---

Hârtia de turnesol: steagul secuiesc în interpretarea pseudo-naţionaliştilor

Ambasadorul SUA Hans Klemm a efectuat recent o vizită în judeţele Harghita şi Covasna. Cu această ocazie a declarat că, în urma întâlnirilor pe care le-a avut cu oficialităţile locale, conducerea CJ şi Primăriei Sf. Gheorghe, pe de-o parte, şi conducerea Prefecturii Covasna, pe de altă parte, este „confuz” în ceea ce priveşte problemele minorităţii maghiare, deoarece poziţiile au fost diametral opuse, afirmând că trebuie să mai studieze situaţia.
Primarul oraşului Sfântu Gheorghe, Arpad Antal, i-a solicitat să facă o fotografie cu steagul secuiesc. Fotografia respectivă a făcut obiectul mai multor critici. Drept reacţie, ambasadorul Klemm a declarat:
„Singurele steaguri care contează pentru mine sunt cele ale Americii şi României. Fotografia respectivă a fost făcută într-un context în care doar am vrut sa fiu politicos”.
Se pare că acesta este purul adevăr: un gest de politeţe - gazdele nu se refuză niciodată, mai ales în cazul unei fotografii - nu trebuie privit decât ceea ce este.
O comunitate se auto-defineşte prin mai multe componente: limbă, imn, steag etc. Anumite persoane din rândul maghiarilor care trăiesc în România se auto-identifică cu secuii şi cu simbolurile lor. Există, desigur, şi maghiari care nu se consideră secui. Steagul secuiesc ajută la delimitarea secuilor de români, dar şi faţă de maghiari.
Atâta vreme cât respectivul steag nu este afişat pe clădiri publice (primării, prefecturi, consilii judeţene etc.), gestul de a-l arbora nu are nimic ilegal sau ofensator faţă de alte etnii. Ambasadorul SUA nu a ridicat steagul secuiesc pe catargul unei instituţii publice, ci doar a afişat un simbol, la iniţiativa gazdelor.
De remarcat că, după expunerea problemei relaţiilor dintre maghiari şi români, ambasadorul Klemm s-a declarat a fi „confuz”. Este, într-adevăr, greu de înţeles care este miza unor relaţii între naţiuni ce fac parte din state europene şi care ar fi trebuit să se reconcilieze cu propria lor istorie.
Un steag este simbolul unei identităţi separate şi nu neapărat o revendicare la formarea unui stat ori a unei autonomii administrative.
Nu există un Ţinut Secuiesc ca entitate administrativă şi nici nu poate exista pretenţia ca vreodată acest lucru să fie posibil (există comunităţi de secui compacte în judeţul Cluj, de pildă). Expresia denotă doar existenţa unei comunităţi care doreşte să fie tratată distinct, din raţiuni de limbă, tradiţii, obiceiuri şi care se foloseşte de simboluri pentru a se delimita faţă de români şi maghiari.
Pseudo-naţionaliştii români care se manifestă virulent cunosc foarte bine realitatea politică din această parte a Transilvaniei dar nu şi istoria acestei comunităţi. Un steag este simbolul unei identităţi separate şi nu neapărat o revendicare la formarea unui stat ori a unei autonomii administrative. De curând, am putut vedea la o anumită manifestare steagul Bucovinei. Ucrainienii, rutenii sau rusinii ar fi putut să se declare contrariaţi că la o manifestare a românilor era expus un asemenea steag, considerând că cei din Suceava vor să anexeze Bucovina de Nord, parte a Ucrainei. Cei care l-au expus nu doreau altceva decât să marcheze o identitate regională, nu neapărat una etnică, exclusivistă.
Ceea ce nu se poate accepta este plasarea steagului secuiesc pe Parlamentul de la Budapesta. Viktor Orban a încercat, astfel, să estompeze diferenţele între maghiari şi secui, cunoscând, desigur, realitatea în întreaga ei complexitate. De fapt, modul său de a acţiona se aseamănă izbitor cu cel al pseudo-naţionalistilor români care cunosc foarte bine realitatea, dar o prezintă deformat. Pe măsură ce se avansează dezbaterea dintre cele două extreme, Hans Klemm şi alţi observatori independenţi devin inevitabil şi mai confuzi - a separa informaţia de dezinformare devine un exerciţiu imposibil.
Steagul secuiesc a acţionat ca o hârtie de turnesol: a scos la suprafaţă sentimentele anti-occidentale ale unor naţionalişti de profesie şi nu de vocaţie, a dezvăluit acele partide care se bazează pe această categorie de persoane (PRU, AN), a relevat lideri de opinie dispuşi să sacrifice adevărul pentru o manipulare de succes pe termen scurt.

---

Preşedintele Iohannis a anunţat elaborarea unui proiect de ţară, acela arhireclamat de ani şi ani şi privit ca un fel de premântuire a României. Urmează a lucra la acesta o comisie prezidenţială, din care fac parte experţi de notorietate din diferite domenii şi reprezentanţi ai partidelor parlamentare, căci proiectul nu va fi (doar) o strategie minunată, dar fără responsabilităţi, ci va fi asumat politic.



Au abundat reproşurile în perioada postcomunistă că România a hălăduit prin ape tulburi tocmai în lipsa unui proiect de ţară, deşi există susţineri că programele de aderare la NATO şi UE au jucat în mod indirect, dacă nu şi direct, prin toate exigenţele interne şi externe pe care le implicau, rolul unui proiect de ţară. De la atingerea respectivelor obiective, doar aderarea la euro ar mai fi putut juca acest rol, dar cum adoptarea euro devine mereu mai improbabilă, un proiect (propriu-zis) de ţară s-ar arăta indispensabil. Elaborarea proiectului anunţat ar umple golul, urmând a stabili unde ar vrea România să ajungă şi bineînţeles cum!

Necesitatea deci a unui proiect de ţară ar fi în principiu în afara discuţiei, iar asumarea politică, tot în principiu, ar mări probabilitatea de înfăptuire. Obiectivele nu se cunosc – abia urmează a fi stabilite –, astfel încât nu se pot dezbate în această fază posibilităţile concrete de atingere a obiectivelor în funcţie desigur de realismul acestora şi de resursele disponibile şi mobilizabile.

Cu alte cuvinte, prevăzutul proiect de ţară rost ar avea, obiective îi pot fi asociate o mie, iar resurse vor exista practic pe măsura obiectivelor propuse. Totuşi, acestui proiect îi lipseşte ceva! Proiectul n-are obiect! Și, parafrazând povestea aceea cu dragostea, dacă obiect nu e, nimic nu e! În urmă cu cel puţin 15 ani ar fi avut obiect. Acum nu mai are. În urmă cu 15 ani, România, bună sau rea, încă aparţinea românilor, buni sau răi, cum erau ei! Acum, poate mai bună decât atunci (lucru discutabil, dar totuşi admisibil!), nu mai aparţine românilor! În proporţie de peste jumătate, activele şi cifra de afaceri din economie sunt deţinute de capitalul străin şi, foarte important de semnalat, este vorba de jumătatea de control (care are în mână sectoarele strategice şi decizia în economie), în timp ce jumătatea încă aparţinând românilor este cea care pune pingele. Resursele de petrol şi jumătate din cele de gaze naturale, distribuţiile de energie (cele care strâng banii din economie, căci energie consumă toată lumea), industria auto, metalurgia feroasă, metalurgia neferoasă, industria materialelor de construcţie, telefonia fixă, telefonia mobilă, băncile, asigurările, retailul şi, într-o măsură crescândă, pădurile şi pământurile agricole sunt sub controlul străinilor. Românii – companii şi indivizi – au ajuns de fapt chiriaşi în ţara lor (sau, cu numele, încă a lor!).

Proiect de ţară?! Se apucă, altfel spus, chiriaşii de o treabă care nu este a lor! Proiectele unei entităţi, indiferent care este aceasta, nu pot fi decât proiectele proprietarului respectivei entităţi! Proprietarul deţine activul în cauză şi deci decizia. Chiriaşul nu are nici jurisdicţie şi nici resurse de a mai face ceva, indiferent dacă se întâmplă să fie fostul proprietar! Oricum se face până la urmă doar ceea ce vrea proprietarul şi nu chiriaşul! În capitalism, proprietarul decide şi de-acum proprietarul în România este, în cadrul majorităţii de control din economie, străin.

Într-un apartament chiriaşii pot zugravi, pot schimba eventual faianţa sau chiuveta, dar nu pot reamenaja pereţii, nu pot umbla la structura de rezistenţă. Iar de chiriaşi care să proiecteze modernizări pe banii lor ale apartamentului în care sunt chiriaşi nu s-a prea auzit, căci sunt prostii pure! Românii nu mai dispun de resursele lor, de pădurile lor, de industriile lor (câte mai sunt), de utilităţile lor publice, de pământurile lor, de banii lor. În aceste condiţii, este un exerciţiu inutil să te amăgeşti cu strategii şi proiecte de ţară, căci oricum nu mai dispui de mijloacele şi pârghiile pentru a le transpune în viaţă, başca faptul că stăpânul extern decide să facă tot numai ceea ce vrea el.

Orice obiective de dezvoltare ţi-ai propune, acestea nu pot avea vreo bază de realizare. Capitalul străin va face tot numai ceea ce este în interesul său. Iar interesele sale de profit nu se suprapun câtuşi de puţin cu interesele de dezvoltare a ţării. De cele mai multe ori sunt chiar disjuncte.

Ce obiectiv şi-ar putea propune un proiect de ţară în România, când toate resursele de petrol nu mai aparţin românilor, când petrolul şi gazele ce urmează a fi exploatate din Marea Neagră nici nu se ştie dacă vor tranzita măcar teritoriul României, când singura ţară din zonă cu resurse de hidrocarburi, cum este România, este şi singura care nu are o companie sub control naţional de distribuţie a carburanţilor?!

Ce obiectiv naţional ar putea fi stabilit în industria auto, când nimic din aceasta nu este sub control românesc sau ce obiectiv structural ar putea fi formulat în această industrie când doar 30% din producţie reprezintă automobile, iar restul de 70% constituie de fapt componente şi accesorii?!

Ce obiectiv să se proiecteze în materie de exporturi, când 70% din acestea sunt livrări ale multinaţionalelor care operează în România, în cazul cărora ”românii” nu cunosc nici măcar destinaţia respectivelor livrări din România, şi când, oricum, din primii 100 de exportatori doar 3 sunt cu capital românesc.

Să fim serioşi! Acum 15 ani poate mai era ceva de făcut. Acum este târziu, nenică!

Să nu se creadă cumva că aceste realităţi au fost doar neglijate sau ”uitate” în legătură cu anunţarea prevăzutului proiect de ţară. Care, deşi este în proporţie de aproape 100% economic, ar urma să fie elaborat fără participarea actorilor din economie! Prezenţa mediului de afaceri între cei ce vor lucra la acest proiect este minunată, dar lipseşte cu desăvârşire! Cine să asigure respectiva prezenţă? Capitalul românesc, nu, căci nu decide nimic în economia din România?! Potrivit realităţilor însele, ar fi trebuit să fie vorba de capitalul străin, pur şi simplu în calitatea sa de proprietar şi decident! Anumite ramuri ale acestui capital străin (în frunte cu AmCham) şi-au şi arătat explicit insatisfacţia! Dar, prin invitarea eventuală a capitalului străin la elaborarea proiectului, Iohannis ar fi făcut-o rău de oaie. Ar fi dat cărţile pe faţă! Proprietarul străin ar fi fost chemat să hotărască oficial, sub egidă prezidenţială, cum să arate proiectul, zis românesc, de ţară!

Să nu ne amăgim cu proiecte de ţară pentru o ţară care nu se mai află sub control naţional, ci sub controlul străin. Un proiect de ţară pentru România ar putea dobândi semnificaţie doar dacă, luându-se în considerare în mod serios că ne aflăm în capitalism, ar avea în vedere întoarcerea în prealabil a proprietăţii asupra ţării în mâna românilor. Și, abia apoi, din calitatea firească de proprietar, s-ar face proiecte, indiferent dacă mai măreţe sau mai puţin măreţe. Va stabili oare prevăzutul proiect de ţară o retrocedare către români a proprietăţii asupra economiei din România?! Și iarăşi şi iarăşi, să fim serioşi!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: Cotidianul

Ilie Șerbănescu este analist economic, fost ministru al Reformei în guvernarea Ciorbea. A absolvit Academia de Studii Economice, Bucureşti. Este doctor în economie din 1976 și vicepreședinte al Societății Române de Economie. A publicat 4 cărți și numeroase articole și studii asupra reformei postdecembriste din România.  În cea mai nouă carte a sa, ”România, o colonie la marginea Europei” (2016), Ilie Șerbănescu încearcă să ne facă conștienți de faptul că ne-am pierdut suveranitatea.

