Quantcast
Channel: Arhiva Românilor
Viewing all 1339 articles
Browse latest View live

Ion COJA. 23 decembrie 1989: Cu cine s-a întâlnit Nicolae Ceaușescu la București, în clădirea MApN?

$
0
0

23 decembrie 1989: Cu cine s-a întâlnit Nicolae Ceaușescu la București, în clădirea MApN?


În dimineața zilei de 23 decembrie 1989 Nicolae Ceaușescu a fost adus la București, la Ministerul Apărării Naționale! De ce ni se ascunde acest „detaliu”? Cu cine s-a întâlnit Ceaușescu și ce au discutat?


La câteva luni după desfășurarea mascaradei pe care unii încă o mai numesc revoluție, am avut ocazia să discut cu un martor ocular al celor petrecute în curtea Ministerului Apărării Naționale în dimineața zilei de 23 decembrie 1989. Mărturia respectivă a sunat cam așa, în rezumat:
„În dimineața zilei de 23 decembrie mai multe zeci de ofițeri și subofițeri am fost desfășurați în lanț de trăgatori în curtea ministerului, cu spatele la clădirea centrală, spunându-ni-se că atunci când vom primi comanda, să privim numai înainte, căci este așteptat un atacat asupra ministerului în acel moment. Când s-a anunțat momentul și am primit comanda să privim numai înainte, eu am auzit un zgomot de motoare în spatele nostru și, deoarece locul în care mă aflam îmi permitea, m-am întors să văd ce se întâmplă în spatele nostru. Așa l-am văzut pe Nicolae Ceaușescu coborînd dintr-un TAB, moment când căciula de blană neagră i-a alunecat peste ochi. Imaginea a fost dată pe TV de mai multe ori, faza s-a petrecut în curtea MApN, în dimineașa zilei de 23 decembrie 1989.”
Nu mi-a fost greu să-mi dau seama cât de importantă este această informație. Cunoscând regula jocului, am înțeles de ce persoana în cauză, la data aceea, ezita să declare public ce a văzut. Dar am înțeles că aștepta de la mine să fac caz de această informație, adică s-o fac publică pentru a-i obliga pe cei în cauză să vină cu explicațiile necesare, obligatorii!
Acum, când, pe neașteptate, Parchetul General anunță închiderea dosarului privind crimele din decembrie 1989, mă văd obligat să fac cunoscut numele celui care l-a văzut „pe Nicolae Ceaușescu coborînd dintr-un TAB, moment când căciula de blană neagră i-a alunecat peste ochi. Imaginea a fost dată pe TV de mai multe ori, faza s-a petrecut în curtea MapN, în dimineașa zilei de 23 decembrie 1989.”
Este vorba de domnul IULIAN MOISESCU, comandant al cavalerilor de Malta din România, fost parlamentar. O persoană publică, cunoscută. Nu i-am mai cerut acceptul pentru a face acum această dezvăluire. Sper ca organele abilitate, măcar acum, vor lua în cercetare și analiză această informație: Nicolae Ceaușescu a fost adus la discuții înainte de a fi asasinat prin rușinosul proces din 25 decembrie. Avem dreptul să aflăm măcar acum cu cine a purtat Ceaușescu discuții pe 23 decembrie, ce fel de discuții, ce i s-a cerut și ce a refuzat Ceaușescu de a ajuns în fața plutonului de execuție?!
Bașca miza procesului: ce mai rămâne din cumplitele crime ale lui Ceaușescu dacă organizatorii procesului au fost dispuși să ducă tratative cu Ceaușescu?! Cu autorul unor crime atât de teribile nu stai la tocmeală, la negocieri, la discuții!… 
Sper că domnul IULIAN MOISESCU, mai presus de orice un om de onoare, va putea aduce, pe lângă propria mărturie detaliată, și o listă cu camarazii alături de care în dimineața zilei de 23 decembrie 1989 au apărat clădirea MApN…
Precizez că discuția mea cu dl IULIAN MOISESCU a avut loc la sediul Uniunii Vatra Românească, unde domnul IULIAN MOISESCU a funcționat o vreme împreună cu dl colonel ANDREI PĂSĂREANU, într-un birou pus la dispoziție de UVR. Așa ne-am cunoscut și ne-am apropiat unul de altul. La una din discuțiile pe acest subiect am avut și un martor, fost subordonat al dlui IULIAN MOISESCU înainte de 1989…
Eu am înțeles la vremea respectivă că dl IULIAN MOISESCU, în poziția sa de militar, nu putea face caz de acea informație și mi-o plasa mie pentru ca eu, ca publicist și comentator politic, să o fac publică, să o pun la dispoziția tuturor. Nu cred că mai este cazul să arăt importanța excepțională a faptului că organizatorii loviturii de stat l-au adus pe Ceaușescu la o discuție cu cineva împuternicit de Kremlin să poarte această discuție!… O voi face separat, în alt material. Deocamdată mă simt dator să raportez ce am făcut eu după ce am intrat în posesia teribilei informații.
La vremea aceea eram senator, anii 1992-96. În toamna lui 1992 în Senat s-a constituit o comisie de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, sub preșidenția lui Sergiu Nicolaescu. Am fost printre cei care am protestat de la tribuna Senatului: Sergiu Nicolaescu nu avea ce căuta în comisie nici ca membru măcar, necum ca președinte, dat fiind că fusese implicat în desfășurarea evenimentelor și în mod normal trebuia să dea el explicații în fața comisiei. Activitatea comisiei debuta cu un abuz, cu o abatere de la normele juridice elementare. Și a ținut-o tot așa, până la desființare…
Mi-am dat seama că rostul comisiei nu era să afle adevărul și să-l ofere publicului, poporului român și posterității. Comisia, cel puțin prin unii dintre membrii ei, a lucrat ca să ascundă adevărul, să ascundă acele aspecte care puneau în primejdie interesele și imaginea publică a celor care au organizat și derulat atât de prostește, de iresponsabil, așa zisa revoluție. Menirea numitei comisii era să afle ce se știe, ce s-a aflat de unii sau de alții despre ce s-a întâmplat propriu zis, pentru a le oferi celor vinovați de carnagiul din decembrie 1989 posibilitatea de a-și ascunde mai bine vinovăția, trădarea, crimele…
Nu insist. Deocamdată. Menționez însă prestația corectă, mai presus de orice complicitate cu asasinii, a senatorilor Sabin Ivan și Șerban Săndulescu. Activitatea lor în comisie mi-a fost mai bine cunoscută. Pe Șerban Săndulescu l-a costat viața încercarea de a afla adevărul despre criminalii din decembrie 1989… Știu ce vorbesc când fac această afirmație.
În căutarea unor confirmări, m-am adresat unor persoane cu posibilități de a se informa mai mari decât ale mele. Mai întâi dlui general Marin Lungu, ieșit la pensie chiar în 1989. Multă lume îl cunoaște pentru isprăvile sale ca copil de trupă în timpul WW2, isprăvi povestite de domnul Dumitru Radu Popescu în filmul Prea mic pentru un război așa de mare…  S-a interesat printre colegi și a găsit trei persoane care i-au confirmat că în ziua de 23 decembrie, adică a doua zi după ce a fost arestat, Ceaușescu a fost adus la București, la sediul MApN.
L-am întrebat și pe colegul meu de arme, procurorul Teodor Jipa, coleg de birou cu bine cunoscutul procuror Dan Voinea. Chiar de la acesta, întrebându-l, Doru Jipa a aflat că „Ceaușescu a fost adus la București, unde a avut discuții cu cineva de la ambasada URSS”…
Am sperat că după 1966, odată cu venirea la Cotroceni a lui Emil Constantinescu, voința de a se afla adevărul va fi mai mare, mai reală. M-am înșelat. Am insistat pe lângă Gavrilă Dejeu, ministrul de interne, pe care îl cunoșteam din Parlament. Pur și simplu a eschivat să stea de vorbă pe acest subiect.
În fine, mai adaug două elemente sigure, certe, care vin în sprijinul informației, a ipotezei enunțate:
  1. Ceaușescu a fost arestat pe 22 decembrie, în jurul orei 14,30. În seara zilei de 22 decembrie, pe la orele 21, a apărut la TV însuși Ion Iliescu, care a anunțat tot natul românesc că arestarea lui Nicolae Ceaușescu nu a fost confirmată! Repet: în seara zilei de 22 decembrie noi am fost trimiși la culcare de dl Ion Iliescu cu informația că nu, nu se confirmă arestarea lui Nicolae Ceaușescu!
Apoi, următorul anunț, despre arestarea lui Ceaușescu, s-a produs abia în după amiaza zilei de 23 decembrie! Înregistrările emisiunilor din cele două zile stau mărturie. Am cerut explicații pentru această ciudată întârziere, de la Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu și alți protagoniști ai evenimentelor, dar nu le-am primit, s-au dat în altă vorbă. Deci, o întrebare simplă, pe care am mai pus-o de zeci de ori: de ce s-a anunțat așa de târziu arestarea lui Nicolae Ceușescu, cu o întârziere de peste 24 de ore?
  1. Colonelul Andrei Kemenici, în amintirile sale din acele zile de 22-25 decembrie, spune că pe 23 decembrie, de teama unui atac, i-a scos pe cei doi Ceaușescu din unitate, în mare secret, și i-a dus la o remiză din câmp, unde aceștia au fost păziți toată ziua de 2(doi) subofițeri… Cine să creadă asemenea prostie?! Singura parte de adevăr este aceea că Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu au fost scoși din incinta regimentului, unde erau păziți de sute de militari și duși în altă parte. Până aici este adevărat, pentru că foarte mulți din regiment au asistat la îmbarcarea celor doi în TAB. Logica dispare în varianta imaginată de ulterior generalul Kemenici: doi subofițeri îi apărau mai bine decât întreaga unitate militară?!
Am avut o discuție pe acest subiect cu Adrian Păunescu, pe vremea emisiunilor sale de neuitat de la Antena 1. Ziarist înnăscut, iar nu făcut, Adrian Păunescu a organizat imediat o dezbatere, o noapte de nesomn, la care alături de mine au mai participat Sergiu Nicolaescu și Gelu Voican Voiculescu, iar la telefon a intervenit și generalul Kemenici, fostul comandant de la Târgoviște, care l-a avut pe Ceaușescu în custodie. Evident, toți trei susțineau sus și tare că Ceaușescu nu a fost adus la București.
I-am pus însă de două ori în încurcătură pe revoluționarii Nicolaescu și Voiculescu. Mai întâi când am întrebat cu ce ocazie a fost filmat Nicolae Ceaușescu coborînd din TAB, în celebra imagine cu căciula „pe-o ureche”. Adică, Ceaușescu fiind arestat și încarcerat, cu ce ocazie Ceaușescu a mai fost urcat într-un TAB? Ce deplasare a făcut Ceaușescu în acel TAB, de unde și până unde s-a deplasat atât de bine păzit? Răspunsul, răspuns de mântuială în timpul emisiunii, a fost încropit ceva mai coerent abia în cartea scrisă ulterior de dl general, când, pentru ziua de 23 decembrie, se recunoaște că Ceaușescu a fost scos din clădirea comandamentului, dar nu pentru a fi adus la București, ci pentru a fi mutat într-o remiză, la câmp, unde Ceaușeștii au fost păziți de doi subofițeri. Pasămite, păziți de doi militari, iar nu de un întreg regiment, prețioșii deținuți ar fi fost mult mai în siguranță… Răspuns pentru prostit proștii!
A doua încurcătură, nici până azi lămurită de versiunea oficială, este de ce arestarea lui Ceaușescu, petrecută în ziua de 22, pe la ora 15, a fost anunțată la TV abia a doua zi, pe la orele 17? Din păcate nu am avut cartea amintită cu mine, astfel că adversarii mei s-au dat de ceasul morții să-i convingă pe telespectatori că arestarea a fost anunțată încă din după amiaza zilei de 22 decembrie. Eu că nu, ei că da, până ne-am trezit că intervine în emisiune, venind chiar în studiou, celebrul Titi Enache, despre care toată lumea bună știa că a stat în clădirea TV vreo zece zile, începând in 22 decembrie 1989. Scriitor și ins pasionat de istorie, Titi Enache s-a simțit în zilele acelea ca peștele în apă. Adică știa tot ce a fost la TV în acele zile, mai puțin lucrurile pe care unii au ținut să nu le spună sau să le recunoască vreodată. Cum ar fi bunăoară discuția lui Petre Roman la telefon, purtată în limba rusă, din sediul TV, cu un personaj neidentificat, în zorii zilei de 23 decembrie…
Așadar ne contraziceam, cuvîntul meu împotriva cuvîntului dumnealor Sergiu Nicolaescu și Gelu Voican Voiculescu, când a apărut Titi Enache, semeț și categoric: Domnilor, este așa cum spune domnul profesor: arestarea lui Ceaușescu a fost anunțată publicului românesc abia în ziua de 23 decembrie, în jurul orei 17…
Din păcate, acea emisiune nu a avut consecințele firești. Nici unul dintre istoricii revoluției lui pește nu a catadicsit să înregistreze măcar ca pe o curiozitate, ca pe o aberație, ca pe o ipoteză fie ea și extrem de fantezistă, informația că Nicolae Ceaușescu a fost adus de la Târgoviște la București în ziua de 23 decembrie 1989…
Nefiind în firea mea să cedez în chestiuni de interes public atâta vreme cât consider că am dreptate, am făcut oarecari cercetări, nu sistematice,  prin care am identificat noi martori, unul dintre ei fiind domnul Nica Leon, care de mai multe ori s-a arătat dispus să relateze cele văzute cu propriii ochi în ziua de 23 decembrie.
Am mai vorbit despre acest aspect al „revoluției” la OTV și DDTV, când am avut ocazia. Ultima oară la Nașu, la o emisiune cu Grigore Cartianu, care nu și-a dat seama ori s-a făcut că nu-și dă seama cât de importantă este informația pe care o ofeream. Fiind moderator, a trecut mai departe fără să-i pese. Cum Grigore Cartianu este autorul unei cărți, scrise cu documentarea necesară, cum se face că nu a aflat de aducerea lui Nicolae Ceaușescu la București?!
Și mai ales, atât Cartianu, cât și alți istorici ai revoluției, de ce niciunul nu m-a căutat să-mi ceară deslușiri, explicații și, mai ales, să-mi ceară sursa?!
Nu știu dacă le-aș fi oferit-o fără să-i cer voie dlui MOISESCU, IULIAN MOISESCU. Dar acum ofer tuturor informația completă! Domnul IULIAN MOISESCU sunt convins că nu mi-o va lua în nume de rău!
Mai fac o precizare: de îndată ce am deschis site-ul www.ioncoja.ro, în mai multe rânduri am scris despre informația primită de la domnul IULIAN MOISESCU. Fără să-i dau numele. Cine este curios să afle detalii mai multe asupra chestiunii este invitat pe site, la căsuța caută din colțul de sus, dreapta, unde să completeze „23 decembrie” și i se va pune la dispoziție câteva zeci de texte lămuritoare.
Aș zice că mi-am făcut datoria! Dar decizia Parchetului General de a da NUP pentru mii de crime, pentru câteva zeci de criminali, mă face să mă simt și mai vinovat pentru ezitările și stângăciile mele, din decembrie 1989 și din anii care au urmat.
Neconsolat și adânc întristat,
Ion Coja
28 octombrie 2015
*
Post scriptum noiembrie 2016. Sunt ani buni de zile de când pun în discuție publică cele de mai sus. Sper că acum, când se redeschide dosarul crimelor din decembrie 1989, să fie audiați și martorii invocați mai sus.

