui. Indivizi de toate naţiile şi toate culturile. Profesorul Raoul Şorban era rector şi venea după trei arestări. Nu i-am ţinut lumânarea, dar, probabil, să nu fi fost un sfânt. Ca orice om, a fost supus şi el greşelilor, mai ales în acele vremuri dramatice. E cale lungă până la a lua în serios aceste răutăţi, prin care acest mare prozator şi dramaturg, I.D. Sârbu, a încercat să se răzbune pe rectorul care a întemeiat Institutul de Arte. Iar concluziile supte din deget nu prea miros a ştiinţă universitară. E, mai degrabă, un fel de comentariu auzit la colţ de stradă. Prin citatul din I.D. Sârbu, vă asumaţi şi afirmaţia că Raoul Şorban n-ar prea fi avut studii. Fals. Penibil. E bine să ştiţi că, documentându-mă pentru o carte de dialoguri cu acest mare bărbat, am obţinut informaţii directe despre studiile sale la Facultatea de Drept din Cluj, încheiate cu examen de licenţă, dar şi despre cele de Istorie-Filosofie. Vă mai spun şi o taină: i-am cunoscut colegi… Cât despre studiile sale de arte, ar merita să daţi o fugă prin Italia, la Milano. Cercetaţi acolo arhivele Conservatorului „Giuseppe Verdi” (1930-1932) şi pe cele ale Academiei de pictură Brera (1932-1934), dar încercaţi să aflaţi câte ceva şi despre studenţii lui Oskar Kokoschka. Sper că vă spune ceva numele acestui om… Mai interesaţi-vă şi de relaţiile sale cu alţi mari artişti: Sándor Szolnay, Alexandru Ziffer sau Aurel Bernáth. Dacă a obţinut şi licenţa la Milano, chiar nu ştiu. Dacă a obţinut-o, s-ar putea să fie în arhiva sa, dar şi prin cine ştie ce depozite ale Securităţii, „arestată”, împreună cu sute de documente, în desele descinderi în Casa Şorban. Mai există însă şi o altă posibilitate, ca şi-n cazul lui Aurel Ciupe, care a studiat în Franţa, la Academia „Iulian”, una de reputaţie mondială. Peste ani, stând de vorbă despre anii de-atunci, a ţinut să-mi spună: „…Când m-am întors de la Academia Julian, tata, om practic, mi-a cerut diploma… I-am spus că acolo nu se dau diplome, ci se învaţă. Dar el voia diploma!”. Or, acolo, în Italia, la Milano, Raoul Şorban chiar a studiat! Prin 1986, spre toamnă, la una din întâlnirile mele cu maestrul Aurel Ciupe, în atelierul său de pe strada general Grigorescu, a venit şi Raoul Şorban. S-au depănat amintiri cât pentru un roman, după care, pictorul Aurel Ciupe a ţinut să-mi vorbească despre excepţionalele merite ale profesorului Şorban în reclădirea învăţământului artistic la Cluj. El este cel care a adus două mari personalităţi, asumându-şi toate riscurile vremurilor „realismului socialist”: pe marele sculptor Ion Irimescu şi pe celebrul dirijorAntonin Ciolan, împreună cu soţia sa, toţi reputaţi dascăli ai Iaşiului, pe-atunci huliţi de caracatiţa comunistă, care îşi întindea tentaculele peste tot, eliminând din calea lor chiar şi marile valori ale neamului. Pur şi simplu, chemându-i la Cluj, le-a salvat cariera, pentru că nu mai erau păsuiţi să lucreze la catedră! Spre onoarea lui, I.D. Sârbu a avut tăria să-i recunoască valoarea: „A făcut carieră la Istoria Artelor în Bucureşti, l-am auzit conferenţiind, nu era rău ca vorbitor. «Trăncănitor de arte abstracte» – cum îl numea un coleg mai rău de gură” (I.D. Sârbu, „Scrisori către bunul Dumnezeu”, Biblioteca „Apostrof” nr. 12/1996, pag. 160-161). Mi-au mai vorbit despre profesorul Raoul Şorban şi alţi importanţi cărturari. În 1946, când încă tragedia românilor ardeleni nu se încheiase, s-a aflat, pe alt plan, alături de studentul-călugăr Valeriu Anania. În anul 2001, când s-a lansat primul volum din ciclul „Student la Cluj”, au participat împreună, destăinuind amintiri din vremurile de-atunci. Erau în sală vreo 400 de oameni, iar pe scenă, în Sala mare de spectacole a Casei de Cultură a Studenţilor, alţi colegi de generaţie ai lui Raoul Şorban: profesorul Cornel Opriş(azi, aproape de vârstă centenară), artista lirică Susana Coman-Bosica sau distinsa doamnă Elena Daniello, soţia celebrului medic clujean Leon Daniello, nepoata lui Sextil Puşcariu. Toţi oamenii aceştia n-au uitat despre rosturile lui Raoul Şorban în bătălia pentru România. N-aţi avut, poate, nici răgazul să-i răsfoiţi cărţile, măcar titlurile lor. Câte? Peste 30, poate 40… Nici profesorul nu le-a numărat. Multe? Puţine? Destule, domnule Michael, chiar dacă vreo 15 ani, din cauza unor denigratori precum dumneata, a tăcut. Citiţi-i, cel puţin „O viaţă de artist, între München şi Maramureş”. Ar merita, dincolo de „interviurile” luate pentru a întregi informaţiile „Europei Libere”, să-l cunoaşteţi pe Simon Hollósy, mai ales că, la mai bine de o jumătate de veac distanţă, aţi respirat acelaşi aer al Münchenului. Cumva, profesorului Şorban i-aţi agăţat tinicheaua de „şovin” şi pentru faptul că n-a acceptat preluarea acestui mare artist, Hollóssy, în patrimoniul maghiar?! Atunci, aveţi dreptate… Ce l-a apucat pe Şorban să sape în istorie, pentru a găsi adevăruri şi a desfiinţa minciuni? Putea s-o lase aşa, cel puţin şi în respect pentru amintirile ce vă leagă de lumea ungurească a bunicii dumneavoastră care a trăit zile atât de senine la Budapesta. Ce i-a trebuit lui Şorban să schimbe povestea şcolii de la Baia Mare şi să dovedească faptul că Simon Hollósy nu era ungur, ci armean, pe care, de fapt, îl chema Corbul. Simion Corbul… Ce nemaipomenit ar fi fost ca-n cei 22 de ani cât aţi slujit Europa Liberă s-aveţi inspiraţia să căutaţi urmele acestui mare pictor la München! Vă îndeamnă, poate, la o lectură profundă a operei celui pe care l-aţi omorât a doua oară la vreo zece zile de la înmormântarea care a avut loc în cimitirul „Dealul Florilor”, din Dej, recomandarea acad. Virgil Vătăşianu: „În contextul literaturii de specialitate, o carte ca aceasta – originală şi cuprinzătoare – vine să tălmăcească, cu o incontestabilă autoritate, pe de o parte, un capitol neglijat de istoria noastră de artă, pe de alta, opera unui mare pictor, activ la München şi în Maramureş între anii 1880-1918. (…) Raoul Şorban – dispunând de o bogată şi îndelungată experienţă, de un limbaj clar, sugestiv, şi de o participare vibrantă – reuşeşte să impună atenţiei noastre, un pictor a cărui operă a avut meritul de a fi pregătit şi impulsionat un climat artistic nou, cu bogate resurse de inspiraţie”. V-a supărat, poate, şi dezvăluirile pe care le-a făcut, cu demnitate, Raoul Şorban, despre cel care a scris, cu siguranţă, cea mai injurioasă carte la adresa românilor, în rândul cărora, vă includ şi pe dumneavoastră. E vorba de romanul „Împotmolirea” („Zátony”). Autorul, sub pseudonimul Mózes Székely, în fapt fostul teolog reformat şi mic moşier din Dej, Daday Lorant, după o puternică şi energică acţiune antievreiască, a declanşat o nu mai puţin fermă campanie antiromânească, pentru care Justiţia românească l-a condamnat la şase luni de închisoare. În vremea Diktatului, pentru „meritele” anterioare, a fost numit inspector şcolar al judeţului Someş, calitate în care a îndepărtat toţi învăţătorii români din şcolile unui judeţ locuit în proporţie de 87 la sută de români. El este cel care a propus „soluţia finală” pentru „rezolvarea eficientă a chestiunii valahilor, care se înmulţesc ca iepurii”. A propus şi metoda: „să fie smulse din măruntaiele femeilor valahe făturile lor scârboase…”. Era anul 1943, iarna. Acest criminal a devenit erou al Lexiconului maghiar, iar după eliberare, primar al Dejului. Stupefiant! Profesorul Şorban n-a rămas spectator. A reacţionat şi a deranjat. N-a putut suporta nici obrăznicia udemeristă de a-i ridica acestui criminal un monument. Dar câte astfel de fapte nu l-au cutremurat! Îmi destăinuia adesea dramele sale… Când contele Bánffy trata în numele „mişcării comuniste ilegale” cu Horthy şi cu Dálnoky, comandantul unui corp de armată, şi soldaţii unguri ai acestuia, dezlănţuiau la Sărmaş una dintre cele mai oribile crime colective ale secolului douăzeci: în noaptea de 16 spre 17 septembrie 1940, 126 de evrei, toţi câţi locuiau în Sărmaş şi-n zonă, au fost ucişi! Cu ei, au fost lichidaţi şi români, între aceştia aflându-se şi tatăl cunoscutului actor Ovidiu Iuliu Moldovan. De-aici au venit neliniştile umanistului Raoul Şorban. Şi de la Sărmaş, şi de la Ip, şi de la Trăznea, şi de la Sucutard, şi de la Mureşenii de Câmpie. De peste tot unde minţi bolnave au săvârşit crime inimaginabile. De aceea s-a zbătut să-şi respecte statutul de OM! Ultraşovinul Raoul Şorban? Eroare, don’ Michael! E o afirmaţie ce ar putea veni doar din partea unui diletant în judecarea oamenilor sau a unuia cu porniri fixe şi prea puţină cultură. În cazul „Raoul Şorban”, un cercetător cocoţat pe scaunele înalte ale unei universităţi de talia celei din Cluj-Napoca, nu! Argumentele: „colaborarea cu Ilie Ceauşescu, în a cărui revistă de aşa-zisă istorie tocmai publicase un articol ultraşovinist, cu stridente note antimaghiare”, „…şi alte publicaţii – printre ele una pusă în circuit de către nu mai puţin ultranaţionalistul Josif Constantin Drăgan înainte de căderea comunismului”, cărora le-aţi mai adăugat cariera politică de după 1989, a lui Raoul Şorban. Oferiţi şi explicaţii, care v-au întărit convingerea că verdictul de „naţionalist” are acoperire: a fost membru al Partidului Socialist al Muncii verdeţ-păunescian, iar apoi, membru al Partidului România Mare… E uimitor cât venin aţi adunat în primii 17 ani de viaţă, pe care, iată, îl vărsaţi şi spre oameni care nu merită acest tratament. Aţi coborât mult prea jos, în vecinătatea josniciei. Oamenii vă judecă nu ca pe o ţaţă. pe care o mai şi iartă, ci ca pe un mare dascăl, care pregăteşte România pentru buna-vieţuire în lumea Europei. Aţi auzit dumneavoastră de un partid „verdeţ păunescian”? Eu, nu. Ştiam doar că Ilie Verdeţ a fost „şef” de partid, iar Adrian Păunescu o importantă personalitate a culturii româneşti, dar şi un om angajat ferm pentru destinul neamului românesc. Un om care niciodată nu şi-a ascuns nici crezul, nici trecutul. A lăsat o operă demnă să treacă de vama timpului şi a spaţiului planetar, în vreme ce chiar şi numele „accidentului” Michael Shafir, la nici o zi după plecarea pe urmele lui Raoul Şorban, va fi uitat pentru totdeauna. Îl mai acuzaţi pe Raoul Şorban că i-ar fi găsit merite lui Antonescu în salvarea evreilor. Prin faptul că-l înfruntaţi fără argumente, în calitatea de cercetător pe care o aveţi, nu convingeţi. Explicaţi-vă poziţia. Cercetaţi argumentele profesorului Şorban şi analizaţi-le critic, nu cu porniri ultraviscerale, ca să vă folosesc propriul sistem de etichetare. Şi ar fi meritat s-o faceţi câtă vreme era în viaţă, asigurându-vă că aş fi fost unul dintre cei dispuşi să modereze o întâlnire Shafir-Şorban. Chiar, vă-ntreb din nou: de ce-aţi aşteptat, ca un cioclu, la colţ, moartea profesorului Raoul Şorban pentru a vă scoate pistolul şi a-l secera, deşi era căzut?! Sunteţi un laş, maestre Shafir. Până şi-n război sunt reguli umane: în soldatul rănit, n-ai voie să mai tragi. Devine prizonier… Te condamnă legile umanităţii, scrise şi nescrise! Dacă Dumnezeu i-a dat zile, n-ai voie să i le iei. Dumneavoastră aţi tras cu pistolul într-un mort, i-aţi întinat memoria, cu o sălbăticie practicată poate doar în triburile în care n-a pătruns civilizaţia. Este acuzaţia pe care v-o aduc toţi cei care v-au citit insolentul „În loc de necrolog”… Aplecaţi-vă, cercetaţi şi acuzaţi în deplină cunoştinţă. Să fiţi credibil. Altfel, oamenii vor ridica din umeri şi se vor întreba „de fapt, ce vrea ăsta?”. Şi iar vor zbura imaginaţiile spre vremurile fericit trăite de bunica dumneavoastră, în Budapesta natală. Şi ar fi păcat! Nu uitaţi nici alte câteva amănunte. Raoul Şorban, cu spiritul său de dreptate, n-a putut rămâne pasiv la dramele celor peste 2.000.000 de conaţionali, rămaşi în teritoriul cotropit de unguri, în Ardeal. I-a fost dat să vadă cu ochii săi noua ediţie istorică a suferinţelor româneşti, provocate de şovinismul unguresc, pornit să stingă, cu toate mijloacele, orice pâlpâire de aspiraţie la existenţa naţională a românilor. Aceste elemente au marcat o nouă etapă în evoluţia lui Raoul Şorban. În 1942, el a fost arestat şi închis la Miskolc, alături de alţi tineri – evrei, români, slovaci, ruteni şi cehi, devenind unul dintre prigoniţii oficialităţilor din Regatul Ungar. De ce? Dincolo de argumentele vechi, s-au mai adăugat şi alte cauze: el, Raoul Şorban, a devenit principalul organizator al vieţii artistice a românilor! A întemeiat şi condusEditura Românească din Ardealul de Nord – E.R.A.N., a fost secretar de redacţie al unicului ziar românesc din Ungaria, Tribuna Ardealului, al cărui director fusese providenţialul Prof. dr. Emil Haţieganu. Tot acest om, atât de nedrept hulit de dumneavoastră, a organizat Sindicatul Mixt al Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor. A fost profesor universitar, decan, directorul Conservatorului şi rector al Institutului de Arte din Cluj. A fost pictor şi, împreună cu acad. Virgil Vătăşianu şi prof. univ. dr.Gyula Szabo, a organizat primul Salon de Artă Plastică al Transilvaniei. O vreme a fost chiar şi pictor-scenograf la Teatrul Naţional din Cluj. Veţi accepta, domnule Michael Shafir, că era mai bine ca înainte de a vă înarma rudimentarele pistoale, să cercetaţi ce-a făcut acest distins profesor universitar. Găseaţi, poate, şi un cuvânt bun, revizuindu-vă pornirea primară: „Raoul Şorban a decedat la venerabila vârstă de 94 de ani. Venerabilă a fost însă numai vârsta, nu şi controversata personalitate a dispărutului”. Şi, tot mai sper că veţi avea tăria morală să corijaţi ce se mai poate corija, fie şi în faţa propriei conştiinţe. Mai ales după ce veţi parcurge câteva din cele peste 40 de cărţi ale sale, fie „G.A. Boltraffio” (Milaano, 1935); „Tonitza” – Scrieri despre artă, prefaţată de Tudor Arghezi (Bucureşti, 1962 şi 1965); „C. Baraschi” (Ed. Meridiane, 1965); „Th. Pallady”, „Aurel Ciupe”, „Aurel Popp” (1968), „Frederich Bömches” (1974); „Szervátius” (1973); „Vide” (1982); „Ter Borch” (1985); „O viaţă de artist între München şi Maramureş” (1986). Mai staţi de vorbă şi cu puţinii oameni care l-au cunoscut îndeaproape. În Israel trăieşte Alexandru Anca, publicist român, coleg cu Raoul Şorban la Tribuna Ardealului, unicul ziar românesc care apărea în vremea Diktatului de la Viena. Daţi o fugă acolo şi-l veţi găsi la Hedera. Căutaţi-l la Cluj-Napoca pe profesorul universitar Virgil Salvanu, a cărui admiraţie pentru omul hulit atât de urât de dumneavoastră, îl îndeamnă spre ideea realizării unui monument, în vreme ce foarte mulţi clujeni aşteaptă ca numele său să fie purtat de o stradă importantă a Clujului. Ar merita să-i ştiţi şi gândurile profesorului Crişan Mircioiu, ale lui Florin Piersic, sau ale lui Dorel Vişan. Eu am fost un pic mai norocos: în întâlnirile mele cu alţi mari bărbaţi care l-au cunoscut bine pe Raoul Şorban, am aflat alte fapte remarcabile, pe unele consemnându-le în cărţi deja publicate. Mă gândesc la Francisc Păcurariu (colegul său de redacţie), laGeorge Sbârcea, alt coleg şi prieten al său, la scriitorul Vasile Copilu-Chiatră, la cel mai important publicist clujean al jumătăţii veacului trecut, Miko Ervin, prof. dr. Coriolan Tătaru, fostul rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale din Cluj, sau prof. dr. Victor Jinga, fost ministru al Cooperaţiei, în vremea când Raoul Şorban era şeful de cabinet al Rezidentului Regal al Ţinutului Someş. Citiţi, domnule cercetător! Documentaţi-vă şi apoi aşezaţi-vă la masa de lucru. Încercaţi să vă lepădaţi de impulsurile primare şi chiar de şoptitorii de subiecte la comandă. Şi din cartea ultimă a lui Raoul Şorban – sunt convins că vom avea şansa să asistăm şi la momentul apariţiei altora, postum – aveţi multe de înţeles despre viaţa exemplară a acestui om. În preajma apariţiei ei, am stat de vorbă cu Raoul Şorban, înserând câteva pagini şi în volumul „Dialoguri cu Raoul Şorban” (Ed. Anotimp Oradea, 2002): – Ce nume va avea? – „Invazie de stafii”… – …Şi mesajul? – Să nu uităm trecutul! E foarte important. Mai ales, că maşina politică merge spre a uita. Este posibil să poarte şi un subtitlu: „Însemnări şi mărturii despre o altă parte a vieţii”. Cea pe care eu n-aş fi vrut s-o trăiesc. – Vă temeţi de stafii? – Nu. Nu m-am temut în viaţa asta de nimic, decât de eventualele slăbiciuni ale mele, sau de eventualele mele comodităţi… – Este o carte autobiografică? – Va fi o carte despre o lume trăită… * Raoul Şorban, omul pe care l-aţi luat la ţintă chiar în mormânt, convins că veţi ţopăi în voie pe cadavrul său, n-a inventat fapte. Le-a trăit. Sunteţi chiar atât de enervat că a ţinut să le transfere memoriei omenirii, spre a fi cunoscute? În ce vă priveşte, cu un pic de imaginaţie, vă cam puteţi închipui ce cred despre dumneavoastră, cei din preajmă, sau mai de departe. Expresii ca „antiromân”, „ultraşovin”, „rău din naştere”, sunt între cele mai blânde. Eu cred însă în onestitatea care vă caracterizează, iar episodul „Raoul Şorban” rămâne doar o rătăcire. Că vă luptaţi pentru adevărul despre holocaust, meritaţi să culegeţi admiraţia oamenilor de bună credinţă, dar şi aprecierea poporului evreu, din care v-aţi născut. Fără să vă poată pune cineva eticheta de şovin. E prea mult. Să nu negaţi însă că nu vă bateţi pentru dreptatea evreimii. Chiar dacă, cum cârcotesc unii, a ţine la propria naţie, fără a le nesocoti pe celelalte, înseamnă să fii naţionalist… Dacă e aşa, atunci profesorul Raoul Şorban a fost un naţionalist. Nu s-a ferit să afirme că a fost un om de stânga, chiar dacă provenea dintr-o familie cu moşii întinse în Ardeal, pe Valea Someşului. Fără să se răsfeţe în bogăţie, mai ales că la vârsta de 11 ani a rămas orfan… S-a opus cu fermitate revizionismului unguresc! Apar ca ciupercile după ploaie cărţile revizioniste ungureşti, după un program bine concertat. Strigătul lui Raoul Şorban, de stopare a acestui „fix”, care datează încă de la Marea Unire a Românilor, n-a fost niciodată îndreptat împotriva poporului maghiar, ci a grupurilor de nebuni, care tulbură viaţa şi liniştea acestei părţi a Continentului. N-a fost şi nici nu s-a considerat vreodată politician. A fost un om care, prins de valuri, a încercat să ajungă la mal. Şi nu i-a fost uşor. A pătimit mult, mai mult decât dumneavoastră, puştiul care, la 17 ani, se zice, că ar fi blestemat pământul românesc şi a plecat în Israel. El n-a avut unde să plece. A rămas aici, în singura lui ţară… Ştiţi, desigur, zbaterea lui de întemeiere a Institutului de Arte din Cluj. Era în anul 1948… Peste un an, prin octombrie, pictorul Zoltán Kovács, rectorul Institutului de Artă Maghiar, pentru a duce la îndeplinire un program revizionist, l-a denunţat pe Raoul Şorban la Regionala P.C.R. (unde şef de cadre era Marcinkievics) şi la Ministerul Învăţământului (unde director general era Öcsi Tóth) cum că şi-ar fi ascuns din actele de cadre, originea socială de nobil şi moşier. Denunţul a fost susţinut şi de şeful de cadre al Institutului, István Szekely, despre care, mai târziu, avea să se afle că ar fi fost şef în Partidul Crucilor de Săgeţi din Ungaria, de orientare nazistă. Urmarea? A fost destituit şi trimis să lucreze ca vopsitor, la o cooperativă din Cluj, de unde, peste un an, a fost dat afară. Se apropia ziua stabilită a arestării: 10 iulie 1952. De el, avea să se ocupe de acum „tovarăşul căpitan Barany”. Erau paşii mărunţi spre împlinirea unui plan urzit de Edgár Balogh, de a elimina Institutul de Arte, condus de Raoul Şorban, încât Clujul să devină capitala culturală a maghiarimii din România. Şorban voia altceva: Clujul să rămână al tuturor! Din acea încrâncenare absurdă, a rezultat, după reţetele vremii, condamnarea de 4 ani de detenţie a rectorului Raoul Şorban! Sunteţi total descoperit, domnule Shafir! Dacă, în urmă cu câteva decenii, aţi fi avut intuiţia, prin mijloacele care vă erau la îndemână, să staţi de vorbă cu Iosif Bălaş din Cluj, aţi fi avut şansa să cunoaşteţi direct ce a făcut Raoul Şorban pentru salvarea evreilor. Omul acesta l-a cunoscut, în închisoare, pe un subofiţer din cadrul Gestapoului din Cluj, care, trecând cu misiuni oficiale peste Feleac, la Turda, a fost unul dintre cei care au răspuns chemării profesorului Şorban. El a trecut peste graniţă mai multe grupuri de evrei, concentraţi în detaşamente de muncă forţată. Salvarea evreilor avea, în acele împrejurări dramatice, o cale unică: România. Până la urmă, a fost prins, arestat şi închis într-un penitenciar din Ungaria, în aşteptarea judecării. Acolo, în închisoare, era şi Iosif Bălaş, condamnat la 10 ani. I-a spus clujeanului că ştia ce-l aşteaptă, dar că nu regretă nimic. Îşi făcuse doar datoria de om, salvând oameni de la moarte. Omul acesta, care a răspuns apelului lansat de Raoul Şorban, a fost condamnat la moarte şi executat chiar în curtea închisorii, în faţa deţinuţilor, ca un avertisment: cine face ca el, tot ca el va sfârşi! Se numea Wilhelm Müller şi era din Zwentendorf, din Austria, dar avea rădăcini la Bistriţa, în Transilvania. E încă un moment trist din viaţa Ardealului. Aţi cunoscut vreodată „Cazul Balogh Edgár”? Erau şi-n vremurile postbelice cât şi-n cele ale Diktatului de la Viena „Shafiri”, gata de dat lovituri nimicitoare. Cei doi, Şorban şi Balogh, se-ntâlneau la o cafenea, pe strada Ferdinand de azi. El, Balogh, era omu’ zilei, purtând toate decoraţiile pe care le-a zămislit statul socialist, în vreme ce Raoul Şorban era muritor de foame. N-avea slujbă, nici casă n-avea. Era hulit, pentru că puterea se afla în mâinile comuniştilor şi securiştilor unguri şi evrei. Şi unii, şi alţii, îi reproşau că nu s-a pliat pe vrerile lor, păstrându-şi cu fermitate poziţia de român. El n-a trădat. La o astfel de întâlnire, a vrut să-l înduplece pe Balogh, pe-atunci redactor şef al revistei Korunk, în mare vogă, să intervină pentru salvarea lui Aurel Socol. Era grav bolnav, cardiac, exclus din avocatură şi trimis să-şi câştige pâinea, la munca de jos: dulgher pe un şantier! Nu i-a cerut să-l susţină pentru o slujbă înaltă, ci pentru una de simplu funcţionar. Ştiţi ce i-a replicat „ilegalistul” Balogh Edgár? Că „nu-i treaba lui, nici a alor mei (n.n. – a ungurilor!), ci a voastră, a românilor”. Balogh îl ştia. Se cunoşteau… Nu i-a păsat. Privea totul, ca şi azi U.D.M.R.-ul, din perspectivă ultraşovină. Chiar, domnule Shafir! De ce n-aţi scris o singură frază în care să-i daţi dreptate şi acestui om, mai ales că, după apele în care v-aţi scăldat, aţi înţeles că nu există nici negru-negru, nici alb-alb?! Aşa, aţi dat apă la moară celor care vă acuză şi pe dumneavoastră, şi pe Randolph, şi pe Wiesel, că sunteţi în slujba Budapestei, plătiţi să faceţi aceste jocuri antiromâneşti, pentru a scoate basma curată Guvernul Ungariei din vremea Diktatului de la Viena. Cel care ar trebui să poarte marile răspunderi pentru „holocaustul” atât de mult mediatizat. În Maramureş, românii au făcut front comun pentru salvarea evreilor! Ştiţi, desigur, câte ceva din Istoria Românilor, chiar dacă atunci, în vremea Diktatului de la Viena, băteaţi la uşa lumii, de acolo, din burta mamei. Era anul 1944 şi eraţi la Bucureşti. Ştiţi, desigur, că Maramureşul românesc era ocupat de cizma ungurească, iar ordinele Budapestei erau ascultate, sub ameninţarea puştilor, pe tot teritoriul Ungariei. Ca să pricepeţi „vina” românilor, vă voi povesti o întâmplare petrecută în Maramureşul istoric, în urmă cu trei ani. Era anul 2004… Spre sfârşitul lui august, eram la Rozavlea, la Festivalul „Roza Rozalina”, invitat de primarul ing. Gheorghe Vişovan, într-un fel, chiar ca fiu al comunei. Aici eram în anul 1940, împreună cu toată familia, tata fiind şef de post. În faţa invaziei ungureşti, el a fost cel care a pus în practică planul de evacuare. Camioanele cărau agoniseala fruntaşilor români ai Rozavlei, spre gara de la Baia Mare, iar de aici, urmând să fie dirijată mai departe, spre ţară. O tragedie care n-a ocolit nici chiar statuile. Cu trenul în care a fost evacuată şi familia mea, în unul din celebrele „bou-vagon”, şi-a început exilul chiar şi statuia lui Vasile Lucaciu, salvată astfel de la dinamitare, spre a nu avea soarta altor semne şi simboluri româneşti, cum au fost monumentul lui Mihai Viteazul de la Guruslău, sau troiţa lui Baba Novac de la Cluj. În ziua aceea, Rozavlea îşi chemase acasă şi fii, indiferent de unde ar fi fost ei. Programasem câteva intervenţii în direct, de la faţa locului, pe postul de Radio Cluj, între care şi una de o oră. Seara, la sala specială de nunţi şi ceremonii comunitare, invitasem bătrânii satului, cei trecuţi de 80 de ani… Veţi vedea şi de ce! Am trăit atunci la Rozavlea un eveniment unic: am întâlnit o echipă israeliano-americană, de vreo 20 de persoane, venită să realizeze un film comandat de o Casă de Filme din New York. Atunci am aflat povestea. O poveste-reportaj, o poveste-carte, o poveste-film. O poveste senzaţională, începută prin anul 1996, la Haifa, în Israel. Se pornise Campania „Holocaust în România”, şi jurnaliştii din Israel, în atacarea subiectului „gras”, au pornit la atac. Episodul „Haifa”, a fost cel dintâi care a făcut ocolul lumii. Într-o zi din anul 1994, doi jurnalişti din Haifa băteau la poarta unei familii de evrei veniţi din Maramureşul românesc. Au bătut la uşă, şi după un timp, le-a apărut în faţă o bătrână trecută de 80 de ani, care s-a prezentat „Perla”. Tema „băieţilor” era clară: să dea în vileag holocaustul românesc. Biata femeie, i-a privit mută. Ei, jurnaliştii, dar şi lansatorii ideii, nu prea aveau habar de geografia… politică a Europei, şi nici de drama românească impusă de Diktatul de la Viena. I-a lămurit până la urmă… octogenara „Perla”. Când biata femeie a-nceput să le vorbească despre comportamentul românilor, nefericiţii jurnalişti au crezut că se află pe o altă planetă: „Nu, domnilor, românii din zonă au făcut tot posibilul să ne salveze. Ne-au îmbrăcat în hainele lor maramureşene, au încercat să ne ascundă şi chiar să ne salveze din ghetouri, unde ne-au adus apă şi mâncare”. Replică neaşteptată! Aşa a-nceput povestea familiei lui Eizick Shimshon din Rozavlea – Maramureş, un sat aflat la vreo 20 şi ceva de kilometri de Sighetul Marmaţiei. Când avea 53 de ani, Eizeck, a trăit un moment aparte. Soţia sa,Batia Ovici, i-a adus pe lume al zecelea copil zdravăn, sănătos, cu greutatea de peste 3 kilograme şi înălţimea de 50 centimetri. O fetiţă normală, aşa cum doar 2 dintre ceilalţi 9 au mai fost. Şapte au fost pitici şi n-au depăşit niciodată înălţimea de 90 de centimetri. Când jurnaliştii au auzit de povestea celor şapte pitici ai familiei Shimshon, au tresărit şi-au pornit să scrie un reportaj cu titlu de senzaţie: „Cei şapte pitici de la Rozavlea – România”. Numai că nu le prea ieşea misiunea de a înfierea holocaustul pus pe seama românilor. Oricum, reportajul publicat de Eliot Negev în „Sunday Telegraph” a făcut senzaţie, fiind preluat şi tradus în peste 40 de publicaţii de pe toate continentele. Perla le-a vorbit nu despre holocaust, ci despre omenia românilor din Maramureş şi despre armonia care a existat între români şi evrei până la instalarea regimului unguresc de ocupaţie. Le-a povestit cum le-a dat haine maramureşene şi i-a ascuns cum au putut, pentru a nu-i prinde spre a fi duşi în lagărul de la Dragomireşti. Le-a mai spus că şi acolo au încercat să-i ajute: le-a adus apă şi mâncare. Fapte care aveau apoi să fie consemnate într-o carte întreagă, scrisă la solicitarea editurii „Econ” din München de Eliot Negev şi Yehuda Koren: „In Herzen waren wir Riesen”, purtând şi adnotaţia „Uber Lebensgeschichte einer Liliputanerfamilie”. O carte despre viaţa unei familii de pitici din România. Poveste adevărată, domnule Shafir! La Cluj, între cei care au scris-o, a fost şi Raoul Şorban. La Rozavlea şi-n tot Maramureşul, au fost alţi Şorbani. Mi-a fost dat să fiu martor ocular al unei tulburătoare reconstituiri în comuna de pe malul Izei, unde s-a născut familia Shimshon, care deţinea multe magazine în zonă. Echipa de filmare, una complexă, a filmat câteva zile în şir regizoarea americancă Debbie Bruckman şi producătorul Ilan Kirmaier (evreu născut în România, un foarte competent cunoscător al subiectului!). Au fost clipe extraordinare. Echipa de filmare, la care s-au ataşat şi autorii cărţii, a