Omul zilelor noastre este un purtător inconştient al virusului feminismului. Ideologia dominantă, care a pătruns masiv în societatea noastră după căderea comunismului prin intermediul culturii de masă, a presei, reţelelor de socializare şi şcolii, este percepută de cei mai mulţi ca o stare de normalitate, ca o axiomă, ca un dat. O întreagă armată de „activişti civici” şi „formatori de opinie” inoculează de zor noul cult, punându-i la punct pe toţi cei care nu respectă dogmele respective în numele „drepturilor omului” şi a „corectitudinii politice”. Servanţii locali ai acestui cult păgân, executând cu un zel demn de o cauză mai bună „indicaţiile preţioase” parvenite de la finanţatorii lor dinafară, ba impun un procent minim de reprezentare a femeii în Parlament, ba sperie lumea cu violenţa în familie, ba vor un preşedinte-femeie. Şi toate acestea şi atâtea altele sunt ventilate sub stindardul emancipării femeii, nediscriminării acesteia etc.

Pentru a ajuta cititorul nostru să se dumirească asupra esenţei problemei respective, am zis că e bine să facem o prezentare a unei cărţi pe care am procurat-o recent dintr-un anticariat de la Bucureşti. Este vorba de lucrarea „Feminismul şi Noua Ordine Mondială. Emanciparea femeii. Pervertirea familiei. Deturnarea societăţii.”, semnată de Dr. Henry Makow din Canada, apărută la editura „Meteor Press” în 2012 şi tradusă din engleză de Mihaela Drăghici.  Cartea este prefaţată de părintele profesor Mihai Valică. Deşi editată cu patru ani în urmă, stocul masiv de cărţi nou-nouţe clădit pe masa din anticariat mi-a creat impresia că, dată fiind necorespunderea conţinutului ei limitelor admise ideologic, poate nici n-a fost admisă în librăriile de lux, doldora de scriituri toxice.

Nota editorului conţine o remarcă pe care am găsit cu cale să o citez aici: „Cartea de faţă nu va fi o carte promovată de mass-media, ci va fi arsă pe rugul indiferenţei şi al ignorării. Acesta este preţul, pe care trebuie, de fapt, să îl plătească astăzi orice idee, carte sau persoană care încearcă să apere valorile tradiţionale”. Mai preluăm din aceeaşi notă precizarea că autorul este „unul dintre cei mai mari specialişti în literatura conspiraţionistă”. Astfel, cititorul neavizat va avea surpriza să descopere originile istorice ale feminismului, contribuţia clanurilor Rockefeller şi Rothschild la promovarea acestui curent, ca şi legătura dintre iluminaţi şi Iluminism, masonerie şi marile evenimente istorice din ultimele secole, dar şi atâtea adevăruri la prima vedere şocante şi neverosimile.

Autorul recunoaşte din capul locului că el însuşi a fost de-a lungul întregii vieţi un feminist convins. Însă la un moment dat a simţit că ceva nu se leagă în toată povestea asta. El zice:

„Dumirirea mea s-a petrecut la vârsta de 48 de ani, în 1997, când am început să supun îndoielii educaţia mea în spirit feminist. Instinctele mele îmi spuneau că nu trebuie să îi las pe alţii să gândească în locul meu… Dar mi-a luat trei ani ca să reuşesc într-un final să elimin orice urmă de îndoctrinare. Am petrecut toată această căutare ca pe o luptă de a mă dezbrăca de o cămaşă de forţă mentală”. H. Makow şi-a mărturisit întreaga experienţă pe www.savethemales.ca . Iată un blog pe care ar trebui să îl frecventeze cei care ştiu engleza.

Pentru a ne da seama de proporţiile uriaşe ale unor inginerii sociale malefice, puse în aplicare în doar câteva decenii, dar şi pentru a realiza gravitatea mortală a imitării modelului occidental de către ţara noastră, vom parcurge această lectură cu multă luare aminte, citând copios din ea. Cine are ochi de văzut, va vedea despre ce este vorba. Autorul spune:

Autorul precizează că planul de alienare a societăţii a fost pus la cale încă acum câteva secole de către o elită financiară internaţională cu sediul la Londra. Este vorba despre planul de a ne transforma în „hetero-homosexuali”, respectiva elită având drept scop final acapararea întregii bogăţii a lumii şi instalarea unui „guvern totalitar secret peste întreaga planetă, care să i se închine lui Lucifer”. Asemenea afirmaţii pot părea neverosimile doar celor care încă n-au desluşit esenţa globalizării, a corporatocraţiei, a concentrării unor averi fabuloase în mâinile unui număr restrâns de familii, a dezechilibrelor catastrofale dintre masele planetare de miliarde de muritori de foame şi secta de miliardari care controlează jocul. Desigur, pentru orice creştin care ştie că Apocalipsa este inevitabilă aceste adevăruri nu par deloc şocante, precum nu sunt nici semnele vremurilor de apoi, când tronul Tatălui ceresc va fi uzurpat de un fals Mesia, căruia i se vor închina mulţimile de pretutindeni.

Henry Makow continuă să fie „incorect politic” şi spune adevărul pe uliţa mare:

Aşadar, astăzi cine se mai minunează de esenţa zis laică, seculară, dar de fapt anticreştină a ideologiei dominante în societăţile noastre, cine nu observă declaraţiile liderilor europeni, care răspund crizei imigranților cu „Welcome!”, cine nu sesizează cum elitele globaliste surpă din temelii statele naţionale prin politici de liber-schimb, de confiscare a actului decizionale în favoarea unor centre de putere mondiale, cine nu simte proporţiile catastrofale a destrămării familiilor? Totul e să putem aduna laolaltă realitatea din jur şi să-i decriptăm resorturile profunde.

Revenind la tema centrală a cărţii, autorul ne focalizează atenţia supra rolurilor sociale diferite, ce le revin în mod normal bărbaţilor şi femeilor, roluri care întotdeauna pe parcursul istoriei au fost complementare, nu interschimbabile. Ţinta predilectă a ingineriilor sociale occidentale din ultimele decenii a fost anume aceasta: ştergerea diferenţelor dintre bărbat şi femeie, incitarea femeilor împotriva bărbaţilor, prezentarea femeilor drept „proletariat subjugat”, care trebuie să se răscoale contra jugului impus de bărbaţi. Cultura modernă a supus deconstrucţiei „familia patriarhală”, dinamitând vechile temeiuri ale acestei instituţii rânduite de Dumnezeu. Femeia-militar, femeia-poliţist, femeia-fotbalist, femeia-boxer, femeia-tractorist sunt deja modele care nu mai surprind pe nimeni. Citind o multitudine de cărţi în engleză şi franceză din domeniul ştiinţelor socio-umane, am observat în ultimii ani un tic stilistic prezent invariabil în lucrările respective. Când e vorba să se dea vreun exemplu, pronumele „el” este dat invariabil în pereche, prin bară (aceste a semnul „/”) cu „ea”. Astfel, he/she, il/elle sunt omniprezente, ca semn al „corectitudinii politice”. Iar în ultima vreme auzim tot mai frecvent şi în română monstruozităţi lingvistice de genul „deputata”,”ministra”,  etc.

Expunând cu simplitate şi exactitate natura relaţiilor fireşti dintre bărbat şi femeie, autorul oferă nişte formule pe înţelesul oricui: „Feminitatea are drept trăsătură definitorie iubirea unei femei pentru soţul, copii şi familia ei. Masculinitatea are drept trăsături definitorii puterea şi spiritul de conducător… Femeile nu pot avea totul. În sfera personală, ele trebuie să facă alegerea între dragoste şi putere.  Astfel funcţionează heterosexualitatea. O ideologie care distribuie egal puterea este una ce ţinteşte către neutralizarea heterosexualilor. Masculinizează femeile şi efeminează bărbaţii (subl. noastră – Iu. R.). Creează hetero-homosexuali – doi indivizi identici, incapabili de a stabili o relaţie, în loc de doi indivizi complementari”.

Rolul devastator pe care îl deţine de secole un cartel bancar, care utilizează diverse reţele secrete cum sunt masoneria, este scos în vileag de către H. Makow fără menajamente şi jumătăţi de măsură. Anume aici descoperă autorul originile feminismului. Cunoaştem prea bine maniera în care reacţionează aceste congregaţii şi exponenţii lor din viaţa publică: ei iau totul în derâdere, îi scot pe cei care rostesc adevărul întreg drept demenţi şi ricanează cu ipocrizie, invocând „teoria conspiraţiei”, pe care au şi transformat-o într-un semn al alienării mentale. „Începând cu epoca „iluminismului”, cultura apuseană a fost în esenţa sa luciferiană. Ea se bazează pe negarea lui Dumnezeu”, – subliniază autorul.

Acum să ne amintim că atât sub vechiul regim comunist, cât şi sub noul regim liberal copii învaţă la şcoală aceleaşi dogme ale Modernităţii, care fac din aşa-zisul Iluminism şi din Revoluţia Franceză, dar şi din darwinism cu tot cu evoluţionismul lui stupid, dar şi din ideea de progres şi din cea de om ca „măsură a tuturor lucrurilor” elemente obligatorii ale noului cult păgân, impus cu străşnicie societăţilor obligate să-şi uite originea divină şi rosturile adevărate. Omul a încetat să fie unul religios şi a devenit „un animal raţional”, iar zeiţa Raţiunii L-a detronat pe Creator şi îşi impune cu viclenie şi perversitate impostura.  Ce are toată această tărăşenie cu feminismul, vă veţi întreba? Vă răspunde imediat prietenul nostru canadian:

Atunci când ne plângem de oligarhii locali, când ne lamentăm că aceştia au uzurpat puterea şi că au pervertit lumea cu bani murdari şi spălare de creieri prin TV, trebuie să realizăm că aceştia nu sunt decât nişte mici copii pe lângă plutocraţia care controlează prin metode la fel de abominabile „marele joc”. În momentul în care negustorul a eliminat din scena istoriei preotul şi războinicul, numele adevărat al formei de guvernământ impuse societăţilor occidentale, iar mai târziu practic întregii lumi, este mamonocraţie. Pentru a-şi menţine controlul asupra popoarelor, ea a creat toate variaţiunile de ideologii şi mituri politice, economice şi culturale, inoculate cu metodă în minţile golite de sensuri şi repere. Şi aici curentul feminist este doar o piesă din acest angrenaj sofisticat. Iar ca experimentul să reuşească, era nevoie ca Dumnezeu să fie izgonit, deportat, defăimat şi scos înafara legii. Sau, altfel zis, am fost constrânşi să acceptăm minciuna „secularismului”, ceea ce nu a fost atât de dificil de impus după ce ni s-a rupt conexiunea la sacralitate.

Henry Makow ne atrage atenţia asupra pretinsei „neutralităţi” a statelor moderne, care prin constituţie se erijează în această jalnică impostură. În capitolul „O conspiraţie împotriva Lui Dumnezeu” el arată:

Expun în mod deliberat cel puţin o mică parte a tezelor de bază din cartea pe care o prezint tocmai ştiind bine că multă lume pur şi simplu nu are timp să se aplece asupra unor lecturi de acest gen. Acum să trecem la alt capitol. Să vedem care este rolul presei în alienarea femeilor. „Fiecare faţetă a mass-mediei (filme, televiziune, reviste, muzică, reclame, „ştiri”), – susţine autorul, – este folosită pentru îndoctrinare şi control social”. Făcând trimitere la Myrna Blyth, autoarea cărţii „Cum femeile din media vând nefericirea – şi liberalismul – femeilor din America”, H. Makow scrie:

Oare nu anume acest model este preluat de către tinerele noastre în ultimele decenii? Fiind virusate de miturile impuse prin cultura de masă, acestea nici măcar nu realizează starea de anormalitate şi de nefericire în care sunt aruncate de către „stăpânii discursului”. Tehnologiile moderne permit inocularea acestui drog prin anestezierea totală a conştiinţei. Iar starea de nefericire, nefiind resimţită, este percepută ca o fericire adevărată şi ca o culme a performanţei spre care trebuie să aspire orice victimă inconştientă a noului cult. Astfel, întreaga experienţă multimilenară a omenirii, toată viaţa plină de sens şi de jertfă a bunicilor  şi a mamelor, care se dedicau familiei, naşterii şi creşterii copiilor, este privită de către tinerele domniţe ca ceva depăşit, demodat, patriarhal. Fiind atrase de fascinaţia propriei împliniri, dornice „să mai trăiască şi pentru ele”, aceste suflete rătăcite îşi iau zborul către „visul femeii moderne” ca fluturele de noapte spre becul aprins.

Şi ca să nu se creadă că trucul cu eliberarea femeii de povara familiei şi absorbţia ei în câmpul muncii este o idee nouă, izvodită de către liberali pentru a dubla numărul de angajaţi, dar şi de consumatori (consumatoare cu propria pungă în poşetă!), autorul ne oferă un citat din Friedrich Engels (precizare pentru tânăra generaţie: Engels este, alături de Karl Marx, fondatorul comunismului):

Nimic surprinzător în citatul de mai sus. Comunismul şi liberalismul sunt două ideologii-gemene ale experimentelor sociale puse la cale de către aceleaşi forţe oculte, pe care obişnuim să le numim generic şi eufemistic „spirit al Modernităţii”. Căci multiple sunt manifestările duhului rău în lume. Aşa cum spune şi Evanghelia după Marcu (5:9), „Legiune este numele meu, căci suntem mulţi.”