MONICA MACOVEI : Confiscarea extinsă este lupta pentru care toți trebuie să ne unim Interviu realizat de Cristian Cimpeanu

$
0
0
MONICA MACOVEI : Confiscarea extinsă este lupta pentru care toți trebuie să ne unim
Interviu realizat de Cristian Cimpeanu
2016-11-15
Interviu
Ați afirmat recent că guvernul Cioloș nu trebuie să plece înainte să transpună în legislația românească Directiva privind confiscarea extinsă. Care sunt mizele acestei Directive?
În primul rând, luarea banilor încă de la începutul investigației penale de la cei bănuiți de comiterea de infracțiuni. Punerea banilor sau a bunurilor sub sechestru, ca apoi să ai ce confisca dacă judecătorul dispune confiscare. Miza este foarte mare, pentru că vorbim de miliarde de lei sau, vorbind de Europa, de miliarde de euro. Un proces nu se încheie decât atunci când s-a executat și hotărârea de confiscare. Dacă s-a terminat procesul și condamnatul are de plătit un milion de euro și e sărac lipit la sfârșitul procesului, nu poți să-l execuți. Punerea sub sechestru a bunurilor imediat de la începerea cercetărilor de asta este importantă, ca banii să poată fi confiscați. Nu ajunge să facă închisoare, trebuie luați banii. Fiindcă banii rămân afară și creează noi circuite de bani murdari, cum e crima organizată, și omul ăla poate iese chiar mai bogat din închisoare. Și doi, cred că unii își fac și socoteala că or să stea câțiva ani la închisoare, dar rămân cu banii și își asigură următoarele generații din punct de vedere financiar. Deci, oriunde ar fi banii sau bunurile, peste frontiere, oriunde ar fi ei duși, ascunși, ei trebuie sechestrați, tocmai ca să nu se piardă, și apoi confiscați.