reconstituit vremea de odinioară, când părinţii şi cei zece copii trăiau în liniştita Rozavlea, înainte ca autorităţile de la Budapesta să-i trimită în lagărele morţii. Au regăsit Casa piticilor, casa rituală, iar dincolo de Iza, cimitirul. L-am văzut emoţionat pe primarul Gheorghe Vişoran, cu eşarfa tricoloră pe piept, depunând o coroană de flori la mormântul familiei Shimshon. Încercaţi să vă imaginaţi şi întâlnirea cu bătrânii satului, cei care au cunoscut celebra familie de evrei, decimată în bună parte în cuptoarele morţii de la Auschwitz. V-am povestit acest episod – urmat de drumurile echipei de filmare spre Sighetul lui Elie Wiesel, apoi spre Budapesta bunicii dumneavoastră şi, mai departe, spre Auschwitz. Ştiu că o tânără regizoare s-a documentat amplu despre acest subiect şi la Cluj-Napoca. Profesorul Şorban, nu mai este, dar sunt zeci de cărţi şi documente, rămase mărturii despre vremurile tulburi când norii negri au întunecat cerul Transilvaniei. Cine neagă aceste fapte, este de totală rea-credinţă, urmărind interese străine adevărului. O echipă din care, alături de Randolph Braham şi un oarecare Bogdán Tibor, alt condeier cu pană otrăvită de minciuni, aţi făcut parte şi dumneavoastră. Tot mi-e greu să pricep ce v-a mânat spre acest condamnabil atac asupra unui om, aflat de nici zece zile înmormântat. Să vă fi supărat fermitatea cu care a apărat memoria celor oameni, ucişi de Albert Wass, la Mureşenii de Câmpie? Pentru crimele de-atunci, din 23 septembrie 1940, Tribunalul Poporului din Cluj l-a condamnat la moarte. Şi pe el, şi pe tatăl lui. Doi criminali. Şi Tribunalul de la Budapesta le-a dat aceeaşi pedeapsă: condamnare la moarte. A fugit, a ajuns în America, unde, mult prea târziu, mustrat de conştiinţă, şi-a ciuruit capul cu gloanţe. Oricât de greu atârnă Ordinul Republicii Ungare la gâtul tovarăşului dumneavoastră de idealuri, Randolph Braham, înmânat chiar de preşedintele Árpád Göncz, spre care onor, probabil, tânjiţi şi dumneavoastră, cu destulă invidie, e nevoie şi de onestitate, de bun simţ. Strălucirea „Ordinului” l-a orbit. S-a făcut preş, preamărind personalitatea umanistă şi literară a luiÁrpád Göncz, „uitând” subit cărţile sale revizioniste, una dintre ele retipărind-o chiar în timpul mandatului de preşedinte al Ungariei. Fie să citez doar câteva rânduri din pledoaria acestui traficant de conştiinţe, care a fost Árpád Göncz: „Naţiunea ungară este gata în orice clipă să ia arma în mână pentru a-şi exercita acest drept (n.n. al naţiunii maghiare asupra întregii Transilvaniei) sacrificându-şi chiar viaţa în luptă, fiindcă fără Transilvania nu poate exista un stat ungar, nici o misiune ungară şi nici viaţă ungurească”. Astfel de idei a slujit acest analist şi specialist în Holocaust. Cu astfel de aberaţii, evident, Raoul Şorban n-a putut fi de acord. N-a acceptat nici lipsa de elementar bun simţ a celor care au sărit la atac împotriva celor care n-au intrat în corul antiromânesc. Fie să mă gândesc doar la Rabinul-şef al României, Alexandru Şafran şi la Şef-Rabinul Clujului din anii Diktatului de la Viena, Moshe Carmilly-Weinberger. E dureros. E o blasfemie… Cum tot blasfemie e să negi fapte evidente, cum au fost cele privind participarea lui Raoul Şorban la salvarea evreilor din Transilvania de Nord vremelnic ocupată de armata ungurească. Să vă fi lezat poziţia sa faţă de reinstalarea la Arad a Grupului Statuar „Hungaria”, într-un Parc al Reconcilierii? Monumentul celor 13 generali, nu poate fi unul al Reconcilierii. Este, de fapt, cum susţinea profesorul Raoul Şorban, Monumentul „Hegemoniei rasei ungare”. Din memoria românilor nu s-a şters holocaustul unguresc, care a dus la săparea a 40.000 de morminte. Şorban, n-a tăcut. Locul acelui monument, altfel o adevărată operă de artă, nu putea fi acolo unde a fost aşezat cu aprobarea primului-ministru Adrian Năstase… Un gest făcut împotriva voinţei unui popor, care, a găsit o singură cale de pedepsire: n-a mai votat „puterea” care i-a nesocotit voinţa. Raoul Şorban s-a războit şi cu fărădelegile UDMR-ului. A ţinut la neamul lui, dar n-a făcut nici un gest nepotrivit faţă de alte neamuri. De fapt, vă-ntreb din nou: ce-aveţi cu profesorul Raoul Şorbaan, domnule Michael Shafir?! Cum dumneavoastră ţineţi la neamul din care vă trageţi, aşa ţine şi Raoul Şorban la neamul românesc. Este neamul lui. Este o conştiinţă plină de demnitate, pe care orice om cu bun-simţ trebuie s-o respecte. Iar cei ce-o întinează, vor primi, cu siguranţă, blamul istoriei. Beţia cuvintelor nu ţine loc de argumente! Culeg cuvinte din „dizertaţia” dumneavoastră: „I-am reproşat colaborarea cu Ilie Ceauşescu, în a cărui revistă de aşa-zisă istorie tocmai publicase un articol ultraşovinist, cu stridente note antimaghiare”; „Şorban a fost şi a rămas până la ultima suflare un şovin. O dovedesc şi alte publicaţii – printre ele una pusă în circuit de către nu mai puţin ultranaţionalistul Iosif Constantin Drăgan înainte de căderea comunismului”; „Institutul Yad Vashem are cunoştinţă de această impostură, dar se pare că nu doreşte să se pună în penibila situaţie de a-i retrage titlul”… Vă preocupă şi punerea la punct a „nealiniatului” la ideile şi ideologia dumneavoastră, a lui Victor Roncea, care, presupuneţi că ar fi semnatarul unui necrolog (şi nu al unui „În loc de necrolog”, ca al lui Michael Shafir!), în care „şi-a permis” să scrie „În ultima perioadă a vieţii sale, tinerii apropiaţi ideilor naţionale îl numeau un «sfânt între oameni»”. Şi conchideţi, plin de triumf: „…despre ce este sfânt pentru prezumtivul autor voi scrie în altă publicaţie. Şi chiar foarte curând”. Scrieţi, domnule Shafir. Când terminaţi pixul, cumpăraţi altul nou. Merită. Ardelenii v-au oferit vreo 3.000 de dolari. Suficienţi şi pentru pixuri. Scrieţi cât vă ţine pixul. Dar, cât de cât, respectaţi-vă şi statutul de cercetător. Posibilele erori ale unui jurnalist, le mai poţi scuza. Gafele unui mare cercetător, nu. Cum adică? Nu primează ce a scris cineva, fie într-o revistă sau alta (cu, sau fără viza ideologică a lui Shafir!), ci asocierea cu nume pe care le decretaţi… „ciumate”? Scrieţi, dar şi gândiţi. Oricum, încercaţi să vă convingeţi că beţia cuvintelor nu ţine loc de argumente. Cu atât mai puţin ficţiunile sau goana după lauri. Nu fiţi invidios pe Braham. Medalia pe care i-a dăruit-o chiar şeful suprem al Ungariei, Arpád Göncz, i-a cocoşat binişor conştiinţa, aruncându-l spre gunoaiele acestor timpuri, în care, căutând tot ce este mai urât, se uită că sunt şi destule fapte care nu ţin de astfel de graniţe şi viziuni. Iar de la cei, ca dumneavoastră, care aţi făcut parte din celebra „Comisie Wiesel”, oamenii aşteaptă decenţă şi echilibru, nu calităţi specifice agresorilor. Că, altfel, se pot înmulţi afirmaţii gen „Cu aşa oameni, aşa Comisie”! Şi e păcat. Nu, domnule Shafir? Păcat că n-aţi ajuns să-l cunoaşteţi pe compozitorul Harry Maiorovici, a cărui admiraţie faţă de Raoul Şorban, era fără limite. Şi a lui, şi a Evei Katona, soţia sa, amândoi supravieţuitori ai lagărelor de exterminare: Harry la Meidling, iar Eva, la Auschwitz. Au iubit Israelul, dar au respectat România, căreia, acest mare artist, Harry Maiorovici, i-a dăruit muzica pentru peste 110 de filme, între care şi pentru filmul de notorietate „Moartea căprioarei”, după poemul lui Labiş. Harry Maiorovici este autorul cantatei Kaddish, despre tragedia holocaustului, cu versuri recitate de Eva Katona. O familie care n-a acceptat niciodată holocaustizarea României, vorbind admirativ despre implicarea românilor ardeleni în ocrotirea şi salvarea evreilor. Chiar dacă nu aţi avut şansa să-l cunoaşteţi, aţi fi avut obligaţia morală, înainte de a-l împroşca pe Raoul Şorban cu noroi, să vă documentaţi. Cu o elementară documentare, aţi fi evitat „spectacolul” penibil în care v-aţi aventurat, pentru motive pe care, probabil, a trebuit să le slujiţi. Pentru a vă limpezi gândurile şi a vă spăla ruşinosul atac la cadavrul lui Raoul Şorban, încercaţi să-i găsiţi pe cei câţiva colegi de acţiune din vremurile de atunci. La Cluj-Napoca trăieşte încă doctorul Ioan Macovei. Are 95 de ani şi memoria vie. Vă poate spune tot ce vă interesează despre „ţinta” Raoul Şorban, în care trageţi fără discernământ, din toate poziţiile. Ar merita să mergeţi, cum v-am mai sugerat, şi-n ţara-mamă, unde, abătându-vă pe la Hedera, v-aţi putea întâlni cu Alexandru Anca. Au suferit împreună în vremurile ocupaţiei horthyste, lucrând la unicul cotidian de limba română, Tribuna Ardealului. S-a ataşat trup şi suflet de cauza românilor, realizând rezistenţa prin cultură în faţa tragediei tâlhăreşti, provocată de guvernul de la Budapesta. Cel care a gratulat entuziasmul antiromânesc al colegului dumneavoastră de „Comisie Wiesel”, e Randolph Braham. Poate îl iubiţi şi pe Lorand Dadai. Profesorul Şorban l-a dezavuat. El a fost autorul cărţii „Mincs Kegyelem”, pe care a semnat-o cu pseudonimul Dücsö Csaba. Criminal, instigator la crime… Şi el a primit onorurile Budapestei, ale cărei programe le-a slujit exemplar. Unii încearcă să vă pună în cârcă tot o astfel de slujire, în memoria Budapestei natale a bunicii dumneavoastră şi a bunei colaborări pe care aţi avut-o în timp. Oamenii aceştia, ştiindu-vă preocupat de cercetarea Holocaustului, cred că aţi dovedi corectitudine dacă aţi cerceta şi holocaustul trăit de românii din Ardeal, dar şi dacă v-aţi arăta, cât de cât, preocupat de vinovaţii de drama evreilor care au trăit pe teritoriul Ungariei în anii 1940-1944. Care, sub nici o formă, nu sunt românii! V-ar fi de folos şi o întâlnire cu fostul prefect al judeţului Someş, Gheorghe Neamţu. Trăieşte, e lucid, scrie o nouă carte despre vremurile trăite. Vă pot conduce să vă documentaţi pe viu. Oamenii aceştia, care au făcut istorie, vă pot spune cu precizie cine a fost Raoul Şorban. El s-a opus cu înverşunare „soluţiei finale” aplicată de aparatul de stat al Regatului Ungar. E de neînţeles cum un cercetător de talia dumneavoastră, domnule Michael Shafir, poate să rămână indiferent în faţa memoriei celor 618.000 de evrei din Ungaria, deportaţi în lagărele morţii, oricât de dragi v-ar fi rămas amintirile budapestane ale bunicii dumneavoastră, mai ales ştiind că din acel drum al morţii, au scăpat doar cei 15-16 mii de evrei care au trecut hotarul dintre viaţă şi moarte, ajungând în România. Iată ce scriaAlexandru Anca în cartea sa „Din Bucureşti în Ţara Făgăduinţei” (Ed. Limes, 2004, pag. 224): „Ca o amară ironie a soartei, oamenii de bine care, urmând apelul episcopului Hossu, «au ajutat evrei nu cu gândul, ci cu jertfa lor», în loc de laudă şi recunoştinţă, au avut parte după terminarea războiului de crunte şi nedrepte represalii. Profesorul Emil Haţieganu, avocatul Emil Socol, profesorul Raoul Şorban, episcopulMárton Áron, episcopul Iuliu Hossu însuşi, au fost aruncaţi în închisoare, supuşi la incredibile umilinţe”. Niciodată Raoul Şorban n-a pretins şi nu şi-a arogat rolul de „mare dirijor”. Chiar aţi ţinut să-i atrageţi atenţia, făcând aluzie la titlul „Drept între popoare”, care i-a fost atribuit la 7 aprilie 1987, la Ierusalim, de către Institutul „Yad Vashem”, că omul cu mari merite este Aurel Socol. Dacă i-aţi fi citit, fie şi-n diagonală, cuvântul profesorului Raoul Şorban la festivităţile de la Yad Vashem, aveaţi un răspuns al său: „Dacă într-una din operaţiile de salvare a celor urgisiţi, participarea mea a devenit astăzi mai vizibilă decât a altora, datorită titlului ce mi-a fost acordat de Yad Vashem, îmi revine obligaţia de a releva pe cei ce au contribuit la reuşita acestei acţiuni, datorită căreia s-au salvat de la deportare în lagărele morţii câteva mii de evrei, în primăvara şi vara anului 1944, prin trecerea lor peste graniţă, din Ungaria în România. Aceştia au fost: dr. Areul Socol, avocat; dr. Emil Haţieganu, conducătorul Comunităţii Române din Ungaria; episcopul greco-catolic dr. Iuliu Hossu şi secretarul său, preotul Vasile Aştilean; studentul Vasile Moldovan; Gh. V. Giurgiu, redactorul şef al ziarului Tribuna Ardealului; prof. Tudor Bugnariu; preotul greco-catolic Titus Moga din Apahida; Ministrul Plenipotenţiar al României la Budapesta, Eugen Filotti; consulul României la Oradea, Mihai Marina; Ion Isaiu, consilier la Consulatul din Oradea; lt. col. Gurgu şi şoferul său,Releanu…”. O listă lungă, prezentată cu recunoştinţă şi respectul cuvenit, din care n-au lipsit niciDumitru Foica, funcţionar la Prefectura din Turda; lt. col. Victor Cupşa, comandantul Cercului de recrutare Turda; dr. Ghiţă Bran, din Turda; avocatul dr. Iuliu Micşa din Dej, ministrul plenipotenţiarVasile Stoica – din Preşedinţia Consiliului de Miniştri din Bucureşti; prof. dr. Coriolan Tătaru din Sibiu; scriitoarea Letiţia Papu ş.a. E strigător la cer să-i negaţi sacrificiul pe care l-a făcut în acele vremuri atât de tulburi. Fiecare acţiune de salvare, însemna condamnare la moarte, pentru toţi cei implicaţi. La scurt timp după ce a trecut graniţa în România, în 17 mai 1944, un agent al Siguranţei, Dumbrăviţeanul, alcătuia următoarea notă informativă: „Un oarecare Raul Şorban a trecut săptămâna trecută din Transilvania de Nord în România şi cu această ocazie – prin cine, e o enigmă – a ajutat trecerea clandestină a unei familii de evrei din Cluj, cari evrei sunt din familia logodnicei sale. (…) Rugăm să interveniţi ca să se caute acest domn Şorban Raul, să i se pună mâna în ceafă şi să fie trimis, împreună cu jidoavca lui, acolo unde i-e locul”. Veţi inventa, poate, şi pentru acest document, aflat în Arhivele Naţionale din Cluj, „argumente” cum că ar fi minciună, cum mincinoşi au fost, după logica dumneavoastră, şi rabinii Alexandru Şafran, Zwi Kestenbaum sau Mashe Carmilly-Weinberger, şi Alexandru Anca, şi istoricul clujean Gh. I. Badea şi alte sute de oameni pe care i-am contactat, în calitate de publicist, pentru a-mi elucida semnele de întrebare asupra acestui subiect. Am avut până şi confirmarea celui care a fost Preşedinte al Tribunalului Poporului din Cluj, avocatul Nicolae Matei. Evident, n-am nici cea mai ică îndoială privind contribuţia profesorului Raoul Şorban la organizarea acţiunilor de salvare a evreilor din Ardealul ocupat de armata ungurească. Ca atare, vă acuz de totală rea-credinţă, de denigrare a profesorului Şorban şi de ostilitate faţă de o acţiune demnă a românilor! …Şi totuşi, Kazbek! Pe măsură ce scriu aceste rânduri, revolta mea creşte. Primesc zeci de telefoane de la oameni cunoscuţi şi necunoscuţi, care, ştiind că am scris o carte despre acest bărbat, îmi cer să-mi spun punctul de vedere, care să cuprindă şi strigătul lor ferm. Nimeni n-a înţeles ce v-a determinat să recurgeţi la gestul de incalificabilă insolenţă, fără să vă ceară cineva să nu vă exprimaţi punctul de vedere. Atât vă cer oamenii: decenţă! Decenţă, respect şi, evident, o dezbatere civilizată, nu atacuri la care un cadavru nu mai poate răspunde. Eu cred în buna-credinţă a dumneavoastră, dar, din ce a ieşit, cei care vă condamnă vă cred sadic. Chiar profanator de cadavre zic c-aţi fi. Sau, că aţi dorit să vă faceţi propagandă. Simt nevoia să nu mai amân povestea „Kazbek”, punându-vă, totuşi, o întrebare simplă: de ce credeţi că Raoul Şorban a fost sfătuit şi implorat să plece necondiţionat în Palestina? Excursie? Ar fi o glumă sinistră, domnule Shafir! Să se fi temut de represiunile naziste? Păi, încercaţi să insinuaţi, prin informaţii neconfirmate, că ar fi colaborat cu naziştii. Atunci, logic, survine un paradox: se ştie că tânărul asistent de-atunci, Raoul Şorban, de la Universitatea din Cluj, a procurat de la cei doi protopopi ai Clujului, greco-catolic şi ortodox, Vasile Aştilean şi respectiv Florea Mureşan, certificate de botez. Cu ele a „botezat” zeci de evrei şi neevrei, scăpându-i de la deportarea în lagărele morţii. Cu noile identităţi, oamenii aceştia au ajuns în România, iar de aici, mai departe, spre Palestina sau alte locuri unde viaţa nu le mai era în pericol. Ştiţi când se-ntâmplau aceste acţiuni? Atunci când inventatorii „soluţiei finale”, Hitler şi Horthy, i-au transferat execuţia lui Eichmann! Grea şi riscantă misiune şi-a asumat în acele împrejurări dramatice Raoul Şorban, ca alături de rabinul Moshe Carmilly Weinberger, publicistul dr. Ernö Marton şi alţi evrei din Turda, să organizeze acţiunile de salvare, pe care, dintr-un condei, veniţi dumneavoastră, domule Shafir, să i le anulaţi. Dar cele 1.200 de legitimaţii în alb, de membru al P.N.Ţ. primite de la Maniu, pe care le-a împărţit evreilor?! De ce credeţi atunci că i s-au făcut şi lui acte false pentru a emigra în Palestina, cu vaporul Kazbek? Chiar ştiindu-vă dispreţul şi faţă de Rabinul-şef al României, Alexandru Şafran, mai stărui asupra opiniei sale cu privire la salvarea consângenilor dumneavoastră. Ştiţi, desigur, domnule Shafir, că atunci când presiunea germană asupra guvernului de la Bucureşti, pentru a pregăti urgent vagoanele pentru transportul evreilor din Transilvania de Sud şi din Vechiul Regat, a căpătat forme maximale, Rabinul-şef al României, Alexandru Şafran, după o suită de încercări eşuate, declanşate împreună cu dr. Fildermann, s-a adresat mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, rugându-l să vină la Bucureşti. Voia să-l roage să se implice… (cu toate că se… autoimplicase!). Ar fi dorit să meargă el la Sibiu, dar n-avea voie să părăsească Bucureştiul. Era, pur şi simplu, ostatic. Mitropolitul n-a stat pe gânduri. S-a deplasat la Bucureşti. Despre acel moment, Rabinul-şef declara solemn în faţa Parlamentului României: „S-a ridicat, s-a dus şi a intervenit în favoarea celor osândiţi (…) Evreii din Ardealul de Nord, ocupat de către unguri, nu au avut norocul să se găsească în dioceza vajnicului mitropolit Bălan, nu au putut, deci, beneficia de oblăduirea lui, a acestui mare suflet românesc. Ei, sărmanii, au fost expediaţi, cu mare cruzime, la Auschwitz, pentru a fi înăbuşiţi acolo, în camerele de gazare, şi mistuiţi în dogoarea cuptoarelor. Iar acei evrei răzleţi din Ardealul de Nord, care au izbutit să scape de la deportarea de la Auschwitz, datorează salvarea lor simţului nobil românesc al prof. Raoul Şorban (…) şi al aceluia al prietenilor săi. Ei s-au căznit ca aceşti evrei, răzleţi, să poată să treacă în România, la noi, şi, de aici, din acest liman al izbăvirii, să ajungă apoi în Ţara Făgăduinţei, în Ţara Sfântă.” Cuvântarea l-a înfuriat pe Randolp Braham, iar ce a spus în continuare a considerat că este, nici mai mult, nici mai puţin decât… „manevră politică”: „Aşadar, România, din acest punct de vedere, al deportării evreilor în Polonia, se situează în rândul celor puţine ţări europene cotropite de armatele lui Hitler, ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu şi-au trimis copiii de obârşie evreiască să piară în gazul şi focul de la Auschwitz”. Cum v-aţi înfrăţit cu ideile lui Braham? Sunt iarăşi mirat de obrăznicia de a-l nega pe Rabinul şef al evreilor din România, ca şi pe Rabinul Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger. Să vă fi supărat şi faptul că n-a uitat sacrificiile lui Raoul Şorban? Braham şi-a dat cărţile pe faţă: orbit de onorurile pe care i le-a dat chiar preşedintele Árpad Göncz, pentru serviciile aduse Ungariei, e gata să continue să falsifice adevărurile istoriei. E calea bătătorită pe care, se pare, defilaţi şi dumneavoastră, cu entuziasm, chiar dacă n-aţi fost încă medaliat. Legătura sufletească cu amintirile din inima bunicii dumneavoastră, care s-a născut şi a trăit o vreme la Budapesta, este la fel de puternică… Povestea „Kazbek” poate să se-ntindă pe dimensiunile unui veritabil roman. Şi n-a fost doar „Kazbek”. Au fost încă trei veliere, care au fost închiriate din Turcia pentru a-i salva pe evreii din România. Plecarea era din portul Constanţa… Între ei, era şi locul lui Raoul Şorban, care avea deja acte româneşti „fabricate” la Bucureşti. Chestiune complicată, mai ales că Raoul Şorban era la acea oră cetăţean ungar, deoarece locuia în Transilvania, la Cluj, în teritoriul vremelnic cedat Ungariei. I s-a ales şi un nume, care să corespundă iniţialelor numelui adevărat, încât, pe paşaportul său, era… Robert Şmilovici. Atunci, în zilele acelea, când se apropia plecarea vaporului Kazbek, Raoul Şorban a primit o scrisoare de la Eva Semlyén, transmisă prin intermediul lui Tudor Bugnariu. Eva, logodnica lui, îl implora s-o salveze. A renunţat la paşaportul fals şi a luat drumul Clujului, pentru a organiza reţeaua de călăuze. Acţiunea a eşuat. Au arestat-o ungurii şi o aştepta de-acum deportarea în lagărele morţii. A avut însă zile şi a fost între puţinii supravieţuitori care s-au întors, devenind pentru o vreme soţia fratelui prof. univ. dr. Eduard Pamfil, Gabriel, care avea studii farmaceutice şi doctorat susţinut în anul 1938. În aceste împrejurări n-a mai plecat Raoul Şorban cu vaporul Kazbek, în Palestina. Kazbek a plecat din portul Constanţa la 7 iulie 1944, ajungând în Bosfor două zile mai târziu, sub pavilion turcesc. Era vreme de război… Pe vas, s-a instalat un grup de pază şi control, alcătuit din şase marinari români, sub comanda căpitanului Dumitru Trandafirescu. Escorta a fost asigurată şi de submarinul VS-3, comandat de Cezar Apreotesei, pentru a da, la nevoie, riposta. Între 3-5 august, au plecat şi celelalte trei veliere:Marina, Bülbül şi Mefkure cu 1.000 de refugiaţi. În primăvara anului 1944, mai plecaseră din portul Constanţa, vasele Milka, cu 360 de emigranţi şi Mariţa, cu 200. Pe Kazbek, vasul pe care se afla şi Rabinul Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, s-au înghesuit 750 de refugiaţi, mai mult decât dublu faţă de capacitate (300), 256 fiind copii. Avea să se-ntâmple şi o drama: în zona Burgas, velierul Mefkure a fost scufundat. Din cei 320 de oameni, doar cinci şi echipajul turcesc au fost salvaţi de velierul Bülbül. V-am povestit toate aceste amănunte, ştiute de la ofiţerul de marină Cezar Apreotesei, – şi sper că nu v-am plictisit prea tare – să pricepeţi că românilor nu le-a fost indiferentă soarta evreilor. Altfel, de ce atâta grijă pentru ca vasele, fie Milka şi Mariţa, fie Kazbek, Marina, Bülbül şi Mefkure, în mod sigur şi altele, necontabilizate de noi, să iasă în siguranţă din apele teritoriale ale României. Multă vreme, ofiţerul de marină Cezar Apreotesei, care, după ce am publicat un amplu interviu cu Rabinul Moshe Carmilly-Weinberger, în Almanahul „Flacăra” din anul 1989, m-a căutat, pentru a-mi oferi mărturii cutremurătoare din acele vremuri, trăite de el, în acţiunile de salvare, în calitate de comandant al „vânătorului” de submarine VS-3. Tot din acel interviu a aflat şi de destinul unei alte mari personalităţi, salvată cu acel transport asigurat de vasul Kazbek: Maie Rose, care avea să devină ambasador al Israelului în SUA. În 3 iunie 1987, după încheierea mandatului său, vorbind la Radio Washington, a evocat cu emoţie călătoria sa de la Iaşi la Constanţa, şi îmbarcarea, la 7 iulie 1944, pe vasul Kazbek. Vă mai întreb ceva, domnule Michael Shafir: chiar credeţi că este posibil ca şi această amplă mişcare de salvare a evreilor să fi fost făcută fără ştiinţa sau aprobarea tacită a conducătorilor României din acea vreme? Fiţi sigur că nu! Iar în lanţul acesta al salvării evreilor, şi-a avut şi Raoul Şorban locul lui. Fie cât de modest… Ar merita să-l respectaţi, iar într-o zi, să-l sunaţi la telefon în America pe Randolph Braham şi pe ceilalţi câţiva denigratori de meserie, să ajungeţi la Dej, în cimitirul de pe Dealul Florilor, să-ngenuncheaţi, cu lumânările aprinse în mână, să-i cereţi iertare, iar apoi, să-i mulţumiţi pentru marile sacrificii făcute în ani buni din viaţă, pentru salvarea evreilor. Atunci când Hitler şi Horthy, în bună înţelegere, au creat Proiectul „Soluţia finală”, spre a scăpa Europa de evrei. Gest pentru care amiralul Horthy n-a ajuns nici măcar printre acuzaţii de la Procesul de la Nürenberg, iar peste ani, Ungaria i-a organizat chiar funeralii naţionale, cu prilejul reînhumării. De dincolo de viaţa demnă pe care a trăit-o alături de români, Harry Maiorovici, soţia sa Eva şi miile de oameni la a căror salvare a contribuit omul, profesorul, criticul de artă, conducătorul de doctorate, doctorul Honoris Causa al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” şi al Universităţii din Oradea, Cetăţeanul de Onoare al Clujului, Gherlei şi Dejului, dar şi „Drept între popoare” şi Cetăţean de Onoare al Statului Israel, vă priveşte cu milă şi scârbă pentru aventura de a declanşa necugetatul act de profanator de cadavre. E bine să ştiţi, domnule Shafir! Un cercetător de talia dumneavoastră, plătit în România la nivelul marilor savanţi, ar fi fost bine să-l cunoască pe Raoul Şorban, cu bunele şi relele lui, iar abia apoi să verse venin. Profesorul pe care îl incriminaţi atât de dur, poate n-a făcut chiar degeaba umbră pământului, cum vreţi să-i convingeţi pe cititori. Poate, pe cei neinformaţi! Strecurând ici-colo şi câte o rază de lumină din viaţa sa, aţi fi devenit şi credibil. Să punem lucrurile la punct. M-am gândit că n-ar fi rău să vă ajut în documentare, oferindu-vă extrase din câteva opinii ale celor care l-au cunoscut. Persoane autorizate, nu amatori de însăilat denigrări, atâtea cât poate suporta coala de hârtie. Mai ales că v-aţi anunţat triumfător intenţia de a continua acţiunea de ucidere a unui om care ar fi meritat să fie lăsat să-şi doarmă în linişte somnul veşniciei. De ce aţi aşteptat să moară, profesorul Raoul Şorban, pentru a-l ataca? Ar fi trebuit s-o faceţi, cu decenţa şi deferenţa cuvenită, cât timp era în viaţă. Cred că o discuţie purtată între doi intelectuali, ar fi fost binevenită, iar eu, autorul acestor rânduri, n-aş mai fi avut nici un motiv să vă sugerez să îngenuncheaţi lângă mormântul familiei Şorban, spre a-l ruga să vă ierte. Cel puţin pentru laşitate. N-aţi avut curajul confruntării. Şi morţii nu mai pot vorbi! Aşa vreţi să vă asiguraţi triumful, domnule Michael Shafir?! Aţi atacat în mod condamnabil un om, la zece zile de la deces, uitându-i şi triumfurile, dar şi marile suferinţe. L-au prigonit legionarii, a fost apoi prigonit de oficialităţile din Regatul Ungar, iar mai apoi, a venit vremea închisorilor comuniste. Aţi uitat până şi faptul că profesorul Raoul Şorban a fost eliminat din viaţa academică şi a fost exclus din viaţa socială, câştigându-şi existenţa în calitate de zugrav la o cooperativă din Cluj. Chiar, omeneşte, nu v-au înduioşat cei şase ani de închisoare?! Dar faptul că un om care a trecut prin atâtea necazuri, a fost în stare să devină autor al monografiei Terborch, sau al altora destinate altor mari personalităţi ale artei mondiale precum Friedrich Bömches, Theodor Pallady, Vida, Boltraffio şi alţii. Oameni de bună credinţă vă condamnă pentru laşitate, domnule Michael Shafir. Ar mai trebui doar atât: să se afle, într-o bună zi, că aţi fost şi colaborator al cine ştie căror Servicii Secrete. Le-aţi da apă la moară celor care abia aşteaptă o posibilă răfuială. „Găselniţa”… Tudor Bugnariu – Dorli Blaga Şi-n acest caz lansaţi ipoteze. Timpul, va lămuri situaţia, pe care o aruncaţi în presă, cum că profesorulRaoul Şorban a fost unul dintre principalii informatori ai Securităţii împotriva lui Lucian Blaga şi Tudor Bugnariu. Cercetătorii adevăraţi nu emit ipoteze. Dau verdicte, pe baza unor studii profunde. Îl acuzaţi pe Raoul Şorban pe baza memoriilor publicate de Dorli Blaga în revista Apostrof, după ce a văzut dosarul părintelui său, Lucian Blaga, la CNSAS. Chiar, domnule Shafir, nu v-aţi pus întrebarea că memoria oamenilor ar putea juca feste, sau că anumite documente ar putea fi creaţia imaginaţiei unor securişti? Merita să aveţi ezitări, înainte de a da verdicte. Sunteţi cercetător de elită şi n-aveţi voie să lăsaţi loc îndoielilor. Nici unui jurnalist, în căutare de senzaţional, nu-i este admis aşa-ceva. Îl obligă regula celor trei surse. La gafele lui, mai poţi închide ochii, la ale unui mare cercetător, nu. În plus, el, jurnalistul, câştigă de vreo zece ori mai puţin decât dumneavoastră. Chestiunea Bugnariu – Şorban e complexă, după cum şi relaţia Bugnariu – Blaga îşi are conotaţiile ei greu de descifrat. Cum le ştiţi pe toate, aţi găsit repede vinovatul: profesorul