Trecem peste extrem de importantele menţiuni ale autorului care dezvăluie rolul serviciilor secrete americane în crearea şi promovarea feminismului, peste raporturile de subordonare ale acestora clanurilor financiar-bancare, precum istoria şi rolul jucat şi astăzi de către organizaţii cum este „Craniu şi Oase” („Skull& Bones ”) ca să nu încărcăm prea mult textul acestei prezentări. Şi totuşi aş vrea să accentuez un aspect pe care îl găsesc de o actualitate stringentă şi pentru ţara noastră. Iată-l:

Ar fi de reţinut această abordare, poate chiar să tindem spre depăşirea barierelor convenţionale, existente între cei care se poziţionează pe cele două flancuri politice.

Referindu-se plasarea femeilor în roluri sociale eminamente masculine, H. Makow menţionează:

Acum mai bine de douăzeci şi cinci de ani în urmă am mers pentru prima oară în Europa de Vest şi apoi în SUA. Acolo m-am surprins la gândul că atunci când urmăresc trecătorii de pe stradă, dacă aceştia se află la o anumită distanţă, nu-mi pot da seama decât atunci când obiectul observaţiei mele este foarte aproape dacă e vorba de o fată sau un băiat. Aşa ceva nu mi se întâmplase acasă, în universul nostru sovietic. Am văzut, deci, cu un sfert de secol în urmă că tinerii occidentali sunt la fel, indiferent de sex, cu plete lungi, în blugi, în haine şi încălţăminte colorate strident, cu ghiozdane fistichii în spate, cu umeri înguşti, cu cercei în urechi, iar atunci când se deplasează în grup, sunt de o voioşie neghioabă care îi face să râdă zgomotos şi aiurea fără oprire. Societatea noastră, aşa cum era ea ieşită de sub comunism, încă mai păstra puternica distincţie dintre bărbat şi femeie, rolurile lor sociale încă nu devenise interşanjabile. Dar a trecut timpul şi generaţiile tinere de azi seamănă leit cu tinerii din Occident. Nu doar la exterior, dar şi la (vidul) interior, care se lasă umplut cu insanităţile culturii de masă, cu hedonism, trândăvie, superficialitate şi lipsa oricăror aspiraţii superioare. Aici excepţiile remarcabile doar confirmă regula generală.

Iar pentru a-i reduce la un infantilism neghiob pe oamenii de ambele sexe şi de toate vârstele, moda de azi impune un stil caricatural, distorsionat, asimetric, în mod obligatoriu „funny” (amuzant, caraghios): şepci cu cozorocul pe ceafă, ochelari de soare pe frunte şi pe ceafă, frizuri fistichii şi păr vopsit în culori ţipătoare, piese de metal agăţate de orice parte a corpului (pe nas, pe buze, pe sprâncene, pe limbă, pe burtă etc.), gel şi lac pe capete de (ex)bărbaţi ferchezuiţi şi unşi cu toate alifiile de dame. Acestea sunt astăzi semnele nonconformismului, ale libertăţii de a fi dizgraţios, scandalos şi în definitiv neghiob în rând cu lumea.

Cât priveşte proporţiile în care s-a prăbuşit familia, e suficient să parcurgem dinamica demografică a ultimilor ani, la scara fiecărui sat, raion, dar şi la nivel naţional. Carevasăzică, experimentul elitelor globaliste a reuşit. Prin urmare, dragi moldoveni, bine aţi venit în Lumea Liberă a orbecăielii fără noimă prin universul goanei după bani, a lipsei de rădăcini şi a consumismului generalizat!

Autor: Iurie Rosca

Sursa: Iurie Rosca Blog

Institutul asigură cititorului un fond bogat de carte, variat ca tematică si întemeiat pe izvoare credibile. Inspiratorul si sustinătorul acestei orientări, sănătoase si de perspectivă, istoricul Gheorghe Buzatu, ajutat de colaboratorii săi, printre care se distinge doamna Stela Cheptea, nu agreează moda recentă a re-scrierii istoriei, după „canoane” si la comandă, cu intentii ideologizante, care nu apartin domeniului stiintei. Istoricul este un pedagog al sufletului omenesc, în general, si al neamului său în special. El îsi justifică existenta numai dacă se consacră adevărului vietii, spre binele semenilor, ca si poetul autentic ori artistul hărăzit si devotat meseriei sale. În această privintă, clasicii aveau dreptate pînă la Dumnezeu. Însă, din păcate, vremurile nu mai sunt aceleasi, să poti spune, fără retinere ori constrîngere: „iată” adevărul! „Asa” s-a întîmplat! Mai nestînjenit si mai sigur de sine se exprima anonimul din mediul etnografic: „Adevărul este cum mă vezi si cum te văd”; asadar, nu rămîne decît să-l rostesti în cuvinte credibile pentru toată lumea.
Acestea sunt doar avertismente. Ele arată cît de anevoioasă a devenit munca istoricului în epoca modernă, tehnicistă si mercantilă. Chipurile omenirii iau înfătisări dintre cele mai stranii, relatiile dintre fiinte, grupuri si state se învălmăsesc peste poate; suveranii zilei îsi asumă răspunderi catastrofice pentru toată suflarea si existenta pămîntească. În mod necesar, „atelierul istoriei” îsi multiplică mecanismele de cuprindere ale camerelor de luat vederi, ale formelor de cunoastere, ale instantelor de judecare, factori care decid traiectul istoriei, cu grave urmări asupra unor generatii în serie si în massă. Adevărul istoric intră în grea suferintă, documentele oficiale nu-l mai îngăduie în pagină si „la vedere”, tratatele dintre state îl detronează, înfătisîndu-l în forme distorsionate. Nu este vorba doar de tratate bilaterale, cu valoare accidentală. La Yalta s-au „întîlnit” trei (poate doi?!) sefi de state. Acestia au decis (în secret?) soarta Planetei pentru o jumătate de secol; la Malta s-a repetat jocul, pentru a fi vizată încă o jumătate de secol. De data aceasta si-au spus părerea numai doi sefi de state. Poate unul ( ?!). Cine cunoaste adevărul gol-golut? În ce dosar secret stă sechestrat si cum poate istoricul devotat si de bună credintă să-l cuprindă în cărtile sale, spre beneficiul moral si intelectual al cititorului? Se poate limita la stirile fabricate ale asa-zisilor corespondenti de presă? Ce fel de „istorie” o mai fi si asta?
România a fost adesea, în epoca modernă, supusă unor constrîngeri dramatice, chiar si atunci cînd s-a aflat în toiul evenimentelor si în slujba umanitătii. La pacea de la San Stefano, spre exemplu, tara noastră n-a fost îngăduită la masa tratativelor, desi dăduse jertfe considerabile pe cîmpul de luptă. Cîstigase simpatia generală a opiniei publice europene, nu si întelegerea supraputerilor aflate în conflict, Rusia si Turcia, ca si cum numai ele s-ar fi înfruntat la Plevna, Grivita, Smîrdan. Scria de pe front un ziarist de la „Der Östen” – Viena, la 9 octombrie 1877: „România liberă si independentă va ocupa cu mîndrie un loc în concertul european si măreata ei faptă împreună cu numele ei vor fi imprimate în inimile generatiilor viitoare”. De asemenea, corespondentul de la „Gazeta de Chicago” (7 august, 1877), martor si el la fata locului: „Niciodată n-as fi crezut atîta bravură la o trupă care pînă atunci n-a cunoscut focul…”. La San Stefano n-a fost o simplă întîmplare. Eliminatoriu s-a procedat si la Pacea finală de la Berlin (1 iulie, 1878), prezidată de Bismarck. Au luat parte „reprezentantii marilor puteri”. În schimb, Ion C. Brătianu si Mihail Kogălniceanu, reprezentantii „de drept” ai României, una dintre cele două tări învingătoare, „au fost primiti la o singură sedintă, cînd au putut citi si depune un memoriu”. Nici n-au fost luati în seamă; mai mult, românii s-au ales cu numeroase acuze din partea unora care nu aveau nici o legătură cu subiectul zilei, cu războiul si cu pacea. Procedura eliminatorie era veche încă de pe atunci. La Pacea de la Adrianopole, de asemenea se hotăra soarta românilor (pe termen lung-scurt?), fără să se tină seama de ei, întrucît se urmărea, ca si în secolul fanariot, stabilirea sferelor de influentă între Est si Vest. Cu acel prilej, „se hotărăste libertatea absolută a navigatiei si a comertului pe Dunăre si pe Marea Neagră”, iar Principatele „vor rămîne sub ocupatie rusească”. Drept urmare, ni se aplică Regulamentul organic, un fel de „integrare” în Imperiu. După războiul Crimeii (1853), tot o pace între „ei”, de la Paris (30 martie 1856) se pronunta în legătură cu Gurile Dunării: cine să le stăpînească. Rusia a primit „o grea lovitură”. A fost nevoită să retrocedeze Moldovei cele trei judete din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad si Ismail, ceea ce a însemnat îndepărtarea de la Gurile Dunării. Asta a durat doar pînă la războiul din 1877, cînd Kremlinul si-a însusit din nou cele trei judete, răpindu-le în văzul lumii si fără jenă, de la aliatii lor, românii. Păguboasă, în multe privinte, a fost si pacea care a urmat primului război mondial, ca să nu mai pomenesc de diktatul de la Potsdam, care ne-a adus comunismul si toată sfîsierea; pentru păturile superpuse, „eliberare”; pentru români, înrobire.
Nimic nu este mai greu, nici măcar punerea în functie a unei navete spatiale nu întîmpină dificultăti tot atît de draconice, pe măsura celor care stau în fata istoricului modern de bună credintă. Institutul de Istorie si Civilizatie Europeană este, cum se spune, un „atelier” de lucru. Dar nu în acceptia ludică si carteziană a lui François Furet: se tese pînza fir cu fir, se asază bob cu bob elementele „adevărului” după gustul si stilul rafinat al maestrului, spre satisfactia privitorului care admiră strălucirea produsului de la distantă. Scrie autorul francez, pe întelesul tuturor: „În spatiul relativ vast în care oscilează astăzi disciplina, preferintele mele, după cum indică textele ce urmează, merg spre o istorie intelectualistă, care să-i construiască explicit datele pornind de la probleme elaborate conceptual. Progresele disciplinei îmi par a veni dintr-o atentie mult mai mare acordată formulării si reformulării problemelor, si dintr-o separatie mai clară între partea documentară si partea interpretativă”. Se vede că „documentul” deranjează. El poate fi urnit din loc, trecut pe plan secund, prin ideologizare si prin „ruptură”. Iată cum ajungem la Yalta – Malta si la revolutiile „de catifea”.
Institutul de Istorie si Civilizatie europeană este, într-adevăr, un „atelier”, dar el si-a impus ca scop si ratiune de a fi să restaureze evenimentul de referintă în litera si în datele lui originare, asa cum arheologul reface piesa ceramică în laborator, dîndu-i înfătisarea (pe cît posibil) autentică, de la începuturi. În nici o instantă nu se poate discuta cu folos decît cu „cărtile pe masă”. Dar, înainte de toate, ele trebuie să existe întregi, nedeformate, nevirusate. Pacea de la San Stefano este pomenită în manualele de istorie, însă într-o manieră care-l nelinisteste pe cititor. Dacă ar fi un caz singular, situatia ar trece oarecum neobservată. Cum s-a văzut de la Yalta pîn’ la Malta, lucrurile nu se opresc aici, fapt ce-l nelinisteste si mai tare pe cititor. În asemenea conditii, cartea adevărată este mai necesară si mai hrănitoare decît „pîinea noastră cea de toate zilele”.
Noutatea si curajul definesc sigur si clar comportamentul intelectual al istoricului în această bătălie a cărtii, necurmată, deceniu după deceniu. În anii formatiei stiintifice o temă ca România si trusturile petroliere internationale pînă la 1929 ilustra tendinta generală de a situa istoriografia în spatiul modern al interdisciplinaritătii, altele reuseau, în aceeasi măsură, să atragă grupuri tot mai largi de cititori: Ultimatum-ul Molotov si destinul Basarabiei, Corpul generalilor români în zodia holocaustului rosu, Războiul marilor spioni, etc. Dacă volumele de documente, studii, comentarii, editii readuc în actualitate probleme devenite permanente ale istoriei românilor: Istorie interzisă, Titulescu si strategia păcii, Problema ucrainiană în lumina istoriei (editie Ion I. Nistor), Nicolae Iorga. Omul si opera (trei volume), Eminescu. Sens, timp si devenire istorică; cu sigurantă, aparitii editoriale mai noi precum Jurnalul Maresalului Ion Antonescu (în colaborare cu Stela Cheptea si Marusea Cristea), Antonescu. Hitler. Stalin (trei volume), depun mărturie în legătură cu dubla calitate a cărtii de istorie: documentară si juridică.