E acesta și un răspuns la îngrijorările opiniei publice românești, care asta reproșează luptei anticorupție, că nu duce lucrurile până la sfârșit, că îi trimite pe oamenii corupți câteva luni la închisoare, dar apoi aceștia ies bine mersi cu întreaga avere.
Categoric este o îngrijorare pe care o aud și eu aproape zilnic a opiniei publice românești, care nu este nemulțumită că cei care comit infracțiuni de corupție, spălare de bani, fraudă și altele ajung la închisoare, ci este foarte nemulțumită că nu se confiscă banii acestor oameni.

Dacă e așa o urgență, care e stadiul transpunerii Directivei în legislația românească și de ce nu s-a reușit până acum?
Termenul limită a fost 4 octombrie 2016, asta a însemnat doi ani şi jumătate de la adoptarea Directivei și publicarea ei în gazeta oficială a UE. România putea să o transpună în prima zi, prima săptămână, prima lună, primul an, dar n-a transpus-o, niciun guvern până acum n-a transpus-o. În acest moment, adică din luna septembrie sau august, pe site-ul MJ există un proiect de lege pentru transpunerea acestei Directive, pentru a fi supus dezbaterii publice. Sper ca, după această dezbatere publică, procesul să se încheie prin adoptarea legii. Dar, în aceste condiții, în care vedem ce se întâmplă în parlament și cum parlamentarii fac orice ca să scape ei, cum modifică de exemplu conflictul de interese sau alte infracțiuni ca să scape ei, vă dați seama că nu vor vrea să le fie confiscate bunurile. De asta spun că în acest moment cred că este nevoie de o ordonanță de urgență.

Dar ministrul Justiției a declarat că în materie de confiscare România are legislația necesară și că depinde de judecător să aplice legea așa cum trebuie. Cu ce ar veni nou această lege?
O primă întrebare pe care eu o pun atunci este: dacă e legislația necesară și judecătorii își fac treaba, atunci de ce nu se confiscă până acum, dacă avem lege? Pentru că sunt judecători care-și fac treaba.

Deci ce ar mai trebui schimbat sau adăugat?
Sunt multe lucruri de schimbat. Eu am trimis comentarii la MJ. Directiva are mai multe lucruri care vin în ordine cronologică și în mod logic, atunci când se comite o infracțiune. În primul rând, dacă ai suspiciuni că persoana Ionescu a comis o infracțiune și începi să-l cercetezi, automat îi pui sechestru pe toate bunurile aflate sub controlul lui - că poate sunt pe alt nume, dar sub controlul lui - și asta trebuie să o dovedească polițiștii și procurorii. Pui sechestru, pentru că după aceea te trezești că nu mai ai ce confisca, ei le vând, divorțează. Și aici s-a creat această instituție nouă în România, Agenția de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI), unde să fie depozitate bunurile puse sub sechestru și care să aibă grijă de ele. De exemplu, dacă sunt perisabile, să le vândă și să aibă bani în locul lor, ca să nu te trezești când confiști că iei niște mere putrede.

Al doilea pas - Directiva reglementează confiscarea normală, care există și azi în România, confiscare bazată pe condamnarea penală - te-a prins luând mită 25.000 de euro, te condamnă și-ți confiscă 25.000 de euro, atât. Dar mai prevede lucruri în plus față de Codul Penal român. A treia chestiune este confiscarea extinsă, și anume: te prinde cu 25.000 de euro mită și atunci judecătorul te condamnă pentru 25.000 de euro, dar se uită la averea ta și la veniturile legale și, dacă averea ta, cu a familiei tale depășește cu, să zicem, peste 10.000 de euro veniturile tale legale în ultimii cinci ani, atunci te întreabă de unde ai banii sau bunurile. Și dacă nu le poți justifica, atunci se confiscă, pentru că există prezumția că acea persoană și-a făcut averea tot prin comiterea de infracțiuni. Parcă îi aud pe unii parlamentari încercând să scape, invocând că se inversează sarcina probei. Nu se inversează. În primul rând, trebuie să vină procurorul și să dovedească că între averea pe care o ai în realitate și veniturile legale există o diferență de peste 10.000 de euro, trebuie să facă proba asta și să identifice bunurile pe unde le ai, casă prin cine știe ce insule, conturi etc., și atunci ăsta e un mijloc de apărare. După aia, e normal să-l întrebi: poți să justifici diferența? Nu poți să o justifici. Deci nu e o răsturnare a sarcinei probei și se practică deja în foarte multe țări și sunt și decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului care au spus că este foarte OK.

Un alt punct pe care îl prevede Directiva punerii sub sechestru și a confiscării este confiscarea de la terți.

Ce este confiscarea de la terți și ce aduce ea nou în legislația română?
Legislația română spune că poți confisca de la terți numai dacă terțul nu a cumpărat de bună-credință de la tine. N-a știut că e un bun care provine dintr-o infracțiune, atunci nu-l mai confiscăm. Directiva spune: se confiscă de la terți dacă i-ai făcut o donație terțului, dacă i-ai vândut un bun sub prețul pieței, că nu ai niciun interes să vinzi ceva sub prețul pieței, sau există orice alt indiciu că acea tranzacție către terț a ascuns de fapt schimbarea numelui proprietarului bunului. Și atunci se confiscă. Sigur că te uiți și la buna credință a terțului, dar, să fim serioși, dacă e o persoană apropiată și știe deja că e cercetată persoana de la care primește o donație sau copilul, sau nevasta care ia donația etc., atunci este evident că nu sunt de bună-credință. Și spune, de asemenea: orice alt element care arată că tranzacția de fapt a vrut să ia bunul de pe numele celui de la care trebuie să se confiște.

Directiva are o listă de infracțiuni unde este obligatorie confiscarea extinsă. Asta arată politica penală a UE, care spune: aceste infracțiuni sunt prioritare în aplicarea confiscării extinse, după care spune „și altele“ pentru care legea prevede o anumită pedeapsă. Dar important e să se vadă ce accentuează Directiva și deci UE.



Prima este corupția activă și pasivă, adică dai și iei, din sectorul public, corupția activă și pasivă din sectorul privat, fiindcă există corupție în sectorul privat, între două companii poate exista corupție sau între companie și stat. Apoi, corupția activă și pasivă care implică funcționarea instituțiilor Uniunii sau a statelor membre - dai sau iei tu, funcționar al UE, fie că ești la Bruxelles sau lucrezi la o instituție europeană oriunde în lume, fie că lucrezi la reprezentanța instituției europene din România, ești funcționar european. De asemenea, infracțiuni asimilate corupției, potrivit legii țării respective, în cazul nostru, potrivit legii române, și normelor internaționale.

A doua categorie sunt infracțiunile privind participarea la o organizație criminală, un grup de crimă organizată, cel puțin atunci când se produc beneficii economice. Și nu se poate face trafic de droguri, de prostituție, de femei, de copii, de arme, fără să fie o rețea de crimă organizată. A treia categorie prevăzută de Directivă este pornografia infantilă, dacă atragi, recrutezi un copil pentru a participa la pornografie, la activități pornografice sau profiți de el sau îl exploatezi, atunci se aplică confiscarea extinsă pentru cel care face acest lucru, care atrage copiii în pornografie infantilă. A patra categorie este interferența ilegală cu sistemele de date, indiferent de date, e vorba de date personale sau de alte date, pot fi date ale serviciilor, ale instituțiilor, orice fel de date, dacă o interferență e ilegală. Și, de asemenea, producerea pentru vânzarea, procurarea, importul, distribuția în orice fel a instrumentelor care sunt folosite pentru comiterea acestor infracțiuni.