Raoul Şorban! Pe el l-aţi „descoperit” a fi stat în coasta lui Bugnariu, în slujba Securităţii, mai ales în etapa când „naţional-comunismul avea să înlocuiască marxismul vulgar al anilor ’50”. Cei doi, Bugnariu şi Şorban, s-au cunoscut prin 1935, într-o închisoare din Cluj, unde Tudor Bugnariu era… puşcăriaş, condamnat pentru binecunoscuta sa activitate comunistă. O mişcare la care a aderat sincer. Una din surorile sale, a fost soţia acad. Constantin Daicoviciu, iar alta a acad. Virgil Vătăşianu. Era un om curajos, implicat în lupta pentru dreptatea socială a celor mulţi. Era asistent universitar la catedra de filosofie, dar nu s-a adaptat convenţiilor vieţii universitare. A fost căsătorit cu Kató Balázs, evreică, simpatizantă a mişcării comuniste. Tudor Bugnariu a trăit o viaţă zbuciumată, luptând pentru împlinirea idealurilor. A fost eliminat din corpul profesoral, a fost cercetat, anchetat şi condamnat la închisoare în mai multe rânduri, fiind internat chiar şi în lagărul de la Caracal. Prin anii ’39-’40, pentru a-l salva, soţia sa, Kató Balázs, s-a adresat Rezidentului Regal din Ţinutul Someş, cu sediul la Cluj, prof. univ. dr. Coriolan Tătaru. Atunci, pentru eliberarea lui Tudor Bugnariu, a intervenit şi directorul de cabinet al Rezidenţei, Raoul Şorban, asigurând-o pe Kató Balázs că va face toate demersurile necesare. Drama românească adusă de Diktatul de la Viena i-a unit şi mai mult. Bugnariu a fost trimis pe front, ca soldat al armatei ungare, acolo unde ar fi trebuit să fie lichidat împreună cu cei peste 100.000 de români, mai ales că era membru marcant al Partidului Comunist. Când s-a-ntors de pe front, în anul 1943, era muritor de foame. Fără ezitare, Raoul Şorban, care era secretar de redacţie, a intervenit pe lângă directorul ziarului Tribuna Ardealului, Emil Haţieganu, asumându-şi întreaga răspundere, să fie angajat cu un salariu corespunzător, trecând peste faptul că Tudor Bugnariu nu era membru al Colegiului Ziariştilor. Despre acele împrejurări, Raoul Şorban avea să scrie peste ani: „Sarcina de a organiza şi conduce un ziar de importanţă Tribuna Ardealului era prea mare pentru mine. Tudor Bugnariu a devenit sfetnicul meu. Domol şi delicat, el m-a atras în tărâmul său propriu de gândire. Ar fi fost mulţumit dacă aş fi înţeles marxismul în profunzime, lucru repetat de-a lungul mai multor decenii, deşi am apelat mereu la sfaturile sale, respectându-le, în general, mai ales în probleme de politică. După 19 martie 1944, când Armata Germană s-a instalat în Ungaria, o dată cu mine şi Tudor Bugnariu s-a văzut obligat să părăsească ziarul, nevoind să lucreze sub îndrumarea şi controlul Consulatului general al Germaniei”. Ştiţi, desigur – sau ar fi trebuit să ştiţi! – că, după ce nepoţii doamnei Kató Balázs au fost exterminaţi în lagărul de la Auschwitz, unde nu Antonescu i-a trimis, ci Horthy, s-a sinucis! Dramă care l-a marcat pentru tot restul vieţii pe Tudor Bugnariu. Între cei care i-au rămas credincioşi, s-a numărat, în toate etapele, şi Raoul Şorban. Şi atunci când Tudor Bugnariu era primar, şi când era la Ambasada României de la Belgrad, şi când era prorector al Universităţii din Cluj sau mai apoi ministru adjunct al învăţământului. Fără a deveni susţinătorul lui Raoul Şorban, fiecare urmându-şi drumul. Nu vă sunt, în mod sigur, necunoscute desele şi nedreptele suferinţe pe care i le-au adus închisorile prin care a trecut. În 20 martie 1945, era din nou în închisoare, în timp ce primar al Clujului era Tudor Bugnariu. Se punea atunci la cale chiar lichidarea fizică a lui Raoul Şorban. Trecuse doar o săptămână de la festivităţile de reinstalare a administraţiei româneşti în Transilvania de Nord, iar dumneavoastră, ca autentic cercetător, ştiţi ce rosturi a avut Şorban: a fost comisar al Guvernului României, pentru organizarea festivităţilor! Momentul acela, ştiţi tot atât de bine, n-a convenit unora, adică foştilor ocupanţi, care tot mai sperau că la Paris se va hotărî altfel, o absurditate de care epigonii nu s-au despărţit nici până azi… Ar fi trebuit să se-ntoarcă la Bucureşti cu trenul guvernamental, dar a preferat să rămână în Ardeal, pentru a-şi vizita mama, la Stoiana, lângă Cluj. Atunci l-a arestat chiar şeful poliţiei, care se chema… Cioclu. Nume predestinat! S-ar putea să nu ştiţi că la grefă a fost înregistrat cu alt nume: Farkas László. Era numele unui activist, considerat trădător al mişcării comuniste din Transilvania, a cărui moarte n-ar fi regretat-o nimeni. Cum şi-a recăpătat identitatea? Graţie unui poliţist, care, în anul 2002, mai trăia. El i-a destăinuit şi faptul că în pivniţa închisorii îi era pregătit şi coşciugul. Spre cinstea lui, n-a vrut să fie părtaş la o astfel de crimă şi, cu orice risc, i-a pus la dispoziţie o bucată de hârtie şi un creion, spre a se adresa unui prieten, care să intervină. Biletul, dus de poliţist, a ajuns la Tudor Bugnariu. La intervenţia lui, şi-a recăpătat imediat identitatea. Peste câteva luni, când s-a eliberat, a intentat şi un proces împotriva luiLajos Jordáki şi Teofil Vescan, pentru abuz de putere. Din ordinul lor a fost arestat Raoul Şorban… Cât de elegant aţi fi fost, domnule Shafir, dacă aţi fi descifrat astfel de enigme, în loc să mânjiţi cu noroi memoria unui om, cu o obrăznicie fără egal. Oamenii aceştia, profesorii Bugnariu şi Raoul Şorban, s-au cunoscut bine. Au colaborat. Merită să studiaţi atent referinţa pe care a dat-o, în decembrie 1955, prof. dr. Tudor Bugnariu, membru corespondent al Academiei R.P.R. şi prorector al Universităţii „Victor Babeş”: „Subsemnatul Tudor Bugnariu (…) domiciliat în Cluj, str. Türr István, nr. 22, cu privire la activitatea politică din trecut, precum şi la orientarea ideologică a tovarăşului Raoul Şorban, ştiu următoarele: Pe tovarăşul Raoul Şorban îl cunosc de multă vreme, dar până în anul 1941 ştiu puţine despre el; îl consideram un tânăr animat de sentimente democratice, fără a fi însă hotărât să tragă concluziile practice ale atitudinii sale. Am dobândit convingerea că e un democrat, cu prilejul deţinerii mele în închisoarea militară a Corpului VI Armată, în 1935 sau 1936, când Raoul Şorban a fost din puţinii care m-au cercetat în închisoare, manifestându-şi astfel simpatia pentru cauza care a determinat arestarea mea. Mai târziu, în calitate de secretar al prof. Coriolan Tătaru, rezidentul regal al Ţinutului Someş, Raoul Şorban a dat sprijinul de care era capabil, datorită funcţiunii pe care o avea, diferitelor manifestări progresiste din acel timp. Ştiu că era în raporturi destul de bune cu unii tovarăşi, pe care îi cunoşteam ca membri de partid şi că a ajutat organizaţia MADOSZ. de asemenea, ştiu că s-a interesat de soarta mea, în aceeaşi calitate de secretar al prof. Tătaru, când împreună cu alţi tovarăşi, am fost arestat şi închis în lagărul de la Caracal. (…) În aceşti ani de opresiune fascistă Raoul Şorban s-a comportat ca un bun compatriot, în înţelesul adevărat al cuvântului şi un sincer democrat. (…) Am ajuns la convingerea că e un adversar convins al hitlerismului de orice formă, deşi firea sa de boem şi lipsa unei orientări ideologice marxist-leniniste l-au împiedicat să aibă o atitudine şi mai consecventă. Raoul Şorban a fost întotdeauna alături de intelectualii antifascişti rămaşi în nordul Transilvaniei. În mai multe rânduri am ţinut consfătuiri în atelierul său, elaborând planuri pentru editarea de cărţi progresiste în limba română, pentru scoaterea unei reviste, pentru înfiinţarea unui teatru românesc de amatori şi pentru organizarea unor expoziţii (…) Planurile intelectualilor antifascişti n-au putut fi duse însă la îndeplinire, deoarece, fiind denunţaţi, autorităţile horthyste au împrăştiat gruparea antifascistă ce se înfiripase, trimiţând pe front pe Teo Bindea şi subsemnatul, întemniţând la Miskolc pe alţii, între care şi Raoul Şorban. (…) Întorcându-mă de pe front în august 1943, am fost chemat să colaborez la Tribuna Ardealului. Raoul Şorban mi-a dat posibilitatea de a propaga prin scris ideile democraţiei şi ale păcii, în limitele în care puteam dejuca cenzura – prin aceea că legea (n.n. ungurească) nepermiţând participarea în redacţie decât a membrilor Colegiului Ziariştilor, Raoul Şorban şi-a asumat răspunderea în faţa autorităţilor pentru scrisul meu. Într-adevăr, Raoul Şorban a acceptat să răspundă pentru articolele şi cronicile mele care interpretau evenimentele dintr-un punct de vedere antihitlerist, care dezbăteau problemele viitoarei păci şi care căutau să trezească simpatia cititorilor pentru Uniunea Sovietică, sau în care se vorbea despre «falimentul mareşalilor». După intrarea trupelor germane în Ungaria (19 martie 1944), linia Tribunei Ardealului se sschimbă din nou şi Raoul Şorban fu nevoit să plece de la ziar. Peste câtva timp, când autorităţile horthyste au luat măsuri pentru deportarea evreilor, Raoul Şorban, fiind implicat într-o acţiune de trecere clandestină peste graniţă a unor cunoscuţi de-ai săi evrei, a trebuit să fugă în România (s.n.) În legătură cu aceasta, persoane rău intenţionate au vânturat o serie de bârfeli şi calomnii la adresa lui Raoul Şorban. Acţiunea lui Raoul Şorban făcea parte dintr-o acţiune mai largă a grupării antifasciste din Cluj, având ca scop salvarea evreilor şi despre această acţiune a lui am fost informat în amănunt în cursul desfăşurării ei. (…) De altfel, calomniile au fost spulberate chiar de evreii în cauză şi dintre care mulţi se află în prezent la Cluj (Eva Pamfil de la Institutul de Arte Plastice; dr. Hugo Semlyén, str. Apáczai Cseri 26; Ernest Fischer, str. Berthelot 19 etc.). (…) După fuga lui în România, câtva timp am ţinut prin scris legătura cu el, în vederea organizării condiţiilor de trecere clandestină a altor evrei (s.n.), dar, fireşte, o dată cu creşterea încordării politice de pe urma apropierii frontului de România şi Ungaria, orice legătură între noi s-a întrerupt. (…) Raoul Şorban a fost un „tovarăş de drum”, dar un tovarăş de drum care nu ne-a părăsit în vremuri grele şi care s-a străduit să ne însoţească şi să ne ajute.” (…) * Sunt referinţe date de Tudor Bugnariu la 5 decembrie 1955. Trei decenii mai târziu, avea să se producă o metamorfoză ciudată. Amnezie? Interese şi presiuni comandate din zone gri? Răzbunare? Descoperirea unor fapte „mascate” mai bine de o jumătate de veac? Rămâne, aşadar, o mare enigmă: când a fost corect academicianul Tudor Bugnariu? În 1955, când afirma că Raoul Şorban „s-a comportat ca un bun patriot, în înţelesul adevărat al cuvântului şi un sincer democrat” sau că a fost „implicat într-o acţiune de trecere clandestină peste graniţă a unor cunoscuţi de-ai săi evrei…”, sau în anul 1986, când insinua cu ironie că „ceea ce Şorban a salvat în mod absolut sigur, prin trecerea la Turda, a fost averea logodnicei sale (respectiv bijuteriile acesteia)…”. După 30 de ani, pentru Tudor Bugnariu, Raoul Şorban devine din „sincer democrat”… naţionalist, iar salvarea evreilor o închipuire inventată spre a manipula opinia publică internaţională. Când îşi răstălmăcea propriile-i afirmaţii, Tudor Bugnariu avea 76 de ani, fiind născut la Budapesta, la 30 iulie 1909. Presupun că v-a căzut în mână, pentru documentare, şi cartea „Holocaust Romániában” („Holocaust în România”), cu subtitlul „Exod prin Porţile de Fier”, apărută în limba maghiară, la Viena, în Editura „Galeria”, scrisă de un personaj care se ascunde sub semnătura „Maghiar”. Lasă să se înţeleagă că este un intelectual ungur, care, trăind în Ardeal, are obligaţia morală, în faţa morţii, pe care o simte foarte aproape, să spună tot adevărul. O carte construită pe argumente oferite de Tudor Bugnariu, într-o scrisoare pe care i-a trimis-o scriitorului Mihai Ungheanu (în prezent senator în Parlamentul României), scrisoare care, se zice că ar fi circulat peste tot, fără să ajungă însă la… destinatar. Hrană bună pentru revizioniştii de la Budapesta şi pentru anonimul „Maghiar”. Scrisoarea lui Tudor Bugnariu are conţinutul sintetizat şi în titlu: „Pe marginea problemei deportării evreilor din Transilvania de Nord”. În calitatea dumneavoastră de holocaustolog de înaltă clasă, cititorii celebrului dumneavoastră articol „În loc de necrolog”, publicat în generoasa revistă 22 (online) nr. 856, apărută în 4 august 2006, ar fi avut de câştigat, dacă aţi fi recurs la o analiză profundă a fenomenelor pe care le persiflaţi, folosind metoda… vulgului. Altfel, ce-aţi însăilat, seamănă a plată de poliţe, sau „servicii” slujite fără demnitate profesională. Chestiune etică, pe care o ştiu şi studenţii dumneavoastră, de la Facultatea de „Studii Europene” din Cluj-Napoca, încă din primele zile de şcoală. Direct sau indirect, vă războiţi nu doar cu Raoul Şorban, ci şi cu respectaţii istoriei Gheorghe I. Bodea – care v-ar putea consilia în problemele „holocaustului”, pentru a evita gafele monumentale pornite din entuziasmul primar care vă domină, dr. Vasile T. Ciubăncan, autor al unor cărţi scrise cu respectul adevărului (vă recomand pentru bibliografia obligatorie a oricărui holocaustolog, lucrarea „Drumul Holocaustului”, realizată împreună cu Maria I. Ganea şi Ion V. Rancea) sau Moshe Carmilly-Weinberger („Istoria Evreilor din Transilvania”), chiar dacă v-aţi declarat detaşarea de acest fost şef-rabin al Clujului, ca şi despre Alexandru Şafran, rabinul-şef al României. Cât îl priveşte pe Aurel Socol, citându-l, se pare că aţi reuşit să frunzăriţi cartea sa „Furtună deasupra Ardealului”… Are mai puţine pagini şi litere ceva mai mari. Nici în publicistul Adrian Riza nu credeţi. E ardelean get-beget, din Nojorid, o comună apropiată de Oradea. Vă postaţi sută la sută de partea lui Tudor Bugnariu, care, din „ilegalitate”, a pus serios umărul la instalarea regimului comunist, făcând corp comun cu grupul consângenilor dumneavoastră. A fost şi rămâne o importantă personalitate a culturii şi vieţii ardelene în general. Nimeni nu-i neagă rolul jucat, chiar dacă n-a fost întotdeauna pozitiv. Ce i se reproşează? Şi Raoul Şorban şi Gh. I. Bodea, şi V.T. Ciubăncan, dar şi alţii, nu i-au înţeles resorturile şi rosturile acelei scrisori stranii, adresate, chipurile, luiMihai Ungheanu, drept la replică la opiniile sale şi ale altor participanţi la dezbaterea despre Holocaustul ardelean, publicată în anul 1986, în Almanahul „Luceafărul”. Ţinta era una precisă: Tudor Bugnariu a bătut şaua să priceapă iapa. Şi „iapa” era la Budapesta, acolo unde sunt cele mai înverşunate „laboratoare antiromâneşti”, cum subliniază adesea patrioţii ardeleni. Cartea „anonimului”, care semnează… Maghiar, a fost disecată, cum e şi normal, de unul dintre cei care au pătimit grav datorită planurilor hungariste, Raoul Şorban. Mesajul ei este „de a demonstra că românii i-au nimicit fără milă pe evreii lor naţionali; că românii sunt «extirpatori» de evrei («zsidóirtók») şi că, în acest scop, s-au folosit până şi de unităţi ale Armatei Române; că românii continuă să fie antisemiţi şi în prezent, dar propaganda oficială a României caută să demonstreze că numai ungurii i-au prigonit pe evrei” (Raoul Şorban, Invazie de stafii, p. 397). Cine poate sta cu mâinile în sân la astfel de acuze gratuite? Cu atât mai puţin Raoul Şorban, bărbatul cu sufletul vibrând pentru adevăr! Şi totul pornit de la sursa „Bugnariu”, aflat cu arme cu tot în solda Budapestei… Este imaginea lăsată de trecerea sa prin viaţa publică şi frământările din Ardeal. Legături ciudate „Dragostea” e oarbă. Ana Blaga (Dorli), născută la 2 mai 1930, se căsătoreşte cu Tudor Bugnariu (n. 30 iunie 1909), la un an de la trecerea licenţei în fizică, la Universitatea din Cluj (22 mai 1956), cu teza „Descărcări în gaze”. Era 17 mai 1957… În anul următor, vine pe lume şi copilul lor, Tudor. Tudor Bugnariu. Primul nepot al lui Lucian Blaga. O căsnicie privită cu multe semne de întrebare. Un ultracomunist se căsătorea cu fata unuia dintre cei mai mari poeţi români, ostracizat de regimul comunist. Apoi, diferenţa de vârstă, 21 de ani! Mulţi căutau explicaţia şi în prima căsnicie, eşuată, a Anei (Dorli) Blaga, dar şi în speranţa că acest mariaj îl va ocroti pe Lucian Blaga. Memorii scurte, chinuite… S-a trecut până şi peste penibilul moment de la Academia Română faţă de violenţa comunistă. În vreme ce ginerele, Tudor Bugnariu, intra în triumf, pe criterii politice, în Academia Română, Poetul era eliminat. Acolo îşi găseau locul, atunci, propagandiştii comunismului şi apologeţii lui Marx, Engels, Lenin, Stalin şi Dej. Ceilalţi, între care şi Lucian Blaga, au devenit impostori. Raoul Şorban n-a tăcut. Mai ales că a ştiut pe pielea lui ce-nseamnă nedreptatea, cu toate că ar fi avut motive să stea deoparte şi să privească în linişte „spectacolul” penibil care se derula şi în România lui. Originea lui socială era „nesănătoasă”. Provenea dintr-o familie de nobili ardeleni, care au avut o moşie frumoasă, chiar şi o moară. Chiaburi! Ba, mai mult: şi-a întărit convingerile de om de stânga… Azi, Dorli Blaga, la 76 de ani, îşi varsă amarurile vieţii pe Raoul Şorban, considerându-l neprietenul soţului său. Sigur, scrisoarea pe care a ticluit-o primul primar comunist al Clujului, Tudor Bugnariu, spre a sluji „industria antiromânismului ungar, ca armă împotriva românilor şi a României” l-a obligat la prudenţă în relaţii, găsindu-i chiar şi o scuză: poate n-a cunoscut suficient de bine realitatea! E drept, scrisoarea i-a asigurat lui Tudor Bugnariu şi ceva notorietate, mai ales că au apărut şi contestatorii titlurilor ştiinţifice aduse de meritele sale de comunist din ilegalitate, o notă bună dându-i-o şi căsătoria cu evreica Kató Balázs, la modă pentru urcuşurile ştiinţifice şi politice din anii de după al II-lea Război Mondial. În cartea „Holocaust Romániában”, anonimul autor „Maghiar” (mulţi analişti se întreabă: n-o fi chiar el, T.B.?) îi aduce elogii lui Tudor Bugnariu (drept „tain”?): „Român curat, de altfel căsătorit cu fata lui Lucian Blaga, una dintre figurile cele mai mari ale poeziei româneşti din acest secol – legat profund, prin numeroase fire, de vechea intelectualitate română – care odinioară, ca tânăr intelectual, s-a orientat spre stânga şi a participat la mişcarea de rezistenţă antifascistă, desfăşurându-şi cariera universitară ca marxist, după război, la Cluj, şi, apoi, la Bucureşti. (…) În acelaşi timp, printre românii din categoria sa, cu aceleaşi concepţii politice, foarte puţini au luat poziţie faţă de naţionalism. Mai mulţi dintre românii clujeni, numeroşi oameni de stânga pe vremuri – între ei Raoul Şorban, ca şi Francisc Păcurariu, autorul cărţilorLabirintul şi Geneza, astăzi urlă împreună cu lupii naţionalismului-extremist” (pag. 194). După ce Tudor Bugnariu a studiat atent Almanahul „Luceafărul” din anul 1986, realizat de scriitorulMihai Ungheanu, a „descurcat” iţele şi a descoperit scopul în care a fost scris reportajul „România – pământ al speranţei; Fascism şi antifascism pe meleagurile Transilvaniei; Reţeaua omeniei”: „A devenit limpede pentru mine că atât prezentarea Holocaustului din Nordul Transilvaniei, cât şi condamnarea horthysmului sunt doar pretexte pentru a participa la campania, declanşată în ultimele luni, împotriva ungurilor şi, în general, împotriva Ungariei”. Chestiune delicată. Ei, Mihai Ungheanu, Adrian Riza şi Raoul Şorban, n-au ţinut cont de sensibilitatea şi legătura sufletească sădite în sufletul său de anii trăiţi la Budapesta, la începutul veacului trecut. Atunci când se plămădeau sentimente de acest fel şi-n inima bunicii dumneavoastră, acolo, în Capitala Ungariei, Budapesta, de unde continuaţi să primiţi semnalele intime de ajutor, în apărarea amintirilor de familie. Ecourile nu se pot stinge niciodată! „Bomba” din noiembrie 2003, a făcut „fâs”!… Atunci, în noiembrie 2003, ca din senin, s-a iscat zarvă mare. Cu un triumf necontrolat, „Evenimentul Zilei” titra în numărul său din 21 noiembrie că „CNSAS a dezvăluit cine a fost, timp de 20 de ani, informatorul Securităţii infiltrat în familia marelui poet şi filosof: Raul (?!) Şorban, turnătorul din casa lui Lucian Blaga”. Jurnalistul Alexandru Dida, cunoscut pentru rigurozitatea documentară, a purtat o amplă discuţie, pe această temă, cu „sursa”, scriind un amplu articol în „Flacăra lui Adrian Păunescu” din 27 noiembrie 2003, cu titlul „N-am turnat pe nimeni niciodată la Securitate!”. A simţit nevoia unei mărturisiri-prolog: „Pe distinsul profesor Raoul Şorban l-am cunoscut în urmă cu doi ani. Întotdeauna mi-a făcut impresia unui om extrem de echilibrat, foarte tolerant cu semenii săi, un excepţional istoric ce şi-a dăruit întreaga viaţă adevărului. De aceea, la vederea articolului „Raul Şorban, turnătorul din casa lui Lucian Blaga”, am rămas complet înmărmurit. Chiar dacă documentele incriminate în respectivul articol apărut în „Evenimentul Zilei” de vineri, 21 noiembrie 2003, proveneau de la CNSAS, nu mi-am putut imagina că, timp de 20 de ani, profesorul Raoul Şorban ar fi putut fi informatorul Securităţii, infiltrat în familia marelui poet şi filosof. Că pictorul Raoul Şorban şi-ar fi turnat , ca agent, pe bunul prieten, Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga. Cu inima strânsă, dar dornic de aflarea adevărului, l-am contactat la Cluj-Napoca, pe profesorul Raoul Şorban, care, cu detaşarea-i şi seninătatea-i recunoscute, ne-a oferit amănuntele pe care vi le dezvăluim în continuare”. Aţi avea de câştigat, domnule Michael Shafir, să zăboviţi prin biblioteci şi să căutaţi şi acest material. Până atunci, încerc să sintetizez câteva din opiniile consemnate în mass-media ale profesorului Şorban, nu atât pentru informarea dumneavoastră, cât pentru marele public, pe care, prin articolul-injurie „În loc de necrolog”, l-aţi supus, cu insolenţă, unui adevărat bombardament cu neadevăruri: 1. Între anii 1948-1988, m-am aflat (s.n. Raoul Şorban) permanent sub ancheta Securităţii, iar între anii 1952-1954, m-am aflat chiar în stare de arest, unde mi se cereau numeroase explicaţii suplimentare. Lucrurile grave s-au limpezit în perioada arestării mele. E le ţineau de perioada în care am fost director de Cabinet la Rezidenţa Regală din Cluj. 2. Pe Bugnariu l-am cunoscut în 1935, când se afla arestat la Închisoarea Militară din Cluj, fiind condamnat pentru activităţi comuniste. După cum a recunoscut ulterior, eu am fost printre puţinii care l-au vizitat la închisoare. Eu am fost în relaţii destul de bune şi cu prima lui soţie, Kato Balazs, care era evreică-maghiară. În 1942, atât eu, cât şi Tudor Bugnariu, am fost trimişi pe frontul ucrainean, eu pentru a culege mine, iar el, pentru a lupta în armata maghiară, la Cotul Donului. La revenirea acasă, eu am fost numit secretar de redacţie la „Tribuna Ardealului”, unicul ziar de limbă română din Ungaria, unde am avut posibilitatea să-l angajez în redacţie pe Tudor Bugnariu, el devenind sfetnicul meu, pe probleme de politică. 3. Amândoi am fost nevoiţi să părăsim redacţia ziarului, atunci când acesta a fost pus sub cenzura Consulatului general al Germaniei. Tot în acea perioadă a început şi prigoana împotriva evreilor. Începând cu sfârşitul lunii aprilie 1944, la chemarea Mişcării Sioniste, eu am început să particip la acţiunea de salvare a evreilor, operaţiune la care şi-au adus contribuţia Bugnariu şi soţia sa Kato Balazs. La 1 Mai 1944, de teama arestării, am părăsit Clujul, aflat atunci în Ungaria şi am venit la Turda, unde am păstrat în permanenţă legătura cu Bugnariu, care, astfel, ştia exact ce se petrece cu mine. Bugnariu era un adept înfocat al lui Marx, era înscris în PCR, motiv pentru care, după eliberarea ţării, el a beneficiat de o serie de funcţii importante: primar al Clujului şi, apoi, delegat al PCR în conducerea Statului Independent Transilvania – moment despre care istoria de astăzi nu pomeneşte absolut nimic -, în vreme ce eu mă aflam în arest, învinuit de unii evrei că aş fi organizat deportarea unora dintre ei, din nordul Transilvaniei, la Auschwitz. 4. Cine m-a salvat de la închisoare? Tudor Bugnariu! Când m-au arestat, în primăvara anului 1945, la Cluj, la scurt timp după ce am participat la organizarea festivităţilor de reinstalare a administraţiei româneşti în Ardeal, m-au înscris la grefă sub numele de Farkas Lásló. În timp ce eu am urmat destinul familiei, cel al unei clase înstărite, Tudor Bugnariu a urmat o carieră politică: prorector al Universităţii din Cluj, consilier al lui Tudor Vianu la Belgrad, academician, ministru adjunct la Educaţie. Pe Tudor Bugnariu aveam să-l revăd la înmormântarea primei sale soţii, care s-a sinucis din cauza asasinării nepoţilor ei, la Auschwitz. Acestea au fost relaţiile mele cu Bugnariu, până prin anii ’60. L-am considerat un om foarte onest, care mă judeca pe motiv că nu sunt marxist, dar mă considera un tovarăş de drum foarte util. În perioada 1958-1986, pe Tudor Bugnariu îl vedeam o singură dată pe an. 5. Dacă l-am cunoscut pe Pavel Apostol? Da, în 1948, la Cluj. L-am cunoscut mai bine când eram amândoi la Cluj, în beciurile Securităţii, într-o cameră comună, în care se mai aflau încă 18 deţinuţi. Mai târziu, când mă aflam la Bucureşti, am avut tot timpul impresia că el mă ţinea permanent sub supraveghere. Era un colaborator apropiat al lui Bugnariu, care, după propriile spuse, îi redacta cursurile acestuia. 6. Dacă mi-am văzut „dosarul”? Vreme de zece ani (1991-2000) n-am reuşit, dar l-au văzut Randolph Braham, profesor la New York, specialist în holocaustul din România şi Ungaria, Rabinul Moses Rosen şi cercetătorul clujean dr. Gh. I. Badea, care a şi publicat pasaje din el. 7. Cum privesc articolul din „Evenimentul Zilei”? Cu îngăduinţă faţă de cei ce se zbat, din varii interese, să inventeze istorii false. Bugnariu nu făcea parte din anturajul lui Blaga. Era chiar un duşman ireductibil al acestuia, încât, de la începutul anilor ’30, l-a considerat a fi un tip dăunător societăţii, un antimarxist. Dorli, fiica lui Blaga, a avut un comportament extrem de jenant faţă de familia sa, pe care, până la urmă, a părăsit-o. 8. O inepţie: Dorli Blaga m-a acuzat că eu aş fi acel „Şerban”, turnătorul Securităţii! Nu, nicidecum! Multă lume îmi spune Şerban. În urmă cu doi ani, Dorli Blaga a făcut cunoscut unui grup de prieteni că în dosarul tatălui său a dat de un anume Şerban, pe care a crezut că îl poate identifica cu persoana mea. Atunci mi-a spus că e dispusă să ajungem la o înţelegere. Cum nu am reacţionat în nici un fel, se vede treaba că, de aceea, am fost chemat la CNSAS, de către o funcţionară, care mi-a comunicat oficial, că acel Şerban, din dosar, sunt chiar eu. E revoltător! Cu această instituţie, CNSAS, am refuzat orice legătură, pe motiv că un membru din conducerea acesteia, a declarat public, la o şedinţă la care am luat parte şi eu, la Centrul Universitar de Partid Bucureşti, că, în calitate de membru al PCR, am fost informatorul Securităţii! (E bine să ştiţi, domnule Michael Shafir, că o galerie importantă de personalităţi ale Ardealului – demnitari, profesori universitari, rectori, iar ultimul, Alexandru Şerban, provin dintr-o ramură a Şorbanilor. O străveche familie de patrioţi ardeleni.) 9. Olimpiu Andrei, securistul care m-a recrutat? E prima oară când aflu despre aşa ceva. Că mă-ntâlneam cu el, în casa conspirativă „Magheru”? E o nedreaptă dezonoare! Pe bulevardul Magheru am avut o singură cunoştinţă, pe care am frecventat-o: Miron Radu Paraschivescu. Şi, în mod sigur, nu era securist! 