Petru URSACHE – „Galaxia Grama” (II)

Fiecare cultură are într-un ceas al ei un om deplin, un
arhetip : Homer – Dante – Shakespeare – poate Cervantes
– Goethe . La noi, Eminescu.
(Constantin Noica, Jurnal de idei. Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 234)
Am spune, astăzi, elemente de „continut” si de „formă”, simple, modeste. Pe acestea le avea în vedere si criticul de la Junimea, cu adaosul că dezvăluia orizontul imaginar si sensibil al poetului, dovedind înzestrare personală înainte de toate. Mai citim: „Apogeul productiei sale poetice îl atinge Eminescu între 1881-1883. Este epoca Satirelor, a Luceafărului si multimii de poezii mici în care se arată în deplinătatea lor toate calitătile lui” (Idem, p. 209). Iată că generatia lui Gh. Adamescu, de după 1900, aprecia si Scrisorile („politice”), privite cu rezervă de Titu Maiorescu, cu dispret de Gh. Panu. Ulterior, G. Ibrăileanu avea să arate preferintă pentru Luceafărul, Ion Barbu pentru Odă (în metru antic), Tudor Vianu pentru armonie si muzicalitate, Nichita Stănescu pentru „multimea de poezii mici”, adică lirice si „sentimentale”. Se dovedeste că spatiul liric eminescian căpăta dimensiune pe măsura trecerii timpului, acomodîndu-se cu însăsi fiinta limbii si a spiritualitătii românesti în curs de maturizare. Pentru moment, conta părerea mintilor luminate de idei generoase, libere, a constiintelor responsabile.
S-a mentinut pe parcurs si cîte un urmas de-al lui Grama, poate ca să nu se piardă sămînta ori să se arate calea neproductivă. Dar, după instalarea bolseo-comunismului la conducerea tării si a culturii române, figura lui Grama s-a multiplicat într-un chip îngrijorător. S-a vorbit chiar de o „constelatie Grama”, imagine urîcioasă pe care o invocă si Adrian Dinu Rachieru în cartea pe care o avem aici în vedere: Despărtirea de Eminescu? (Editura „Tibiscus”, Uzdin-Serbia, 2012). Urmasii lui Grama s-au înmultit în mod considerabil, antrenîndu-se în jocuri ciudate: care trîntind o piatră tombală, care aruncînd fiinta poetului nedorit în debara si în nefiintă, care mînjindu-l cu epitete noroioase, care trăgîndu-l de plete, care vătîndu-i o plsnită pe rever. Altii, îl judecă de la tribună, scotocindu-l pe poet si pe „gazetăras” printre file să-i găsească „pete mici si mari scandaluri”. Făptasii se află cocotati în functii înalte, ca factori de decizie si modelatori de opinie, sau pot fi dibuiti ca lucrători de serviciu pe la catedre universitare, prin pagini de reviste, prin redactii de edituri, mai mult sau mai putin tăinuite.
Dar poate nu micimea sufletească i-a atras pe toti în curentul defăimărilor. E adevărat că „moda” (nu modelul) si-a spus cuvîntul, prilej nimerit pentru cei predispusi să-si mascheze pornirile carierist-oportuniste; dar si iluzia, pentru altii, că adevărul poate fi mutat din loc dacă se modifică, după o stiintă secretă, datele destinate să-l re-configureze. Concepte operative precum text, context, intertext, discurs, referential, etc. provoacă multe victimizări dacă nu se procedează cu atentie. Uneori, adevărul se afirmă (fie în jocuri stilistice, fie în logica paradoxului), prin „contrariul” său greu identificabil; iesind în evidentă numai aspectul dilematic, dar si dramatismul aventurii cunoasterii. Pretinzi că judeci un fenomen în contextul lui firesc, luînd măsurile necesare unei asemenea obiectivări, dar nu sesizezi clipa, coplesit de datele problemei cînd, fără să vrei, tădezi contextul. Mai e si graba generalizării. Sunt cazuri accidentale, posibile oricînd si oriunde pe terenul literelor, însă rezolvabile în măsura în care depind de ele însele.
Din păcate, s-au produs si cîteva derapaje sub comandă ideologică si pe termen lung, cu intentii vădit antiestetice, unele aduse pe aripile vîntului de Răsărit, altele odată cu semnele amatorilor de „schimbare” din balcon revolutionar. Două mi se par mai deocheate. Este vorba de cunoscutul curent proletcult, imediat postbelic, reprezentat de momentul Ion Vitner – Sorin Toma, cei care au dat publicitătii manifestele demolatoare Critica criticii si Poezia putrefactieisau putrefactia poeziei. Erau ani de atacuri violente împotriva scriitorilor vii ori morti, trecuti pe listă neagră la comandă politică. Se dorea răsturnarea valorilor si nu exista posibilitate de replică. I. Vitner nu făcea vreo deosebire între Eminescu si poetul cizmar Neculută, cum se constată din scrierea citată, ca si din micromonografia sa despre Eminescu, destinată să fie avertisment si linie de urmat. Brosura Critica criticii a fost scrisă pentru a fi îndepărtat Titu Maiorescu din manuale si înlocuit cu Dobrogeanu-Gherea, ca reprezentant al traditiei clasice. Dorea si eliminarea lui Călinescu, judecîndu-l de pe pozitie bolseo-comunistă si stalinistă: „Dacă G. Călinescu ar fi citit Despre materialismul dialectic si istoric de I. V. Stalin, ar fi cuprins cu claritate întelesul larg al desfăsurării vietii sociale si al ideilor omului, si întelesul mai adînc al sensului istoriei. Ar fi aflat că la baza desfăsurării istoriei societătii se află modul de productie al societătii si că acest mod de productie înglobează într-un tot unitar fortele de productie ale societătii…” (Ion Vitner, Critica criticii. Bucuresti, „Colectia Contemporanul”, s. a., p. 110). Fusese făcută praf Istoria literaturii române, de la aparitia căreia nu trecuseră nici zece ani. În anii studentiei mele (1952-1956), Critica criticii si Eminescu (Editura de Stat pentru Literatură si Artă, Bucuresti, 1955, 148 p. Tiraj: 10.100 exemplare) erau cărti considerate de căpătîi. Prima ne indica directia de orientare critică, pentru „a cuprinde „cu claritate întelesul larg al desfăsurării vietii sociale”, a doua reprezenta un „model” de receptare a unei opere ori a unui scriitor în totalitate. Sablonul se aplica invariabil, de la Dosoftei la Beniuc, schimbînd datele problemei, tăind-adăugînd după indicatii. Asa se face că, în monografia citată, Împărat si proletar figura drept poezie de luptă socială, împotriva intentiilor autorului si a manualelor-istoriilor interbelice, iar poema Luceafărul fusese aruncată, nu în debara, ci pitită printre poeziile minore, de „inspiratie folclorică”. Dintr-o notită tipografică de pe foaia de titlu cititorul află: „Studiul de fată este un capitol din Istoria literaturii române pentru clasa IX, întocmit potrivit necesitătilor didactice si planului de învătămînt al Ministerului Învătămîntului Public. Cu Iosif Chisinevschi în frunte. Totodată, cărtile „divinului critic” despre Eminescu fuseseră trecute la index. Incredibil este faptul că, după cîteva decenii echivalînd ca scurgere de timp cu „captivitatea babiloniană”, un urmas (Pavel Gh. Robu), doritor „sincer” de schimbare, găsea cu cale să-i reproseze lui Eminescu faptul că a scris Împărat si proletar. Mai putem vorbi de împrejurări, de context, de logica argumentării?
Al doilea derapaj peste asteptări s-a produs în plină democratie („libertate”) postdecembristă si cu zîmbitoare fată umană, la un semn dat de revista „Dilema”… „a lui Plesu”. Este vorba de numărul din 27 februarie-5 martie 1998, care a făcut mare vîlvă, după asteptările comanditarilor. Problema a fost pregătită de un număr anterior (din 4 februarie, acelasi an), pe tema manualelor scolare. Se pleda pentru alt fel de manuale (nu era rău); pentru asa-zisele „manuale alternative” (si iată că era rău, cum s-a prea dovedit). Tonul l-a dat eternul Paul Cornea, semnalînd „un deficit capital al învătămîntului nostru preuniversitar (…) bazat pe autoritate (magister dixit!) si dogmatism”. Vai, vai, vai! Ajunsese unul dintre proletcultistii cei mai duri să expună programe de refacere, după ce ani în sir se întrecuse în a demola fără crutare; asemenea lui Vladimir Tismăneanu, comunist pînă în măduva oaselor si din tată în fiu, pornit fără jenă si în fata lumii să facă „procesul comunismului”. Adrian Dinu Rachieru notează cu discretă ironie: „reconvertitul Paul Cornea”. O fi încercat si reconvertirea. Dar cine citeste masiva Interpretare si rationalitate, apărută în 2006 la Polirom, îsi poate da seama de imposibilitatea revenirii la realitate a harnicului proletcultist: o făcătură de carte, amestecată, sucită si răsucită, cu pretentie de eruditie si de modernitate. Titlul lui Paul Cornea din „Dilema” (1998, februarie, p. 4) este Cheia schimbării. Ce mai vreti? Mai semnează cu acel prilej, aliniat: Mircea Anghelescu, Liviu Papadima, Ion Bogdan Lefter, Ioana Bot s. a.
În numărul următor al „Dilemei”, destinat judecării lui Eminescu, tonul l-a dat Nicolae Manolescu: „În fond, problema actualitătii lui Eminescu mi se pare compromisă moral de faptul că noi am crezut că-l putem considera mereu, la fel, ca si cum anii n-au trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact, de faptul că nu ne-am despărtit niciodată de el. Aici e falsul: despărtirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranta că facem din el contemporanul nostru. Dar cine a îndrăznit să propună acest gest? Toti nationalistii l-ar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asumîndu-mi acest risc, afirm răspicat: trebuie să avem, mai întîi, curajul de a ne despărti de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan” („Dilema”, 27 febr.-5 mart, 1998, p. 6). Asadar, N. Manolescu detine cheia, din momentul în care a descoperit „falsul”; te desparti de Eminescu pentru a ti-l face contemporan. Joacă de cuvinte. Ce dacă anii trec peste noi? Ne ducem, cum e firesc. Altul este regimul operei de valoare. S-au asociat, în serie si cu dăruire, Ion Bogdan Lefter, Serban Foartă, Răzvan Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Bobe s. a., în registre variabile si regretabile în mare parte. „Nu am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu”, declară unul dintre ei. Nu se întelege de ce tine, totusi, să participe la discutie! „Se cuvine să ne lepădăm de numele noastre mari, ne îndeamnă „reconvertitul” Paul Cornea, pentru că «există mituri pe care e bine să le deconstruim si să le dezavuăm»”. (Paul Cornea, lucr. cit., p. 28). De aici s-or fi inspirat inventivii semnatari din „Dilema”. Si nu este vorba doar de „despărtire” pe termen scurt (fapt ce duce la ruptură în planul culturii, cum stie oricine), nici de „negociere” (mai dă tu, mai las eu), ci de lepădare de „numele noaste mari” ca să rămînem mici, fără identitate, existînd pe „orizontală”, nu pe „verticală” si cu demnitate.
Să retinem o părere autorizată cu privire la fenomene mai noi, legate de momentul „Dilema”: „Ceea ce nu a reusit stalinismul este aproape pe cale s-o facă comunismul de tip american care a năvălit brutal în lumea creatiei culturale. Uniunea Scriitorilor este ca o schelă fragilă, ridicată în fata unei ruine; trăind dintr-o chirie a unui cazino, ea mai flutură în fata ochilor nedumeriti zeci si zeci de poeti, prozatori, dramaturgi, critici si istorici literari, traducători si îngrijitori de editii, o altă falsă idee, o altă falsă sperantă, că statul român, guvernele acestei tări care s-au perindat din Decembrie ’89 nu vor arunca peste bord, odată cu creatia si exegeza literară sau istorică si constiinta natională” (Nicolae Breban, Scriitorul român de azi. În „Contemporanul”, nr. 2, Februarie, 2013, p. 3). Uite că s-a ajuns exact la acest dezastru pregătit, peste asteptările scriitorilor si ale tuturor intelectualilor de bună credintă. Un ministru al Culturii putea să hotărască înstrăinarea editurilor importante ca Minerva, Univers si Meridiane, dîndu-le pe mîna unor „cîini mărunt afaceristi”; altul, să desfiinteze reteaua de librării; un sef de revistă, să minimalizeze temele majore ale scrisului, astfel că urmasii lui Grama găseau teren favorabil să se arate la vedere. Formula „galaxia Grama” a fost lansată încă din primul deceniu postdecembrist de Theodor Codreanu, în volumul Dubla sacrificare a lui Eminescu. În 1999 cartea ajunsese la a treia editie (Editura Civitas, Chisinău). Autorul a avut si are în vedere acelasi traseu pe care l-am schitat mai sus. Ardeleanul Grama, initiatorul atacurilor antieminesciene, ar fi dorit ca regătenii să fi scris poezii în ton cu Desteaptă-te române, cum se practica peste munti, sub stăpînire exterminatorie austro-ungară, nu texte „plictisitoare” ca Luceafărul,Melancolie ori Somnoroase păsărele. Dar „sacrificarea” propriu-zisă a prins contur în primul deceniu proletcultist prin Ion Vitner- Sorin Toma si a cunoscut accente deosebit de acute (continuă Theodor Codreanu) prin protestele năbădăioase ale lui Moses Rosen si prin funerarul număr 265 al „Dilemei”. Pînă atunci se aruncase cu piatra. De data asta detractorii si-au unit fortele cu îndîrjire, reusind să prăvale „piatra tombală”, dat fiind că printre ei se aflau si gălăgiosi ca Mircea Cărtăreacu si Bobe.
De neasteptat: singurul care adoptă o pozitie „realistă” si „credibilă” este Z. Ornea, cu un discurs coerent, logic, neînregimentat. Textul putea fi semnat si de G. Călinescu (din vremurile lui bune), si de Tudor Vianu, si de Perpessicius, si de orice cărturar român de bună credintă. Z. Ornea l-a intitulat Poetul national: „Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al românilor, desi, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine) să pornim o actiune concentrată a-l instala, pe acest soclu, pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – si i-am spus-o – fie si pentru faptul că, desi admirator al liricii blagiene, socoteam si socot că poetul cel mai important al românilor din acest veac este Tudor Arghezi. Dar, cu sigurantă, deasupra tuturor stă lirica eminesciană. Sigur, se pot evidentia deosebiri (de valoare) între lirica de dragoste, filozofică sau cea retorică din Scrisori sau Doina. Dar e incontestabil faptul că nostalgia sufletului românesc se regăseste exprimată probabil cel mai bine în această lirică a lui Eminescu. De aici încolo încep exageratiunile” (Z. Ornea, Poetul national. „Dilema”, 27 febr.-5 mart, 1998, p. 10).
Ce să credem? Fără a tine cont de precedentele culpabile i s-ar putea da dreptate fostului colaborator la „Lupta de clasă” si la „Era socialistă”. Numai că, îndelungă vreme, înainte ca si după 1989, aflat totdeauna în posturi de comandă, s-a arătat dusman vajnic al publicisticii eminesciene. Theodor Codreanu îl asează în parteneriat cu Moses Rosen si cu V. Nemoianu, care s-au luar la întrecere, cum arată documentele, cu celebra tripletă proletcultistă Vitner-Selmaru-Moraru. „Z. Ornea a devenit cel mai constant resurectionar al «galaxiei Grama», parcă spre a-si spăla păcatele fată de comilitoni. După 1989, ori de cîte ori a găsit prilejul, l-a tinut pe Eminescu, gazetarul, la stîlpul infamiei. A protestat, ca să reamintesc un exemplu, în 1994, la reeditarea cărtii lui D. Murărasu despre Nationalismul lui Eminescu. În articolul despre Poetul national din „Dilema”, Z. Ornea săvîrseste un veritabil slalom urias printre critici si istorici literari, cu fandări si răsuciri sofisticate, spre a demonstra teza proletcultistă că Eminescu a fost irecuperabil «xenofob», «paseist», «retrograd», tinta finală fiind spulberarea pozitiei de «poet national» (Theodor Codreanu, lucr cit., p. 201). Iată adevărul. Z. Ornea îi acuză, în fond, pe nationalistii autentici, de la Eminescu la Iorga, de la C. Rădulescu-Motru la Mircea Eliade, în toate chipurile, cînd în manieră mascată, cînd deschisă, fără crutare.