În final, a cincea categorie - este vorba de orice infracțiune care este pedepsită cu o pedeapsă de cel puțin 4 ani. Acestea sunt cele cinci categorii din Directivă, la care România ar fi bine să adauge, că mai are în plus în art. 112 alin. 1 din Codul Penal, din confiscarea extinsă, introdus acum câțiva ani. Ce am văzut eu în proiectul MJ e că au pus doar orice infracțiune peste 4 ani și atunci ei au spus „intră toate“. Dar comentariul meu este următorul. Judecătorii nu vor aplica la toate confiscarea extinsă, trebuie să-i dai niște priorități. Dacă îi spui „aplică la toate cazurile“, mi-e teamă că n-o să aplice deloc sau o să aplice foarte puțin. E mult mai logic să-i dai niște priorități.

Viitorul este confiscarea civilă

Revenim la conceptul de confiscare fără condamnare. El nu este prezent în legislația românească.
Nu. E vorba de confiscarea civilă, pe care nu am reușit să o pun în această Directivă a confiscării, pentru că au fost alte state membre care s-au opus.

Ce state?
Mai multe, Spania, Germania. Confiscarea civilă se practică în Marea Britanie de foarte mulți ani, în Irlanda, în Bulgaria, chiar din perioada integrării europene, în momentul când au intrat în UE. Se practică în Italia, dar nu prin mijloace civile, ci penale, dar fără condamnare, că asta înseamnă confiscare civilă. Acum, de exemplu, Germania se gândește cum să introducă confiscarea civilă, pentru că viitorul acesta este, confiscarea civilă. Oricum, în această Directivă se prevede că urmează un studiu făcut de Comisie pe beneficiile confiscării civile, adică suma de bani, câți bani aduci înapoi la bugetul public, în buzunarele oamenilor. Iar ca europarlamentar, în grupul ECR al PE, voi atentă la acest studiu și voi face propuneri.

Ce înseamnă confiscarea civilă? Înseamnă că procurorii au de ales între a trimite pe cineva în judecată penală și a nu îl trimite și a merge pe confiscarea civilă. În general, dacă ai un grup mare de crimă organizată, de exemplu, ca să-i trimiți pe toți și să poți să confiști tot este foarte greu și procesele durează ani în șir și niciodată tu nu ai cum să prinzi toate infracțiunile comise de un grup sau de o persoană în toată viața lui. Îl prinzi într-un moment, atunci poți să-i faci probe dincolo de orice dubiu, care să ducă la condamnare. În unele cazuri poți să o alegi pe asta, dar în alte cazuri, în care ai grupuri mari și multe activități, se preferă varianta confiscării civile. Asta înseamnă că există, de exemplu, Oficiul de Recuperare a Averilor Ilegale, așa se numește în Irlanda, care, în numele statului, dă în judecată bunul, contul, nu te dă pe tine ca persoană și trebuie să dovedească că bunurile, conturile provin din activități nelegale, fără să ceară trimiterea la închisoare a ta sau a persoanelor respective. Și ăsta este un proces civil în fața unui judecător civil. Deci tot un judecător decide. Repet, e practicat în Marea Britanie și Irlanda de foarte mulți ani și cu mult succes, au confiscat foarte mult. De ce este viitorul? Pentru că toată lumea și-a dat seama că trebuie să aduci banii înapoi. Confiscarea civilă merge în civil pe principiul proporționalității. La confiscarea în penal, aceasta este precedată de o condamnare, fie că e condamnare doar pentru acele sume sau confiscare extinsă, omul acela riscă închisoare, privare de libertate și atunci probațiunea este foarte ridicată, nivelul de probațiune, dincolo de orice dubiu. În schimb, la confiscarea civilă omul nu riscă pierderea libertății, pentru că nu se cere trimiterea lui în judecată, la închisoare, nu se cere nicio pedeapsă, și atunci principiul probațiunii în civil este următorul: este mai probabil că banii sau bunurile respective provin din activități de natură penală decât că nu. Deci e principiul probabilității. Și știți ce se întâmplă? Dacă cineva vrea să intervină în proces, poate să spună: „hei, bunul acesta împotriva căruia voi v-ați îndreptat și vreți să-l confiscați e al meu“. În clipa aceea, tu trebuie să arăți că l-ai procurat legal. Și statisticile au arătat că în Irlanda de Nord și Marea Britanie în peste 80% din cazuri nimeni nu intervine în acele procese civile. Adică înghit în sec, scapă de pușcărie și rămân fără bunuri. Asta îți arată că e cel mai eficient mijloc și ăsta e viitorul și merge repede, probațiunea e mult mai simplă pentru că omul nu riscă închisoare. Dacă chiar e bunul lui și l-a dobândit legal, va interveni în proces și va face dovada asta și atunci nu i se va confisca.



La ei ați zis că merge repede, dar la noi, de exemplu, procurorii DNA s-au plâns de multe ori că...
Dar noi n-avem confiscarea civilă în România. Și confiscarea extinsă, și transpunerea Directivei, și apoi confiscarea civilă este lupta pentru care toți trebuie să ne unim s-o ducem ca să ne aducem banii înapoi, pe care și-i duc prin insule, și-i pitesc...

Aici voiam să vă ridic următoarea problemă, că procurorii s-au plâns de faptul că fiscul nu cooperează. Cum vor reuși să-și ia date și cum vom reglementa aceste raporturi între procurori și fisc, în momentul în care vedem că agenții ANAF nu sunt tocmai dispuși să ofere datele cerute de procurori în vederea confiscării?
Confiscarea e dispusă de judecători. Acum, toată lumea vorbește de procurori de parcă ei fac totul, asta ca să-i submineze. Arestează judecătorul, confiscarea o dispune judecătorul. După ce ai hotărârea definitivă de confiscare, astăzi, în România, cel care trebuie să o execute efectiv este ANAF, care ține de Ministerul de Finanțe și care execută mai pe sărite, pe unii da, pe unii nu. Au fost cazuri în care au secretizat confiscarea. De ce să o secretizăm? În foarte multe țări din Europa se confiscă în jumătate de zi, în câteva ore, nu stă nimeni la discuție.

Dar propunerea mea este alta. În afară de ANAF, deci Ministerul de Finanțe, la noi supraveghează confiscarea, adică executarea unei hotărâri până la capăt, judecătorul delegat. Acești judecători delegați stau ca delegați circa 3, 6, 9 luni, după care se reîntorc la instanță. Un astfel de judecător delegat, în opinia mea, nu va reuși, de cele mai multe ori, pe parcursul acestui mandat de 6 luni să execute o hotărâre. Eu nu spun că nu-și dau interesul, eu discut ca principiu. După părerea mea, singurul om care este interesat să-și vadă hotărârea executată până la ultima literă și confiscarea făcută până la ultimul leu, euro sau dolar sau ce o fi este judecătorul care a pronunțat soluția de confiscare definitivă. Eu aș pune sub acest judecător urmărirea și luarea oricărei măsuri pentru confiscare, inclusiv un ordin de percheziție sau un ordin de sechestrare de bunuri sau aducere de bunuri de pe nu știu ce insule. Pentru că acest judecător este cel care a gândit confiscarea, a văzut că banii nu provin legal și el e convins de măsura pe care a luat-o și va avea tot interesul să o vadă aplicată.

MCV a împiedicat clasa politică să desființeze DNA

Trecem la MCV. Pentru sau împotriva ridicării MCV?
Întotdeauna împotriva ridicării MCV.

De ce?
MCV a fost extrem de benefic societății românești, a fost extrem de benefic instituțiilor judiciare și ne-a ajutat pe toți ca țară, ca sistem juridic să mergem mai departe și destul de repede. Rapoartele MCV au contat extrem de mult. Mi-amintesc că erau vremuri când, de exemplu, se dădeau pedepse cu suspendare pentru corupție, adică corupția n-a fost considerată o faptă gravă și asta a fost criticat în unul-două rapoarte MCVși au început să vină pedepsele cu executare. Asta înseamnă că e un proces de învățare de fapt. Iar cei care fac rapoartele MCVși care vin aici în misiunile de verificare, de monitorizare și discută cu judecătorii și procurorii români și cu politicienii sunt judecători și procurori din statele membre, pe lângă cei de la Comisie. Sunt independenți și e o discuție de la judecător la judecător: corupția e o faptă gravă, da? - ne-o spunem unul altuia -, voi de ce n-o priviți așa? Deci au loc schimburi de experiență, practic. De asta spun că am evoluat.