10. De unde a apărut campania declanşată împotriva mea? De la teama că apariţia anunţatei cărţi „Invazie de stafii”, îi va îngenunchia pe mincinoşi. E o ţesătură murdară. Doamna Bugnariu (Blaga) afirmă aceste lucruri de aproape trei-patru ani. Faţă de afirmaţiile pe care mi le-a adresat Braham mie, insinuările doamnei Bugnariu sunt floare la ureche. Atâta doar că, în presa de limba română, ele nu au avut succes, dar au făcut ocolul lumii în publicaţiile de limbă maghiară şi engleză, fără ca autorităţile competente din Israel să le fi acordat vreo importanţă. Împrejurarea de acum, în care e implicată doamna Bugnariu, mă face să cred că ea a fost declanşată de anunţul meu, făcut public în emisiunea „Bătălia pentru România”, a lui Adrian Păunescu, despre iminenţa apariţiei cărţii mele „Invazie de stafii”, în care, un capitol consistent, îi este rezervat lui Tudor Bugnariu. (Vai, domnule Shafir, cum a fost posibil să vă aruncaţi într-un bazin fără apă. V-aţi zdrobit corpul şi capul! Invectivele nu ţin loc de argumente!) Un dram de decenţă, domnule Shafir! Când povestea „deconspirării” oficiale, ca turnător la Securitate, a profesorului Raoul Şorban, a fost lansată furtunos cu trei ani în urmă de CNSAS, doi jurnalişti de la „Clujeanul”, Bety Blagu şi Paul Niculescu, au publicat, sub genericul „Senzaţional” articolul, subtitrat „CNSAS a provocat un adevărat cutremur în intelectualitatea din Cluj: profesorul Raoul Şorban a fost deconspirat ca turnător la Securitate”. Jurnalişti tineri, dornici de afirmare, la început de carieră… Aceşti tineri, au avut bunul simţ să stea de vorbă cu cel acuzat, şi chiar să-i publice opiniile, deşi, uneori, accentele au alunecat spre zone pe care, firesc, n-au reuşit să le descifreze până la capăt. Au avut bunul simţ al confruntării. Dumneavoastră, n-aţi avut nici această minimă decenţă. Aţi avut doar „curajul” să vă confruntaţi cu un cadavru, sperând ca astfel să vă declaraţi învingător. Penibil! Las deoparte bâjbâielile tinerilor jurnalişti, dispuşi să dea crezare necondiţionată fiicei poetului şi filosofului Lucian Blaga, Dorli, cum că Raoul Şorban ar fi cel care l-a „turnat” la Securitate pe soţul ei, Tudor Bugnariu. Dorli Blaga a declarat că agentul „I. Dragomir” este chiar… Raoul Şorban. E bine să ştiţi şi punctul de vedere al profesorului Şorban: Nu l-a „cunoscut” şi nu ştie nimic despre acel „Dragomir”! Ştie însă altceva: „Mă căutau periodic (n.n. cei de la Securitate) şi-mi puneau întrebări. Dar, toate temele pe care le-au abordat cu mine, au privit perioada de dinainte de 1944. Nu ţin minte să fi dat vreodată declaraţii despre viaţa mea de zi cu zi, din care să poată fi extrase discuţii cu alte persoane”. A precizat şi motivele „regii orchestrate de duşmanii mei, unguri, care nu vor să mai exist pe acest pământ”. „Am făcut imprudenţa ca în emisiunea lui Adrian Păunescu, să pomenesc despre faptul că voi lansa o nouă carte. S-au simţit, probabil, ameninţaţi şi atunci s-au gândit că e nevoie să reacţioneze”. Şi a mai completat ceva: „În ultimii cinci ani nu mi-au mai dat atenţie, pentru că şi-au dat seama că, mediatizându-mă, riscă să atragă oameni care să-mi ia apărarea”. „Clujeanul”, pe baza deducţiilor lui Dorli Blaga (neconfirmate niciodată şi respinse ferm de profesorul Raoul Şorban!) a titrat că „Dragomir este Raoul Şorban”. Săptămânalul care apare în Cluj-Napoca, editat de Mediapro, care se autodefineşte ca fiind „singurul ziar din Cluj cu tiraj auditat”, şi-a pus întrebarea cine poate fi „agentul Vasile”. Comenta astfel: „Alături de «I. Dragomir» şi deja deconspiratul informator Pavel Apostol («Agentul Şerban») în dosarele întocmite de Securitate ginerelui lui Lucian Blaga, Tudor Bugnariu, mai apare un nume: «Agentul Vasile»”. Dorli Blaga a cerut CNSAS deconspirarea informatorului, despre care spune că a fost „un personaj sinistru”. A cerut să fie puşi sub urmărire cei care nu au votat pentru sancţionarea soţului meu (în şedinţa din 1965, când Tudor Bugnariu a fost înlăturat din funcţia de decan – nota redacţiei „Clujeanul”), Dorli Blaga menţionând în special numele lui Tudor Bugnariu. Cercetările „Clujeanului” au mers cu presupusul spre un coleg de generaţie al lui Tudor Bugnariu. Un psiholog, cadru didactic, al cărui nume nu l-a mai deconspirat, fiind decedat. El n-ar mai fi avut şansa să-şi apere cu argumente demnitatea. De ce credeţi, domnule Michael Shafir, că profesorul Raoul Şorban era revoltat pe Randolph Braham, născut în Bucureşti, dintr-o familie de evrei ardeleni? Aţi citit, poate, interviul acordat cotidianului „Kronika”, de Braham, şeful Institutului Rosenthal pentru cercetarea Holocaustului, referitor la atribuirea titlului de „Drept între popoare”, profesorului Raoul Şorban… Afirma atunci că acest titlu a fost o „plată” pentru serviciile aduse Institutului „Yad Vashem” de Moshe Carmilly-Weinberger. El reproşează în acel interviu că Institutul din Ierusalim n-a solicitat şi opinia unor cercetători români caJean Ancel, autorul cărţii „Antonescu and the Jews”, sau Radu Ioanid, specialişti în holocaustologie, pe-aproape de faima pe care aţi atins-o şi dumneavoastră. Merită să ştiţi şi ce a declarat profesorul Raoul Şorban ziariştilor de la săptămânalul „Clujeanul”: „Până în 1998, mulţi evrei au dat declaraţii în care spun cum s-au comportat românii (în anii Diktatului de la Viena, când s-a declanşat cumplitul şi nedreptul Holocaus! – n.n.). Carmilly a formulat foarte clar că au fost două posibilităţi să te salvezi de nazism: una în Spania lui Franco, alta în România. Acest lucru nu convinge. Agenţii ideii că în România a fost Holocaust, sunt evreii maghiari, cei din SUA, Canada, Israel etc. Realitatea este că nu s-au găsit decât români care au colaborat cu evreii, nici un ungur!” („Clujeanul”, nr. 193/2003, pag. 5). V-aţi cam bătut joc de bruma de prestigiu pe care visaţi c-o aveaţi, domnule Shafir. V-aţi aventurat într-un joc al altora, care au de plătit poliţe. Vreau să vă fac o mărturisire: m-au întrebat adesea şi s-au întrebat aproape fără excepţie toţi cei ce l-au cunoscut: de fapt, ce naţie e Şorban?! Puţini au acceptat că ar putea fi român, având ca argument indiscutabil sacrificiul de-o viaţă şi marele respect pe care l-a purtat poporul evreu! Nu hârtiile – eventual contrafăcute, adunate la Siguranţă, sau la Securitate, m-au convins, ci confruntările directe. Mi-a povestit atât de des invocata Eva Semlyen despre ce-a însemnat „Casa Şorban”, aflată pe actuala stradă I.C. Brătianu, în apropierea Teatrului Naţional, pentru evreii clujeni, hăituiţi şi ameninţaţi cu moartea de către administraţia ungurească. Aceeaşi mărturie au făcut-oAlexandru Anca, azi octogenar în Israel, viitorul protopop greco-catolic al Clujului, Petre Rebreanu şi mulţi alţi interlocutori ai dialogurilor publicate în cărţile mele. Alături de alţi câţiva „combatanţi”, continuaţi, domnule Shafir, să intoxicaţi cu neadevăruri comunitatea evreiască de azi şi încercaţi să ştergeţi din memoria istoriei un adevăr: românilor le-a păsat de soarta evreilor! S-au implicat să-i salveze, riscându-şi propria existenţă. Cei care v-au lecturat „opera”, publicată în „22”, „În loc de necrolog”, s-au întrebat dacă aţi ştiut că, în vremea „Holocaustului”, ucigaşii n-au ţinut cont de naţie. Au lichidat tot ce le-a căzut în cale. Şi români, şi evrei, chiar şi unguri, de-ai lor. Oamenii aceştia au găsit în gestul dumneavoastră un fel de a cerşi onorurile Budapestei, spre a nu fi mai prejos de Braham, care vă e călăuză şi tovarăş de idei. Cât despre acuza de „naţionalism” ce i-o aduceţi profesorului Raoul Şorban, n-a supărat pe nimeni. Omul acesta şi-a respectat neamul, dar n-a făcut-o în detrimentul altora. Şi dumneavoastră ţineţi la neamul evreilor. Atât de mult, încât sunteţi perceput ultranaţionalist. Unii v-au stabilit chiar şi eticheta aspră de… şovin. Deşi, sunt sigur, că, privindu-vă în oglindă, vă vedeţi şi frumos, şi deştept, şi senin, şi bărbat de corectitudine universală. Nu v-aţi făcut lecţiile, domnule Shafir! Constantin Mustata republicat de Ziaristi Online Foto: Adrian Cioflanga - See more at: http://www.ziaristionline.ro/2014/02/21/adevarata-neviata-a-profesorului-michael-shafir-aka-peter-frisch-zis-mincinosul-gabriel-andreescu-dixit-un-articol-fulminant-al-marelui-ziarist-clujean-constantin-mustata-in-apararea-lui-r/#sthash.d37xpPfz.dpuf
USR-PCR? Uniunea Scriitorilor din România intimidează vocile critice din interior
ActiveWatch consideră că, prin încercările de a reprima vocile critice din interior la adresa instituției, Uniunea Scriitorilor din România (USR) face dovada unor mentalități totalitare și își încalcă menirea statutară de a promova libertatea de opinie și de expresie*.
Solicităm public Uniunii Scriitorilor din România să adopte un comportament transparent în ceea ce privește funcționarea și folosirea resurselor și să oprească hărțuirea scriitorilor care fac publice suspiciuni privind disfuncționalitățile USR.
Raportul nr. 1 din 23 februarie 2016 al Comisiei de Monitorizare, Suspendare și Excludere din USR a propus excluderea din componența USR a scriitorilor Dan Mircea Cipariu și Grigore Șoitu, membri ai Grupului pentru Reforma Uniunii Scriitorilor din România (grusr.org), pe motiv că demersurile lor publice – articole publicate, acțiuni intentate în instanță – „au cauzat prejudicii materiale, morale şi de imagine grave U.S.R. şi membrilor acesteia”.
Cei doi scriitori au prezentat în mai multe rânduri faptele pe care au afirmat că se întemeiază criticile și acțiunile lor publice la adresa USR și au acuzat public lipsa unui dialog în urma căruia să se realizeze o reformă a instituției USR.
Printre altele, în conținutul raportului de excludere, Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere din USR nu a contrazis aceste acuzații, ci a folosit un comentariu a cărui sursă nu era menționată pentru a ilustra că Uniunea a fost prejudiciată de scriitorul Cipariu. În plus, Raportul Comisiei de Monitorizare, Suspendare și Excludere menționează un articol critic al lui Grigore Șoitu la adresa activității de critic literar a lui Nicolae Manolescu ca un exemplu de atac la adresa USR, echivalând protejarea imaginii instituției cu protejarea intereselor și a imaginii conducerii actuale.
De asemenea, Comisia de Monitorizare, Suspendare și Excludere a propus și sancționarea cu suspendarea calităţii de Preşedinte al Filialei Bucureşti – Traduceri Literare a scriitorului Peter Sragher, pentru că „a înţeles să participe la întrunirea Consiliului USR (CUSR) şi să facă publice către persoane care nu sunt membre U.S.R. şi care desfăşoară vădite activităţi împotriva U.S.R., detalii ale şedinţei CUSR, decontextualizate, fără vreo referire la comunicatul U.S.R. şi fără avertizarea colegilor din Consiliul U.S.R”.
Aceeași Comisie de Monitorizare, Suspendare și Excludere a USR a propus și sancționarea cu avertisment a scriitorilor Daniel Vorona, Paul Cernat și Florin Iaru, „cu consecinţa aducerii la cunoştinţa acestora a faptului că desfăşurarea în mod direct sau indirect a oricăror activităţi împotriva U.S.R. sau a membrilor acesteia, de natură a aduce atingere prestigiului şi imaginii U.S.R., precum şi nerespectarea normelor deontologice ale breslei scriitoriceşti sunt de natură să atragă sancţiuni statutare”.
Informăm persoanele din conducerea USR că se pot adresa instanțelor de judecată pentru criticile exprimate la adresa lor, noul cod civil oferind toate mecanismele necesare protejării celor care își consideră lezată demnitatea sau imaginea. De asemenea, reamintim conducerii USR că demersurile în fața instanțelor de judecată prin care membri ai Uniunii contestă mecanisme statutare trebuie să fie acceptate ca o formă de control asupra unei instituții de o asemenea importanță publică. Justiția va putea decide de partea cui este dreptatea.
Puteți citi Raportul Comisiei de Monitorizare, Suspendare și Excludere integral aici:
*Statut USR, Art. 2: „U.S.R. îşi însuşeşte principiile din Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, interzicându-şi promovarea unor atitudini şi aderarea la activităţi contrare demnităţii şi libertăţii umane, precum şi libertăţii de opinie şi de expresie.”
ActiveWatch
Membra a Retelelor Reporteri fara Frontiere si IFEX
––––––––––––––––––––––-
O nouă precizare Cristian Teodorescu:
Nicolae Manolescu, finalul urît al unei democrații murdare Pe vremea cînd USR era condusă de Eugen Uricaru, care avea o echipă puternică în jurul său, cu ajutorul căreia își învinsese contracandidatul, pe Nicolae Manolescu, prozatorul a fost atacat în fel și chip de susținătorii lui N. Manolescu. Pe atunci, mulți dintre cei care-i cereau lui Uricaru să demisioneze, fie pentru că nu conducea Uniunea cu destulă transparență, fie pentru că se auzea că Uricaru ar fi avut relații nepotrivite cu Securitatea, admiteau totuși că prozatorul ținea Uniunea pe linia de plutire. Dar susțineau că USR ar fi mers mult mai bine avîndu-l pe Nicolae Manolescu la timonă. Cînd NM a ajuns președintele USR, mulți și-au zis că fostul critic literar care candidase și la președinția României va fi marele revitalizator al sindicatului scriitoricesc. După ce a devenit președintele USR , N. Manolescu ajunge academician, titlu pe care nemuritorii i-l refuzaseră pînă atunci. Apoi devine ambasadorul României la UNESCO. Asta în timp ce Uniunea Scriitorilor pierde, după un lung proces, Casa Scriitorilor. Casa Vernescu, găinușa cu ouă de aur, grație lui Laurențiu Ulici, rămîne fără chiriași, iar USR renunță la contractul care-i dădea dreptul să dețină sediul asociațiilor USR, într-o clădire din centrul Bucureștiului. Cu un asemenea bilanț, orice președinte de sindicat și-ar fi dat demisia. N. Manolescu, după ce și-a asigurat și al treilea mandat, ca președinte al USR, prin schimbarea statutului Uniunii, cu ajutorul, n-am alt cuvînt, slugilor sale din Consiliul Uniunii, acum, cînd e contestat cu legea în mînă, a inventat o comisie prin care contestatarii săi pot fi dați afară din USR. Urît final de carieră pentru criticul cu acest nume și murdară înțelegere a democrației pentru cineva care a candidat la președinția României.
Precizare Ştefan Agopian: Consiliul Uniunii Scriitorilor din România a decis în reuniunea din 10 decembrie 2015 să fie publicat următorul avertisment: în cazul în care un membru al U.S.R. va ataca neîntemeiat U.S.R. ca instituţie sau va aduce atingere demnităţii colegilor lui din U.S.R., prin atac la persoană, denigrare, injurie în spaţiul public, asociere la campanii denigratoare, Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere va propune, conform Statutului, sancţionarea sau excluderea sa din U.S.R. Această hotărîre reprezintă o schimbare a Statutului USR. Conform legii, această schimbare trebuie înregistrată în Registrul special al asociațiilor și fundațiilor, pentru a putea fi aplicată. Oare Uniunea Scriitorilor a făcut această înregistrare ?
UPDATE
Reacţia lui Alex Goldiş, lector universitar doctor la Litere, UBB Cluj, critic literar:
Image may be NSFW. Clik here to view.
Rușinos ce s-a întâmplat săptămâna asta la vârful USR. Nu cunosc fiecare caz în parte, însă poate această Comisie de Monitorizare, Suspendare și Excludere (din care fac parte Mircea Mihăieș, Daniel Cristea-Enache, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Coșoveanu și Răzvan Voncu) explică ce înseamnă „prejudicii morale și de imagine aduse USR” de către Florin Iaru, unul dintre poeții-fanion ai Generației 80 și printre cei mai vizibili/vii jurnaliști culturali pe care-i avem. Faptul că Iaru e în USR nu poate aduce, după mine, decât beneficii de imagine, față de alți membri care nu fac cinste titulaturii. Nici „găzduire de comentarii antisemite” în cazul lui Paul Cernat nu înțeleg ce înseamnă, în afara faptului că membrii USR pot fi trași de acum la răspundere nu doar pentru opiniile lor – ceea ce e deja destul de grav -, ci și pentru orice comentariu (al altcuiva) care apare pe wall-ul lor. În plus, oricine-l știe pe Paul Cernat, tip cu simpatii de stânga, nu poate să catalogheze decât rea-credință și falsificare grosolană a realității afirmația că criticul ar avea parti-pris-uri legionare. În schimb, deciziile acestei Comisii îmi sună a abuz, a încălcare a libertății de expresie într-o breaslă pentru care ea e fundamentală – și, nu în ultimul rând, încercare de intimidare a oricărei critici la adresa modului de funcționare a USR. Precedentul, care amintește de epurările ideologice ale anilor 50, e extrem de periculos și mă aștept la poziționări publice ale membrilor Uniunii pe care aceste abuzuri nu-i reprezintă.
––––––––––––––––––––––––––––––––––
Un nou scandal de proporţii zguduie Uniunea Scriitorilor din România. Nume importante din literatură au fost sancţionate, inclusiv cu eliminarea din Uniune.
Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere a Uniunii Scriitorilor din România, formată din Mircea Mihăieş (Preşedinte), Adrian Alui Gheorghe, , Gabriel Coşoveanu, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu (membri) a prezentat raportul privind încălcările statutului U.S.R. de către unii membri ai U.S.R. şi a propus o serie de măsuri.
Consiliul Uniunii Scriitorilor a dezbătut propunerile Comisiei şi a hotărât prin vot următoarele sancţiuni: excluderea din U.S.R., pentru grave încălcări ale statutului şi ale deontologiei a scriitorilor Dan Mircea Cipariu şi Grigore Şoitu; avertisment, pentru comentarii antisemite pentru Daniel Voronaşi găzduire de comentarii antisemite, Paul Cernat; avertisment, pentru prejudicii morale şi de imagine aduse U.S.R. pentru poetul Florin Iaru; suspendare din funcţia de preşedinte de Filială, pentru prejudicii morale şi de imagine aduse U.S.R. pentru Peter Sragher.
Mâine revenim şi cu opinii din rândul intelectualilor clujeni. Acum vă prezentăm situaţia din Bucureşti şi reacţiile apărute deja.
Image may be NSFW. Clik here to view.
Reacţia lui Florin Iaru: Aţi pizdit-o! Dragi membri ai Comisiei de Monitorizare, Suspendare şi Excludere, respectiv Mircea Mihăieș (Preşedinte), Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Cosoveanu, Daniel Cristea-Enache, @Razvan Voncu (membri), ați pizdit-o. Pe bune.
Vă convoc pe toți, în fața Comisiei de Onoare şi Demnități, să probați PRIN ORICE înscris, informație sau dovadă publică și privată vreuna dintre acuzațiile aduse împotriva mea. Vreau să văd cu ochii mei cum anume și în ce împrejurări am adus prejudicii Uniunii Scriitorilor din România. Cum nu aveți nici măcar o singură dovadă (dimpotrivă, aveți, cu duiumul, acuzații personalizate de rele practici, rea voință, incompetență și abuz), abia aștept să vă rușinez în public. Pentru că voi cere și prezența mass-media. Evident, știind că ați votat în cunoștință de cauză, nu puteți refuza accesul presei la confruntarea solicitată de mine. Mîine mă adresez oficial Uniunii Scriitorilor, dar azi vreau să vă dau nițel handicap.
Image may be NSFW. Clik here to view.
Cristian Teodorescu (c) pagina personală de Facebook
Reacţia prozatorului Cristian Teodorescu:
Mircea Mihăieș, ești într-o greșeală fatală
Dragă Mircea, văd că ești președintele Comisiei de monitorizare, suspendare și excludere a membrilor USR. Nu știu cînd a fost înființată această comisie, dar în numele unei vechi prietenii, aș fi fost mulțumit dacă nu tu ai fi fost președintele ei. Uniunea Scriitorilor e un soi de sindicat, dar asta nu înseamnă că membrii săi sînt legați de acest sindicat pînă într-acolo încît să nu-și poată manifesta nemulțumirea, fie și recurgînd la arbitrajul tribunalului, față de felul în care sindicatul lor funcționează. Pînă să apară comisia al cărei președinte ești a existat o comisie de onoare, al cărei rost era să-i excludă, sau nu, pe acei membri care făceau de rîs breasla ori îl pupaseră în dos pe Ceaușescu, sau care încercaseră să-i dea pe mîna Securității pe confrații lor. Comisia aceea, pe care am condus-o un timp, ca proaspăt membru al USR, mi-a dat numai bătaie de cap. Numai în privința pupării lui Ceaușescu în cur – delict de complicitate cu dictatorul! – ar fi trebuit excluși din Uniune peste jumătate dintre membrii ei, iar dacă mai luam în calcul și relația cu partidul totalitar, PCR, nu știu dacă ar mai fi rămas 100 de membri ai Uniunii care să nu trebuiască dați afară. Recunosc că atunci nici un scriitor n-a fost dat afară din Uniune. Singurul exclus a fost Eugen Barbu, înainte de inființarea acestei comisii, pentru a cărui trimitere la plimbare am votat și eu, fără șovăială. Pentru porcăriile pe care le făcuse scriitorilor, ca braț de presă al Securității. După aceea însă, cînd venea unul sau altul să-mi spună că nu știu cine trebuie dat afară din Uniune, îi întrebam pe amatorii de excluderi dacă nu cumva scriseseră și ei ceva asemănător motivelor pentru care ei voiau să fie dați alții afară din Uniune.
Acum, cînd Uniunea Scriitorilor nu mai e vînată și suprevegheată de stat, ca pînă în 1990, și cînd membrii ei nu mai pot fi acuzați ca în primul an de după revoluție că au făcut și-au dres pentru a susține dictatura, văd cum conducerea acestui sindicat umblă să-i excludă pe cei care cred că actuala conducere a sindicatului nostru își face prost datoria sau chiar încalcă legea. Dacă actuala conducere a USR nu vrea să să scoată la iveală actele contabile de care răspunde, așa cum îi cer unii dintre membrii acestui sindicat, crezi, Mircea Mihăieș, că ăștia trebuie excluși din Uniune fiindcă se adresează Justiției din cauză că onor conducerea USR nu le răspunde? Sau crezi că cei care se opun și azi modificării monstruoase a statutului USR, prin care Nicolae Manolescu a fost ales și pentru a treia oară președintele USR, vor să dea o lovitură statului în stat al Uniunii Scriitorilor ? Căci dacă țărișoara, așa cum e ea, nu acceptă ca o persoană să fie aleasă și a treia oară în funcția de președinte, unii dintre noi vin și spun că USR nu are pe altcineva mai bun. Așa să fi fost, dar trebuia ca principiul din statut să fie modificat cu statut cu tot pentru realegerea lui Nicolae Manolescu? De-abia acum, unii dintre cei care fac parte din conducerea USR se expun unei posibile excluderi, de astă dată cu legea în mînă. Ceea ce mă face să înțeleg de unde vi se trage unirea în cuget și-n simțiri, de parcă ați fi votat un soi de țar al scriitorimii române, bătîndu-vă joc de fostul statut al USR.
Image may be NSFW. Clik here to view. Author: Redactia
„Paul Cernat, tip cu simpatii de stânga” – poate nu stiati, dar si comunistii au persecutat evrei. Multi dintre ei au fost nevoiti sa plece din URSS in Israel! Nu v-ati lamurit inca cat de buni sunt comunistii si simpatizantii lor?
pre limba lor vor piei, cei care vor fi făcut comisia asta a ruşinii. va atrage asupra lor atenţia celor care încă mai au judecata limpede şi degrabă jos vor ajunge. aşa să le ajute zeul ăla la care slujesc!
RAPORTUL NR. 1 din 23/02/2016 al COMISIEI DE MONITORIZARE, SUSPENDARE ŞI EXCLUDERE
Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere (CMSE) din cadrul Uniunii Scriitorilor din România s-a întrunit în temeiul art. 3 din Regulamentul CMSE, cu participarea următorilor membri:
Mircea Mihăieş – Preşedinte;
Adrian Alui Gheorghe;
Gabriel Coşoveanu;
Daniel Cristea-Enache;
Răzvan Voncu,
având în vedere dispoziţiile art. 8 pct. 4 din Statutul U.S.R. potrivit cărora: „Membrii U.S.R. au următoarele obligaţii: să respecte normele deontologice ale breslei scriitoriceşti şi să manifeste grijă faţă de păstrarea prestigiului U.S.R.”,
având în vedere dispoziţiile art. 9 lit. b din Statutul U.S.R. potrivit cărora: „Calitatea de membru U.S.R. încetează în următoarele cazuri: prin excludere, pentru încălcarea prevederilor Statutului prin fapte care au adus U.S.R. prejudicii materiale, morale şi de imagine grave. Deciziile de suspendare sau excludere sunt luate de Consiliul U.S.R. la propunerea Comisiei de Monitorizare, Suspendare şi Excludere, care funcţionează conform Regulamentului propriu”,
având în vedere dispoziţiile art. 3 şi 6 din Regulamentul CMSE, potrivit cărora: „CMSE poate propune sancţionarea sau excluderea din U.S.R. a unui membru pentru încălcări grave ale prevederilor prezentului Statut din Cap.1, Art. 2, care au adus prejudicii materiale, morale şi de imagine U.S.R. De asemenea, CSME poate propune sancţionarea sau excluderea din U.S.R. a unui membru pentru atac la persoană/denigrare/injurii la adresa U.S.R., ca şi pentru încălcarea legilor ţării, pentru fapte care cad sub incidenţă penală. La propunerea CMSE, excluderea se validează de CUSR”,
având în vedere constatarea de către CMSE a săvârşirii de către anumiţi membri ai U.S.R. a unor fapte de natură să atragă sancţionarea acestora,
având în vedere că toţi membrii CMSE prezenţi sunt de acord cu întrunirea şi cu ordinea de zi, au hotărât adoptarea următoarelor propuneri ce vor fi înaintate şi supuse votului Consiliului U.S.R. (CUSR):
Propunerea I
CMSE propune CUSR în vederea excluderii din cadrul Uniunii Scriitorilor din România cu consecinţa încetării calităţii de membru al U.S.R. şi a oricăror drepturi ce decurg din aceasta, a domnului Dan Mircea Cipariu, pentru următoarele motive:
În dosarul nr. 33155/299/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 cu obiect anulare acte, având părţi iniţiale pe Popescu Cristian-Gheorghe, în calitate de reclamant, şi U.S.R., în calitate de pârâtă, Dan Mircea Cipariu a formulat cerere de intervenţie voluntară principală, solicitând „anularea în tot a modificărilor statutare ale Uniunii Scriitorilor din România realizate în anul 2009 şi în anul 2013 (…)”.
De asemenea, U.S.R. a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 dosarele 112385/299/2015 şi 112387/299/2015, având drept obiect înregistrarea, în scop de opozabilitate faţă de terţi, a organelor de conducere, alese legal şi statutar în anii 2009 şi 2013. În aceste cauze, dl. Dan Mircea Cipariu a formulat cerere de intervenţie, solicitând, fără vreo legătură cu obiectul cauzelor, „anularea tuturor modificărilor statutare supuse spre avizare în prezenta cauză”.
Mai mult, în data de 22.01.2016, dl. Dan Mircea Cipariu a înregistrat, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, dosarul nr. 2480/300/2016, având ca obiect ordonanţă preşedinţială prin care solicită suspendarea din funcţia de Preşedinte al U.S.R. a dl. Nicolae Manolescu, precum şi dosarul nr. 1888/300/2016 având drept obiect acţiunea în constatare prin care solicită în contradictoriu cu U.S.R. constatarea nulităţii hotărârilor prin care a fost ales preşedintele U.S.R. în anii 2009 şi 2013.
Pe de altă parte, concomitent cu aceste demersuri împotriva U.S.R. desfăşurate în faţa instanţelor de judecată, Dan Mircea Cipariu este şi în Grupul pentru Reforma U.S.R.
Aşa cum rezultă din conţinutul unui articol publicat de Dan Mircea Cipariu pe site-ul Grupului de Reformă, unul dintre obiectivele acestuia pentru anul 2016 ar fi: „Reformarea Uniunii Scriitorilor din România. Conducerea USR nu există în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor din România (…). O reformă profundă a USR, în 2016, va viza, în primul rând, limitarea la două mandate a activităţii Preşedintelui, Vicepreşedintelui, precum şi a tuturor preşedinţilor de filiale, aşa cum erau prevăzute de Statutul USR din 2005, modificat ilegal de actuala Conducere a USR”.
Cu titlu de exemplu, reproducem un fragment de articol la adresa Preşedintelui USR de pe site-ul Grupului pentru Reforma U.S.R. (www.grusr.org) reprezentat de Dan Mircea Cipariu:
“Dincolo de aritmetica precară cu care operează preşedintele USR (mă rog, nici nu-i putem pretinde să fi fost vreun elev la fel de strălucit şi în ale matematicii), dincolo de orice fărâmă de bun-simţ democratic sau măcar vreo încercare de deschidere, oricât de vagă, spre dialog – persiflându-i şi bagatelizându-i pe acei ipotetici 1% (…)”.
De asemenea, un alt articol găzduit pe site-ul Grupului de Reformă conţine următoarele: „Ziceam acum vreo două săptămâni că rubrica se va intitula „Impostori”. M-am răzgândit. Fiindcă nu toţi care au cangrenat zona asta literară sunt impostori, unii sunt pur şi simplu ticăloşi. Ticăloşi, uneori, cu operă. Cu galoane. Cu ştaif. Ticăloşi care mint de-ngheaţă apele. Ticăloşi care nu-şi văd decât interesul lor şi al unei clici.
Măgari bătrâni şi solemni în stare să facă din alb – negru şi dintr-o varză – un cal de curse (vezi cazul poetului inventat Gabriel Chifu), la vârsta la care ar trebui nu să-şi vadă de nepoţi, dar să-şi scrie memoriile, să fie înconjuraţi de stima celor mai tineri, să vegheze cu înţelepciune şi fermitate de la înălţimea experienţei şi a statutului lor la bunul mers al treburilor, să-i ajute pe ultimii sosiţi – generaţia nepoţilor, dacă nu cumva a intrat deja în scenă şi generaţia strănepoţilor – cu sfaturi esenţiale.
Când colo, nişte mizerabili, ticăloşi de cea mai joasă speţă, ajunşi, în cazurile extreme, cum este al lui Nicolae Manolescu, deliranţi şi rupţi de orice realitate socială, literară, rupţi, pe scurt, de orice e azi valoros şi viu”.