P. S. Recunosc: am dat multe exemple culese din manuale, istorii literare, din scrieri aflate în arsenalul „constelatiei Grama”; poate deranjante pentru unii amatori de rescrieri si de discursuri pur acuzatoare. Dar cititorul are nevoie de date concrete, de adevărul gol-golut. Stie la ce-i foloseste.

La începutul anului 1940 regele Carol al II-lea le promitea basarabenilor că nu îi va abandona în faţa sovieticilor (detalii aici). Însă regimul de corupţie care domnea în România a lăsat armata fără armament, iar sistemele de alianţe care garantau graniţele României dispăruseră de mult. Pe 28 iunie 1940 România a cedat Basarabia fără luptă. În rândurile de mai jos puteţi citi un raport al Serviciului Secret de Informaţii care sintetiza dezastrul retragerii armatei şi autorităţilor române din Basarabia. Până la urmă a fost un rezultat de neevitat al corupţiei.

Prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 şi acceptat de guvernul român la 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord urma să se facă cu respectarea următoarelor clauze:

1.În termen de patru zile, cu începere dela 28 iunie 1940, orele 14, teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele şi autorităţile române.

2. Pe de altă parte, în mod succesiv, acelaşi teritoriu va fi luat în stăpânire de forţele Armatei Roşii.

3. La 28 iunie 1940, forţele Armatei Roşii vor ocupa punctele Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă.

4. Autorităţile vor trebui să predea în perfectă stare şi în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel, întreprinderile industriale, etc..

5. Se va constitui o comisie mixtă plenipotenţiară, care va reglementa formalităţile predării.

Evacuarea a început în ziua de 28 iunie 1940, orele 14.

Trupele şi autorităţile române au căutat să respecte întocmai aceste clauze, luând toate măsurile în consecinţă; cunoscându-se însă că evacuarea în acest termen nu se va putea realiza complect, s-a cerut o prelungire de două zile, cu respectarea clauzelor iniţiale, ceea ce a şi fost acceptat de guvernul sovietic.

Guvernul sovietic nu a respectat clauzele ultimatumului, considerându-le ca pe nişte noţiuni sterile pentru opinia publică internaţională, deoarece cuvântul de ordine dat şi executat de armata şi autorităţile sovietice a fost:

a) Ocuparea armată dintr-odată a întregului teritoriu basarabean şi bucovinean în cel mai scurt timp şi cu toate mijloacele avute la dispoziţie. În acest scop, unităţile sovietice s-au infiltrat mult în spatele trupelor române, care se retrăgeu conform planului prestabilit, ocupând diferite localităţi şi noduri importante şi vitale de comunicaţie, fie prin înaintarea rapidă a unităţilor motomecanizate, fie prin debarcarea de paraşutişti, fapt ce a împiedicat şi desorganizat măsurile luate de autorităţile române pentru evacuare, blocând reţeaua de comunicaţie şi ocupând punctele principale locale de legături şi transmisiuni, făcând astfel imposibilă efectuarea evacuării diferitelor depozite de armament şi materiale ale Armatei. În acelaş timp, aviaţia sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică.

b) Instigarea şi înarmarea elementelor ostile şi tulburente locale prin agenţi comunişti infiltraţi pe tot teritoriul cedat odată cu înaintarea unităţilor motomecanizate şi debarcarea paraşutiştilor. aceştia au format bande de terorişti, dedându-se la acte de sabotare şi teroare, împiedicând evacuările, executând aresări şi sechestrând şefi de autorităţi, insultând şi molestând ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, degradând reţeaua de comunicaţii şi transmisiuni şi dezarmând autorităţile române locale pentru menţinerea ordinei. Toate aceste acte erau executate cu sprijinul şi încurajarea trupelor sovietice infiltrate.

c) Dezarmarea unităţilor române izolate de către trupele sovietice regulate

Dat fiind că, unităţile motomecanizate şi paraşutiştii sovietici s-au infiltrat în spatele trupelor române şi au ocupat diferite localităţi şi noduri vitale de comunicaţie, blocând gările şi oprind plecarea trenurilor, transporturile nu au putut fi dirijate la timp conform planurilor de evacuare.

Profitând de această situaţie critică, trupele sovietice motomecanizate sub comandă au înconjurat formaţiunile mici române şi sub ameninţarea mitralierelor de pe tancuri şi autoblindate, le-au dezarmat, le-au luat mijloacele de transport, au arestat şi degradat ofiţerii şi subofiţerii, punându-le astfel în imposibilitate de a-şi continua evacuarea.

În continuarea operei de terorizare a acestor unităţi, trupele sovitice au obligat, sub ameninţare, pe ofiţerii şi soldaţii români să strângă armamentul, rezultat din dezarmare şi să-l depoziteze în locurile fixate de ei.

După aceasta, trupa a fost lăsată voia întâmplării, soldaţii basarabeni fiind obligaţi să plece în localităţile de origină cu rechiziţiile (animale, cai şi căruţe), soldaţii din Vechiul Regat lăsaţi fără comandanţi, hrană şi mijloace de transport, iar ofiţerii expuşi – mai întâi – batjocoririi publice, apoi încarceraţi.

d) Desfăşurarea unei intense propagande de denigrare a Armatei şi Autorităţilor române de falsificare a situaţiei politice din România şi de proslăvire a regimului comunist Uniunea Sovietică.

Pentru aceasta, agenţii comunişti, plasaţi dinainte în Basarabia şi Bucovina de Nord, precum şi cei veniţi odată cu primele trupe de infiltraţie, au făcut aprecierei jignitoare şi de ponegrire a Armatei Române şi a Comandamentului său, au criticat vehement şi cu ostilitate activitatea desfăşurată de autorităţile române, căutând să dovedească incapacitatea şi lipsa de gospodărire a conducătorilor şi starea de mizerie a populaţiei în comparaţie cu situaţia din U.R.S.S..

Totodată, agenţii sovietici au afirmat că în România este o mare sărăcie, că a isbucnit revoluţia, că Ungaria şi Bulgaria au declarat război României, ocupând Transilvania şi Dobrogea, şi că trupele germane au ocupat Bucureştii pentru a restabili ordinea.

În acelaşi timp, agenţii au căutat să descrie regimul de libertate şi prosperitate din Uniunea Sovietică, promiţând Basarabenilor şi Bucovinenilor acelaş regim şi bună stare. Toate acestea au avut de scop, pe de o parte să inducă în eroare populaţia, înşelându-i buna credinţa, ascunzând contrasturile dintre viaţa din teritoriile cedate şi cea din U.R.S.S., şi pe de altă parte să provoace un spirit de ostilitate faţă de România. Scopul principal – însă – era să determine pe cei cari voiau să se repatrieze de a renunţa la această idee.

În general, arestările ofiţerilor români s-au făcut numai pentru şicanarea, molestarea şi batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate. Acest lucru se constată din declaraţiile ofiţerilor repatriaţi, în care sunt expuse – în general – următoarele motive invocate de organele sovietice cu ocazia arestării lor:

a) Primul motiv şi cel mai grav pentru organele sovietice, invocat împotriva celor arestaţi, este faptul că erau ofiţeri români şi educaţi deci – împotriva U.R.S.S. şi regimului de acolo.

b) Al doilea motiv, tot atât de grav, este faptul că au făcut educaţia soldaţilor de sub comandă în spirit anti-comunist şi anti-sovietic.

c) Al treilea motiv este faptul că ofiţerii români au tolerat maltraterea soldaţilor basarabeni de sub comandă.

d) Al patrulea motiv este că au executat ordinele guvernului român de a face lucrări şi de a se pregăti pentru un eventual războiu împotriva U.R.S.S..

e) Al cincilea motiv, este faptul că ofiţerii români au făcut propagandă anti-sovietică printre soldaţi şi populaţia civilă.

f) Al şaselea motiv constă în faptul că ofiţerii români au făcut şi ordonat rechiziţii dela populaţia basarabeană şi bucovineană.

g)În şfârşit, al şaptelea motiv este bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României.

Interogatoriile şi cercetările ofiţerilor se făceau sub continui ameninţări (împuşcare, deportare în Siberia), insulte, ofense şi înjurături. Unii ofiţeri în stare de arest au fost chiar şi loviţi. În general, toţi ofiţerii erau forţaţi – sub ameninţări – să semneze declaraţii, al căror conţinut – ticluit de organele anchetatoare – nu era cunoscut, deoarece declaraţiile erau redactate în limba rusă şi nu aveau interpret oficial recunoscut de ambele părţi.

Deasemenea, erau obligaţi – sub ameninţări şi insulte – să recunoască depoziţiile false făcute de indivizi puşi de către organele anchetatoare. Ofiţerilor li se propuneau – sub ameninţări – presiuni şi maltratări morale – să dea informaţiuni asupra organizării şi dotării Comandamentului Armatei române. Au fost obligaţi să declare domiciliile lor şi rudelor din România.

Totodată, majoritatea ofiţerilor au fost obligaţi să dea declaraţie – pe cuvânt de onoare – că vor servi Statul Sovietic, dând informaţiuni asupra intenţiunilor probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S. şi că nu vor spune nimănui tratamentulo la care au fost supuşi în timpul arestării şi anchetării. Deasemenea, unor ofiţeri români li s-a propus să rămână în serviciul Armatei sovietice cu aceleaăi grade, sau altele mai superioare.

Toţi ofiţerii au fost încarceraţi la un loc cu criminalii şi infractorii de rând, fiind puşi să spele podelele, să care hârdaiele cu materii fecale şi să cureţe closetele cu mâinile. Erau cazaţi câte 16-18 persoane în celule de 4,50 x 1,80 x 4 metri care în mod normal nu puteau adăposti decât trei delicvenţi. Dormeau pe pardoseală de ciment, fără nici un fel de cazarmament, din care cauză ofiţerii erau nevoiţi să îşi aştearnă hainele pe jos.