În afară de asta, a împiedicat clasa politică să schimbe legislația sau să desființeze DNA, pentru că spune foarte clar în MCV, la lupta anticorupție, că cerința către România este să nu schimbe legislația pe care o folosește DNA, în special procedura de numire și revocare a procurorului șef al DNAși a procurorului general. Acum a început o întreagă nebunie cu schimbarea procedurii de numire, ceea ce ar fi o mare greșeală și un mare pas înapoi. Nu trebuie să ne fie rușine că avem MCV. Haideți să se termine în mod natural, atunci când condițiile sunt îndeplinite, pentru că el n-are nici o legătură cu Schengen. Și eu am spus: nu legați de Schengen.

Și cum știm când au fost adoptate reformele și faptul că acestea sunt ireversibile?
Și eu am crezut că sunt ireversibile în 2007, când mi se punea tot timpul această întrebare, înainte de integrare. Și doi-trei ani după aceea, când am crezut că la un moment dat politicienii sau oligarhii sau cei care ne bagă mâna în buzunar și se ating de banii publici vor spune: gata, nu mai merge, avem un sistem, avem instituții tari, ne prind, nu mai merge. Or, constat că ei nu spun asta, ei caută mijloace tot mai sofisticate prin care să nu fie ascultați, să nu fie prinși. Sau schimbă legile, cum a fost „marțea neagră“, când parlamentarii au votat să se scoată un sfert din Codul Penal, tot ce înseamnă infracțiune de serviciu, adică dacă ei comiteau un fals, pentru ei nu era fals, dacă ei comiteau un act de corupție, pentru ei nu era infracțiunea de corupție. Era ceva absolut de neimaginat.

Și intră și schimbarea procedurilor de numire în aceste tentative?
Da, intră și asta. CSM vrea neapărat trecerea propunerii de numire a procurorului general, adjuncții, a procurorului general al DNA, adjuncții, șefii de secție, sunt 33 de poziții de management de acest fel la Parchetul General, DIICOTși la DNAînapoi la CSM. Eu am câteva argumente împotriva acestei propuneri: 1) CSM este un organ colectiv, format din 19 membri. În afară de asta, votează secret. Un organ colectiv care mai votează și secret nu răspunde pentru nimic, orice decizie ar lua, nu răspunde nimeni pentru nimic. Ei sunt acolo pe 6 ani. Dacă decizia e proastă, nu știi cine e vinovat că l-a pus pe X procuror șef DNA sau procuror general. Și dacă nu știi cine e vinovat, nu poți să-l dai jos. 2) CSM este o instituție care încă nu și-a făcut tot ce are prin lege de făcut. Or, o instituție care nu și-a terminat treaba pe care o are deja prin lege nu este o instituție căreia să-i mai dai ceva să facă. Ei trebuie să facă managementul instanțelor, de exemplu, care să fie prietenoase cu oamenii, trebuie să facă ghidul pedepselor, ca să n-avem o pedeapsă pentru fapte apropiate sau similare, una de 3 luni și alta de 10 ani. Sau să facă unificarea practicilor judiciare ca să nu ne ducem ca la loterie în justiție. Au promovarea judecătorilor, au concursurile. Nu trebuie în niciun caz să primească bugetul, că ei vor și bugetul. Ei or să se transforme într-un Minister al Justiției. Or, nu există asta nicăieri în lume, nici măcar în statele postcomuniste care au mai creat CSM-uri din astea, consilii judiciare să le spunem, că au diverse nume. 3) În orice stat trebuie să existe o politică penală. Să presupunem că în România rata criminalității este foarte mare, pe o anumită infracțiune sau pe mai multe infracțiuni. Și atunci sunt alegeri și vine un partid care spune: eu voi reduce rata criminalității sau voi reforma justiția sau voi face asta, legat de justiție. Și vine la putere și vede că n-are nici un instrument, că toate sunt la CSM, care este independent și nu răspunde în fața nimănui. Nu se poate așa ceva. Nu poți să înlocuiești Ministerul Justiției, care are un ministru care răspunde politic sau care răspunde, că e tehnocrat sau e membru de partid, pentru ceea ce face într-un guvern. Nu există nicăieri în lume așa ceva.

Și acum să vă spun reversul. Cum e acum, e un ministru, are cap și nume, față, da? Cum am fost eu. Am făcut propuneri, Monica Macovei l-a propus pe X pe funcția de procuror șef DNA, sau pe funcția de procuror general, sau pe funcția de procuror șef de secție. Dacă s-a dovedit că X, cel propus, numit apoi de președinte, și-a făcut treaba, atunci lumea zice „bravo“. Dacă s-a dovedit că nu și-a făcut treaba, mă ia la rost. Și să știți că poți și să dai afară un ministru, e mult mai ușor să dai afară un ministru. Pe CSM, niciodată. Nu poți să schimbi CSM pe o numire proastă. Răspunderea individuală este cheia democrației. Nu există răspundere colectivă. Fără răspundere individuală nu facem nimic.

Revenind la MCV, ce e cu această propunere a monitorizării extinse, venită din zona Parlamentului European, de care s-a vorbit în ultimele săptămâni foarte mult la București?
Este un raport făcut din proprie iniţiativă (aşa se numeşte) a unei deputate olandeze din Gruparea ALDE şi care propune un mecanism pentru verificarea situaţiei de fapt şi a legislaţiei din statele membre, din perspectiva statului de drept şi a drepturilor omului. Noi avem Articolul 7 în Tratatul Uniunii Europene, despre care am mai discutat în România, care se raportează la 2, în fine, şi care spune că, atunci când un stat membru încalcă grav şi în mod repetat, în mod persistent drepturile omului sau statul de drept...

... criteriile politice...
... atunci se pot lua sancţiuni împotriva lui, mergând inclusiv până la suspendarea unor drepturi, inclusiv până la dreptul de a vota în Consiliu, pe o perioadă determinată. Bun, asta exista. S-a pornit de două-trei ori o procedură de genul ăsta, dar niciodată nu s-a dus până la capăt.

Vă referiţi la Austria şi Ungaria, din câte îmi aduc eu aminte.
Da. Unii vorbeau şi la noi despre asta în 2012.

Ce spune acest raport făcut din proprie iniţiativă, care practic e un fel de recomandare: hai să facem un alt mecanism, care să verifice tot - şi situaţia drepturilor omului, şi a statului de drept - şi care să fie unic pentru toate statele membre. Și care să înlocuiască două lucruri: MCV pentru România şi Bulgaria şi sistemul de raportare pe corupţie şi, respectiv, anticorupţie care există acum, din 2012 (la doi ani o dată, pentru toate statele membre, Comisia Europeană face un raport pe situaţia corupţiei şi a măsurilor anticorupţie luate).

Acum, eu sunt pentru drepturile omului, categoric, noi avem foarte multe rezoluţii pe drepturile omului. Dar ideea în sine e că tu ai două mecanisme care funcţionează - MCVîn România-Bulgaria şi acest mecanism de raportare pe anticorupţie pe toate statele membre. Mie mi se pare lipsit de logică să le dau la o parte şi să creez ceva ce nu ştiu cum o să meargă. Şi vă spun eu că statele membre nu or să fie de acord să fie verificate aşa, pe tot.