De asemenea, izvor de atacuri la adresa U.S.R. şi a membrilor acesteia sunt şi articolele ce se regăsesc pe pagina de internetwww.agentiadecarte.ro, al cărei membru este şi Dan Mircea Cipariu, în calitate de publisher.
Astfel, potrivit unor articole ce se regăsesc pe acest site, „Pe 19.11.2015, USR a înregistrat dosarul 112387/299/2015, având drept obiect „modificări acte constitutive persoane juridice modificare organe conducere”, prin care să fie înregistrată preşedinţia domnului Nicolae Manolescu. Miercuri, 10 februarie 2016, instanţa de judecată a publicat următoarea soluţie pe scurt: “În temeiul art. 64 alin. 4 NCPC, ia act de suspendarea de drept a cauzei”. Altfel spus, Comitetul Director al USR, cel care doreşte să execute bugetul de 3.225.664 lei de la Ministerul Culturii, nu este înscris în Registrul Special al Asociaţiilor şi Fundaţiilor. Ministrul Culturii, dl. Vlad Alexandrescu, şi funcţionarii ministeriali vor trebui să verifice dacă USR îndeplineşte criteriile din Normele de Aplicare ale Legii nr. 136 din 8 iunie 2015. Aceste norme prevăd ca finanţarea să fie făcută „astfel cum acestea au fost aprobate de uniunile de creatori din România, membre ale A.N.U.C.” şi, de asemenea, pe baza următoarelor documente, în copie, semnate şi certificate „conform cu originalul”: act de înfiinţare/constitutiv şi statut, acte doveditoare ale sediului, alte acte adiţionale, după caz; certificat de înregistrare fiscală; certificat de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, unde este cazul; hotărâre judecătorească de înfiinţare definitivă şi irevocabilă, care să ateste personalitatea juridică, unde este cazul; ultimele situaţii financiare anuale depuse la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, în conformitate cu prevederile legale în vigoare”.
De asemenea, pe acelaşi site se regăseşte şi un Convocator al unuiComitet de Iniţiativă al Adunării Generale Extraordinare a Asociaţiei Uniunea Scriitorilor din România potrivit căruia acesta „convoacă Adunarea Generală Extraordinară a membrilor asociaţiei, care va avea loc în data de 18.03.2016, ora 09:00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare Carol I din Bucureşti, Calea Victoriei, nr. 88, sector 1, Bucureşti”.
Pe cale de consecinţă, toate aceste demersuri realizate de dl. Dan Mircea Cipariu în calitate de membru U.S.R. au adus în mod evident atingereşi au cauzat prejudicii materiale, morale şi de imagine grave U.S.R. şi membrilor acesteia.
Drept exemplu pentru prejudiciile cauzate U.S.R. şi membrilor săi, redăm unul dintre mulţimea de comentarii la adresa U.S.R. ca urmare a publicării articolelor menţionate:
„Aceste Uniuni de creaţie, nu vă supăraţi, sînt nişte colhozuri staliniste. Nu vă daţi seama ce aberante sunt? Desfiinţarea lor este obligatorie, reprezintă singurul actor pe piaţa culturii, sunt absurde. Dacă nu pot fi desfiinţate legal, ceea ce eu nu cred, legile care le protejează preferenţial, în defavoarea alternativelor, TREBUIE denunţate la Curtea Constituţională, Consiliul European, în justiţie, oriunde, inclusiv la Agenţia antidiscriminare. Aici e gravitatea!”
Pe cale de consecinţă, văzând că întreaga conduită a dlui Dan Mircea Cipariu se circumscrie în mod evident activităţilor de atac la persoană/denigrare/injurii la adresa U.S.R., ce atrag drept sancţiune excluderea din Uniunea Scriitorilor din România a acestor membri, şi văzând că această conduită este fără putinţă de tăgadă incompatibilă cu calitatea de membru U.S.R., fiind contrară oricăror norme deontologice ale breslei scriitoriceşti şi aducând atingere prestigiului U.S.R., propunem CUSR spre vot excluderea dl. Dan Mircea Cipariu din cadrul U.S.R. cu consecinţa încetării calităţii de membru al acesteia.
Propunerea II
CMSE propune CUSR în vederea excluderii din cadrul Uniunii Scriitorilor din România cu consecinţa încetării calităţii de membru al U.S.R. şi a oricăror drepturi ce decurg din aceasta, a domnului Grigore Şoitu, pentru următoarele motive:
În dosarul nr. 33155/299/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 cu obiect anulare acte, având părţi iniţiale pe Popescu Cristian-Gheorghe în calitate de reclamant şi U.S.R. în calitate de pârâtă, Grigore Şoitu a formulat cerere de intervenţie voluntară principală, solicitând instanţei să dispună „nulitatea absolută a tuturor modificărilor statutare şi de înregistrare a organelor de conducere nevalide supuse spre avizare în prezenta cauză (…)”.
De asemenea, U.S.R. a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 dosarele nr. 112385/299/2015 şi 112387/299/2015, având drept obiect înregistrarea, în scop de opozabilitate faţă de terţi, a organelor de conducere, alese legal şi statutar în anii 2009 şi 2013. În aceste cauze, dl. Grigore Şoitu a formulat cerere de intervenţie, solicitând fără vreo legătură cu obiectul cauzelor, „nulitatea absolută a tuturor modificărilor statutare şi de înregistrare a organelor de conducere nevalide supuse spre avizare în prezenta cauză”.
Mai mult, la data de 15.02.2016, dl. Grigore Şoitu a formulat în contradictoriu cu U.S.R. cerere de ordonanţă preşedinţială înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 sub nr. 7540/299/2016.
Pe de altă parte, dl. Grigore Şoitu este, aşa cum rezultă de pe site-ulwww.grusr.org, administrator al mai multor site-uri de publicaţii, printre care şi administrator al forumului Grupului pentru Reforma Uniunii Scriitorilor din România.
Astfel, în această calitate, scrie următoarele pe site-ul menţionat: „Un critic literar care nu mai citeşte (“Nu mai urmăresc în mod sistematic ce se publică.” sau “Am cumpărat de la Gaudeamus romanul lui Mircea Cărtărescu. Încă nu l-am citit […]”), iar când citeşte ceva, sau mai bine zis, când îşi aminteşte câte ceva din ce a citit, o face doar pentru a-şi arăta dispreţul… Nu-l mai mulţumesc poeţii, nu-l mai încântă prozatorii (ciudat de scurtă e lista lui: “doar Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Radu Aldulescu, Gabriela Adameşteanu şi alţi câţiva sunt menţionabili, deşi nici unul nu are valoarea predecesorilor lor şaizecişti, ca să nu spun şi că cei mai mulţi nu şi-au ţinut promisiunea de la debut”). Doar Mircea Cărtărescu se ridică la nivelul “exigenţelor” patriarhului Manolesquieu.Însă îi face un deserviciu marelui scriitor, atunci când îi supralicitează poziţia, în comparaţie cu, vai, Nobelul ăla care s-a ticăloşit („Nu sunt sigur că Premiul Nobel îl merită pe Mircea Cărtărescu“).
Manolescu îl pomeneşte pe scriitorul X, de patru ori în acest interviu, dar spune că n-are nicio problemă cu el, pentru că nu-i scriitor. Cred că scriitorul X o să-i strângă mâna pentru promovare, fiindcă are prea mult umor şi o logică bine crescută!
Ce credeţi, e psihanalizabilă ura asta la care tot toarce Nicolae Manolescu? Sunt şanse să se facă bine vreodată, să iasă din starea asta?”.
De asemenea, dl. Grigore Şoitu este şi editorialist pe site-ulwww.agentiadecarte.ro, site ce găzduieşte articole conţinând atacuri la adresa U.S.R. şi a membrilor acesteia.
Pe cale de consecinţă, văzând că întreaga conduită a dl. Grigore Şoitu se circumscrie în mod evident activităţilor de atac la persoană/denigrare/injurii la adresa U.S.R., ce atrag drept sancţiune excluderea din Uniunea Scriitorilor din România a acestor membri, şi văzând că această conduită este fără putinţă de tăgadă incompatibilă cu calitatea de membru U.S.R., fiind contrară oricăror norme deontologice ale breslei scriitoriceşti şi aducând atingere prestigiului U.S.R., propunem CUSR spre vot, excluderea dl. Grigore Şoitu din cadrul U.S.R. cu consecinţa încetării calităţii de membru al acesteia.
Propunerea III
CMSE propune CUSR în vederea sancţionării cu suspendarea din funcţia de preşedinte al Filialei Bucureşti – Traduceri Literare, a dlui Peter Sragher.
Aşa cum rezultă din articolul publicat pe site-ulwww.fdl.ro de Victor Potra, „Luni, 14 septembrie 2015, profitând de lipsa lui Cipariu din Bucureşti – acesta anunţase de ceva vreme că va merge la Chişinău – Nicky Vicleanul a convocat o Şedinţă extraordinară a Consiliului U.S.R. Peter Sragher, care a participat, ne-a povestit ce s-a întâmplat acolo:
“Azi, în Consiliul USR s-au petrecut lucruri mirabile. Dl Horia Gârbea – am aflat de la preşedintele Nicolae Manolescu – a renunţat intempestiv la funcţia de preşedinte al Filialei de Dramaturgie şi de membru în Consiliul USR şi şi-a depus cererea de transfer la Filiala de Poezie, dar nu la Filiala Bucureşti-Poezie, ci direct la preşedintele USR, cerând calitatea de simplu membru în data de 7 septembrie 2015 – coincidenţă, chiar ziua în care eram anunţaţi că va avea loc un Consiliu al USR.
Dl Manolescu a propus în şedinţa de Consiliu de azi – cu toate că nu-i treaba Consiliului USR – să fie aprobată această cerere. Eu am întrebat dacă, în conformitate cu statutul, Filiala Bucureşti a aprobat cererea dlui H. Gârbea. Nu. După ce Cipariu Dan Mircea a fost suspendat din funcţie, ghici ciupercă cine a fost propus interimar în locul său?!? Proaspătul membru al Filialei Bucureşti-Poezie, nu altul decît dl H. Gârbea, care era tot un zâmbet! Tot el va prelua şi locul în Consiliul şi Comitetul Director al USR care-i revenea lui Dan Mircea Cipariu. Am votat împotriva acestui interimat. Am fost iarăşi singurul“.
Astfel, dl. Peter Sragher, membru U.S.R., Preşedinte al Filialei Bucureşti – Traduceri Literare, a înţeles să participe la întrunirea CUSR şi să facă publice către persoane care nu sunt membre U.S.R. şi care desfăşoară vădite activităţi împotriva U.S.R., detalii ale şedinţei CUSR, decontextualizate, fără vreo referire la comunicatul U.S.R. şi fără avertizarea colegilor din Consiliul U.S.R.
Mai mult, aşa cum rezultă din articolul menţionat, „cei trei conducători de filială care au avut curajul să se alăture protestatarilor – Dan Mircea Cipariu, Rita Chirian şi Peter Sragher – au devenit implicit purtători de cuvânt ai mişcării de reformă, fiind singurii care aveau acces în Consiliul U.S.R. şi puteau lua cuvântul acolo. În şedinţa din 30 martie 2015 a Consiliului atitudinea feudală de la curtea lui Nicky Necruţătorul s-a manifestat în toată spendoarea ei. Am avut de toate: de la injurii grosolane la demagogie, de la ameninţări la silogisme falsificate grosier –înregistrarea audio a şedinţei este relevantă. Încununarea circului a fost sancţionarea cu avertisment a celor trei şefi de filială: dacă mai faceţi o să fiţi excluşi”.
Faţă de aceste aspecte, având în vedere recenta activitate desfăşurată împotriva Uniunii Scriitorilor din România de dl. Peter Sragher, membru U.S.R. şi Preşedinte al Filialei Bucureşti – Traduceri Literare, se impune sancţionarea în sensul suspendării calităţii de Preşedinte al Filialei Bucureşti – Traduceri Literare.
Se justifică această măsură având în vedere starea de incompatibilitate în care acesta se află rezultând din calitatea de membru al U.S.R. şi din acţiunile sale contrare Uniunii, prin care s-a adus atingere prestigiului şi imaginii acesteia.
Propunerea IV
CMSE propune CUSR în vederea sancţionării cu avertisment a domnilor Daniel Vorona, Paul Cernat şi Florin Iaru– membri U.S.R., cu consecinţa aducerii la cunoştinţa acestora a faptului că desfăşurarea în mod direct sau indirect a oricăror activităţi împotriva U.S.R. sau a membrilor acesteia, de natură a aduce atingere prestigiului şi imaginii U.S.R., precum şi nerespectarea normele deontologice ale breslei scriitoriceşti sunt de natură să atragă sancţiuni statutare.
Prin urmare, se propune sancţionarea cu avertisment a acestora şi se aduce la cunoştinţă să înceteze orice demersuri de natura celor expuse mai sus, având în vedere următoarele considerente:
Pe pagina de Facebook, profil Public, a dlui Paul Cernat, au fost găzduite comentarii prolegionare şi antisemite datorate lui Marius Ianuş, Iulian Capsali şi Daniel Vorona. Din comentariile dlui Iulian Capsali: „Singură dramă a arivistului (care-i şi creează angoase) este aceea că nu ştie exact dacă şi-a mulţumit suficient stăpînii”; „dacă unul are o mitralieră dată de general, cel cu pistolul fuge să-l împuşte pe cel cu care este mitraliorul în conflict, chiar înainte de a i se da ordinul. DC Enache este un Alexandru Florian cu ceva mai mult ştaif.” (12 februarie 2016).
Dl Daniel Vorona, membru al U.S.R., a făcut următorul comentariu pe pagina de Facebook a dlui Paul Cernat, unde dl Marius Ianuş făcuse link spre propria scrisoare deschisă, prolegionară şi antisemită: „excelentă scrisoarea deschisă (o lecţie de istorie adevărată Nu lecţia istorică servită întru îndoctrinare… poporului de către acei ce aplică de 75 de ani crima asupra românilor/ româniei) felicitări marius ianuş! ps mulţi nu vor fi de acord cu ceea ce ai scris aici dar… asta e!” (11 februarie 2016).
Fragmente din scrisoarea deschisă adresată de dl Marius Ianuş lui Daniel Cristea-Enache şi pentru care a primit felicitări de la dl Daniel Vorona, membru U.S.R.: “Daniel Cristea Enache eşti necinstit sufleteşte! Şi ce ai făcut tu în Adevărul, la comanda minusculului poet G. Chifu(ţă), în privinţa mea şi a lui Paul, nu e altceva decât ce a făcut trădătorul N. Iorga în faţa lui Carol al II-lea în privinţa Căpitanului. Nu ţi-e teamă că vor veni la putere ai mei şi te vor spânzura de limbă în holul Facultăţii de Litere?”; „Ungaria a redevenit naţionalistă, Polonia la fel, Rusia la fel. Dacă va învia şi la noi naţionalismul creştin ce te faci? Crezi că e ceva imposibil? Crezi că oamenii noştri nu au studiat cu atenţie acest număr al «Adevărului de week-end», în toate amănuntele lui, începând cu interviul cu iudeul Florian, preşedintele acestui institut Elie Wiesel care nu înţeleg ce caută în ţara noastră?! (Mă, Florian, mă băieţi, voi n-aveţi treabă prin Israel? Mâine-poimâine intră ISIS-ul în Ierusalim…)”; „cum poţi să te ridici împotriva unei literaturi pur româneşti, pe care caut să o reconstruiesc eu… în numele unor iudei şi a «canoanelor» acestora? Şi cum te poţi ridica împotriva celor care şi-au dat viaţa pentru acest neam?!” (Marius Ianuş, Scrisoare deschisă unui cronicar-tonomat, 10 februarie 2016).
De asemenea, potrivit unui articol publicat pe site-ulwww.observatorcultural.ro, dl. Paul Cernat scrie următoarele despre Daniel Cristea-Enache, făcând din găzduirea unor comentarii prolegionare şi antisemite o problemă a U.S.R.:“Are şi o problemă cu mine, ca urmare (printre altele…) a poziţiilor mele critice faţă de Uniunea Scriitorilor pe care, de la o vreme, o reprezintă. Din păcate, în ultima vreme noul director de imagine al USR a arătat că nu serveşte literatura, ci se serveşte de ea în vederea unor ambiţii publice şi interese personale, luîndu-i la ţintă pe contestatarii protectorilor săi instituţionali”.
Pe de altă parte, dl. Florin Iaru scrie pe site-ulwww.catavencii.ro următoarele: „De câtăva vreme, se înfruntă, în instanţă, Dan Mircea Cipariu şi Uniunea Scriitorilor din România.(…) Corect şi deontologic (ah, ce-mi mai plac cuvintele astea pompoase!) e să stau liniştit şi să aştept sfârşitul. Dar să vezi minune dumnezeiască! În Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor nu au fost operate modificări şi actualizări ale conducerii şi reprezentanţilor USR din 26.02.1998. Nu rîdeţi, chiar de atunci, de 17 ani! Şi ce scrie în acte? Păi, aici începe ciudăţenia. În acte, Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian şi Gabriel Chifu nu există”.
Publicarea acestui articol cuprinzând informaţii trunchiate şi expuse într-o manieră agresivă la adresa U.S.R. aduce atingere imaginii şi prestigiului acesteia, generând numeroase comentarii negative. Astfel, redăm cu titlu de exemplu unele dintre comentarii: „Florine, tata, esti tare! Soarta iti zambeste. Mai ai 2 zile sa dai lovitura. Da-i pe toti afara din USR si baga-i pe baza de concurs pe aia care merita! Legal, ai mana sus. Daca si ocazia asta iti scapa, te imbeti degeaba de 1 decembrie”; „Toate instituţiile statului, îndrituite să ia măsuri cu această uniune de creatori nu aud despre ce este vorba? Sunt persoane în USR care nu ştiu să scrie, fac greşeli elementare de gramatică, pensiile speciale trebuie anulate, au înşirat mulţi câteva broşurele şi au intrat. Intrarea în USR este cu mare cântec, încercaţi şi vă lămuriţi. Cine intră? Secret de stat, veţi afla peste 50 de ani. Doar Iaru are curaj, restul ce faceţi, de cine vă temeţi???”.
De asemenea, domnii Paul Cernat şi Florin Iaru sunt membrii Grupului pentru Reforma U.S.R., grup care, aşa cum am precizat, desfăşoară activităţi incompatibile, rezultând din calitatea de membru al U.S.R. şi din acţiunile sale contrare Uniunii, prin care s-a adus atingere prestigiului şi imaginii acesteia.
Prezentul raport a fost adoptat azi, 23.02.2016 cu unanimitate de voturi, urmând a fi supus la vot în cadrul CUSR din data de 23.02.2016.
Partidul ungar de extremă dreapta Jobbik readuce în centrul dezbaterii problema vânzării terenurilor agricole către străini. Jobbik a propus organizarea unui referendum pentru interzicerea vânzării de teren arabil către straini. O inițiativă similară a fost respinsă în 2015, deoarece limitarea acestor drepturi ar contraveni legislației europene. Acum însă Jobbik dorește să profite de faptul că guvernul Viktor Orban a înaintat ideea unui referendum pentru respingerea cotelor de imigranți, opunându-se acelorași legi europene. Jobbik dorește ca la referendum oamenii să fie întrebați dacă sunt de acord cu modificarea tratatului de aderare la UE, astfel încât doar cetățenii ungari să poată cumpăra terenuri agricole în țara.
O inițiativă legată de terenurile agricole din Ungaria a venit în noiembrie 2015 și din partea Partidului Socialist, care se opune vânzării pământului aflat în proprietatea statului și dorește un referendum pe aceasta tema. Cele două inițiative au același obiect, însă au plecat din rațiuni total diferite.
Disputele interne și cele dintre Budapesta și Bruxelles pe tema terenurilor agricole a început înainte de expirarea moratoriului Comisiei Europene privind vânzarea terenurilor din Ungaria către cetăţeni şi firme străine, in 2014.
O lege votată în 2012 interzice vânzarea pământului către companii străine, impune cumpărătorului condiţia de a locui cât mai aproape de zona respectivă şi de a avea măcar o diplomă de absolvire a unor studii preuniversitare în domeniul agriculturii. Adoptarea legii a stârnit proteste în Austria vecină. Ministrul austriac al Agricultrii a acuzat atunci Ungaria de ”gesturi neprietenești” și se temea de eventuale exproprieri. A urmat apoi un program intensiv de achiziționare de terenuri agricole de către stat, care profita de dreptul său de preempțiune. Pământul urma să fie arendat fermierilor în cadrul unui program guvernamental. În anul 2015, guvernul a inițiat un program de licitații pentru a vinde teren agricol pentru fermierii cetățeni ungari care locuiesc în Ungaria. Janos Lazar, șeful cancelariei premierului Orban, a dat asigurari că doar câteva zeci de cetățeni străini vor putea cumpăra terenuri în urma acestor licitații, din totalul de circa 10.000 de cumpărători. Mai mult, cumpărătorii străini, spunea Lazar, pot fi considerați unguri, ei fiind parte din comunitatea locală și nu investitori. Guvernul a scos la vânzare în acest fel circa 200.000 de hectare de teren, majoritatea în loturi de până la 10 hectare, în valoare totală de peste un miliard de euro. Fermierii ce doreau să cumpere puteau primi credite preferențiale de la Banca Ungară pentru Dezvoltare (guvernul Fidesz s-a angajat încă din primul său mandat în achizitionarea de active ale băncilor private, în ritmul actual estimându-se că statul ungar va deține în acest an peste 25% din sectorul bancar). Scopul licitațiilor agricole nu era îndepărtarea investitorilor străini, spuneau guvernanții de la Budapesta, ci dezvoltarea comunităților locale prin intermediul agriculturii și protejarea lor în fața marilor companii. O măsură care venea în conjucție cu limitarea dreptului marilor lanțuri de magazine să deschidă spații comnerciale mari în zonele centrale ale orașelor.
În cursul anului 2015, întreg acest proiect, precum și legea care interzice vânzarea terenului agricol către straini au început să fie criticate de opoziție, de la partidele liberale și de stânga și pâna la extrema dreaptă. Motivul: după vânzarea de către stat a unei suprafețe relevante de teren se poate observa că programul poate fi numit ”un sat pentru fiecare oligarh” fidel regimului Orban. Opoziția a remarcat că primarul orașului natal al lui Viktor Orban, un apropiat al premierului, este pe cale să devină cel mai mare proprietar de terenuri agricole din țară și că multe mari suprafețe ajung în posesia unor personaje care nu au nimic de-a face cu agricultura. Partidele din firava opoziție de la Budapesta au avertizat că întregul program va fi anulat după schimbarea puterii și că ”prietenii și oligarhii Fidesz vor fi trași la răspundere pentru că au furat de la poporul ungar”.
Situația din România vecină este diferită. Nu exista dezbaterea aprinsă de la Budapesta privind terenul agricol, România nu este suspusă de Comisia Europeană la proceduri pentru încălcarea tratatelor și, mai mult, Romania este extrem de deschisă în fața investitorilor (italieni, germani și din Orientul Mijlociu, după suprafața pe care o dețin).
Într-atât de deschisă încât 40% din suprafața arabilă a țării este deținută de cetățeni si companii, fonduri de investiții străine, cumpărată la prețuri mult mai mici decât în țările vecine, la cele mai mici prețuri din UE. S-a ajuns ca studiile institutelor internaționale realizate la cererea Comisiei Eurpene să atragă atenția asupra lucrurilor pe care guvernele României se fac că nu le observa: acapararea terenurilor agricole distruge comunitățile rurale, favorizează extiderea cu efecte dăunătoare a monoculturilor și sporește numărul de someri. Un studiu al Transnational Institute din 2015 spunea că problema este vizibilă în România, Bulgaria, Ungaria și Polonia.
Din motive ce merg de la interese politice și oligarhice și până la protejarea comunităților locale, în Ungaria se încearcă cel puțin limitarea acestui fenomen. Deși Ungaria a aderat la UE in 2004, moratoriul impus vânzării terenurilor către străini a expirat în același an ca și pentru România. Deși guvernul Viktor Orban a adoptat poziții evidente de frondă față de Bruxelles, Ungaria nu s-a confruntat niciodată cu ”opțiunea nucleară” a anulării dreptului de vot în Consiliul European. Rămâne o explicație pentru această diferență de abordare politica și de tratament primit din partea instituțiilor UE, așa cum era ea observată recent de presa de la Bruxelles – Mecanismul de Verificare și Cooperare. Până când lucrul acesta nu se schimbă, Romania se va afla în colțul statelor lipsite de greutate la Bruxelles.
Problema Reîntregirii ne frământă în cel mai mare grad deoarece este vorba, astăzi mai mult decât oricând, de supraviețiurea, nu numai a unui teritoriu natural și istoric românesc dar și a unei mari părți de populație românească. Omenirea trece prin mari provocări și din Est, și din Sud, și din Vest care pot modifica decisiv și spațiul nostru istoric de formare și dezvoltare. Atât România cât și Basarabia sunt supuse unor presiuni și încercări care atentează la valorile noastre comune naționale, culturale, tradiționale. Practic, spațiul nostru cultural este asediat din toate părțile. Mai mult, invazia Europei de către valuri nesfârșite de populații din spații culturale diferite, dar mai ales ostile culturii și valorilor europene, are ca repercusiune directă chiar atentatul la ființa națională a diferitelor țări. Fiind un fenomen care afectează trei continente: Asia, Africa, Europa, aceasta este o criză mondială, nu doar europeană cum afirmă birocrații și politicienii români și europeni care încearcă să eludeze adevărul. În consecință, devine, sau trebuie să devină o problemă a întregii comunități internaționale, iar gestionarea sa să cadă în sarcina ONU. Revenind la țara noastră, rezultatele acceptării de implantări a unor populații străine, în contradicție cu însăși prevederile Constituției României, vor fi modificarea structurii demografice a populației, alterarea valorilor naționale și amplificarea problemelor sociale rezultate din cheltuielile necesare procesului de integrare, practic prin reducerea nivelului general de trai. Pornind de la această scurtă analiză a realităților politice cu care ne confruntăm, rezultă că România trebuie să aibă posibilitatea să reziste acestor încercări pentru a-și prezerva caracterul național și pentru a-și apăra interesele naționale și interesele cetățenilor săi. Desigur, am vorbit de România de dincoace de Prut, dar în partea din România de dincolo de Prut situația este cu mult mai critică, mai dramatică pe toate planurile: economic, social, politic, național, statal. Nu cred că mai este nevoie să intru în detalii cunoscute de toată lumea. Aș sublinia doar faptul că din punct de vedere național și statal, Basarabia se află într-o situație fără ieșire. Practic, teritoriul dintre Prut și Nistru este un teritoriu gri, un spațiu cu o autoritate statala contestată și în pragul colapsului, această disoluție a statului favorizând amplificarea fenomenelor de corupție Permanentul bombardament mediatic al forțelor externe are ca scop crearea confuziei în rândul unei populații care practic nu-și regăsește, sau refuză să-și regăsească caracterul național, deci liantul pentru un stat stabil. Iar aceste forțe externe ostile acționează pentru decredibilizarea statului corupt ”administrat” de la Chișinău, în așa fel încât să se creeze o zonă tampon de instabilitate regională și presiune la granița de est a UE și NATO. Încet, încet, în Basarabia se creează premisele repetării scenariului din Ucraina. Din scurta analiză prezentată, se poate trage concluzia că în condițiile geopolitice și geostrategice care influențează viitorul spațiului comun românesc România-Basarbia nu mai există nicio scuză pentru amânarea rescrierii destinului comun românesc prin Unire. Pericolele externe care planează asupra celor două spații ale României de pe cele două maluri ale Prutului sunt atât de mari și cu efecte atât de devastatoare încât doar o forță comună unită poate să se mai opună. Această forță poate rezulta doar din creșterea ponderii influenței românești prin crearea unui spațiu comun și prin creșterea numărului populației românești. Practic prin Unire pentru care trebuie acționat pe două fronturi, cel politic și cel civic. Dar subiectul UNIRII NAȚIONALE nu este abordat de clasa politică, nu este dezbătut în forumul reprezentanților națiunii fiind pervers ocolit prin promisiunea acțiunilor pentru o iluzorie integrare a Basarabiei în UE. Nu am auzit ca în Parlament vreun partid să îndrăznească să inițieze vreo dezbatere pe tema Unirii. Să fim înțeleși, dezbatere pe tema Unirii, nu o ședință de comemorare. Și nu am auzit ca vreun reprezentant al unioniștilor, din România sau din Basarabia, să fie invitat în Parlament pentru a prezenta argumentele și punctele de vedere ale românilor asupra acestui subiect (de exemplu, George Simion, exponentul cel mai cunoscut și activ al noii generații). Pentru a-i oferi o supapă, societatea civilă a fost încurajată în mod tacit să preia stindardul unionist, în timp ce politicienii, mai ales în campaniile electorale rostesc fără convingere câteva cuvinte pe placul unioniștilor, după care, odată întorși la partid sau în spațiul public politic nu îndrăznesc să mai amintească subiectul Unirii. În acest vid politic unionist, rămân doar organizații ale românilor și personalități care întreprind acțiuni și iau poziții în favoarea Unirii. Sigur, sunt acțiuni extrem de binevenite deoarece încearcă să trezească în rândul unei populații ”adormite” spiritul românismului. Dar, în avântul ei, societatea civilă uită sau poate chiar nu realizează că problema reunificării țării trebuie rezolvată politic. Degeaba au loc manifestații și acțiuni populare, dacă fenomenul unionist lipsește din preocupările, dezbaterile, acțiunile și actele politice ale partidelor. Este evident că între politicul și civicul românesc s-a creat o ruptură din cauza îndepărtării politicului de năzuințele unioniste. Și atunci, excluziunea politic-civic și viceversa este reciprocă. Astfel, s-a ajuns până acolo încât însăși societatea civilă respinge prezența reprezentanților oficiali ai partidelor de la acțiunile care sunt întreprinse, considerând, pe bună dreptate, că partidele, care în mod curent evită orice referire oficială la Unire, încearcă să obțină doar capital electoral. Dar, după cum am arătat, Reîntregirea nu poate fi făcută decât printr-un act politic și, în acest caz, trebuie găsite metodele abordării politice constante la nivel parlamentar. Și, în această direcție sunt propuse două formule: 1. o reprezentare parlamentară substanțială a civicului unionist, dar pentru aceasta ar fi nevoie de ”bunăvoința” politicului 2. crearea unui Partid Unionist cu filiale în Basarabia și Diaspora Unionistă care să acceadă în Parlament și în jurul căruia să graviteze organizațiile unioniste
„Am decis sa retrag decoratia Steaua României lui László Tőkés”, a declarant azi presedintele Klaus Iohannis intr-o conferinta de presa, transmite analistul Radu Tudor pe blogul său.
„Chestiunea a ajuns pe masa mea și trebuie să iau o decizie. După părerea mea trebuie să ținem cont de câteva chestiuni când analizăm aceste spețe. Cel care acordă o distincție vrea să răsplătească pe cel distins, să răsplătească un merit, cel care primește și acceptă această distincție trebuie să recunoască România și Constituția României, să aprecieze valorile care stau la baza Constituție României. Având în vedere toate acestea am decis să retrag Ordinul ‘Steaua României’ dlui Laszlo Tokes”, a declarat preşedintele Iohannis citat de Antena 3.
Decizia lui Iohannis vine după ce europarlamentarul ungar László Tőkés a pierdut definitiv procesul prin care a încerat să-și păstreze decorația.