Hrana era mai mult decât insuportabilă, şi preparată în condiţiuni infecte, constând în general dintr-o apă fiartă, murdară, în cele mai multe cazuri fără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 grame pâine neagră şi rău preparată pe zi, supe de arpacaş sau hrişcă, fără grăsimi, şi uneori ciorbă de varză şi sfeclă furajeră, sau supă de macaroane. Seara, hrana consta din acelaş ceai sau apa dela macaroane.

Masa se servea la ore nepotrivite, uneori ceaiul la ora 12, prânzul pe la ora 16 sau 18, iar masa de seară pe la ora 23-24, sau la mic interval după masa de prânz. Vesela consta exclusiv dintr-o strachină de lut şi o lingură de lemn, în care se servea atât masa cât şi ceaiul şi apa.

Ofiţerii nu erau scoşi din celule decât pentru cercetări – numai noaptea – şi la closet de două ori pe zi – la ora 4 şi 18, restul timpului fiind petrecut în aceste celule suprapopulate, cu miros pestilenţial, pline de ploşniţe şi paraziţi şi într-o temperatură aproape insuportabilă, unde mai erau nevoiţi să-şi facă nevoile şi în hârdău.

Ofiţerilor nu li s-a permis să aibă sau să-şi procure rufărie, săpun şi cele mai elementare lucruri şi materiale pentru higiena corporală. Baia se făcea odată la 20 de zile, într-un timp foarte limitat, cu care ocazie îşi spălau şi cămaşa de pe ei. Deasemenea nu li se permitea să aibă obiecte de bărbierit, fiind tunşi şi bărbieriţi cu maşina de tuns.

Din cauza promiscuităţii, în care se aflau, la un loc cu indivizi de pe cea din urmă treaptă a societăţii, şi din cauza lipsei de îngrijire higienică, toţi s-au umplut de paraziţi, unii îmbolnăvindu-se fie că dormeau pe jos, fie din cauza hranei şi necurăţeniei. Asistenţa medicală era inexistentă, lipsind atât medici cât şi medicamente strict necesare. Vizita medicală era făcută – odată la 3-4 zile – de câte două surori de caritate, absolut nepregătite, iar medicamentele administrate constând din sare amară, chinină şi tinctură de iod. Cercetările aveau loc numai noaptea, la diferite ore, cu scopul de a deranja pe cei din celulă, adăugându-se un supliciu în plus la cele existente.

Paznicii închisorii şi sentinelele aveau o comportare faţă de ofiţeri mai jignitoare decât faţă de criminalii şi infractorii de rând, înjurându-i, molestându-i, îmbrâncindu-i, ofensându-i şi forţându-i să spele podelele, să cureţe closetele cu mâinile şi să care hârdaiele cu murdării. Cererile ofiţerilor în legătură cu procurarea de obiecte de higienă, rufărie şi alimente erau nesocotite şi luate în derâdere. În timpul arestării, ofiţerilor şi subofiţerilor li s-au luat toate obiectele de preţ şi bagajele, fără a li se da vreo dovadă. Multe din aceste lucruri au fost restituite la repatriere, însă toate erau devalizate de către soldaţii sovietici. Ofiţerii – la eliberare – au fost însă obligaţi să semneze declaraţii că au primt toate lucrurile. Ofiţerii combatanţi, basarabeni şi bucovineni, au fost opriţi – fără excepţie – în închisori şi trimişi în judecată.

Prin toate cele arătate mai sus, se urmărea demoralizarea şi maltratarea morală a ofiţerilor pentru a-i forţa să recunoscă învinuirile făcute de anchetatori, de a da informaţiunile cerute şi de a primi propunerile de a face servicii Statului sovietic.

Faţă de populaţia civilă, atitudinea autorităţilor sovietice, în special N.K.V.D., era mai mult decât intolerantă.

Foştii funcţionari erau arestaţi şi supuşi aceluiaşi tratament ca şi ofiţerii. Averile lor au fost confiscate şi lăsaţi pe drumuri fără nici un mijloc de traiu.

Intelectualii români erau deasemenea arestaţi şi duşi în interiorul U.R.S.S., mulţi fiind executaţi sub învinuirea şi bănuiala de a fi fost ostili regimului sovietic. Toate acestea de mai sus, numai în urma denunţurilor făcute şi a informaţiunilor culese anterior de către agenţii sovietici trecuţi clandestin pe teritoriu român.

Ţăranii au fost obligaţi să predea totul organelor sovietice şi în caz de refuz, s-a răspuns cu arestarea, executarea sau deportarea în interiorul U.R.S.S..

Persoanele care doreau să se repatrieze au fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee, bunurile lor mobile şi imobile confiscate şi obligaţi să semneze declaraţii că după sosirea în România vor activa în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostateci. Mutora li se propunea să rămână pe loc, promiţându-li-se funcţii înalte în administraţia sovietică.

Foştii parlamentari români – în special cei care făcuseră parte din Sfatul Ţării şi Frontul Renaşterii Naţionale – au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de trădare şi pactizare cu autorităţile române. Deasemenea foştii ofiţeri şi subofiţeri din armata albă au fost până la unul executaţi fără nici un fel de judecată.

Mulţi foşti funcţionari români, cari nu au fost arestaţi în primele zile după desăvârşirea ocupaţiei, au fost obligaţi să contuinue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de sabotaj.

Bisericile au fost închise, preoţii batjocoriţi, unii arestaţi şi obligaţi să presteze alte servicii decât cel religios. Numai datorită intervenţiei populaţiei, bisericile au fost redeschise, însă cei cari le frecventau erau suspectaţi. Unele biserici au fost – însă – transformate în cantine sau sedii de Înalte Comandamente Militare.

La repatriere, autorităţile sovietice au oprit atât ofiţerilor cât şi populaţiei civile banii şi obiectele de preţ, lăsându-li-se numai câte 1.000-2.000 lei, pentru restul dându-li-se câte o dovadă, în care se arăta că sumele oprite constituiau o contrabandă de valută.

Comiţând aceste acte reprobabile, autorităţile sovietice urmăreau trei scopuri bine distincte:

a)În primul rând se căuta determinarea populaţiei civile de a renunţa la ideea de repatriere, pentrucă acest lucru ar fi aruncat o lumină urâtă asupra regimului sovietic.

b)În al doilea rând, prin teroarea deslănţuită de organele Gugobez, se urmărea ca cei repatriaţi să acţioneze în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, acesta interesându-se de situaţia Armatei române şi de planurile probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S..

c)În al treilea rând, autorităţile sovietice căutau să determine populaţia civilă de a se transforma în agenţi de propagandă comunistă în vederea întăririi cât mai urgente a regimului comunist în teritoriile cedate.