Bun, că a venit vorba de ALDE şi ca susţinătoare a menţinerii MCV, aţi fost acuzată în ţară, în special din zona PSD şi a partidului domnului Tăriceanu, de lipsă de patriotism şi denigrarea ţării. Cum răspundeţi acestor acuzaţii, mai ales că ele au fost extinse la actualul guvern, acuzat că serveşte interese străine?
Ceea ce fac PSD sau ALDE - că e tot aia PSD sau ALDE -, prin cureaua de transmisie Antena 3şi alte posturi, este a turna aşa, câte o picătură fierbinte în urechea omului până când crede. Ceea ce fac eu şi ceea ce am făcut toată viaţa este exact invers decât ce spun ei. Am peste 20 de cazuri câştigate pentru cetăţeni români la CEDO, cât eram avocat. După aceea, am scos cinci steguleţe roşii pe justiţie şi am intrat în Uniunea Europeană. PSD ne-a lăsat cu ele. Cine este trădător şi cine îşi iubeşte ţara: cine a ajutat să intre România în Uniunea Europeană sau cine a împiedicat să intre România în Uniunea Europeană? Când Năstase a plecat în 2004 ne-a lăsat cu cinci steguleţe roşii: pe marea corupţie – n-aveam niciun caz; pe reforma justiţiei – nu exista, nu începuse; pe drepturi de autor; pe spălare de bani – nu exista infracţiunea, nu era niciun caz; şi pe fraudă. Deci cine a trădat ţara? Ţara a trădat-o PSD, care o fură şi care nu o iubeşte, că dacă o iubeşti n-o furi. Şi dacă o iubeşti vrei să intre în Uniunea Europeană. Şi atunci eu întreb: dar de ce nu am intrat şi noi în 2004, odată cu celelalte state est-europene? Tocmai pentru că au făcut aceste lucruri.

Mai departe: cum să-mi trădez ţara, când eu mă zbat trei ani de zile să fac Directiva confiscării la Bruxelles ştiind că se aplică în România şi cu gândul la România, ca românii să-şi recupereze banii furaţi de politicieni români sau de alţii, oricum, luaţi din bugetele publice? Deci sunt minciuni.

Interviu realizat de CRISTIAN CÎMPEANU

Soroșfobia - comic și dramatic Autor: Sever Voinescu

$
0
0
Reproduc integral acest articol care încearcă încă o diversiune pe o temă clasică. Soros binefăcătorul Europei de Est, implicit al României, de care nu avem de ce să ne fie frică. Nici nu ne este frică. De fapt am dori pur și simplu să cercetăm efectele reale ale îndoctrinării difuzate de Generoasa Fundație. Dar pentru a afla ceva ar trebui să luăm în serios necesitatea de a răspunde la câteva întrebări pe care Sever Voinescu nu le pune.
Le vom pune noi. Iată câteva întrebări pe care, pentru moment, le adresăm lui Sever Voinescu : 
Crede dânsul că un speculator de talia lui Soros face ceva fără un profit clar? Care este profitul acestei dispersii de milioane? ? Democrația? Sau slugărnicia ?
Dan Culcer
Sursa http://www.evz.ro/sorosfobia-comic-si-dramatic.html
Opinii EVZ
Soroșfobia - comic și dramatic
Autor: Sever Voinescu | joi, 01 decembrie 2016 | 15 Comentarii | 539 Vizualizari
Sever Voinescu
Plîns și rîs, dramatic și comic, grav și neserios - capacitatea noastră de a amesteca perfect uleiul cu apa rămîne, totuși, trăsătura națională fundamentală.

Imediat după 1990, România renăștea (re)definindu-și fricile, printre altele. Suprimînd mai toate libertățile, comunismul o suprimase și pe aceea de a-ți fi frică în mod liber - pînă și lista lucrurilor înfricoșătoare era dictată de la Partid. Administrarea națională a fricii era o metodă de exercitare a puterii dominatoare. După 1990, s-a dat liber la frică, așa cum s-a dat liber la salam și ulei, la televiziuni și publicații, la plecat din țară, făcut afaceri și partide. Așa se face că, prin 1991 - 1992, pe cînd România trăia încă euforia timpului distrugerii, începuse deja construirea noilor spaime. Colectivă sau personală, frica fusese fundamentul puterii Securității în societatea românească, așa că, dacă vroia să revină, Securitatea era convinsă că trebuie să recîștige controlul asupra fricii. Așa a apărut, în acei ani, o nouă listă a spaimelor naționale, iar pe această listă, la loc de frunte, era spaima de Soros. S-au găsit repede forțe politice care au intrat în rezonanță cu vechile structuri ale Securității - partidul lui Vadim Tudor fiind, probabil, cea mai importantă dintre ele. Cu o retorică agresivă și murdară, Vadim și cei din tribul lui au vrut să facă din Soros numele fiarei. Timpul a trecut. Vadim, nu mai e. Nici Securitatea nu mai este ceea ce a fost. Altă generație a preluat sforile stafiei Securității și a făcut din ea altceva: vechiul instrument ideologic-represiv a devenit un rapace operator comercial. Totodată, nimic din Apocalipsa soroșistă prevestită nu s-a întîmplat: Ardealul e tot în România, secuii nu au mai multă autonomie decît craiovenii sau ieșenii, UDMR fost de ”n” ori la guvernare, împreunîndu-se armonios cu toate partidele românești și România nu s-a dezmembrat, sîntem în Uniunea Europeană și-n NATO, unde avem un prestigiu cu mult superior, de pildă, Ungariei. Peisajul real al anului 2016 nu seamănă deloc cu prevestirile catastrofice ale securistonaționaliștilor din anii 1990. Cu bune și cu rele, drumul României în ultimii 20 de ani a fost exact acela pe care și l-au croit românii. Privind în urmă, de la căderea comunismului încoace, cu greu se poate dovedi că am făcut altfel decît așa cum ne-a dus capul nostru. Ei bine, nu-mi pot opri uimirea să văd că, după ce a stat la fișet mulți ani de zile, fiind aproape arhivată, spaima de Soros a redevenit o operațiune în desfășurare. Fără îndoială, există oameni politici care împing tema, sperînd să cîștige ceva voturi, după rețeta lui Vadim de acum 20 de ani.

Dar, dincolo de considerentele electorale, repunerea în scenă a spectacolului fricii de Soroș are, ca la noi, și ceva comic și ceva dramatic, à la fois. Comică este adunarea spontană de Cațavenci naționaliști. Vigilenții națiunii au umplut locul, imediat. Adunările spontane de acest gen sînt, la noi, întotdeauna comice. Deprimant este că acest spectacol reînscenat mizează pe o gravă atrofiere a inteligenței. Ideea că o bursă de studii obținută de la Fundația Soros acum 20 de ani a amorsat, pentru totdeauna, un agent anti-român care se activează acum împotriva forțelor patriotice strînse în anturajul lui V.V. Ponta, zău așa, sfidează minima inteligență. Omenește, te apucă tristețea cînd vezi cîte un caz în care un cinic speculează un prost… M-am bucurat să văd reacția fostului președinte, Traian Băsescu, în această chestiune: a confirmat cu subiect și predicat că povestea unui Soros care pune în pericol statul român este o prostie, după cum o prostie este și povestea că Fundațiile sale sînt/au fost un fel de rețea anti-românească. O picătură de luciditate într-un ocean al delirului electoral!

Reînvierea spaimei de Soros, însă, ascunde ceva și mai grav. Este o operațiune cu o periculoasă încărcătură antisemită. Este foarte posibil ca inițiatorii ei să nu aibă, neapărat, în minte un obiectiv antisemit, dar e sigur că mizează pe potențialul electoral al antisemitismului. „Păi, ia să ne gîndim: de ce vrea Soros răul României? Pentru că este și ungur și evreu - combinație explozivă! Soros are o grămadă de bani. Păi, cum de are el atîția bani? Simplu: e evreu” - cam asta este logica din subsolul vechi, întunecat și neaerisit în care scormonește această campanie. Eu cred că artizanii campaniei supraevaluează acest potențial electoral - astăzi, antisemitismul nu mai aduce voturi cît să te bage în Parlament. Însă, dacă această campanie stîrnește demonii antisemitismului fie și într-un singur român, otrăvindu-i astfel sufletul pentru a-i lua votul, ar trebui să fie, cu o vorbă mult iubită de luptătorii anti-soroșiști, o problemă de securitate națională. Ca să nu mai fie o problemă de Securitate, pur și simplu…

PRECIZARE. Sigur că fiecare este liber să înțeleagă ce vrea din articolele mele, indiferent de ceea ce scriu, de fapt. Întotdeauna, rodul acestei libertăți totale a lecturii m-a amuzat. La fel și acum, doar că aș vrea să adaug o precizare pe care, poate, ar fi trebuit să o fac de la început. Personajul George Soros, cu care am avut ocazia să dau mîna și să schimb cîteva vorbe de două ori în viață (poate o să povestesc și aceste întîlniri, deși nu a fost nimic de interes general în ele), nu-mi stîrnește deloc simpatia. Cauzele lui, așa cum le pot înțelege eu, nu sînt și ale mele. După cum nu-mi place nici mentorul lui, cel care i-a predat direct filozofia ”societății deschise”. Însă, acest articol nu este despre George Soros, ci despre fervoarea stupefiantă cu care unii reaprind un nou punct de conflict în nesfîrșitul și tristul ”război româno-român” (O. Paler). Da, de Ziua Națională...