DOCUMENTE de pe masa presedintelui Romaniei: Cazul agentului curvar Laszlo Tokes. Hotararea si Motivarea Consiliului de Onoare al Ordinului National “Steaua Romaniei” pentru retragerea decoratiei. INTEGRAL
Image may be NSFW. Clik here to view. Peste toate dezvaluirile cunoscute privind colaborarea agentului Laszlo Tokes cu doua securitati comuniste, a Republicii Socialiste Romania si a Republicii Populare Ungare, ziarul Libertatea ne-a informat recent ca pastorul reformat, dupa ce ca a fost infidel fata de fosta sotie, Joo Edith, si era sa o si imbolnaveasca de sifilis, acum vrea sa o lase si in strada, in pielea goala, deposedata de toate bunurile stranse intr-o casnicie chinuita, sub presiunea torturii psihice si fizice a extremistului antiroman. Actele de la Tribunal au fost publicate integral aici, impreuna cu o scrisoare catre presedintele Romaniei, Traian Basescu. Recent insa, Libertatea a mai venit cu o bomba, ramasa neexplodata, respectiv neexplicata pe de-a intregul. Am fost informati de presa maghiara ca, la finele anului trecut, pe 28 decembrie, brusc, Laszlo Tokes s-a recasatorit. Cica discret. Mai mult, noua aleasa, Lévay Tünde, fosta vocalista in trupa “Berici negre” (Blackbeers), in prezent profesoara de muzica intr-un sat din pusta maghiara, era la data casatoriei insarcinata in 8 luni. Foarte frumos. Insa de divortat de fostul sot, jurnalistul Kristály Lehel de la Maghyar Hirlap, cu care are doi copii, a facut-o in vara. Carevasazica, posesorul Ordinului National “Steaua Romaniei”, cetateanul roman candidat la europarlamentare din partea Ungariei, pastorul reformat Laszlo Tokes, a intretinut relatii sexuale aprofundate cu tinerica Lévay Tünde (27 de ani diferenta! – foto aici) inca pe cand aceasta era sotie si mama iubitoare, la casa ei. Nu stim cui sa adresam felicitarile. Poate lui Traian Basescu care inca cantareste daca noi ii facem onoare lui Laszlo Tokes sau el Cotrocenilor. Documentele pe care le publicam astazi zac pe masa presedintelui Romaniei, spre deliberare, de aproape doua luni de zile. Domnul Traian Basescu le studiaza cu cea mai mare atentie, dupa cum se vede, chiar daca invoca motive false pentru a fugi de responsabilitatea de presedinte roman. Intre timp, pentru a mari cota provocarii, Tokes si-a plasat decoratia sub acoperirea bisericii reformate. Care ar trebui sa i-o trimita frumos presedintelui Romaniei, evident, daca, pana la urma, acesta va considera ca este valabila MotivareaConsiliului de Onoare al Ordinului, pe care o publicam integral mai jos, si ii va retrage agentului maghiar decoratia inghesuita in nadragii episcopului curvar prin toate budele Ungariei si ale Europei. Consiliul de Onoare pentru Ordinul Naţional ”Steaua României” Luând act de sesizările cavalerilor Ordinului Naţional ”Steaua României” – Corina Creţu, Alexandru Petru Frătean, Şerban Constantin Valeca, Petru Şerban Mihăilescu, Gabriela Firea, Ecaterina Andronescu, Ilie Sârbu, Gabriel Oprea – pentru retragerea decoraţiei Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler, acordată domnului Tőkés László, prin Decretul nr. 1864/2009,
Consiliul de Onoare pentru Ordinul Naţional ”Steaua României”, constituit în temeiul prevederilor Legii nr. 29/2000, ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 11/1998, aprobată prin Legea nr. 77/1999, precum şi ale HG nr. 1511/2005, întrunit în data de 20 noiembrie 2013,
Constatând gravele prejudicii morale, civice şi de imagine publică aduse cavalerilor Ordinului Naţional ”Steaua României” prin fapte dezonorante care aduc atingere valorilor democratice ale României, valorilor şi intereselor Uniunii Europene, relaţiilor dintre naţiunile şi popoarele noastre, păcii şi legalităţii internaţionale şi care, totodată, dăunează bunei convieţuiri interetnice,
În temeiul atribuţiilor care i-au fost conferite prin Legea 29/2000, HG 151/2005, precum şi prin Hotărârea Adunării Generale a Ordinului din 19 septembrie 2013, cu cinci voturi pentru şi o abţinere,
HOTĂRĂŞTE: Articol unic: Se propune Preşedintelui României ca – în temeiul prevederilor Legii nr. 29/2000, Art. 52 (b) şi Art. 53 – să retragă Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler, acordat domnului Tőkés László, prin Decretul nr. 1864/2009. Semnează: 1. IONEL HAIDUC – PREŞEDINTE 2. CONSTANTIN DEGERATU 3. COSTIN GEORGESCU 4. MIRCEA GEOANA 5. ECATERINA ANDRONESCU 6. GABRIELA FIREA 7. ŞERBAN BRĂDIŞTEANU
Se anexează: Motivarea privind propunerea de retragere a Ordinului Naţional ”Steaua României” domnului Tőkés László.
20 NOIEMBRIE 2013 BUCUREŞTI, ROMANIA MOTIVARE
privind propunerea de retragere a Ordinului Național ”Steaua României” domnului Tőkés László În contextul dezvoltării şi amplificării relaţiilor de cooperare şi colaborare dintre România şi Ungaria – ca state europene democratice angajate în procesul comun al construcţiei europene şi euroatlantice – precum şi în cel al consolidării participării comunităţii maghiare din România şi a formaţiunilor politice şi civice ale acesteia la consolidarea democraţiei în ţara noastră, în ultimii ani s-a consacrat o formă de manifestare specifică (politică, civică, ştiinţifică şi culturală) denumită Şcoala de Vară de la Băile Tuşnad (Tusvanyos). De-a lungul timpului, la această manifestare au participat numeroase personalităţi politice, culturale, civice şi ştiinţifice din România şi Ungaria, din partide şi organizaţii neguvernamentale româneşti, ungureşti sau din alte ţări europene. În multe cazuri, printre participanţi s-au numărat preşedinţi sau foşti preşedinţi ai României sau Ungariei, prim-miniştri în funcţiune sau foşti prim-miniştiri, miniştri, lideri de partide politice, parlamentari şi europarlamentari. Manifestarea a prilejuit dezbateri deschise, complexe, uneori ”aprinse”, care au contribuit, pe ansamblu, la îmbunătăţirea relaţiilor politice, culturale civice şi interumane.
Într-un astfel de context, la data de 27 iulie 2013, la finalul ediţiei din acest an a Şcolii de Vară– manifestare la care participau premierul Ungariei şi un secretar de stat din Ministerul de Externe ungar, cetăţeanul român Tőkés László (Cavaler al Ordinului Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler şi europarlamentar reprezentând România), a solicitat expres şefului guvernului ungar să acţioneze în aşa fel încât Ungaria să ofere protecţie Transilvaniei.
Această declaraţie şocantă (care nu a fost infirmată la acea dată de către domnul Tőkés) a trezit numeroase reacţii în opinia publică din România, reacţii care, în esenţă, au calificat-o ca fiind provocatoare, contrară spiritului cooperării româno-ungare şi valorilor pe care se întemeiază construcţia Uniunii Europene. Marea majoritate a comentariilor diferitelor personalităţi publice (politice, culturale sau civice), dar şi ale ziariştilor sau oamenilor obişnuiţi au pus în evidenţă faptul că o declaraţie de acest fel, o asemenea solicitare şi un astfel de îndemn nu pot să nu intre în contradicţie cu valorile şi interesele poporului român, ale democraţiei şi statului de drept, cu prevederile Constituţiei şi ale legilor statului român, obligatorii pentru toţi cetăţenii României.
Unul din efectele acestor dezbateri publice s-a materializat sub forma ideii de retragere a Ordinului Naţional ”Steaua României” care îi fusese conferit domnului Tőkés în anii anteriori, pe considerentul că un cetăţean român, onorat cu cea mai înaltă distincţie a statului român – Ordinul Naţional ”Steaua României” – care pune în discuţie valorile fundamentale ale oricărui stat democratic de drept (cu atât mai mult ale statului al cărui cetăţean este şi care i-a conferit distincţia), nu este demn de aceasta. Pe acest fond, dezbaterile din opinia publică s-au canalizat spre clarificările privind modalităţile practice, legale, prin care se poate realiza sancţionarea civică a atitudinii – contrară spiritului pe care Ordinul Naţional ”Steaua României” îl implică – manifestată de domnul Tőkés László. Dezbaterile au pus în evidenţă faptul că o asemenea procedură poate fi declanşată numai de către Consiliul de Onoare pentru Ordinul Naţional ”Steaua României”, la cererea unor membri ai Ordinului. Într-un astfel de context, la data de 29 august 2013, europarlamentarul român Corina Creţu (cavaler al Ordinului în grad de Cavaler), a adresat Cancelariei Ordinelor din cadrul Administraţiei Prezidenţiale o solicitare de retragere a decoraţiei ce fusese acordată domnului Tokes. Ulterior, i s-au alăturat alţi şapte Cavaleri ai Ordinului, cu aceeaşi solicitare. Solicitarea lor a invocat drept temei art. 5 al Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea consiliilor de onoare ale ordinelor naţionale, aprobat prin HG nr. 1511/2005, care are următoarea prevedere: ”Cavalerii unui ordin naţional pot semnala Cancelariei Ordinelor atitudini şi fapte pe care le consideră dezonorante, comise de alţi cavaleri ai respectivului ordin, şi care le aduc prejudicii morale şi ating demnitatea şi onoarea ordinului.”
În procesul de evoluţie democratică a ţării noastre, reînvierea acestui Ordin s-a făcut prin OUG nr. 11/1998 care, la art. 1, prevede că ”se reinstituie Ordinul naţional Steaua României, cel mai înalt ordin românesc, pentru a recompensa serviciile excepţionale, civile şi militare, aduse statului şi poporului român”. Potrivit Legii nr 29/2000 privind sistemul național de decorații al României, laart. 3, al (1), se prevede că ”Decoraţiile sunt conferite cetăţenilor români pentru serviciile excepţionale aduse statului şi poporului român… şi pentru merite deosebite în activitate”, iar la art. 4, al (1), că ”Decoraţiile sunt conferite de Preşedintele României, prin decret.” Legea 29/2000prevede, de asemenea, la art. 52: “Calitatea de membru al unui ordin se poate pierde în următoarele situaţii: a) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la pedeapsa privativă de libertate; b) pentru fapte dezonorante, altele decât cele prevăzute la lit. a), care aduc prejudicii morale membrilor ordinului”, iar la art. 53: “Pentru judecarea faptelor dezonorante care aduc prejudicii morale membrilor ordinului, altele decât cele prevăzute la art. 52 lit. a), se constituie un consiliu de onoare pentru fiecare ordin.” În temeiul acestor prevederi şi având în vedere solicitările formulate de unii membri ai Ordinului, Cancelaria Ordinelor a convocat Adunarea Generală a Ordinului Naţional ”Steaua României” pentru data de 19.09.2013, în scopul alegerii Consiliului de Onoare. Convocarea s-a făcut de către Cancelaria Ordinelor prin anunţarea individuală a membrilor Ordinului, prin publicarea anunţului în ziare centrale şi prin difuzarea anunţului ca ştire prin mai multe posturi de televiziune şi de radio centrale. Ştirile au fost preluate de media locală, precum şi pe forumurile de socializare. La data de 19.09.2013, orele 16.00, Adunarea Generală a Ordinului s-a întrunit, în şedinţă legală (Cf. prev. Legii 29/2000, art. 54, al. 2), în scopul alegerii Consilului de Onoare pentru Ordinul Naţional ”Steaua României”. La lucrările Adunării Generale a Ordinului au participat 123 cavaleri. Pe baza votului participanţilor la Adunarea Generală şi potivit prevederilor Hotărârii nr. 1511/2005 privind aprobarea Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea consiliilor de onoare ale ordinelor naţionale, Art. 1, al. (1), la acea dată s-a constituit Consilul de Onoare pentru Ordinulul Naţional ”Steaua României” format din 7 (şapte) membri, în următoarea componenţă nominală: Haiduc Ionel – Cavaler al Ordinului în grad de Mare Cruce; Degeratu Constantin – Cavaler al Ordinului în grad de Mare Cruce; Brădişteanu Şerban – Cavaler al Ordinului în grad de Mare Ofiţer; Georgescu Costin – Cavaler al Ordinului în grad de Mare Ofiţer; Geoană Mircea – Cavaler al Ordinului în grad de Comandor; Firea Gabriela – Cavaler al Ordinului în grad de Ofiţer; Andronescu Ecaterina – Cavaler al Ordinului în grad de Cavaler. În conformitate cu prevederile art. 2, al. (3) din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea consiliilor de onoare ale ordinelor naţionale, domnul academician Ionel Haiduc a fost ales Preşedinte al Consiliului de Onoare, ca fiind membrul cel mai în vârstă dintre membrii din cele două grade superioare (Mare Cruce şi Mare Ofiţer).
Potrivit prevederilor Regulamentului (art. 1 al 2), consiliile de onoare pentru ordinele naţionale ”judecă faptele dezonorante care aduc prejudicii morale cavalerilor ordinelor naţionale respective, altele decât faptele penale sancţionate cu pedeapsa privativă de libertate prin hotărâre judecatorească ramasă definitivă”. Acelaşi act normativ (art. 5 al 2) prevede că, în acest scop, ”Cancelaria Ordinelor va convoca Consiliul de Onoare şi va invita persoana învinuită, şedinţa urmând a avea loc în cel mult 45 de zile de la data primirii sesizării.” Pe aceste temeiuri, Consiliul de Onoare pentru Ordinulul Naţional ”Steaua României”, sesizat cu cererile de retragere a decoraţiei acordate domnului Tőkés László, a stabilit ca prima şedinţă să aibă loc la data de 26.09.2013. Cancelaria Ordinelor a trimis domnului Tőkés László invitaţia de a participa la şedinţă, comunicându-i acestuia data, ora, locul şi scopul activităţii.
La data de 26.09.2013, orele 16.00 Consiliul de Onoare pentru Ordinul Naţional ”Steaua României” s-a întrunit în prima şedinţă consacrată analizării sesizărilor adresate şi discuţiei cu domnul Tőkés László. În perioada anterioară, membrii Consiliul de Onoare au luat cunoştinţă de mai multe afirmaţii şi aprecieri ofensatoare făcute de domnul Tőkés László la adresa Consiliului de Onoare şi a membrilor săi, precum şi de contestarea publică a legalităţii, legitimităţii şi onorabilităţii Consiliului şi a membrilor acestuia. Membrii Consiliului luaseră, de asemenea, cunoştinţă de faptul că domnul Tőkés László declarase că nu se va prezenta la întâlnirea la care fusese invitat şi că, în schimb, îşi va trimite un avocat care să îl reprezinte. Pe baza analizei prevederilor legale şi documentaţiei disponibile, în cadrul şedinţei Consiliul a apreciat, în unanimitate, că nu există temei legal pentru primirea avocatului domnului Tőkés László (ca reprezentant al acestuia), deoarece actele normative care reglementează activitatea consiliilor de onoare prevăd expres, limitativ şi neinterpretabil (art. 10) că: (1) La şedintele de lucru ale consiliilor de onoare poate participa, fără drept de vot, în calitate de şef al tuturor ordinelor, Preşedintele Romaniei; (2) La şedintele de lucru ale consiliilor de onoare participa, fără drept de vot, cancelarul ordinelor sau altă persoana desemnată de acesta; (3) Lucrările de secretariat ale consiliilor de onoare se asigură de Cancelaria Ordinelor.
În temeiul acestor prevederi legale, Consiliul a comunicat avocatului domnului Tőkés decizia sa, după care a trecut la dezbaterea pe fond a faptelor sesizate, a conţinutului şi a semnificaţiilor acestora, pe baza argumentaţiei depuse de cavalerii ordinului solicitanţi şi a documentaţiei publice disponibile. Au fost dezbătute aspectele şi implicaţiile de ordin etic, moral, civic şi de imagine publică pe care declaraţiile domnului Tőkés le prezintă, aspectele legale care au semnificaţie morală şi civică în cauza aflată în dezbaterea Consiliului şi căile procedurale de urmat. Având în vedere volumul mare de lucru, complexitatea cauzei şi nevoia unor documentări suplimentare, precum şi din dorinţa sinceră de a discuta, totuşi, cu domnul Tőkés László, Consiliul de Onoare a decis să organizeze o nouă şedinţă în data de 18 octombrie 2013, în care scop a adresat Cancelariei Ordinelor rugămintea de a trimite domnului Tőkés o nouă invitaţie pentru acea dată. Cu acelaşi prilej, Consiliul şi-a manifestat disponibilitatea de a discuta şi cu alţi membri ai Ordinului – la solicitarea acestora sau invitaţi – pentru clarificarea unor aspecte referitoare la faptele dezonorante puse în discuţie.
La data de 18.10.2013, orele 16.00, Consiliul de Onoare s-a întrunit din nou în şedinţă pentru continuarea dezbaterilor privind faptele dezonorante considerate că ar fi putut aduce prejudicii morale cavalerilor Ordinulul Naţional ”Steaua României”, sesizate de cei opt membri ai Ordinului, precum şi pentru stabilirea modului de soluţionare a cererii de ridicare a decoraţiei acordate domnului Tőkés, formulate de aceştia. Şi cu această ocazie, Consiliul a constatat că domnul Tőkés László nu a dat curs invitaţiei de a discuta cu membri Consiliului de Onoare problemele sesizate de colegii săi. În plus, Consiliul a luat notă de faptul că domnul Tőkés îşi continuase campania de jignire şi denigrare a membrilor Consiliului, precum şi campania de dezinformare a opiniei publice, pretinzând că este o victimă a răfuielilor politice neocomuniste, ”pesediste”, antimaghiare şi antisemite, victimă căreia i s-ar fi refuzat dreptul la apărare. Concomitent, prin declaraţiile sale publice, domnul Tőkés încerca să identifice mişcarea revoluţionară declanşată la Timişoara cu propria sa persoană şi cu cauza separatismului etno-politic pe care încerca să îl promoveze astfel. În cadrul şedinţei, Consiliul de Onoare pentru Ordinul Naţional ”Steaua Romaniei” a ascultat punctele de vedere ale fiecărui membru, argumentele pro şi contra faţă de solicitarea aflată în dezbatere şi a evaluat semnificaţia intervenţiilor şi presiunilor făcute în favoarea domnului Tőkés László de către diferite personalităţi politice, culturale sau ştiinţifice din ţară şi din afara ţării. A fost, de asemenea, ascultat un cavaler al Ordinului – domnul Alexandru Petru Frătean – care a dorit să informeze Consiliul cu privire la unele aspecte referitoare la acţiunile şi declaraţiile domnului Tőkés László relevante pentru analiza situaţiei. Pe baza concluziilor de etapă conturate, Consiliul de Onoare a stabilit să se întrunească într-o nouă şedinţă, la data de 20.11.2013, pentru luarea unei hotărâri privind soluţionarea cauzei.
La data de 20.11.2013, orele 16.00, Consiliul de Onoare s-a întrunit în ultima şedinţă dedicată soluţionării cererilor de retragere a Ordinului Naţional ”Steaua României” care îi fusese conferit domnului Tőkés László în anii anteriori, cerere adresată de către cei opt cavaleri ai Ordinului. La momentul începerii şedinţei, membrii Consiliului de Onoare au constatat că domnul Tőkés László s-a prezentat (neinvitat) pentru discuţii pe tema cunoscută, după ce, în prealabil, făcuse din nou afirmaţii ofensatoare la adresa Consiliului şi a unora dintre cavalerii care sesizaseră Cancelaria Ordinelor. Deşi domnul Tőkés László nu fusese invitat, şi deşi nu mai exista obligaţia legală de a fi primit pentru discuţii, membrii Consiliului au acceptat să poarte cu acesta o discuţie colegială, pe care au considerat-o ca posibil utilă, apreciind că prin aceasta nu se încalcă dispoziţiile legii şi se dă dovadă de spirit cavaleresc. Din păcate, şi de această dată, domnul Tőkés László a manifestat rea-credinţă şi un comportament complet necolegial, dezonorant. Astfel, în primul rând, a insistat ca la discuţie ”să participe oficial”, în mod obligatoriu, avocatul său (domnul Előd Kincses), care nu este membru al Ordinului, urmând ca discuţia să fie purtată, în principal cu acesta. În al doilea rând, în faţa membrilor Consiliului de Onoare, acesta a reiterat aprecierile sale ofensatoare la adresa acestuia (numind Consiliul – o comisie pesedistă; definind activitatea Consiliului ca fiind o răfuială politică a ”şefului” PSD şi a şefului statului; numindu-i pe membrii Consiliului ”instrumente” ale unui partid politic şi agenţi antimaghiari). Consiliul de Onoare nu s-a lăsat provocat de acest comportament provocator, dezonorant pentru un cavaler al Ordinului, manifestând moderaţie şi reţinere. Membrii Consiliului i-au solicitat domnului Tőkés să-şi ceară scuze şi i-au comunicat că acceptă prezenţa fizică în sală a domnului Előd pentru a-l ajuta/consilia în situaţiile în care acesta nu ar fi înţeles bine întrebările puse de partenerii de dialog sau semnificaţia morală, etică sau civică a unor noţiuni sau concepte. Domnul Tőkés László a refuzat să îşi ceară scuze şi a susţinut că dacă nu se acceptă participarea oficială a domnului Előd Kincses la şedinţă, el va pleca din sală, ceea ce a şi făcut în fapt. În aceste circumstanţe, în conformitatea cu mandatul său şi având în vedere necesitatea respectării voinţei Adunării Generale, precum şi din nevoia încadrării în termenele procedurale prevăzute de actele normative în vigoare, Consiliul de Onoare a ascultat ultimele concluzii prezentate de fiecare membru, după care a trecut la vot. La luarea deciziei au participat 6 (şase) din cei 7 (şapte) membri ai Consiliului. A lipsit, din motive obiective, domnul Şerban Brădişteanu. Votul a fost secret, cu buletine introduse în urnă. Suportul tehnic pentru desfăşurarea votării a fost asigurat de Cancelaria Ordinelor, care a pregătit buletinele şi urna şi a numarat voturile. Membrii Consiliului de Onoare au avut de răspuns, prin DA sau NU, la cererea adresată de către cavalerii care au solicitat retragerea Ordinului Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler acordată domnului Laszlo Tokes. Rezultatul votului a fost următorul: – Voturi PENTRU retragerea decoraţiei: 5 (cinci); – Voturi CONTRA retragerii decoraţiei: 0 (zero); – ABŢINERI: 1 (unu). Rezultatul votului a fost comunicat Cancelariei Ordinelor, urmând ca aceasta să primească, în termen legal, HOTĂRÂREA CONSILIULUI DE ONOARE şi MOTIVAREA acesteia.
În temeiul atribuţiilor care i-au fost conferite prin Legea 29/2000, HG 151/2005 şi Hotărârea Adunării Generale a Ordinului din 19 septembrie 2013, Consiliul de Onoare pentru Ordinul Naţional ”Steaua Romaniei”: Luând act de sesizările cavalerilor Ordinului Naţional Steaua României (Andronescu Ecaterina, Creţu Corina, Firea Gabriela, Frătean Alexandru Petru, Mihăilescu Petru Şerban, Oprea Gabriel, Sârbu Ilie, Valeca Şerban Constantin), pentru retragerea decoraţiei Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler, acordată domnului Laszlo Tokes, prin Decretul nr. 1864/2009, Consiliul de Onoare al acestui ordin, constituit în temeiul prevederilor Legii nr. 29/2000, ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 11/1998, aprobată prin Legea nr. 77/1999, precum şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1511/2005, întrunit în data de 20 noiembrie 2013, la Academia Română, Constatând gravele prejudicii morale, civice şi de imagine adus cavalerilor Ordinului Naţional ”Steaua României” prin faptele dezonorante care aduc atingere valorilor democratice ale României, valorilor şi intereselor Uniunii Europene, relaţiilor dintre naţiunile şi popoarele noastre, păcii şi legalităţii internaţionale, şi care, totodată, dăunează bunei convieţuiri interetnice, A hotărât să propună, cu cinci voturi pentru şi o abţinere: Retragerea Ordinului Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler, acordat domnului Tőkés László, prin Decretul nr. 1864/2009.
În cursul deliberărilor, Consiliul de Onoare pentru Ordinul Naţional ”Steaua Romaniei” a constatat o serie de aspecte temeinice, relevante, substanţiale şi convingătoare care ne determină să apreciem că domnul Tőkés László a săvărşit, prin declaraţiile sale repetate, prin atitudinile, îndemnurile şi instigările sale, prin inţiativele şi acţiunile sale politice periculoase, faptele dezonorante care aduc grave prejudicii morale cavalerilor Ordinul Naţional ”Steaua Romaniei”. În sprijinul acestei concluzii, aducem în atenţie următoarele:
1. Prin Decretul numărul nr. 1.864 din 14 decembrie 2009, publicat în Monitorul Oficial nr. 884 din 17 decembrie 2009, domnului Tőkés László Tokes i s-a acordat Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler. Ordinul a fost acordat în temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, precum şi ale art. 4 alin. (3), ale art. 6 lit. A şi ale art. 11 din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, cu modificările şi completările ulterioare, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989.
În înţelesul Legii 29/2000 şi ale HG 1511/2005, servicii excepționale, civile sau militare privesc fapte de concepție, organizare și coordonare, astfel:
a) realizări de mare importanță în apărarea intereselor supreme ale statului român: independență, suveranitate, unitate și integritate teritorială;
b) mari contribuții la dezvoltarea economiei naționale și a serviciilor publice;
c) creații științifice, artistice și culturale de mare valoare națională și internațională;
d) mari merite în dezvoltarea și promovarea colaborării dintre România și alte state sau organisme internaționale.
În termeni generici, decoraţia, cu valoare de simbol, avea menirea să onoreze persoana decorată pentru faptele sale de natură morală şi etică vizând împotrivirea faţă de dictatura comunistă şi aspiraţia pentru libertate. Orice apreciere de bună credinţă a evenimentelor din 1989 nu poate constata altceva decât faptul că Revoluţia din Decembrie a avut ca obiectiv înlăturarea dictaturii comuniste şi instaurarea libertăţii şi democraţiei. Nici în Timişoara, nici la Bucureşti şi niciunde altundeva în România, Revoluţia nu a vizat compromiterea independenţei şi suveranităţii naţionale ori a integrităţii teritoriale şi nici punerea în discuţie a acestora. Şi la Timişoara şi la Cluj-Napoca şi la Sibiu, dar, mai ales, la Bucureşti – unde s-a decis victoria poporului român împotriva dictaturii –– s-a strigat şi s-a murit pentru România (V. ”România este numai una” – Bucureşti, 22-23 decembrie 1989). Alături de libertate, democraţie şi principiile statului de drept, aceste valori fundamentale – independenţa, suveranitatea naţională şi integritatea teritorială – sunt rezultatul unui îndelungat proces istoric (politic, social, economic şi militar, civic şi cultural) care încorporează marile sacrificii ale poporului român, consacrate de tratatele internaţionale la care România este parte, consfinţite în Constituţie şi încorporate în edificiul normativ al Uniunii Europene.
Este, desigur, de presupus că domnul Tőkés – europarlamentar român din 14 iulie 2009 – cunoaşte prevederile Tratatului privind Uniunea Europeană care, încă din preambul, statuează că fondarea acestui edificiu s-a făcut de către popoarele europene ”inspirându-se din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale care constituie drepturi inviolabile şi inalienabile ale persoanei, precum libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de drept”, având ca scop ”să întărească solidaritatea între popoarele” europene. Prin declaraţiile, iniţiativele politice, atitudinile revizioniste şi instigările la ură interetnică, domnul europarlamentar român încalcă în mod grosolan aceste principii, cerând – în dispreţul Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi al obligaţiilor sale de a le respecta, proteja şi promova – constituirea unei ”regiuni” în care cetăţenii români de etnie română (sau de altă etnie decât cea maghiară) să fie supuşi, simultan, şi voinţei politice şi juridice a unui alt stat ”protector” (dobândind, astfel mai multe obligaţii), în timp ce cei aparţinând etniei maghiare ar dobândi doar o serie de drepturi în plus/privilegii. Astfel de manifestări – care definesc o atititudine politică discriminatorie şi contrară spiritului Unional – nu doar că reprezintă fapte care îl dezonorează pe purtătorul însemnelor şi crează prejudicii morale celorlalţi membri ai Ordinului, dar sfidează şi calitatea sa de europarlamentar român, situaţie pe care o sesizăm şi Parlamentului European. Menţionăm aceasta şi deoarece Regulamentul de Procedură al Parlamentului European prevede (la Art. 19 §2) următoarele: ”Comportamentul deputaţilor este caracterizat de respect reciproc şi se bazează pe valorile şi principiile definit în textele fundamentale ale Uniunii Europene”. Este, deci, regretabil că un europarlamentar român sfidează grav, repetat şi programatic aceste norme, afectând negativ imaginea ţării şi a calităţii reprezentanţilor ţării noaste în forumul european.
Pe de altă parte, şi sub imperiul sentimentelor pe care spiritul lui Decembrie le reînvie an de an, considerăm că încercările domnului Tőkés László de a confisca în interes şi folos personal simbolurile Revoluţiei şi de a denatura sensul acesteia dovedesc că acesta nu a înţeles nimic din mesajul pe care Ordinul conferit de preşedintele României a dorit să i-l transmită (mesaj pe care acesta îl ignoră cu aroganţă şi cinism) şi reprezintă, totodată, fapte dezonorante grave pentru un cavaler al Ordinul Naţional ”Steaua Romaniei”. La fel şi îndemnurile şi instigările sale la încălcarea legalităţii interne, a celei unionale şi internaţionale. Subliniem aceste aspecte deoarece, în declaraţiile sale publice, domnul Tőkés apreciază că propunerea de retragere a distincției ar fi “un act antirevoluționar” ce face parte din procesul “restaurării postcomuniste“. Astfel, în efortul nedemn de a confisca simbolistica revoluţionară a Timişoarei, domnia sa a afirmat că “De vreme ce Timişoarei , Ordinul naţional Steaua României, ce mi-a fost conferit în anul 2009, i-a făcut dreptate într-o anumită măsură şi . În cazul în care mi se va retrage această distincţie, gestul ar echivala cu desconsiderarea repetată a trecutului revoluţionar al Timişoarei. Mai mult, ar constitui o nouă dovadă a restaurării relaţiilor şi organizării de tip comunist ce are loc în prezent“. [http://www.romanialibera.ro/ actualitate/politica/tokes-retragerea-ordinului-steaua-romaniei-echivaleaza cu-descon siderarea-trecutului-revolutionar-al-timisoarei-311926.html; http://www.antena3.ro/ politica/tokes-retragerea-ordinului-steaua-romaniei-ar-echivala-cu-desconsiderarea-trectului-revolutionar-al-timisoarei].
Din această perspectivă, Consiliul de Onoare apreciază că domnul Tőkés datorează martirilor Timişoarei mai mult respect, cel puţin pe măsura sprijinului pe care l-a primit, cu sacrificiul vieţii unora dintre revoluţionari, iar încercarea repetată de a confisca meritele Timişoarei şi timişorenilor reprezintă un abuz moral care îl dezonorează şi îl fac nedemn de a purta acest insemnele acestui Ordin Naţional. Aducem în sprijinul acestei aprecieri şi opinia unui alt europarlamentar român – doamna Renate Weber – potrivit căreia ”La acest moment, eu nu cred că domnul LaszloTokes este identificat, în Parlamentul European, că ar fi fost simbolul Revoluției”. O astfel de opinie, competentă şi de bun-simţ, reprezintă un alt argument credibil în susţinerea ideii că, prin declaraţiile şi acţiunile sale, Tőkés László se plasează într-o postură morală dezonorantă pentru el şi inacceptabilă pentru statul român şi cetăţenii săi, în numele cărora acesta este europarlamentar. De altfel, este o chestiune generală de natură etică şi morală care subliniază ideea că premierea morală pentru un fapt trecut nu conferă imunitate morală sau impunitate morală pentru fapte dezonorante săvârşite ulterior.
2. În ceea ce priveşte problematica pusă în discuţie prin cererile adresate de cei opt cavaleri ai Ordinului, Consiliul de Onoare a luat notă că, la data de de 27 iulie 2013, la finalul Şcolii de Vară de la Tuşnad-Băi, manifestare la care participau premierul Ungariei şi un secretar de stat din Ministerul de Externe ungar, cetăţeanul român Tőkés László – Cavaler al Ordinului Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler şi europarlamentar reprezentând România – a solicitat expres şefului guvernului de la Budapesta ca Ungaria să ofere protectorat/protecţie Transilvaniei. Potrivit relatărilor de presă de atunci, domnul Tőkés László – referindu-se la ceea ce dânsul considera că trebuie să fie o unitate a maghiarilor din vechile teritorii ale Imperiului Austro-ungar – a făcut umătoarele afirmaţii: “Trebuie să vedem ce preţ plătim pentru această unitate. Îl rugăm pe premierul Viktor Orban şi Guvernul condus de el să construiască un sistem de cooperare naţională, în aşa fel încât să oferiţi protectorat Transilvaniei“. [http://www.mediafax.ro/politic/ tokes-lui-viktor-orban-construiti-un-sistem-in-asa-fel-incat-sa-oferiti-protectorat-transilvaniei11165079].