Mai acum cîteva decenii, pe vremea defunctului regim politic, într-un context mai complicat, mi s-a întîmplat să vizitez o persoană care locuia undeva prin centrul capitalei, la nu mai ştiu care etaj al unui bloc vechi, de dinainte de război. Gazda, doamna respectivă, de fapt o tovarăşă, m-a întrebat dacă putem conversa în limba rusă şi cum eu m-am derobat de la o atare ipoteză, am vorbit în franceză. Ştia şi limba română, pe care a utilizat-o cînd s-a adresat servitoarei din casă cu apelativul Tovarăşa Maria, dîndu-i indicaţii, într-o română corectă, ce fel de cafea şi cum să ne servească. Era o ilegalistă, în conducerea ţării într-un rang nu doar secund ci chiar terţ sau chiar mai jos, fusese în Spania ca participantă la războiul civil şi mai apoi refugiată în Rusia sovietică, culturii căreia îi păstra o afecţiune maximă. Am dedus aceasta îndeosebi examinînd biblioteca din casă, nu foarte mare dar structurată temeinic, ediţii complete, fiecare titlu în multe volume, ştiinţific alcătuite, cuprinzînd operele celor mai de seamă clasici ai literaturii ruse. Era evident caracterul impecabil din punct de vedere intelectual al persoanei care selectase acei autori şi acele ediţii. Mai presus de toate regula pare că fusese: nici o carte din altă cultură decît din cea rusă şi doar în limba rusă. Făcînd referiri la activitatea ei în conducerea ţării, se mîndri cu faptul că, imediat după ultimul război mondial, ea a condus evacuarea conacelor boiereşti din ţară, preluarea lor şi amenajarea în acele spaţii a unor cămine pentru refugiaţii din Coreea şi din Grecia, îndeosebi a copiilor, pe cînd aceste ţări erau măcinate de războaie civile. M-am întrebat îndată în gînd ale cui fuseseră acele moşii luate în stăpînire, ale Brătienilor, ale familiei poetului Ion Pillat, ale lui C. Noica, ale altora ca aceştia? Şi m-am minunat în sinea mea de faptul că dispusese de acele patrimonii în favoarea unei cauze internaţionale, ea o  persoană complet, dar absolut complet străină de fiinţa patriei! La un anumit timp după aceea, nu mai ştiu exact cînd dar era cu un an, doi înainte de căderea regimului comunist, undeva pe la Casa Scînteii cineva văzînd că mă îndrept spre centrul oraşului m-a rugat să îl iau în automobil şi în drum să fac un mic ocol prin cartierul Primăverii. Avea să ducă acolo şpalturile unei cărţi pe care o publica o personalitate a regimului, ilegalist, profesor universitar, preşedinte al uniunii scriitorilor, ministru cînd al culturii cînd al afacerilor externe, de fapt doar un gazetar comunist, pe scurt: un politruc. Aşteptînd la volanul automobilului meu, studiam stupefiat strada pe care ajunsesem pentru prima şi ultima dată. Mi s-a părut atunci că descifrez titlul acelaşi al ziarului pe care un poştaş conştiincios îl distribuia în cutiile poştale trecînd de la o adresă la alta. În timp ce în ţară se rostogolea grotescă propaganda naţional-comunismului ceauşist, locuitorii acelei străzi citeau imperturbabili Pravda moscovită, organul comunismului sovietic. Mi-am spus: Iată o lume încremenită în timp, izolată ca într-un acvariu, în pură ucronie stalinistă şi am şi botezat în gînd locul respectiv cu numele: bulevardul 1950, pentru că era anul în care credeam că li se opriseră acelora ceasurile. S-a întors apoi pasagerul meu ocazional şi ne-am continuat drumul spre centrul oraşului, părăsind în grabă cartierul privilegiaţilor. Am simţit că era tulburat de vizita pe care o întreprinsese şi mi-a şi explicat de îndată că fusese uimit nu atît de luxul casei, de mobila şi de obiectele de artă care o împodobeau, cît îi rămăsese privirea la o icoană pe sticlă, discordantă flagrant faţă de contextul în care se afla. Sesizîndu-i nedumerirea, amfitrionul simţi nevoia să se disculpe de această stridenţă a locuinţei sale spunînd că icoana rămăsese pe perete de la foştii locatari. Ne-am spus atunci amîndoi că şi acel politruc, atunci cînd ţara pierzînd războiul a fost ocupată, şi el era dintre noii stăpîni care au intrat în casele oamenilor pe uşa din faţă în timp ce adevăraţii proprietari, ieşind pe uşa din spate, cel mai adesea cu cătuşe la mîini, au fost obligaţi să lase totul în urma lor, cearceafuri, perne, plăpumi, tacîmuri, haine, încălţăminte, tablouri şi cărţi, bune pentru uzul noilor locatari.
Sugerez prin aceste două exemple că există în istoria noastră recentă două categorii: cei care aveau de suportat consecinţele ocupaţiei, militare mai întîi şi apoi îndeosebi ideologice, oamenii ţării – pe de o parte, iar pe de altă parte – profitorii noii situaţii de vasalitate a României, străinii. Cînd ne referim la respectivul moment istoric, cel al sfîrşitului ultimului război mondial, spunem de obicei că aceştia din urmă au fost aduşi de tancurile armatei roşii şi că cei mai mulţi dintre ei erau evrei. Aceste afirmaţii sînt, în cel mai bun caz, două exagerări dacă nu chiar două falsificări ale istoriei noastre. E, în fond, un mod de a vorbi în simbol, făcînd astfel o propagandă inversă. Căci termenul de ocupaţie face trimitere la o operaţiune militară, însă aceasta a fost una temporară în timp ce consistentă cu adevărat a fost cea ideologică, extinsă pe durata unor decenii, vie încă şi azi, mult după prăbuşirea regimului politic care a instaurat-o asupra ţării. Pe de altă parte, este adevărat că ocupanţii au fost alogeni, dar nu doar rasial, nu doar sangvinic, sau nu din aceste puncte de vedere erau ei cu adevărat străini. Ci îndeosebi pentru că, din intenţie sau numai din prostie, au umilit poporul acestei ţări, făcînd totul pentru retardarea noastră, pedepsindu-ne, iar acţiunea lor continuă şi azi şi nu sînt şanse să ne eliberăm vreodată de sub această ocupaţie asupra spiritului naţional, a ethosului. Stăm perpetuu, definitiv sub observaţia comisarilor, străini şi veşnic pedepsitori. Spun străini şi nu înţeleg neapărat să mă refer doar la străinii propriu-zişi pentru că şi un român neaoş, fie doar din ignoranţă fie dintr-o distorsiune a caracterului său, poate face mult rău celor de un neam cu el, fiind asimilat perfect alogenilor în fapt. El se înstrăinează de ai lui şi, dacă nu devine cu totul un alogen, accede totuşi fie şi doar la rangul de servitor al acelora.
Această adversitate funciară, dintre autohtoni şi alogeni, ţine de logica perversă a istoriei, a ceea ce produce mecanica socială a discriminării pozitive, existentă în mod natural şi nu doar ca produs al unei corectitudini politice. Infiltraţi sau născuţi şi crescuţi într-un anumit corp etnic, străinii sînt prin chiar aceasta favorizaţi de destin. Fiind altceva decît cei mulţi, ai ţării, ei dezvoltă nu doar nu sentiment de alteritate ci şi unul de superioritate, convingerea că ei nu sînt ca turma ci sînt o elită, nişte aleşi, ai lui Dumnezeu sau doar ai destinului, şi că merită în consecinţă un tratament special. Mai mult chiar, posedînd o conştiinţă a faptului că sînt minoritari, expuşi într-o mare mulţime de altceva, ei dezvoltă capacităţi specifice de apărare şi de atac în spaţiul social în care trăiesc. Vor spune despre ei înşişi că sînt inteligenţi, dar acea inteligenţă este mai degrabă o hiperdezvoltată capacitate de adaptare, doar un rezultat al unei selecţii naturale, aşa cum unui handicapat în lipsa unui organ senzitiv i se dezvoltă altul compensator, precum de exemplu la un orb auzul. Devin astfel elita ţării, revoluţionarii care o vor salva, deţinători unici ai adevărului. Aşa au fost comuniştii, şi nu doar cei care erau evrei sau unguri sau bulgari sau ţigani sau ruteni, ci toţi comuniştii, inclusiv cei din rîndul ţăranilor români, aceştia, pe cît de mult deveneau comunişti, tot pe atît se dovedeau a fi străini de interesele neamului. Şi, dimpotrivă, au fost evrei care s-au ilustrat în stalinismul românesc grobian şi s-au recuperat ulterior, devenind o podoabă, o bogăţie a acestei ţări. În timp ce Păunescu, prin caracterul josnic al culturii sale de nivelul a doar patru clase primare, a făcut neamului său mult rău, fiind ca o placă de beton peste planta firavă a spiritului românesc, au fost alţii, evrei, care s-au dovedit pozitivi pentru noi. Aşa a fost admirabila doamnă Maria Banuş, cu poezii în care nu-şi maschează evreitatea şi cu traduceri din Goethe şi din Rilke prin care consolida europenitatea românilor. Sau acel excepţional Eugen Jebeleanu, cel care alături de Geo Bogza a făcut opoziţie la ceauşism, chiar el, avînd acest alibi că în tinereţe a profetizat asupra destinului viitorului dictator. Poţi fi de alt neam şi cu toate acestea, păstrîndu-ţi specificitatea, să fii integrat, ca o nuanţă în plus, în spaţiul spiritual al ţării în care locuieşti, şi eşti cu adevărat străin dacă te poziţionezi în adversitate cu cei mulţi, pretinzînd nu să te schimbi tu ci să-i obligi pe ei să se schimbe, să se adecveze ei standardelor tale.
Deşi acestora trei şi altora ca ei le-am recunoscut prestanţa de anvergură naţională, nu lîngă ei m-am format, ci prin frecventarea unor personalităţi şi a operelor acestora precum Lucian Blaga, C. Noica, Petre Ţuţea şi Dumitru Stăniloae. Aceştia sînt ai mei, în ei îmi recunosc eu sufletul neamului, datina, ethosul. Văzînd în ei miezul de foc al românismului contemporan, am oroare de străinătatea endogenă, de cea parazitară care înăbuşă mintea celor mulţi.
Aceste idei le-am avut în minte în timp ce străbăteam o carte nu demult apărută: I. Oprişan, Asaltul cetăţii, Dosarul de securitate al lui G. Călinescu, Saeculum I. O., 2014. Ca istoric literar şi ca editor, autorul ei are merite deosebite şi a dovedit de-a lungul anilor un adevărat cult pentru ilustrul său precursor. El a cules din arhive documentele dosarului întocmit de securitate, le tipăreşte aici cu acribie şi le dublează cu comentariile sale. Calitatea sa de istoric literar este aşadar de necontestat, dar lectura lucrării sale mi-a produs nu doar un plictis enorm, ci şi o iritare continuă. O plictiseală pentru că e multă repetitivitate în carte, frazele puţine ale unuia sînt reluate de altul şi de altul, citate apoi de alcătuitorul ediţiei şi tot aşa parcă la nesfîrşit. Iar iritarea mi-a fost provocată îndeosebi de obtuzitatea securiştilor dotaţi cu un intelect minim, bont şi acela, disperaţi să adune dovezi ale unor vinovăţii reale şi mai ales imaginare. Nodul poliţistic al acestei ample urmăriri a lui G. Călinescu porneşte de la delaţiunea cuiva tocmai din Piteşti care, prins cu nişte ilegalităţi cu aur, scapă de pedeapsă relatînd la miliţie că ştie de la nişte interpuşi că renumitul scriitor lucrează la o carte despre Ororile comunismului în România, cu manuscrisul căreia vrea să plece la Paris unde, cu sumele obţinute din publicarea acesteia, ar urma să trăiască acolo împreună cu iubita tînără, care tocmai l-a părăsit. O intrigă ireală şi de prost gust, pentru că G. Călinescu nu este, dar absolut deloc nu este un Soljeniţîn, şi de la el nu a rămas nici cea mai infimă urmă a vreunui măcar proiectat Arhipelag Gulag românesc. Cu atîta îndîrjire caută securiştii respectiva carte de parcă ar fi împinşi la aceasta de subconştientul lor în interiorul căruia posibil să fi existat fermă convingerea că regimul era caracterizat de atît de cumplite orori, încît era de datoria faimosului scriitor să le divulge lumii. Nu cred că vreodată ei s-a resemnat cu ideea că o atare lucrare nu a fost nicicînd scrisă. O dezamăgire şi pentru noi toţi, cei care speram că nouă, ca popor, scriitorul ne va salva onoarea punînd lucrurile la punct în faţa istoriei.
Impresia generală asupra acestor ultimi ani din biografia lui G. Călinescu, anii 50, 60 ai secolului trecut, este aceea a unei farse groteşti, cu unele accente tragice este adevărat, dar în principal e vorba de un joc gratuit şi hidos. Securitatea a fost, pe lîngă calitatea ei de instrument al represiunii, şi o instituţie inutilă care culegea, care extorca informaţii derizorii, nimicuri în absolut pe care le-a arhivat de parcă de ele ar fi depins soarta lumii. Cu adevărat, membrii ei, angajaţii pe care îi avea nu şi-au meritat deloc salariile, de bănuit că au fost dintre cele mai consistente. E în totul o comedie fără sfîrşit în care urmăriţi şi urmăritori se prefac că ar avea nişte convingeri ideologice, cînd în fapt ei doar se joacă de-a oamenii, deşi nu sînt decît nişte marionete într-o piesă pe care nu vreunul dintre ei o regizează. O societate în pură alienare mintală.
De aici, de la această situaţie de inconsistenţă a respectivei lumi, mai decurge un fapt extrem de grav: notele informative, pentru obţinerea cărora se fac atîtea eforturi: informatori legendaţi cu pseudonime, case conspirative, urmăriri ca în filme şi telefoane ascultate, microfoane, înregistrări transcrise, rapoarte şi apoi sinteze structurate ierarhic, pe grade şi funcţii de ofiţeri, o întreagă babilonie, acele note informative sînt absolut inutile, complet nevinovate, pur neant verbal care nu a folosit la nimic. În cei 25 de ani care s-au scurs de la căderea regimului comunist şi de cînd poliţia politică tot este deconspirată, deşi au existat în comunismul românesc nu doar persecuţii ci de-a dreptul crime politice, din cîte ştiu eu nu a ieşit la lumină nici măcar un singur caz de consecinţă juridică a unei atari delaţiuni. În fapt nimeni, dar absolut nimeni nu a avut de suferit de pe urma unei astfel de note informative. Şi cu toate acestea cît tapaj s-a făcut despre informatori. O diversiune sinistră prin care securitatea este confirmată şi opera ei este dusă mai departe, fie şi doar în postumitatea ei politică. În cazul acesta concret, al cărţii la care mă refer, nu cel turnat mi se pare a fi cu adevărat un caz tragic ci mai degrabă turnătoarea cea mai harnică de pe lîngă el, pentru subjugarea căreia securitatea uzează de cele mai abjecte mijloace: o arestează, o dă afară din slujbă, şi-o subordonează în cel mai mizerabil mod. Ce va fi fost în sufletul acelei sărmane fiinţe? Prin cîtă suferinţă morală a trecut ea? Eu, care am trăit comunismul pe toată dimensiunea lui de oroare, eu ştiu că regimul nu a fost ajutat cu absolut nimic de informatori, de delaţiunile unor Paleologu, Doinaş, Caraion, acuzaţii de colaboraţionism, iar aceştia sînt, cel puţin pentru mine, unii dintre cei mai proeminenţi şi mai adevăraţi anticomunişti ai acelui timp, şi în paralel cu aceasta ştiu preabine cine au fost adevăraţii comunişti, vinovaţii de dezastrul ţării. În nici un caz ei!
În ceea ce îl priveşte pe G. Călinescu, caracterizat nu doar o singură dată în carte ca fiind geniu şi nebun, pot spune că noţiunea de geniu este una de sorginte romantică şi ea nu mai este aplicabilă în timpurile recente. Judecată valoarea lui, a operei sale îndeosebi, prin relaţionarea cu contextul în care a trăit, figura sa se înalţă deasupra celor ale contemporanilor săi, dar în anii postbelici el se micşorează ca personalitate, fiind în felul său un nebun care se complace adesea să joace farse oficialităţilor cu care intră în coliziune. Nebunia lui, ca şi aceea a lui Lucian Blaga, era una reală şi poate fi diagnosticată ca fiind o nevroză penitenciară, deşi el nu a fost închis, dar viaţa în România acelor ani era una de închisoare pentru toţi cetăţenii ţării, din multe puncte de vedere. Sub presiunea ocupaţiei ideologice, boala acestora doi, ca şi în grade diferite a multora dintre concetăţenii lor, a fost una a isteriei şi a exaltării maladive, a unei supradimensionări a persecuţiilor pe care le îndurau. Pur-şi-simplu ei nu fac faţă presiunii aberante sub care le este dat să trăiască. Iar ceea ce totuşi mai produc sînt lucrări distorsionate, în care egoul lor bolnav se complace.
După al doilea război mondial, prin naturală epuizare, dar îndeosebi sub presiunea factorilor politici, puterea creatoare a lui G. Călinescu intră într-un tot mai accentuat declin. Ar fi fost mai normal ca el, abstras din zbuciumul istoriei, să îşi continue creaţia intelectuală, pe un drum pe care îl indică trei mici texte din acea perioadă: Domina bona, Poezia “realelor” şi Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Dar nu!, el se pierde din ce în ce mai mult pe căi minime şi oportuniste vrînd imposibilul, adică şi să placă oficialităţilor şi să fie fidel spiritului propriu. Pînă şi scrierea romanelor şi a poeziilor este o cădere în vulgar a intelectualului care fusese pînă atunci. Ce să mai zic de gazetăria sa, faimoasa Cronică a optimistului, a cărei apariţie vinerea în Contemporanul era aşteptată cu sufletul la gură de cititorii săi care sperau să găsească măcar printre rînduri vreun semn de împotrivire la regimul de teroare ideologică. Alţii, în situaţii imposibile, cvasi-similare, au apelat la modalităţi de exprimare literară mai onorabile: Ernst Jünger a ales să scrie jurnal, ducele de Saint-Simon memorii, iar Tacitus anale. E mai multă demnitate în acele specii literare decît în trivialul roman cu cheie! Ce să mai spun de faptul că ceea ce s-a tipărit din această literatură silnică, şi încă în cinstea unui congres al partidului, a fost rezultatul unui troc cu cenzura comunistă! Dar să trecem, aşa erau timpurile.
La un moment dat, în cartea publicată de I. Oprişan este notată mărturia lui G. Călinescu că el ştie de la un înalt funcţionar al partidului că toate dificultăţile de care se loveşte sînt cauzate de ostilitatea unor evrei din conducerea Comitetului Central, adversari şi persecutori tocmai ai lui, cel care la apariţia Istoriei… sale fusese atacat furibund ca filosemit, ca înrobit elementelor evreieşti din cultura română, cărora în lucrarea sa le-ar fi supradimensionat contribuţia. Probabil el se încrede în explicaţia ce i-a fost furnizată de respectivul binevoitor şi pregătindu-şi de reeditare monumentala Istorie… i-a adăugat doar cîteva accente care pot părea antisemite, nişte succinte date biografice ale unor scriitori evrei care sînt astfel deconspiraţi rasial. Aşadar, el acceptă explicaţia dar în fapt se înşală: aceia îi erau ostili nu întrucît erau evrei, ci doar în măsura în care erau străinii care luaseră în stăpînire ţara. Stalin însuşi îi trimisese la noi la sfîrşitul războiului ca, prin ei, să fim luaţi în stăpînire şi diminuaţi, supravegheaţi şi pedepsiţi.
Spuneam ceva mai la începutul textului că pe vremea ceauşismului ultim, undeva în Bucureşti, în cartierul privilegiaţilor stătea în adormire o întreagă lume alogenă şi dependentă de Moscova, cititoare fidelă a ziarului Pravda. Naţionalismul comunist, cu toată demagogia lui patriotardă, ajuns la conducerea ţării nu a distrus acea lume ci doar a împins-o ceva mai în spate, într-o penumbră a istoriei. Îşi recunoştea şi îşi conserva astfel descendenţa genetică, legătura ombilicală. Cînd în decembrie 1989 s-a dat un semnal de la Moscova, staliniştii aceia din cartierul Primăverii au ieşit la lumină şi au acaparat direct ţara, nu doar indirect ca pînă atunci, ci direct ca în vremurile lor cele mai bune, de imediat de după al doilea război mondial. A fost ocazia ca să îşi desăvîrşească opera începută în anii stalinismului. În aceasta constă originalitatea ieşirii ţării noastre din comunism, traseul acestei ieşiri a presupus un recul, un ocol amplu prin trecutul nostru, obligaţia recuperării stalinismului autohton.
Poate pentru că nu m-a interesat, poate pentru că intelectualmente nu eram în posesia unei dotări adecvate, nu am izbutit niciodată să citesc mai mult de o pagină, două din cărţile atît de prolificului Zigu Ornea. Şi nici din acelea ale altului comisar ideologic: Ovid S. Crohmălniceanu. Însă, din puţinul cît l-am citit din scrisul lor, şi tot am reţinut ceva. Într-o evocare a primului dintre aceştia consacrată celui de-al doilea se mărturiseşte că de Anul Nou evocatorul primea de la cel evocat o felicitare ce cuprindea îndemnul: Şi mai ales nu uita: beleşte-i pe fundamentalişti! Iată deci misiunea alogenilor în cultura română, să îi belească pe fundamentalişti, pentru că de drept ei nici nu sînt altceva decît nişte belitori profesionişti. Dar cine sînt atunci fundamentaliştii? Ei nu sînt decît nişte români ireductibili, exclusiv români şi nimic altceva decît eventual nişte români filoromâni. Cînd G. Călinescu l-a elogiat pe N. Iorga asasinat de legionari, aşa s-a definit pe sine, afirmînd că el nu este doar un român, ci un român filoromân. Grea vinovăţie, merita să fie belit!
Faţă de standardele de acum, din democraţia noastră originală, G. Călinescu este vinovat nu doar o dată, ci chiar de mai multe ori. Şi dacă a scăpat în anii sumbri de arestare, astăzi în chiar anii aceştia 2015, astăzi ar avea toate şansele să fie băgat la zdup, cum se spune. Aceasta pentru că urmaşii staliniştilor şi chiar staliniştii cîţi mai sînt au depăşit cu mult romantismul sîngeroşilor ani 1950, s-au perfecţionat şi în mod ştiinţific în baza legii propuse de un politician, găgăuţă şi liberal acesta, renumitul scriitor poate fi condamnat de drept şi de facto. El cade grav sub incidenţa legii recente şi atunci cînd, după consemnările de la securitate, afirmă că mareşalul Ion Antonescu a fost în felul lui un erou, ba chiar mîntuitorul patriei, precum şi de mai multe ori cînd în Bietul Ioanide îndeosebi se ocupă cu descrierea legionarilor, fără a sublinia îndeajuns caracterul lor criminal. Ca să nu mai spun şi că a citit fără a lua atitudine romanul cu legionari al lui Dinu Pillat, ce-i drept acesta un liberal pur-sînge, din imediata stirpe a Brătienilor întemeietori. Nu ca tiripliciul liberal de azi!
Nu ştiu dacă vreunii dintre noi şi cîţi, căzînd sub incidenţa acestei legi, vom intra la închisoare pentru delictul de a gîndi liber. Dar de toate acestea un singur lucru mă consolează, că toţi aceşti alogeni nu sînt în istorie decît un pur neant, că aşadar vor cădea în uitare. Aşa s-a întîmplat cu Felix Aderca, Camil Baltazar, Demostene Botez, cărora G. Călinescu le-a acordat în lucrarea sa monumentală cîte un spaţiu imens, iar acum, în zilele noastre, ei pur şi simplu nu mai există. Aşa tocmai se întîmplă, o similară cădere în uitare, cu Zigu Ornea şi Ovid S. Crohmălniceanu, atît de vii, de agitaţi prin spaţiul public în antumitate şi atît de morţi ca interes pentru ei în postumitate. Şi este de presupus că aceiaşi uitare îi va înghiţi şi pe cei doi ayatolahi veniţi din stalinism, din comunismul românesc timpuriu, şi acum la vîrste matusalemice dominînd, discret dar nu mai puţin autoritar, două domenii vitale: filozofia şi istoria literaturii române. Se întîmplă aşa, ca ei să fie şterşi din cartea vie a spiritului românesc, pentru că ei nu sînt ai noştri. Căci unde sînt azi Mihai Novicov, Nicolae Moraru, I. Vitner, Vicu Mîndra şi atîţia alţii ca ei care dominau cîndva actualitatea românească? Unde le este acestora moştenirea culturală? Ei au fost opozanţii direcţi şi schingiuitorii indirecţi ai importantului critic şi istoric literar. Figuri de-a dreptul misterioase şi exotice despre care nu se mai ştie nimic. Ceea ce s-a publicat pînă acum despre unii dintre ei decepţionează. O carte despre Leonte Răutu este doar o colecţie de insulte.
În schimb, ai noştri sînt tot mai vizibili, cu toate greşelile lor, oricît de mari, G. Călinescu şi Tudor Vianu, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, Mircea Eliade şi C. Noica, Emil Cioran şi Mircea Vulcănescu. Ei, doar ei sînt valorile noastre morale, eroii şi sfinţii nostri. Şi toţi ceilalţi de un neam şi de un suflet cu ei. Să constatăm aceasta nu înseamnă că am comite un act de xenofobie ci doar că am stabilit ecuaţia realităţii care ne include şi pe noi. Iubesc străini dar această iubire oricît de puternică ar fi nu are cum să-i metamorfozeze în indigeni. Rămîn ce-au fost şi sîntem chiar ceea ce sîntem!