”CRĂCIUNUL PE LA NOI” Poem trimis din America. Amintiri din Ardeal

$
0
0
CRĂCIUNUL PE LA NOI 

Decor Ardelenesc, ocazionat deCrăciun
 Jos, fasolea și magiunul, mămăliga și ceaunul ...
De ”pe lume”- câte unul vin acasă - că-i Crăciunul
Iarmagiun mai pui de ”leac” peste nuci în cozonac
Gust și forme - după plac, cum măicuțele îl fac

Nu-i Crăciun dacă-n odaie, nu sfârâie și-o tigaie
Cu miros, care să ”taie” de tobă și măruntaie
De jumere și cârnați, caltaboși, șoric, ficați...
Dăruind- să faci ”bogați” de Crăciun, pe rău famați
 


La necaz... sari cu obrocul, ca să-acoperinenorocul
La acel lovitde ”focul”- de Crăciun să-i moară porcul
LaCrăciunul cel creștin, dăruirea-i darDivin
Prin care primești din plin... iar zgârcenia ... pelin

E Crăciuncu iz de jale, dacă nu-s pe sobe - oale
Pufăind ca la furnale, sățioasele sarmale
Nu-i Crăciun și sărbători, dacă nu-s colindători,
Steaua”și ”Irod”-feciori, care să-te scoaleîn zori

Steaua”obicei și mit, din strămoși ne-a parvenit
Noi căutam, ca la cerșit ...”popteruș”de-mpodobit
Greu convingi un dăscălism, ce-i plătit de ateism
Să ajute un festivism, în”culori”de creștinism
Vedem case decorate, blide, vase - viu pictate
Zmei, crăiese învolburate, pe ceramici, colorate
Șterguri mândre în jur de blide, cu simboluri - tabloide
Îngeri, crai, efemeride - când le vezi, îți vine a râde

Perini, stive de parade, culori ”reci” și mai mult ”calde”
Roșu-aprins, de parcă arde... la Rafila lui Hădade
Noi școlați în românește, tocind ”francași rusește
Rău ne mai nedumerește: Blide scrise în ungurește?

Ne calmăm în graba mare, mai ”răbdând” o întrebare
După a epocii ”dictare”: <gura mică, cea mai ”tare”>
Că de nu... poți să-ntâlnești ”urzeli”ruso-românești
Ițe”negre diavolești -”scumpe”- de nici nu gândești
Cârnațul - așteptând la fum în pod
Și-n trei zile de ”obiceie”, ne convingem de-o ideie:
De sânt case, de-s bordeie - nu e alta, decât ce e -
E Crăciunde miez secat - dacă nu este dublat
De”Crăciunu”- adevărat, cu”MESIA,întrupat”!
 
Y.L. 24.12.2014

Index de cuvinte rare:
-”De pe lume”= Sătenii lucrau în marile centre industriale : Reșița, Hunedoara, Brașov, etc.
-Magiun, silvoiță=dulceață; înlocuia zahărul (rar).
-Famați=disprețuiti.
-Obroc= dăruire, ghift.
-Steaua=colind ”în doi”- cu ”steauă”de lemn, decorată color, cu clopoței.
-Irozi,irod=poemul în grup : ”Irod și Magii”
-Efemeride=aici - trecătoare
-Șterguri= pânză,ornată cu motive multi-color, subiecte - variate.
-Ceaun,tigaie=vase de gătit din fontă.
-Tabloid=aproape simbolic de mic.
-Popteruș=regionalism - (dinUngur.:”papir”=hârtie; engl.=”paper”)
Notă:Dascălii scriau lozincile comuniste (cu alb, pe hârtie roșie).
Noi nebăteam pentru cupoanele de hârtie rămase, pentru a împodobi Steaua. Glue (lipici)- făina de grâu; colinda fiindcreștină apelam la cei mai umani (ne-îndoctrinați).Riscam... ”șoaște”...

Black Cube şi Maximilian Katz, reprezentantul României în Parlamentul European Evreiesc

$
0
0


Încă o bizarerie! Uniunea Europeană tolerează niște parlamente etnocratice (nealese de vreun electorat definit și definibil) transfrontaliere. Pentru moment, această structură politică ad-hoc, proclamată fără nici o bază legală, este privilegiul comunității evreilor expatriați (adică împrăștiați în afara statului Israel). Mâine , noi românii vom cere constituirea și recunoașterea unui Parlament al Românilor de la Atlantic la Ural, adică un Parlament European Românesc.

Cine face mai bine și mai mult? Dan Culcer

Black Cube şi Maximilian Katz, reprezentantul României în Parlamentul European Evreiesc

ActualitateTop News


Documentele din „Dosarul Black Cube” apărute în ultima vreme s-au scurs ca apa de ploaie pe lîngă presa din România, fiind aproape trecute cu vederea, deşi ele conţin informaţii senzaţionale, care ar fi meritat o mai mare atenţie. Una dintre aceste informaţii se referă la rolul unora din „Parlamentului European Evreiesc”(EJP)!

Stenograma discuției din 1 februarie 2016 dintre Daniel Dragomir și cei doi reprezentanți ai firmei Black Cube, Dan Zorella și Udi Levi, a fost publicată de Ion Cristoiu încă de la începutul acestei luni, însă toţi jurnaliştii români s-au făcut că nu o observă. Cel puţin acest fragment care ar fi trebuit să fie obiectul unei investigaţii serioase:
„Dan Zorella: Putem merge la diferite autorități, Europol, Interpol, HMRC, oricare. Putem decide, hai să mergem pe calea politică în Europa. Să ne folosim de prietenii noștri evrei în Europa… Așa că acesta este cel de-al doilea lucru, avem nevoie să le aducem cât mai curând și apoi să gândim împreună cum să punem presiune din afară, deoarece așa cum spui, presiunea din interior nu este… trebuie să punem presiune din afară.
Daniel [Dragomir, n.n.]: Să spunem că nu reușim să o rezolvăm în două luni. Vei vedea că acești oameni nu vor... De ce? Asociații mei sunt… doamna este… Asta nu e o…
Udi Levi: Da, asta e ca un barter. Mă simt confortabil cu tine, deoarece venim din aceeași lume, chiar vreau să fiu mai concret, Daniel. Trebuie să construim un dosar: în primul rând, așa cum a spus Dan, lucrez îndeaproape cu organismul numit „Parlamentul European Evreiesc”, Parlament European. Ei sunt așezați în Uniunea Europeană. Orice ușă a oricărui membru al Parlamentului, este deschisă pentru ei. Pot veni imediat cu un dosar despre oricine și pot naște problema de aici până la acoperiș. Dar asta nu e suficient. Am o legătură foarte specială, ei au și cred că va fi cel mai important instrument pe care îl vom folosi. Știi de Euronews? Vreau să fie la Euronews și avem o legătură directă cu președintele Euronews. Uite, Daniel, el este gata pentru bani, îmi pare rău să o spun, dar venim din aceeași, pentru bani este gata să facă orice. Pot să pun o uriașă… despre România, despre tip, despre doamnă, despre știre, despre asta. Cu toată informația, cu tot materialul care va rula zi de zi povestea, toată media. Euronews este uriaș, toată Europa. Va fi o știre mare. Asta e ceva care…
Daniel: Lor le este foarte frică de media
Udi Levi: Hai să folosim Euronews. Hai să folosim Parlamentul. Parlamentul European.
Daniel: Le este foarte frică de media din afara României. De ce? Deoarece nu o pot controla. În România o pot controla.
Udi Levi: Dar noi controlăm”.
Notă: Autenticitatea convorbirii a fost confirmată chiar de Parchetul General.

Puţini dintre cititori ştiu că, în paralel cu Parlamentul European, format din reprezentanţi aleşi ai tuturor ţărilor membre ale Uniunii Europene, mai există o instituţie: PARLAMENTUL EUROPEAN EVREIESC (EJP)!