3. În acest context, şi în raport cu primul criteriu de acordare a înaltei distincții a statului român, activitatea publică a domnului Tőkés László nu numai ca nu rezonează cu spiritul care guvernează existenţa Ordinului, cu exigenţele morale, de onoare şi demnitate pe care calitatea de membru – dobândită prin lege şi conferită prin decret prezidenţial – o implică şi o presupune, ci dovedește o gravă lipsă de respect față de cetăţenii României, de statul român și de Constituția României. Din analiza cererilor privind retragerea decoraţiei, a documentaţiei puse la dispoziţie de cavalerii care au făcut această solicitare, a documentaţiei publice referitoare la activitatea antiromânească a domnului Tokes şi a altor date reliefate pe timpul dezbaterilor Consilului de Onoare, au rezultat numeroase aspecte de această natură, dintre care reţinem, în rezumat, următoarele episoade mai relevante: La data de 27 iulie 2013, domnul Tőkés a făcut – în prezența premierului Ungariei – următorul apel public-instigare: ” Îl rugăm pe premierul Viktor Orban şi Guvernul condus de el să construiască un sistem de cooperare naţională, în aşa fel încât să oferiţi protectorat Transilvaniei, cum a făcut Austria cu Tirolul de Sud“. În luna august 2013, domnul Tőkés László a revenit asupra acestei declaraţii, în sensul întăririi ei, spunând următoarele: ”Noi, ardelenii, ne-am săturat ca Bucureştiul să administreze Ardealul ca pe un soi de colonie. Istoria ultimelor decenii a demonstrat – mai mult sau mai puţin – că, în mod succesiv, puterea de la Bucureşti este incapabilă de o guvernare corespunzătoare”. În luna iulie 2011, domnul Tőkés László a declarat că “puterea românească” trebuie să-şi ceară iertare pentru “păcatele” pe care le-au suferit maghiarii “în epocile post-Trianon şi post-comunism”, ei cerând în schimbul teritoriilor pierdute drepturi, “inclusiv autodeterminare limitată şi orice formă de autonomie“. În luna iulie 2010, domnul Tőkés László a declarat la Universitatea (Şcoala) de Vară “Tusvanyos” că, ”dacă o microregiune precum Kosovo şi-a dobândit autonomia, acelaşi lucru ar fi posibil şi în Ţinutul Secuiesc, iar, dacă va fi nevoie, secuimea trebuie să iasă în stradă”. În luna iulie 2010, domnul Tőkés declara: “În 2008, am lansat o scrisoare către NATO, cu acel obiectiv comun al maghiarilor, obţinerea autonomiei, şi am atras atenţia conducătorului NATO că problema comunităţii maghiare poate să fie un risc de securitate în zona Europei Centrale, indirect şi pentru NATO, şi am cerut sprijin pentru înfiinţarea autonomiilor maghiare în toate zonele“. Documentaţia studiată de membrii Consiliului de Onoare este, însă, mult mai vastă. Aprecieri asemănătoare pot fi regăsite în peste 130 de intervenţii ale domnului Tőkés László în Parlamentul European. Multe alte declaraţii, din ţară şi din străinătate, pline de neadevăruri, menite să intoxice opinia publică şi să-i consolideze beneficiile politice şi materiale proprii, obţinute prin exploatarea meritelor revoluţionare, conturează ideea unui demers programatic, planificat şi de lungă durată în direcţia denigrării statului român, a guvernării româneşti şi a românilor ca naţiune şi popor. Aşa, de exemplu, domnul Tőkés declara, la Miercurea-Ciuc că ”de 90 de ani încoace, în România se petrece un genocid”, referindu-se la o pretinsă politică de românizare forţată a regiunilor locuite preponderent de etnici maghiari, subliniind că ar trebui făcut un studiu privind românizarea secuimii. În aceiaşi idee, într-un comunicat de presă, domnul Tőkés László afirma că “Se pare … că există un program guvernamental secret care ar popula teritoriile locuite de maghiari, în primul rând secuimea, cu moldoveni care deţin cetăţenia română“. Şi tot în acelaşi spirit calomnios, domnul Tőkés László ataca Biserica Ortodoxă Română pe care o acuza de “colonizare“, susţinând că “Este ceva nefast că în numele Domnului Iisus Hristos se construiesc, se duce această mişcare de clădire a bisericilor ortodoxe peste nivelul necesar. Deci este clar că ortodoxia română s-a aliat politicii de colonizare a naţionalismului românesc. Şi aceasta este o metodă – românizarea, asimilarea românească a Transilvaniei“. Simpla lectură a relatărilor despre astfel de acţiuni, a declaraţiilor ca atare, fără a lua în calcul impactul lor public negativ, pune şi mai mult în evidenţă caracterul lipsit de onoare şi demnitate a propăvăduitorului unor astfel de idei de sorginte fascisto-horthistă, revanşarde şi revizioniste, care, prin conţinutul lor, prin metodologie şi articulare, readuc în memorie campaniile regimului hortist din perioada de dinaintea Dictatului de la Viena. Ele reprezină, indubitabil fapte dezonorante care aduc grave prejudicii morale membrilor Ordinului Naţional ”Steaua României”. Mai mult decât atât, prin astfel de declaraţii (acţiuni politice conştiente, programatice), prin lansarea unor astfel de mesaje verbale cu rol de instigare şi provocare, domnul Tőkés a avut în vedere (şi a realizat) sponsorizarea (cel puţin morală) a organizaţiilor extremiste, de inspiraţie hortistă, din arealul transilvan. Din această perspectivă, şi având finalitatea urmărită, cadenţa specifică operaţiunilor psihologice din cadrul războaielor informaţionale moderne, perseverenţa şi natura mesajelor lansate, aceste fapte au aspectul unor acţiuni din arsenalul terorismului ideologic, vizând subminarea fundamentelor democratice ale statului român.
În acelaşi timp, prin astfel de declaraţii, acţiuni politice şi instigări la încălcarea legilor şi a spiritului european, prin activitatea sa în calitatea de lider al unui partid politic şi al unor organizaţii non-guvernamentale, domnului Tőkés László face apologia ideologiilor şi acţiunilor politice extremiste promovate de partide şi organizaţii pretins civice care sfideaza prevederile normelor privind activitatea partidelor politice şi a organizaţiilor civice. Ne referim, cu prioritate la următoarele:
– Constituţia României, Art.40, alin 2: ”partidele sau organizaţiile care prin scopurile ori activitatea lor militează împotriva … suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale”;
– Legea nr.14/2003, art.3, alin 1: ”pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite potrivit legii şi care militează pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale”;
– Legea nr.14/2003, art 3, alin 2: ”sunt interzise partidele care prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin activităţile pe care le organizează încalcă preve-derile art. 30, alin. 7, din Constituţia României”; ”sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii … … incitarea la ură naţională … la separatism teritorial…”. Este, deci, mai mult decât evident că un om politic cetăţean român, lider al unui partid pe care îl îneamnă să încalece aceste prevederi legale este total nedemn să poarte insemnele Ordinului Naţional ”Steaua României”.
4. Din perspectiva nemijlocită a conduitei civice, reamintim domnului Tőkés László – cetăţean al României decorat cu Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler – că, potrivit art. 15, §1 din Constituţie, cetăţenii României ”beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”. ”Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege” (Constituţie, art. 16). ”Sunt interzise prin lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă, religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică” (Constituţie, art. 30, §7). ”Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libetăţile celorlalţi.” (Constituţie, art. 57). Ce altceva sunt multe din ”declaraţiile” (”opiniile personale” ale) domnului Tőkés László decât defăimarea ţării şi a naţiuniisau îndemn la ură naţională, sau incitare la discriminare, la separatism teritorial? Şi ce sunt, din perspectiva unui Cavaler al Ordinului Naţional ”Steaua României”, aceste acte defăimătoare, îndemnuri la ură naţională ori incitări la discriminare şi separatism altceva decât fapte dezonorante? Or, dacă dintr-o perspectivă îngustă, deformată, rău-voitoare, domnul Tőkés László poate pretinde că manifestările sale sunt expresii ale unei ciudate libertăţi de exprimare, lipsită de responsabilitatea implicită oricărei libertăţi umane, din perspectiva calităţii de europarlamentar (cetăţean) român, decorat cu Ordinul Naţional ”Steaua României”, toate acestea reprezintă fapte dezonorante grave, care aduc prejudicii Ordinului, punând în discuţie calitatea morală şi etică a membrilor săi care, în viziunea legiuitorului (reprezentant al cetăţenilor României), a instituit această decoraţie pentru promovarea valorilor şi intereselor României eterne, nu ale unor indivizi vremelnici.
Subliniem acest aspect deoarece, potrivit legii: ”Cavalerii ordinelor naţionale care poartă vizibil însemnele ordinului primesc salutul sau onorul militar cuvenit” (art. 43/L.29/2000); ”Cavalerii ordinelor sunt asimilaţi gradelor militare şi beneficiază de onoruri militare” (art. 44/L.29/2000); ”Cavalerii ordinelor vor fi invitaţi să participe la manifestaţiile publice prilejuite de Ziua Naţională a României sau la diverse alte aniversări şi comemorări, asigurându-li-se de către organizatori locuri de onoare.” (art. 46/L.29/2000). Despre ce fel de onoruri şi onoare poate fi vorba în cazul unui membru al Ordinului care instigă la ştirbirea suveranităţii naţionale, care susţine că în România se petrece un genocid împotriva cetăţenilor români de etnie maghiară or secuiască, sau care afirmă că Biserica Ortodoxă Română este angajată într-o ”campanie de colonizare nefastă” a unor locuri din România în care trăiesc cetăţeni români de etnie maghiară? Cum ar putea primi un astfel de om onoruri militare şi locuri de onoare la sărbătoarea naţională a României pe care domnia sa o defineşte ca fiind o zi de doliu pentru el. Încercările, stânjenitoare, ale unor politicieni apropiaţi, de a-l apăra pe domnul Tőkés de impresia negativă profundă pe care declaraţia de la Tuşnad-Băi a produs-o în societatea românească (sub pretextul libertăţii de exprimare) nu au făcut decât să întăreacă şi mai mult convingerea că ne afăm în faţa unui atentat grav la onoarea şi demnitatea poporului român şi nu au mai convins pe nimeni (V. ”Cum îl apără Kelemen Hunor pe Tokes: Oricine are dreptul constituțional de a spune PROSTII” http://www.evz.ro/detalii/stiri/cum-il-apara-kelemen-hunor-pe-tokes-oricine-are-dreptul-constitutional-de-a-spune-prostii).
5. Tema autonomiei (culturală, teritorială, totală) a comunităţilor maghiare şi/sau a secuilor din România este o temă predilectă în declaraţiile provocatoare ale domnului Tőkés László. În forma sa principială, ea poate fi considerată – în limitele raţionalităţii politice – o chestiune posibilă şi necondamnabilă din perspectiva democraţiei. În practica unor actori politici, însă, ea este utilizată cu rea-credinţă şi în modalităţi care subminează democraţia autentică. În cazul de faţă, aceasta este una din modalităţile pe care domnul Tőkés László le promovează sub acoperirea dreptului la liberă exprimare, invocând, în plus, faptul că ideea ca atare se regăşte şi în programele altor personalităţi politice de etnie maghiară din România sau ale altor partide care reprezintă interesele comunităţilor maghiare din ţara noastră. Şi, tot în apărarea sa, domnul Tőkés László invocă faptul că şi alţi politicieni aflaţi în aceeaşi situaţie ar fi făcut declaraţii asemănătoare, pentru care însă nu sunt traşi la răspundere. În această chestiune, Consiliul apreciază că, în acord cu logica firească, invocarea unei (pretinse) greşeli săvârşite de altcineva nu scuză şi nu legitimează propria greşală. Ceea ce înseamnă că faptele sale (atunci când sunt) nu sunt mai puţin dezonorante dacă fapte asemănătoare, săvârşite de alţii, n-ar fi sancţionate. Consiliul de Onoare consideră, însă, că – în baza legii – el este investit să analizeze şi să propună sancţionarea faptei (dacă există) numai în legătură cu chestiunea concretă cu care a fost sesizat, ceea ce înseamnă că, dacă domnul Tőkés László are cunoştinţă de săvârşirea altor fapte dezonorante similare, de către alţi membri ai Ordinului, domnia sa era şi este îndreptăţit să ceară retragerea lor, atât timp cât a fost şi încă este membru al Ordinului.
Mai mult decât atât, prin solicitarea expresă a sprijinului sau a protectoratului/protecţiei din partea guvernului de la Budapesta pentru Transilvania (populaţie+teritoriu; concept politico-administrativ nedefint), domnul Tőkés László dorește, practic, să transforme o problemă locală, a unor comunități (ori, poate, mai exact, o problemă locală artificială, utilizată ca instrument de legitimare electorală de către unii politicieni în căutare de voturi), într-o problemă internațională. O astfel de atitudine provocatoare, care dezonorează pe orice cetăţean român şi european loial patriei sale şi construcţiei europene, are la bază o acţiune programatică vizând denigrarea şi subminarea Tratatului de pace de la Paris (din anul 1920), care a pus capăt Primului Război Mondial, în temeiul unor principii democratice comune (europene şi americane), de pace fără învingători şi învinşi, pace prin promovarea drepturilor popoarelor şi naţiunilor. Prin acest Tratat, respectiv prin componenta sa semnată în Palatul Trianon, Tratatul a consacrat apariţia statului ungar independent şi suveran modern (în graniţele sale actuale), întregirea democratică a unora din statele vecine (între care şi Romania), reglemetarea problemelor teritoriale şi etnice dintre Austria şi Ungaria. Contestarea permanentă a Tratatului de la Trianon şi îndemnul adresat cetăţenilor români de etnie maghiară de a sfida realităţile consfinţite de acest Tratat (îndemn adresat şi altora – politicieni şi cetăţeni ai Ungariei, politicieni şi cetăţeni din alte state europene sau nord-americane, etc.) nu reprezintă expresia dreptului la opinie (libertate de gândire), ci expresia unei campanii revizioniste de factură fasciso-hortistă, similară acţiunilor şi atitudilor incriminate de legislaţia europeană şi internaţională din aceeaşi specie cu antisemitismul, rasismul şi xenofobia – manifestări repudiate oriunde în lume.
Prin acestă abordare, care instigă la încălcarea legislaţiei internaţionale (dar şi prin impactul direct asupra realităţilor prezentului, consacrate în procesul construcţiei europene), domnul Tőkés László încalcă şi îndeamnă la încălcarea principiilor şi reglementărilor care stau la baza întregii construcţii politico-juridice a noii Europe şi care constituie temeiul noilor relaţii de cooperare şi colaborare dintre România şi Ungaria, în conformitate cu principiile dreptului internaţional, ale Cartei Naţiunilor Unite. În detaliu, este vorba de, cel puţin, următoarele tratate şi acorduri:
– Tratatul de pace de la Paris (Trianon) din 1920;
– Tratatul de pace de la Paris (1947);
– Tratatele de aderare la ONU a României şi Ungariei;
– Actul Final de la Helsinki (1975);
– Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (1990);
– Tratatul de înţelegere şi bună vecinătate între România şi Ungaria (1996);
– Tratatele de aderare la NATO a Ungariei şi Romaniei;
– Declaraţia privind cooperarea şi parteneriatul strategic româno-ungar
pentru Europa secolului XXI (29 noiembrie 2002);
– Tratatele de aderare la Uniunea Europeană a Ungariei şi Romaniei.
Toate aceste documente promovează ideea respectării drepturilor omului în egală măsură şi în corelaţie cu idea respectării independenţei şi suveranităţii statelor, a integrităţii teritoriale a acestora – principii constituente ale construcţiei europene. Toate acestea cheamă la acţiune “împotriva activităţilor care încalcă independenţa, egalitatea suverană sau integritatea teritorială a statelor participante” (Carta de la Paris), astfel că orice acţiune menită să ducă la subminarea acestor principii şi norme este ilegală, imorală şi dezonorantă pentru un cetăţean european, indiferent de etnia sa, de poziţia sa politică sau de funcţia sa.
6. Din această perspectivă, discursul politic al domnului Tőkés László contravine flagrant prevederilor Constituției României, document pe care domnia sa îl consideră fără valoare, acesta susținând în repetate rânduri că nu el trebuie să-și ajusteze discursul și acțiunile în raport cu Legea supremă, ci că aceasta trebuie schimbată în sensul dorinţelor sale, prin renunțarea la prevederea referitoare la caracterul de stat naţional unitar al României. Este, din aceste considerente, ilogic şi imoral ca domnului Tőkés László să-i fie permis să poarte insemnele Ordinului Naţional ”Steaua României” – acordat, potrivit Decretului nr. 1864 din 14 decembrie 2009, în temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, în condiţiile în care, prin acţiunile sale, acesta încalcă şi îndeamnă la încălcarea prevederilor Constituţiei, aducând – prin astfel de fapte dezonorante – prejudicii morale, civice şi de imagine publică membrilor Ordinului.
Este de menţionat faptul că relaţiile politice, economice, culturale şi de securitate româno-ungare sunt reglementate prin mai mult de 150 de tratate, acorduri, convenţii şi alte documente bilaterale, toate bazate pe principiile Tratatului de la Trianon din anul 1920 şi ale Tratatului de la Paris din anul 1947. Toate aceste principii au fost încorporate în prevederile Constituţiei României şi ale Tratatului româno-ungar din anul 1996, devenind – prin aderarea României şi Ungariei la Uniunea Europeană – patrimoniu de drept al Uniunii Europene. A considera acum Tratatul de la Trianon ca fiind criminal şi a îndemna la instituirea protecţiei Ungariei asupra unor milioane de cetăţeni români din România reprezintă o ofensă foarte gravă şi impardonabilă la adresa României, a statului de drept şi a tuturor românilor. O astfel de atitudine – care îndeamnă făţiş la ură interetnică şi la conflict – se constituie, totodată, într-un un gest sfidător la adresa celor două state şi popoare, un gest care dezonorează profund pe orice cetăţean român care, în consecinţă, nu mai poate fi purtătorul unei astfel de distincţii. Prin astfel de declaraţii, atitudini, gesturi simbolice şi alte fapte reprobabile, domnul Tőkés László dovedeşte că nu vrea să a înțeleagă nimic din reproșurile legitime și argumentate care i s-au adus, continuând să lanseze în spaţiul public declarații absurde, neîntemeiate, calomnioase. Domnia sa a încălcat flagrant, continuu şi în mod deliberat, regulile de conduită publică impuse de calitatea de membru al Ordinului Național ”Steaua României”, pentru că, pe fond, promovând un discurs agresiv, profund antiromânesc, domnul Tőkés dovedește lipsă de respect față de statul român și este, prin urmare, nedemn de prestigioasa decorație primită din partea acestuia. Prin sancţiunea propusă, Consiliul nu contestă, deci, dreptul său la opinie, ci constată doar că un membru al Ordinului care face astfel de declaraţii, respectiv domnul Tőkés, este nedemn să facă parte din rândul membrilor acestui Ordin.
Din aceaste considerente, apreciem că sunt, totodată, întrunite cerinţele Curţii Constituţionale a României care, prin Decizia nr. 88/2009, stabileşte că, în evaluarea unor astfel de fapte este necesară luarea în considerare a unui just raport de proporţionalitate între faptele care au determinat acordarea unui ordin şi cele care stau la baza propunerii de retragere a lui, având în vedere că o astfel de conduită este nedemnă şi dezonorantă, indiferent de meritele anterioare ale acelei persoane.
7. Elocvent în raport cu atitudinea nedemnă a domnului Tőkés László față de statul român, de autoritățile sale şi de organizaţiile româneşti cu valoare de simbol este și refuzul acestuia de a răspunde invitației la dialog lansată de Consiliului de Onoare [Laszlo Tokes ignoră Consiliul de Onoare al Ordinului „Steaua României” – http://www.telegrafonline.ro/1379970000/articol/246692/laszlo_tokes_ignora _consiliu l_de_ onoare_al_ordinului_8222steaua_romaniei8221.html], inițial prin neprezentare, iar, la ultima ședință, prin refuzul dialogului direct şi desemnarea unui avocat pentru a vorbi în numele său, deși i se explicase anterior acestuia că, potrivit legii, activitatea Consiliului de Onoare nu este o instanţă de judecată în sensul juridic al termenului (de natură penală, civilă, administrativă, fiscală, arbitrală, etc.), iar activitatea acestuia este una care operează în spaţiul onoarei şi al demnităţii, în cel etic şi moral.
Este adevărat că Hotărârea 1511/2005 face vorbire despre judecată (Consiliile de onoare ale fiecărui ordin judecă faptele persoanelor decorate … – HG 1511/2005, art. 4, al. 1) şi despre persoana învinuită(HG 1511/2005, art. 5, al. 2). O astfel de ”judecată”, însă, este una colegială şi cavalerească, una care presupune participarea directă a persoanei în cauză. Şi aceasta pentru că activitatea Consiliului de Onoare nu este una bazată pe principiul contradictorialităţii – în cadrul căreia ”reclamantul” şi ”pârâtul” se confruntă încercând să convingă ”juriul” de vinovăţia, rspectiv nevinovăţia cuiva. Ca urmare, aceasta exclude din principiu reprezentarea prin avocat şi participarea unor persoane străine Ordinului la dezbateri. O astfel de procedură nu împiedecă dreptul la apărare deoarece, pe de o parte, persoana în legătură cu care s-a făcut sesizarea este invitată să participe la şedinţa Consiliului şi, pe de altă parte, hotârârea Consiliului de Onoare nu produce efecte juridice directe asupra calităţii celui în cauză. Aceste efecte se vor produce (dacă se vor produce) numai printr-un act administrativ egal cu cel prin care aceasta s-a acordat (Decret prezidenţial). Ori acest act administrativ poate fi atacat în justiţie, fapt ce garantează dreptul la apărare.
În context, menţionăm şi faptul că, în procesul dezbaterii acestei cauze, Consiliul de Onoare a luat notă de întâmpinarea depusă de ”avocatul” domnului Tőkés László, care – în scopul tergiversării soluţionării problemei – a contestat legalitatea Consilului, deşi era evident faptul că acesta s-a constituit în strictă conformitate cu prevederile Legii 29/2000 și ale Hotărârii de Guvern nr. 1511/2005. Aceste acte normative nu stabilesc nici un cvorum obligatoriu pentru Adunarea Generală a Ordinului, nu interzic (nu limitează) dreptul politicienilor de a face parte din Consiliul de Onoare şi nu stabilesc nici o incompatibilitate de tipul ”antepronunţării” prin declaraţii sau cereri adresate Cancelariei Ordinelor. Mai mult decât atât, este de menţionat că unele dintre aceste persoane au fost alese, în mod democratic, în Consiliul de Onoare, în considerarea faptului că participanţii la vot cunoşteau opinia acestora cu privire la incompatibilitatea celor care săvârşesc fapte dezonorante cu calitatea de membru al Ordinului. Calitatea de membru al unui partid politic care activează legal în România (calitate pe care o au unii dintre cei ce au fost aleşi membri ai Consiliului de Onoare) nu poate constitui un motiv temeinic şi legal pentru ca domnul Tőkés să fie îndreptăţit să califice Consiliul de Onoare ca fiind o ”Comisie pesedistă”. Dicolo de faptul că membrii Consiliului au respins cu vehemenţă acuzaţia impertinentă a domnului Tőkés, solicitându-i să-şi ceară scuze, dovada cea mai clară a lipsei de partizanat a membrilor Consiliului de Onoare şi a spiritului cavaleresc promovat este aceea că aceştia au amânat în două rânduri luarea unei decizii în absența domnul Tőkés, deși Regulamentul de funcționare nu îi obliga la o astfel de atitudine.
Cu toate acestea, chiar şi în această situaţie, domnul Tőkés László a preferat să aducă ofense membrilor Consiliului şi, apoi, să părăsească lucrările acestui forum pe care l-a comparat cu un tribunal din perioada comunistă, aducând acuzații grave și nefondate membrilor acestuia, în particular, și regimului politic din România, în general: ”Un regim post-ceaușist și post-securist se află la Putere în țara noastră, regim care, pe lângă negarea asigurării drepturilor maghiarilor minoritari, reneagă și moștenirea timișoreană a schimbării din decembrie 1989”. În acelaşi ton, domnul Tőkés a continuat să lanseze şi alte atacuri ulterioare la adresa valorilor constituţionale, civice, democratice ale României, ale statului de drept şi ale cetăţenilor români: ”Repet această cerere faţă de Ungaria, dar şi faţă de Europa, să se asigure din partea Ungariei şi a Uniunii Europene unite apărarea comunităţii maghiare din România.” [http://www.politicaromaneasca.ro/pages/view/16219].
8. În ceea ce priveşte susţinerea repetată şi ostentativă a domnului Tőkés László că declaraţiile sale sunt simple opinii asupra cărora nu se poate exprima nimeni fără a-i încălca dreptul la liberă exprimare, reiterăm încă odată convingerea Consiliului de Onoare că declaraţia care a declanşat această dezbatere, ca şi multe alte pretinse declaraţii, iniţiative politice, aprecieri, instigări şi îndemnuri reprezintă veritabile ”fapte dezonorante” (în înţelesul Legii 29/2000 şi OUG 11/1998) care aduc prejudicii morale membrilor Ordinului Naţional ”Steaua României”. Ne-a întărit această convingere şi recenta sancţionare publică a declaraţiilor altui europarlamentar român (domnul Corneliu Vadim Tudor), făcute în cadrul Parlamentului European. În acest sens, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii – prin Hotărârea nr. 1034/19.11.2013 – a decis că declaraţiile publice ale celui în cauză au fost de natură să aducă grave prejudicii sistemului judiciar şi magistraţilor din Romania.
9. În considerarea tuturor acestor argumente, convingeri şi susţineri, având în vedere temeinicia şi legitimitatea morală şi civică a cererilor de retragere a Ordinului Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler acordat domnului Tőkés László, Consilul de Onoare a apreciat, cu o majoritate substanţială, că – în scopul protejării valorilor şi intereselor Ordinului – este necesară retragerea, de către Președintele României, a decoraţiei şi excluderea, pe cale de consecinţă, a domnului Tőkés László, din rândul membrilor Ordinului Naţional ”Steaua României”.
Menţionăm încă odată că problema generată de o astfel de conduită nu poate fi, în niciun fel legată de limitarea libertății de exprimare. Libertatea – în toate formele ei – presupune și responsabilităţi, iar o retorică violentă, ce incită la ură interetnică și conflict, ce contravine spiritului democratic și regulilor de conviețuire în spațiul naţional al României şi în spaţiul Uniunii Europene, trebuie să fie sancţionată cu fermitate deoarece un astfel de discurs, dublat de gesturi provocatoare, nu este compatibil cu calitatea de membru al Ordinului Național ”Steaua României”.
MEMBRII CONSILIULUI DE ONOARE : 1. IONEL HAIDUC – PREŞEDINTE
2. CONSTANTIN DEGERATU
3. COSTIN GEORGESCU
4. MIRCEA GEOANA
5. ECATERINA ANDRONESCU
6. GABRIELA FIREA
7. ŞERBAN BRĂDIŞTEANU
Documentul a fost redactat în trei exemplare originale, în limba română.
Sursa: Ziaristi Online - See more at: http://www.ziaristionline.ro/2014/01/11/documente-de-pe-masa-presedintelui-romaniei-cazul-agentului-curvar-laszlo-tokes-hotararea-si-motivarea-consiliului-de-onoare-al-ordinului-national-steaua-romaniei-pentru-retragerea-decoratiei-i/#sthash.isBfsGrW.dpuf
Camera Deputaților este de aproape șase luni complicele mafiei lemnului din România. După ce a fost adoptat în procedură de urgență la Senat, proiectul de lege care ar putea opri devastarea pădurilor României stă din luna iunie pe masa Camerei Deputaților. Între timp, furtul de masă lemnoasă din pădurile României continuă. Mafia lemnului nu este deranjată de nimeni.
La sfârșitul lunii aprilie a.c. opinia publică din România era șocată de amploarea furtului din pădurile României. O anchetă a The Environmental Investigation Agency (EIA) în colaborare cu Antena 3 aducea în atenția opiniei publice amploarea dezastrului produs în pădurile din România cu ajutorul firmei austriece Holzindustrie Schweighofer, care valorifică masă lemnoasă tăiată ilegal.
Imediat au urmat proteste de stradă, organizate de societatea civilă. Din păcate, protestele nu au schimbat nimic în teren și s-au stins așa cum au început, foarte rapid.
Ancheta jurnalistilor Antena 3 a dus în schimb la un control al Ministerului Mediului. Rezultatele au apărut imediat. La sfârșitul lunii iulie a.c. Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor anunța public faptul că a sesizat Parchetul instanţei supreme în urma unui control la compania Holzindustrie Schweighofer, după ce a constatat nereguli printre care şi suspiciuni privind existenţa mai multor operatori economici care au furnizat lemn provenit din tăieri ilegale.
Putea, dar nu a vrut
În data de 11 mai analistul Radu Tudor îi adresează public Premierului Victor Ponta rugămintea de a emite o ordonanță de urgență care să oprească temporar exportul de masă lemnoasă. „De ce nu dați mâine dimineață o ordonanță de urgență prin care să interziceți exportul de bușteni și cherestea? Sunt convins ca intelegeti beneficiile uriase ale unei decizii de acest fel, cu toate riscurile inerente ce le puteti gestiona ca jurist, parlamentar, sef de guvern si presedinte de partid”, afirma Radu Tudor pe blogul său.
La câteva zile după acest apel, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor lansa în dezbatere publică două proiecte de Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului, care vizează reglementări mai stricte în ceea ce priveşte exporturile de material lemnos, precum şi suspendarea temporară a acestora, titra Gandul.info. Cele două proiecte de act normativ au fost elaborate „având în vedere amploarea tăierilor ilegale de pădure din ultimii 10 ani, efectele acestora asupra sănătăţii şi siguranţei cetăţenilor, precum şi impactul asupra mediului”.
Potrivit jurnaliștilor de la Gândul, conform notei de fundamentare a uneia dintre ordonanţe, „prezentul proiect de act normativ are ca obiect de reglementare suspendarea exportului de materiale lemnoase, sub formă de buşteni, cherestea şi lemn de foc, încadrat la poziţiile tarifare 4401, 4403 şi 4407, până la data de 31 august 2015”.
Cel de-al doilea proiect de act normativ prevede că în termen de 45 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei, orice operaţiune de export şi livrare intra-comunitară trebuie să fie însoţită de licenţă.
„Licenţa se va emite pe fiecare operaţiune de export sau de livrare intra-comunitară şi va conţine următoarele: elemente de identificare a emitentului, solicitantului, provenienţa, încadrarea tarifară, sortiment de material lemnos, specie, cantitate exprimată în metri cubi, preţul de vânzare, destinaţia, modalitatea de transport în afara ţării şi biroul vamal prin care se face exportul sau punctul de trecere al frontierei României în cazul livrărilor intra-comunitare”, conform notei de fundamentare a celui de-a doua ordonanţe de urgenţă.
Proiectele de OUG au fost elaborate de un grup de lucru format din experţii Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, împreună cu reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului. Cele două proiecte de OUG vor fi supuse aprobării în următoarea şedinţă de Guvern.
Premierul Victor Ponta a anunţat în mai că Guvernul intenţionează să interzică, pe o perioadă limitată, exporturile de orice fel de masă lemnoasă neprelucrată, procedura fiind deja pregătită printr-un proiect de ordonanţă de urgenţă care a fost însă blocat în discuţii la Ministerul Justiţiei. El a precizat că a avut o discuţie în acest sens cu ministrul Mediului, Graţiela Gavrilescu.