Sursa https://taranista.wordpress.com/2016/10/23/22-octombrie-2016-marsul-unirii-lupta-pentru-basarabia-de-la-bucuresti-intre-patriotism-diversiune-si-dezinformare/

Ieri a avut loc la Bucureşti – pentru al cincilea an consecutiv – Marşul Unirii, pe traseul Piaţa Unirii-Piaţa Universităţii-Piaţa Romană-Piaţa Victoriei. Organizatorii au cerut aprobare de la Primăria Municipiului Bucureşti şi pentru întoarcere, până la Piaţa Universităţii, unde urmau să manifesteze în continuare. Aprobare pe care nu au primit-o. Pentru că, aşa cum am scris şi pe Facebook, este în Firea lucrurilor ca PSD-ului să-i fie cam frică de Piaţa Universităţii…

Evident, presa s-a axat pe incidentele violente iscate în urma faptului că manifestanţii au dorit să se întoarcă spre Universitate, dar au fost (brutal) opriţi de jandarmi. Într-un final, unioniştii s-au separat în grupuri mici şi s-au regrupat în Piaţa Universităţii, unde circa 100 dintre ei  şi-au petrecut noaptea.

Pe „Baricada Unirii” de la Universitate unioniştii îi aşteaptă pe politicieni, pe care i-au somat să nu mai ignore mesajul unionist, să-şi asume explicit Reunirea României cu Basarabia într-un program de ţară.

Nici un politician nu s-a sinchisit să treacă pe la Universitate, să-i întrebe pe unionişti de sănătate. În schimb, astăzi, 23 octombrie, s-au mobilizat unioniştii şi au început să-şi trimită reprezentanţi la sediile partidelor, pentru a iniţia un dialog cu acestea. După care, de la ora 16:00 se vor reuni  în Piaţă, unde din nou îi cheamă pe toţi unioniştii din Bucureşti, pentru a-şi face vocea ascultată. Manifestanţii îşi propun să nu plece de la Universitate până când mesajul unionist va fi ascultat de cei care conduc România şi de  toate partidele de pe scena noastră politică.

Iată că am ajuns la „problema corturilor deja pregătite”, dezbătută intens pe reţelele de socializare. Adicătelea, e ceva suspect în faptul că unioniştii aveau corturile la îndemână, pentru a înnopta la Universitate. Şi revin la presă: din câte am cunoştinţă, nici un post TV nu a transmis cuvântările ce s-au ţinut la Hanul lui Manuc, înainte de pornirea în marş. Ei bine, momentul acesta este extrem de important, pentru că la han s-au enunţat clar obiectivele acestui marş, precum şi scopul final al tuturor manifestărilor unioniste.

Să le luăm pe rând:

– S-a enunţat cu subiect şi predicat faptul că participanţii la manifestaţie doresc să se întoarcă în marş de la Piaţa Victoriei la Universitate – fapt pentru care au solicitat aprobarea Primăriei, pentru care încă existau vagi speranţe. Aprobarea, însă, nu a venit. Dar Jandarmeria nu se poate prevala de faptul că nu a avut cunoştinţă de intenţia organizatorilor. Faptul că i-a oprit pe manifestanţi la întoarcere denotă, deci, o pregătire prealabilă în acest sens – adică o rea-voinţă din partea autorităţilor: în ultimii ani, au fost atâtea şi atâtea mitinguri, marşuri, proteste care s-au abătut de la program sau de la traseu, fără ca jandarmii sancţioneze/oprească în vreun fel aceste abateri. Intervenţia jandarmeriei de această dată ridică mari semne de întrebare.

– S-a anunţat cu subiect şi predicat faptul că manifestanţii nu intenţionează să plece acasă până când nu vor fi ascultaţi de autorităţi şi de preşedinţii partidelor politice. Aceasta este explicaţia „corturilor pregătite”.  Trebuie să fii extrem de naiv să crezi că vor veni instantaneu în Piaţă reprezentanţii clasei politice să te asculte, chiar şi în cazul în care de 5 ani de zile tot ieşi în stradă pentru aceeaşi cauză. Evident, dacă eşti hotărât să nu pleci din Piaţă până când nu vei fi ascultat, vii şi pregătit în acest sens. Nimic suspect, aşadar, în privinţa corturilor.

Dacă presa ar fi acoperit mitingul de la Hanul lui Manuc, poate lucrurile ar fi fost ceva mai clare. Poate că diversiunile şi dezinformarea ce se adună în valuri pe Facebook ar fi avut mai puţine şanse de propagare.

Dar la Hanul lui Manuc nu s-a vorbit doar de intenţia manifestanţilor de a reveni în Piaţa Universităţii şi de a rămâne acolo până când mesajul lor va ajunge la politicieni. La Hanul lui Manuc s-a prezentat (din nou, pentru cine ştie a câta oară) obiectivul final ale manifestărilor unioniste de tot felul – congresele unioniştilor, înfrăţirile dintre localităţile dintre cele două ţări, acţiunile de informare şi conştientizare etc. – şi anume Reunirea României cu Basarabia. La Hanul lui Manuc unioniştii basarabeni şi-au anunţat intenţia de a organiza în 2018 un referendum privitor la Unirea cu România. La Hanul lui Manuc unioniştii din România şi-au anunţat intenţia de a solicita clasei politice româneşti să includă Unirea într-un proiect de ţară.

Ce nu a mai relatat presa este faptul că marşul a fost – ca amploare – similar cu cel din 8 septembrie 2013, pentru salvarea Roşiei Montane. Nu îmi dau seama dacă au participat chiar 20.000 de persoane, cum susţin unii unionişti, dar au fost în mod sigur (mult) peste 10.000.

Ce nu a mai relatat presa este faptul că manifestaţia – până la incidentele din Piaţa Victoriei şi chiar după încheierea lor – s-a desfăşurat într-o atmosferă paşnică, frumoasă, caldă, patriotică, împărtăşită de manifestanţi de toate vârstele şi de toate categoriile sociale.

Ce i-a scăpat presei din vedere – voit sau nu – este însăşi esenţa acestui marş: faptul că (zeci de) mii de români şi basarabeni au fost uniţi, din nou, în cuget şi în simţiri, în crezul lor: Reunirea a două ţări surori, nedrept despărţite de vicisitudinile istoriei. Despre asta a fost vorba la marşul de ieri. Restul e diversiune.