Doar că până la urmă Guvernul condus de Victor Ponta nu a emis o ordonanță de urgență pentru a pune capăt devastării pădurilor României. Premierul Victor Ponta a mărit prin ordonanță de urgență taxele judiciare dar când a fost vorba de stoparea devastării pădurilor României Ponta nu a mai utilizat această formulă. De ce? Lămurirea vine din partea ministrului Graţiela Gavrilescu, ministrul Mediului în Guvernul Ponta. Aceasta a declaratîn luna iulie a.c., într-o conferinţă de presă susţinută la Alba Iulia, că Ministerul Mediului a dorit ca interzicerea exportului de lemn să facă obiectul unei legi şi nu a unei ordonanţe de urgenţă, astfel încât să fie bine fundamentată şi în urma dezbaterilor să iasă o lege trainică.
Pe masa Senatului ajunge așadar un proiect de lege, nu o ordonanță. Proiectul de Lege privind stabilirea unor măsuri temporare pentru monitorizarea exporturilor şi a livrărilor intra-comunitare de materiale lemnoase (detalii aici) este înregistrat în data de 8 iunie a.c. la Senat, fiind votat în procedură de urgență în data de 16 iunie.
Potrivit formei adoptate la Senat, în termen de 45 de zile de la intrarea în vigoare a legii, orice operaţiune de export şi livrare intra-comunitară trebuie să fie însoţită de licenţă. „Licenţa se va emite pe fiecare operaţiune de export sau de livrare intra-comunitară şi va conţine următoarele: elemente de identificare a emitentului, solicitantului, provenienţa, încadrarea tarifară, sortiment de material lemnos, specie, cantitate exprimată în metri cubi, preţul de vânzare, destinaţia, modalitatea de transport în afara ţării şi biroul vamal prin care se face exportul sau punctul de trecere al frontierei României în cazul livrărilor intra-comunitare”. Potrivit formei adoptate de Senat, prevederile legii ar urma să se aplice până la data de 31 decembrie 2015.
Camera Deputaților, camera decizională
În data de 17 iunie a.c. proiectul de lege ajunge pe masa Camerei Deputaților. Din acest moment proiectul este blocat de camera condusă de Valeriu Zgonea.
Din iunie și până astăzi două comisii ale Camerei Deputaților au avizat favorabil proiectul de lege, Comisia pentru industrii şi servicii și Comisia pentru buget, finanţe şi bănci. Momentan se așteaptă răspunsul altor două comisii.
În urmă cu două săptămâni am solicitat Guvernului României să-mi comunice în temeiul Legii nr. 544/2001 dacă în cursul anului 2015 a adoptat o ordonanță de urgență pentru stoparea temporară a exportului de masă lemnoasă. Răspunsul l-am primit azi de la Ministerul Mediului (după ce termenul de comunicare a unui răspuns a fost depășit).
Potrivit acestui răspuns oficial al Ministerului Mediului, comunicat azi subsemnatului sub forma unui email, complet neprofesionist, Comisia de Agricultură a Camerei Deputaților a respins cu unanimitate de voturi proiectul legislativ. Așadar, deși în cauză este vorba de o problemă care ține de siguranță națională și deși proiectul stă din iunie la Camera Deputaților, Comisia de Agricultură a Camerei Deputaților a respins acest proiect legislativ.
Deși este vorba de o lege care ar urma să se aplice până la data de 31 decembrie 2015, Camera Deputaților nu are încă, la aproape șase luni de la înregistrare, avizul tuturor comisiilor. Este greu de crezut că legea va intra în acest an la vot în Camera Deputaților. Există astfel șanse ca în 2016 Camera Deputaților să fie nevoită să voteze un proiect legislativ ale cărui prevederi se puteau aplica doar până la 31 decembrie 2015, potrivit formei adoptate la Senat.
Așadar, Guvernul României nu a adoptat în 2015 nicio ordonanță de urgență pentru a pune capăt exportului de masă lemnoasă.
Între timp, devastarea pădurilor României continuă, după cum au arătat într-o nouă anchetă jurnaliștii Antena 3.
Fișa proiectului legislativ poate fi consultată aici.
FOTO: Valeriu Zgonea, Președintele Camerei Deputaților, psnews.ro
P.S.: Prin comparație, legea care prevede instituirea unei zile a limbii maghiare în România a fost adoptată de Parlamentul României în doar opt luni. Când este vorba de salvarea pădurilor României parlamentarii sunt însă mai domoli. Sau mai complici?
Image may be NSFW. Clik here to view.Un ciclu de instabilitate a popoarelor Orientului. Popoarele Orientului au intrat într-un ciclu de instabilitate a cărei durată nu putem s-o diagnosticăm pe deplin. Procesul acesta al ieșirii popoarelor din matca lor, cu ciclicitățile sale insuficient cercetate, este mai amplu decât pare la prima vedere, adică se desfășoară pe întinderea unei geografii etno-spirituale care trece de raza peninsulară numită Europa. Fenomenul răscolirii lăuntrice a popoarelor, urmat de roiri colective pe mari întinderi, n-a fost cercetat la noi mai deloc, dar la vecinii noștri nu lipsesc studiile aduse la zi. Putem anticipa intrarea într-un ciclu de tulburări, o „eră a turbulențelor", cum a caracterizat-o P. Drucker, cu mase demografice vânturate pe mari întinderi și o geografie mișcătoare, cu revărsări de populații dinspre Orient spre Occident pe care nu le poate nimeni stăvili. Pe acest fundal se prefigurează științe noi, de tipul a ceea ce doi strategiști americani, Ph. Kotler și Caslione, au denumit „știința haosului", Chaotics. Pe același fundal devine urgent să ne reamintim deopotrivă de tradiția cercetărilor dedicate acelor nuclee de stabilitate demo-teritoriale numite popoare, cercetări de la care am moștenit paradigme de maximă însemnătate, precum este și celebra „știință și pedagogie a națiunii" datorată cunoscutului fondator de școală sociologică, D. Gusti. Vremurile de azi ne-au găsit dezarmați gnoseologic în ambele privințe. Ne lipsește o cercetare serioasă la zi a nucleului de stabilitate etno-demografică de la Carpați și de la Dunărea de Jos, numit popor român. Ne lipsesc, însă, și studiile serioase asupra ciclului de instabilitate în care au intrat popoarele Orientului Apropiat și deopotrivă ale Sud-Estului european, unde segmentul de populație smuls din trunchiul stabil de valul migrațiilor atinge proporții de 20%.
Ce se întâmplă cu popoarele într-un atare context? Ce efecte se vor rostogoli asupra unităților socio-spirituale numite națiuni pe un atare fond al mișcării atâtor popoare ieșite din matcă? Înițiem aici, la adăpostul revistei Clipa și a autorității seniorului literaturii etnofondului românesc, scriitorul nepereche, Dinu Săraru, un serial de analize prin care nădăjduim să deschidem ambele dosare ale unor așa de alarmante fenomene și să readucem în minte marile cicluri învățătorești ale lumii, în frunte cu învățăturile despre popoare din profețiile lui Ieremia, Daniel etc. Este semnificativ să descoperim că aceste învățături se referă la popoarele din nou răvășite, amănunțit vânturate astăzi, în arealul geografiei biblice. A ignora învățăturile despre popoare într-o dezbatere la zi asupra geografiei mișcătoare a Orientului de lângă noi ar fi cel puțin păgubos. Studiul populațiilor mișcătoare, rememorarea învățăturilor despre popoare și reactualizarea științei unităților etnosociale stabile (a națiunilor) au o mare însemnătate pentru a preîntâmpina riscul dezarmării cognitive a popoarelor, adică deposedarea lor de instrumentele autocunoașterii (în frunte cu religia, arta și literatura popoarelor) și blocarea cercetării vremurilor și a geografiei politice a zilei. În albia unor fenomene de năvălire a popoarelor asupra altor popoare sunt resuscitate și formele vechi, alături de unele noi, de agresiune spirituală, fiind reactualizate strategiile menite a descuraja înarmarea spirituală a popoarelor și de a subaprecia valoarea aparatului defensor al culturii proprii.
Teorii celebre sunt boicotate, autorii acestora sunt ostracizați, zeflemeaua mașinăriei agresoare aruncă asupra acestor teorii și asupra medalionului spiritual al popoarelor ironii triviale, imondicii, etichete infectate etc. Fenomenul refugiaților (cu termenul pe care marea presă îl folosește pentru a denumi populațiile rostogolite peste geografia relativ stabilă a Europei) reprezintă un avertisment asupra primejdiei persistenței într-o asemenea predispoziție maladivă spre autoflagelare spirituală și totodată readuce în actualitate chestiunea cercetării serioase a popoarelor deodată cu studiul diverselor tipuri de năvăliri. Vom intercala, iată, în serialul nostru și analize aplicate de geopolitică și geoistorie asupra diverselor tipuri de mișcări colective care acoperă deopotrivă marile migrații, năvălirile de popoare asupra altor popoare, marile bejenii, valurile de refugiați etc. Să reținem că atunci când în valurile migratoare sunt antrenate mari populații putem suspecta și spectrul unor roiri în cascadă, după cum poate fi vorba despre mari bejenii de populații provocate de tiranii, de alte invazii, ori poate fi vorba, pur și simplu, de efectele secundare ale unor forme noi de robie a popoarelor, toate acestea ascunzând și destule amenințări ale vieții în spațiile până ieri stabile etc.
Știința mișcărilor colective, a marilor dizlocări de populații, sub forme felurite, de la cea a rostogolirilor la aceea a frontului migrator care înaintează progresiv și fără efecte anarhizante este somația clipei și urgența strategică a guvernelor. Pe de altă parte, tocmai recrudescența acestor fenomene readuce în actualitate problematica unei științe a națiunii, cum a denumit-o D. Gusti. Chestiunea este urgentă fiindcă pe fundalul haosului stârnit de epocile turbulente o asemenea știință a nucleelor stabile numite popoare și națiuni este ea însăși amenințată, iar managementul strategic al națiunilor nu se poate lipsi de asemenea cercetări dirijate tocmai de ceea ce Gusti numise „știința și pedagogia națiunii". Vom începe, așadar, serialul nostru prin a rememora paradigma cercetării națiunilor, lansată cu incontestabilă notorietate, în perioada interbelică, de către D. Gusti sub denominația de „știința și pedagogia națiunii". Ca să ne dăm seama de forța cognitivă a acestei paradigme novatoare trebuie s-o delimităm, pe urmele lui Gusti, de alte sisteme explicative utilizate, în epocă, pentru studiul unităților sociale numite popoare și/sau „națiuni". Începem excursul nostru sub forma unui serial cu evocarea unei dezbateri strălucite asupra acestei teorii care este deopotrivă armă defensivă și instrument de cunoaștere a acelor nuclee etnospirituale și etnopolitice stabile numite națiuni. D. Gusti a fixat reperele epistemologice ale „științei și pedagogiei națiunii"într-un context polemic cu mai vechea și inadecvata paradigmă a psihologiei popoarelor. Să începem și noi de unde a început D. Gusti el însuși, adică de la polemica sa cu paradigma psihologiei popoarelor. Pentru a evita revenirea la o formulă anacronică de cercetare a națiunilor este necesară revenirea la o asemenea dezbatere exemplară din perioada interbelică. Actualitatea ei este incontestabilă chiar și de-ar fi vorba doar de un simplu efect prevenitor.
De la „psihologia popoarelor" la „știința națiunii". „Pentru a face o deosebire precisă între felul în care concepem noi știința națiunii, ne previne D. Gusti, și felul în care e concepută în străinătate, e suficient să înfățișăm un scurt istoric al metodelor întrebuințate până acum" (cf. Sociologia militans, Fundația Regelui Mihai I, București, 1945, p. 187). Prima metodă, aprecia Gusti, aceea de care sociologul român ne propune să ne despărțim, constă în a studia popoarele prin „trăsături generale". Cei ce utilizează această metodă cred că pot înfățișă caracterul sau sufletul unui popor prin câteva asemenea trăsături generale, cam în același mod în care poți caracteriza o persoană. Acești autori se simt îndreptățiți „să atribuie de la ei o psihologie specifică fiecărei națiuni, exprimată în câteva afirmații vagi și cu neputință de controlat" (ibidem). Gusti consideră că felul acesta de a proceda s-ar putea numi „impresionism și diletantism științific". În această categorie se încadrează toate acele scrieri de „psihologia popoarelor", în genul acelora ale unor Lazarus și Steinthal în Germania ori în genul celor ieșite de sub pana unui număr considerabil de autori în Franța, Anglia, iar de la începutul secolului al XIX-lea, și în România (chiar de ar fi să menționăm doar obscura lucrare a lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, care apare la 1906, și asupra căreia vom reveni mai încolo). Celebre în epocă, sub acest unghi de abordare a „psihologiei popoare¬lor", erau lucrările unui Fouillée, (Schiță a unei psihologii a popoarelor europene), sau ale unui Boutmy (Essai d'une psychologie politique du peuple anglais en XlX-e siècle sau Eléments d'une psychologie politique du peuple américaine), ale lui André Siegfried, La psychologie du peuple française, Albert Rivand, La psychologie du peuple allemand, Paul Hazard, La psychologie du peuple italien, Jaque Ancel, La psychologie des peuples balkanique etc. Curios este că D. Gusti nu menționează lucrarea lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, deși atunci când își publica el studiul, în 1937, cartea lui Drăghicescu apăruse deja de două decenii. Este posibil să o fi ocolit dintr-un gest de delicatețe față de un coleg român, care nu merita să fie invocat cu acea parte a operei sale pe care apoi ar fi trebuit s-o așeze în seria mare de opere definitorii pentru curentul diletantismului științific european. De altminteri scrierea lui Drăghicescu a fost ignorată în România, printr-un consens tacit, aproape unanim, al specialiștilor serioși, încât o „relansare" a teoriei sale la aproape o sută de ani de la apariție este în sine însuși un gest de regres epistemologic cu totul și cu totul simptomatic la cei care au ajuns să se considere chemați a dirija destinul științelor românești și chiar al culturii române acum Ia finele mileniului.
Să reținem așadar sentința pe care o punea Gusti acestor abordări, încă în deceniul patru, deci acum 50 de ani (pentru a ne da seama de anacronismul gestului actual): „Defectul acestor lucrări, preciza sociologul român, este că generalizează fără temeiu trăsături care nu se potrivesc poporului întreg, dar mai ales că fac o seamă de caracterizări lipsite de orice dovezi..." (D. Drăghicescu, „Din psihologia poporului român"). Pentru a înțelege despre ce este vorba și a sesiza importanța decisivă a reorientării provocată de paradigma gustiană a „științei națiunii", să zăbovim ilustrativ asupra lucrării, de acum peste 90 de ani, a lui Drăghicescu. O facem și pentru că sociologul durkheimist a avut intuiția unui demers ce merită totuși examinat cu atenție. Ideea metodologică pare destul de interesantă, modul utilizării metodei este profund discutabil. De aceea ni se pare importantă o revenire asupra metodei pentru a evidenția partea ei provocatoare, dar și marea eroare a demersului, și deci pentru a pune în dreaptă lumină valoarea incontestabilă a demersului gustian vis-a-vis de aceeași chestiune: a edifica o știință a națiunii. Care este configurația metodei mai sus pomenite în scrierea lui Drăghicescu? Ea se cuprinde într-un demers în doi pași meniți a mijloci caracterizarea unui popor, pe toată lungimea istoriei sale și în toată raza lui spațială, printr-o sumă de trăsături generice. Primul pas (moment) în aplicarea metodei constă în demersul de fixare analitic-istorică a acelor trăsături generale pe care Drăghicescu le consideră definitorii pentru fondul etnic al românilor (elementele de fond ale „sufletului etnic"). Al doilea pas în aplicarea metodei constă în determinarea influențelor istorice care sunt socotite hotărâtoare în direcția conservării și dezvoltării fondului (primar), ori, pur și simplu, în direcția inducerii unor efecte corozive, de degradare a fondului etnic (deci a fundamentelor sufletești ale unui popor). Recunoaștem revenirea mult vulgarizată a metodei lui Drăghicescu în utilizările zilei la unii eseiști și jurnaliști ai momentului actual, ceea ce face și mai actuală și urgentă rediscutarea metodei.
Procedând astfel, Drăghicescu localizează, mai întâi, fondul etnic al românilor într-un set de trăsături generale definitorii pentru cele două mari grupări etnice din care s-a „născut" poporul român: dacii și romanii. Asupra acestui fond sufletesc au acționat, apreciază Drăghicescu, influențele slave, ale populațiilor migra¬toare în genere, apoi cele otomane, grecești și, în modernitate, influențele franceze. Rezultanta compusă din trăsăturile de fond și din cele aduse de influențele istoriei poate fi, în viziunea lui Drăghicescu, o valoare pozi¬tivă, indicând o „creștere"și o „împlinire" psihologică a „fondului prim", sau negativă, indicând o „scădere", o „degradare" a fondului primar. Concluzia pe care o pune Drăghicescu la analiza lui este că românii, ca popor rezultat din combinarea fondului daco-roman cu influențe istorice (slave, otomane, grecești, franceze etc.) reprezintă o „manifestare degradantă", degenerată, a „fondului etnic primar" (daco-roman). În viziunea lui, istoria poporului român, și deci fenomenologia psihologiei etnice românești, reprezintă o progresivă degenerare etnospirituală a „mentalității"și a „caracteru¬lui" daco-roman. Ceea ce apare ca „sinteză"înnoitoare în ordinea mani¬festărilor spirituale (folclorice etc.) s-ar datora, în viziunea lui Drăghicescu, mai degrabă unor influențe istorice (ca cele slave) decât încordărilor etnice proprii (de substiat). Prin urmare, norma (criteriul și unitatea) de măsurare a psihologiei unui popor, este, în viziunea sa, înapoi, nu în față (în viitor). O atare normă este întrunită de setul de trăsături generale care alcătuiesc mentalitatea și caracterul acelor grupuri etnice din care se compune fondul (substratul) unui popor (în cazul românilor: dacii și romanii). Dacii și romanii fondului etnic primar compun, într-o atare oglindă, un fel de profil spectral, o entitate abstractă, o sumă de trăsături generale plutind peste timp, un fel de imanență corodată de influențe străine de ea.
Față de „măsura" lor primordială, față de această imanență paradoxal abstractă, românii, ne spune Drăghicescu, nu se afirmă în istorie ca o nouă sinteză sufletească, datorată adică încordărilor proprii, cât, mai degrabă, ca o manifestare daco-romană depotentată, ce-i pare a se degrada tot mai mult pe măsură ce ne îndepărtăm de fondul etnospiritual situat într-un timp care devine, astfel, un illud tempus al românilor istorici. Drăghicescu nu spune nimic despre cele două expresii ale unei sinteze spirituale de maximă originalitate și unicitate la scara acestui popor și anume una dintre cele mai vii, mai suple limbi neoromanice, limba română, și una dintre sintezele de incredibilă putere înlăuntrul experienței creștine și anume ceea ce Mircea Eliade va numi „creștinism cosmic sud-est european". Despre celelalte momente, în care se ilustrează recurența unei unități perene care dă măsura prezenței fondului etnospiritual românesc în istorie, Drăghicescu pare a nu fi aflat nimic vădind o penibilă subcultură sau, cu termenul lui Motru, o întreprindere pseudocultă. Ne dăm seama, iată, de ce cartea lui Drăghicescu a exercitat o așa de mare atracție pentru acei „intelectuali" români de astăzi, care nutresc un dispreț așa de stăruitor față de poporul român (din motive care țin de psihologia „elitelor"în istoria modernă a românilor, motive asupra cărora nu este nici momentul și nici locul potrivit să zăbovim aici). Ne aflăm, iată, în fața unui paradox. D. Drăghicescu admite, în premisa abordării sale, că popoarele pot fi caracterizate prin acele mănunchiuri de trăsături în care se exprimă „mentalitatea"și „caracterul" lor. Pe de altă parte, în ciuda propriei sale premise, el conchide că, în cazul românilor, influențele istorice au fost mai puternice decât fondul propriu, astfel că, într-o atare lumină falsificatoare, putem vorbi cu mare greutate despre o nouă sinteză sufletească. S-ar putea vorbi, în schimb, consideră Drăghicescu, despre o degenerare a unei unități sufletești de substrat în care s-a fixat sinteza elementelor daco-romane. Prin urmare, ori admitem că poporul român este ceva nou, un întreg care este mai mult decât suma părților constitutive (deci o împlinire, o de-săvârșire) și atunci devine posibilă o știință a acestei noi unități, a acestui lucru nou și deci diferit relativ de elementele din care a ieșit, ori, dimpotrivă, conchidem că românii sunt expresia unei manifestări degradate a fondului de elemente dacice și romane și atunci trebuie să conchidem pe cale de consecință că știința acestui popor este o imposibilitate căci e lipsită de obiect. Cel mult s-ar putea vorbi despre o istorie a dacilor și a romanilor orientali la două mii de anii de la ocuparea Daciei de către Traian.
Pentru D. Drăghicescu sinteza numită limba română (care n-ar fi putut să apară dacă românii ar fi o simplă degenerare a dacilor și a romanilor) rămâne o chestiune obscură și, tot astfel, „creștinismul românesc" cu termenul lui Simion Mehedinți, ori „cosmic" cu sintagma lui M. Eliade. Ca să nu vezi sinteza limbii române, „creștinismul cosmic", „mioritismul" (în sensul revelat de M. Eliade și de L. Blaga), ori „Bizanțul după Bizanț"și statele creștine voievodale etc. (săvârșite de români ca factor de mare putere spirituală al istoriei răsăritene) ni se pare a fi îndeajuns de probator asupra infirmității și a diletantismului regretabil al cărții lui D. Drăghicescu și deopotrivă ale me¬todei „psihologiei popoarelor". După cum știm, tentația metodei lui Drăghicescu este persistentă. Ea a condus uneori la înfundături dintre cele mai jalnice, spre patologie (etalând o ciudată ideopatie, o maladie a fondului ideatic al unui ins ori grup de indivizi) ca în acele scăpărări de trivialități, imondicii și scabros, pe care le citim în texte recente despre profilul spiritual al poporului român. Aceste înfundături arată îndestulător câtă deșertăciune, cât diletantism și câtă mediocritate se pot adăposti în utilizarea unui demers ca al lui Drăghicescu. Asemenea eșecuri derivă din imanentismul demersului, adică din axioma că popoarele sunt simple entități istorice, nu au nimic tainic în ființa lor, și ca atare unitatea lor de măsură poate fi localizată în alte entități tot istorice și ele, iar devenirea poporului se reduce la un proces imanent, strict istoric. Prin urmare, într-o atare viziune, toată zestrea spirituală a unui popor s-ar afla depozitată în entități entoistorice, precum dacii și romanii, în cazul românilor. Ca și cum înseși marile virtuți ale dacilor și romanilor s-ar fi ivit prin generație spontanee pentru a fi sufocate apoi de influențe istorice potrivnice în decursul secolelor și al mileniilor.
Elementul transistoric, tainic, transcendent din ființa spirituală a oricărui popor este cu totul obliterat. Dumnezeu nu există într-o atare viziune, iar fondul spiritual al popoarelor n-ar avea nimic peren, ar fi lipsit de latențe spirituale, asupra cărora potrivniciile vremurilor nu au nici o putere, căci asemenea latențe sunt expresia unor „energii necreate", a unor daruri și chemări tainice, reale în virtualitatea lor, oricât de redusă ar fi actualizarea lor într-o vreme sau alta. Așa înțelegem observația Pr. Arsenie Boca atunci când ne spune că destinul omului, și deci al popoarelor, este „ascuns în Dumnezeu". Pe de altă parte, demersul acesta care distinge între substratul spiritual, sufletesc al popoarelor și adstratul influențelor istorice a primit utilizări strălucitoare în alte demersuri, precum cele ale lui L. Blaga, V. Pârvan, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Iorga, Mircea Vulcănescu, C. Noica, D. Stăniloae, antropologi precum E. Bernea, Ion Ionică, Traian Herseni, sociologi precum E. Sperantia, Tr. Brăileanu etc., lingviști precum Alf Lombard, T. Capidan, G. Ivănescu, M.N. Russu etc. Dacă vei admite faptul evident al caracterului transistoric, peren, cvasitainic al puterii spiritului în raport cu potrivnicia istoriei nu vei aluneca în nefericita ideopatie a minții triviale a intelectualului dezabuzat care-și scuipă scârba de sine exact pe obrazul răbdător și încă „înțelegător" al popoarelor. Vom părăsi aici referirile la prima direcție de încadrare a scrierilor consacrate „studiului" popoarelor, evocând cea de-a doua metodă care și-a făcut inaugurarea în raport cu obiectivul realizării unei științe a națiunii. Aceasta, precizează D. Gusti, „se apropie mai mult de știință și are mai multe putințe să ne ducă la adevăr. Este metoda inductivă, care pleacă de la fapte, nu de la impresii și duce la cercetări migăloase și prudente, în care se renunță de bunăvoie la generalizările neîntemeiate" (ibidem). Dar, despre aceasta, cu alt prilej.
Săptămîna trecută, am asistat la prezentarea (comentată) a cîtorva imagini realizate de un artist polonez de mare succes. Îl cheamă Miroslaw Balka, are lucrări în toate marile colecții ale lumii, e invitat să expună în muzee și galerii de top, pe scurt, e o vedetă. Din ziua aceea, n-am încetat să bombăn… Acru, reacționar, bătrînește. Am văzut, în ultimele decenii, mari cantități de produse artistice de acest tip. Toate sunt ingenioase, „hoațe“, patetice sau bășcălioase (după caz). Toate sînt „deștepte“. Făcute să te lase cu gura căscată, să-ți dovedească cît ești de lipsit de idei și de imaginație. Nu vor să te seducă, să te facă să te simți bine, să te ducă dincolo de contingențe, să te pună pe gînduri. Vor să te hărțuiască, să te bage cu nasul în derizoriu, în tot felul de mici și mari orori, dar mai ales în culisele eului dilatat al artistului, în zglobiile lui tresăriri metafizice.
Nu mai fac de mult critică de artă, așa că nu voi proceda analitic. Voi povesti, pur și simplu, cam ce am avut de văzut. În mare, e vorba fie de artă „conceptuală“, fie de „instalații“, în orice caz de obiecte situate între abstracțiune „fină“ și vehemență senzorială. Artistul declară că nu vrea să dea răspunsuri ușoare, ci să pună întrebări grele. De pildă: intri într-o sală în care tronează două uriașe containere cu apă. Apa trece dintr-unul într altul (cu zgomotul aferent), iar tu te simți mic și amenințat. Sau: intri în altă sală, ocupată de un soi de vagon uriaș și întunecat. Poți intra în el, urcînd o rampă, cu rezultatul că înăuntru ți se face frică și îți pierzi simțul de orientare. Sau: traversezi o cameră cu un plafon artificial foarte coborît, astfel încît, cu el deasupra capului, te simți apăsat, stresat, oprimat. Altădată, chemat să creeze o ambianță „provocatoare“ pentru o expunere muzeală de capodopere medievale și renascentiste, artistul polonez are o idee: cu ce se ocupă tablourile expuse? Preponderent cu imagini ale corpului omenesc. Păi, atunci, pe coridoarele muzeului, instalăm niște ventilatoare ample, care îl fac pe vizitator să-și simptă propriul corp: fragil, viu, vulnerabil. Nu e tare? Cînd i se pun întrebări, artistul are referințe subtile: Lévi-Strauss, haikuurile japoneze, Kantor, Beckett, Homer, Michel Foucault etc. Umblă la simboluri adînci. V-ați gîndit vreodată că prezența unui lichid într-o lucrare semnalează faptul că 70% din corpul nostru este făcut din apă? Și că evacuăm constant lichide „semnificative“, cu gust specific (sînge, sudoare, lacrimi, urină)? O temă masiv reprezentată în arta lui Miroslaw Balka este Holocaustul. La un moment dat, se așază cu camera de filmat dinaintea unei pajiști înzăpezite din Birkenau. Pe neașteptate, în cadru apar cîteva căprioare. Titlul filmulețului e, prin acest „fericit“ accident, gata făcut. De ce? Pentru că anul 1942, în care a avut loc sinistra conferință de la Wannsee (punct de pornire pentru implementarea „soluției finale“), este și anul în care Walt Disney a pus pe piață celebrul film de desene animate Bambi. Deci imaginile realizate de dl Balka la Birkenau se vor numi Winterreise. Bambi la Birkenau. O galerie din Tel Aviv găzduiește o expoziție a artistului în care, pe un perete, cu litere de-o șchioapă, stă scris „Mad a Gas Car“. V-ați prins? Păi, nu voiseră naziștii, în 1940, să evacueze populația evreiască în Madagascar? Și atunci nu e hiperingenios să desparți cuvîntul în așa fel, încît să iasă în evidență părți ale lui pline de aluzii: mad (nebunie), gas (gaz), car (mașină)? Jocul de cuvinte i-a plăcut atît de mult dlui Balka, încît l-a continuat și pe alte teme: Cine s-ar fi gîndit că Die Traumdeutung a lui Freud se poate citi ca o alăturare a cuvintelor englezești dieşi trauma, combinate cu latinul (?) deu (zeu) și cu albanezul (ah!) tung (la revedere). Un alt filmuleț al artistului nostru pleacă de la o aluzie culeasă, pare-se, din filmul Shoah al lui Claude Lanzmann. Ni se arată cifra 4, după care camera de luat vederi se apropie atît de mult, încît cifra nu se mai distinge. (Înțelegeți? Cînd te uiți de prea aproape nu mai vezi bine…) Episodul din filmul lui Lanzmann e însă sfîșietor, în mod incomparabil. Întrebată dacă știe cîți oameni au fost asasinați într-unul din lagărele de concentrare naziste, văduva unuia dintre călăi ezită, nu-și amintește și atunci i se spune: 400.000. Răspunsul ei: „I knew it had 4 in it“, „Știam că e ceva cu 4“. Pe mine unul, acest episod m-a cutremurat. Și mi s-a părut inadecvat pînă la blasfemie să-l reduci la o grațioasă metaforă cinematografică. Cînd e vorba de o tragedie fără precedent, de un mare eșec al speciei umane, coreografia „deșteaptă“ printre metafore și jocuri de cuvinte e, în cel mai bun caz, o gafă. Nu contest că dl Balka e un artist înzestrat, imaginativ, dotat cu un (cam rapid) simț al oportunității. Dar, din punctul meu de vedere, a ales „poarta cea largă“, fenta previzibilă, vioiciunea de paradă. Ca de altfel mulți dintre confrații săi de pretutindeni.
Miroslaw Balka was born in 1958 in Warsaw, Poland. Sculptor also active on the field of experimental video and drawing. In 1985 he graduated from the Academy of Fine Arts in Warsaw, where he runs Studio of Spatial Activities at Department of Media since 2011. Received the Mies van der Rohe Stipend in Krefeld. The member of Akademie Der Kunste, Berlin. His works were exhibited at numerous international shows such as: Documenta, Kassel (1992), Venice Biennale (1990, 1993, 2003, 2005, 2013),The Carnegie International, Pittsburgh (1995), Sao Paulo Biennale (1998), Liverpool Biennial (1999), Sydney Biennale (1992, 2006), Santa Fe Biennial (2006). In 2009 he presented special project “How It Is” at Unilever Series, Turbine Hall, Tate Modern, London. Author of the memorial to the victims of the Estonia Ferry disaster in Stockholm (1997). His works are owned by museums worldwide including: Tate Modern / London, Van Abbemuseum / Eindhoven, MOCA / Los Angeles, SFOMA / San Francisco, MOMA / New York, Hirshhorn Museum / Washington DC, Art Institute / Chicago, The Carnegie Museum of Art / Pittsburgh, Museu Serralves / Porto, Moderna Museet / Stockholm, Kiasma / Helsinki, Kroller Muller / Otterlo, The National Museum of Art / Athens, The National Museum of Art / Osaka, The Israel Museum / Jerusalem. In Poland: Museum of Art / Lodz, Centre of Contemporary Art / Warsaw, Zacheta National Gallery of Art / Warsaw, Museum of Modern Art / Warsaw, The National Museum / Wroclaw, MOCAK / Cracow.
Clik here to view.
Clik here to view.
va atrage asupra lor atenţia celor care încă mai au judecata limpede şi degrabă jos vor ajunge.
aşa să le ajute zeul ăla la care slujesc!
Clik here to view.