Reprezentantul României în „Parlamentul European Evreiesc” (EJP) este un personaj foarte cunoscut cititorilor noştri: MAXIMILLIAN MARCO KATZ, care este, în acelaşi timp, director al „Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului în România”!



Cine este cu adevărat acest Maximillian Marco Katz, fost comisionar vamal, implicat în „Afacerea duty-free-urile din Aeroporturile Otopeni, Timişoara şi Constanţa”, puteţi afla mai multe din articolul nostru publicat în Cotidianul.
„Parlamentul european evreiesc” (EJP) a fost înfiinţat în februarie 2012 prin votul online dat de 400.000 de evrei din Europa şi funcţionează în baza unei Constituţii proprii chiar în sediul Parlamentului European!
După cum citim în Stenograma publicată de Ion Cristoiu, Udi Levy, reprezentant al Black Cube, spune cu nonşalanţă: „lucrez îndeaproape cu organismul numit „Parlamentul European Evreiesc”, Parlament European. Ei sunt așezați în Uniunea Europeană. Orice ușă a oricărui membru al Parlamentului, este deschisă pentru ei. Pot veni imediat cu un dosar despre oricine și pot naște problema de aici până la acoperiș. Dar asta nu e suficient. Am o legătură foarte specială, ei au și cred că va fi cel mai important instrument pe care îl vom folosi”!
Ştiind că Black Cube este o agenţie de investigaţii construită de foşti şefi ai MOSAD, declaraţia lui Udi Levy trebuie luată în considerare. Este surprinzător că anchetatorii „Dosarului Black Cube” din România nu au îndrăznit să deranjeze pe nimeni din „Parlamentul European Evreiesc” pentru a pune întrebarea dacă cele spuse de Udi Levy sînt sau nu adevărate!
Primul care putea fi interogat în acest dosar era chiar Maximillian Marco Katz, mai ales că trecutul său arată legături teribile cu mafia economică şi politică de la noi. Faptul că agenţii de la Black Cube se folosesc de influenţa pe care cei din „Parlamentul Evreiesc European” o au şi chiar „lucrează îndeaproape” cu ei nu este un lucru care trebuie să fie trecut cu vederea. Mai ales după ce trei europarlamentari, între care şi Adrian Severin, au fost condamnaţi doar pentru că au căzut în plasa unei investigaţii jurnalistice nefinalizate cu vreun act de corupţie!
În mod cert, ceea ce puneau la cale cei de la Black Cube reprezintă o acţiune mult mai concretă, în care urmau să fie folosiţi cei din „Parlamentul evreiesc european” pentru ca dovezile obţinute împotriva şefei DNA, Laura Codruţa Kövesi, să fie amplificate.
Dacă se doreşte cu adevărat să se afle adevărul, procurorii ar trebui să se elibereze de teama de a-i ancheta pe cei din „Parlamentul evreiesc european”, căci nu este exclus ca o parte dintre dovezile obţinute de cei de la Black Cube să fi ajuns deja în posesia lor. Să-l întrebe, deci, şi pe Maximillian Marco Katz dacă ştie şi altceva decît ce mai fac „antisemiţii” din România! Căci şi el se ocupă cu monitorizare, la fel ca şi cei din Black Cube.

În legătură cu boicotarea de către Ungaria a Zilei Naţionale a României

$
0
0

În legătură cu boicotarea de către Ungaria a Zilei Naţionale a României
De ce are, totuşi, Ungaria prilej de sărbătoare

C O M U N I C A T

Opinia publică din România a aflat cu stupoare de declaraţia lui Péter Szijjártó, Ministrul de Externe al Ungariei, care a afirmat în preajma Zilei Naţionale a României că „Dat fiind că poporul ungar nu are niciun motiv să celebreze 1 Decembrie, Ministerul Afacerilor Externe şi Comerţului le interzice tuturor angajaţilor să participe la manifestările de celebrare a Zilei Naţionale a României".
Toţi românii au fost uimiţi de acest gest neprietenos şi chiar ostil la adresa naţiunii române, de lipsa de minimă educaţie istorică, diplomatică şi culturală a acestui reprezentant al guvernului ungar în problema relaţiilor cu România. Cum să ne aşteptăm noi, românii, ca un astfel de diplomat şi om politic să-şi ceară scuze poporului român în numele statului ungar pentru atrocităţile făcute de armata ungară în Transilvania ocupată în 1940-1944, unde au fost presărate morminte proaspete cu copii de vârste îngereşti, cu femei şi bătrâni numai pentru vina de a fi fost români. Cum să ne aşteptăm noi, românii, ca să ni se ceară scuze pentru atrocităţile săvârşite de fanaticii unguri „revoluţionari” la 1848-1849 asupra românilor numai pentru că aceşti martiri români nu s-au lăsat maghiarizaţi, aşa cum voia un exclusivist fanatic precum Kossuth. Cum să ne aşteptăm noi, românii, ca să ni se ceară scuze pentru cele aproape cinci secole de robie instituită asupra românilor de la Unio Trium Nationum (1437) încoace, ale căror consecinţe se văd şi astăzi.
Aşadar, de ce au, totuşi, ungurii motive să considere 1 Decembrie – Ziua Naţională a României şi pentru ei motive de bucurie? O minimă educaţie culturală te face să te bucuri de faptul că a triumfat Libertatea la un popor. Românii au fost ţinuţi într-o închisoare de fier până la 1918. O minimă educaţie civică te face să te bucuri că a triumfat Democraţia pe pământul Europei şi în orice parte a lumii. Ungaria dualistă de până la 1918 a fost o mascaradă de democraţie anume instituită pentru ca românii din Transilvania şi celelalte popoare nemaghiare să n-aibă niciun drept şi să nu acceadă la decizii politice. O minimă educaţie culturală te bucură nespus să vezi că un popor are acces la viaţă spirituală, la învăţământ în limba proprie, la libertatea cuvântului şi a asocierii. În Ungaria dualistă erau numai pedepse cu amenzi uriaşe, bătăi şi închisoare pentru români când voiau să-şi afirme acest drept, nicio universitate nu era în limba română pentru poporul majoritar din Transilvania.
Toate acestea, românii le ştiu foarte bine, ungurii au observat în istorie că poporul român „ţine minte (czinye mintye). Dacă acest ministru al guvernului ungar nu le cunoaşte, îi putem aduce şi alte astfel de situaţii istorice care nu se uită de către români.
Dacă de la un reprezentant al guvernului ungar vin semnale conflictual-iredentiste către poporul ungar, în loc ca Ungaria să-şi educe tineretul cu adevărata ei istorie şi cu semnale că românii şi ungurii trebuie să fie ca fraţii într-o Europă civilizată şi unită, atunci ne aflăm într-o perioadă de derapaj – sperăm accidental – deosebit de hidoasă.
Propunem guvenului român ca sus-numitul ministru de Externe al Ungariei să fie declarat persona non grata pe teritoriul României, cel puţin un an, până studiază şi se documentează temeinic asupra adevărului istoric şi a dreptăţii istorice a momentului 1 Decembrie 1918.

Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu” din România
Biroul executiv
Preşedine Victor Bercea
Secretar general Vasile Lechinţan

REȚEAUA SOROS. BANI "ALBI" pentru POLITICIENII și ONG-urile care se implică în VIAȚA POLITICĂ DIN ROMÂNIA

$
0
0
REȚEAUA SOROS. BANI "ALBI" pentru POLITICIENII și ONG-urile care se implică în VIAȚA POLITICĂ DIN ROMÂNIA

Autor: | | 139 Comentarii | 38586 Vizualizari



Rețeaua Soros


Rețeaua Soros. Am aflat până acum, în primul rând datorită DNA, cum s-au finanțat în campaniile electorale partidele politice. Am vrut să știm cum fac rost de bani și fundațiile care spun că reprezintă societatea civilă și se implică în viața politică, deoarece în ultimii 3 ani au fost extrem de active. Materialul de față reprezintă o investigație jurnalistică.

REȚEAUA SOROS.
Nu ascund că am avut și o curiozitate personală ca să aflu cine e dispus să dea bani pentru proiecte civice și către ce linie este canalizat interesul finanțatorului. Sunt mulți cititori care cunosc faptul că din anul 2009 încoace, în paralel cu munca la ziar, sunt implicată și în campanii umanitare în folosul copiilor săraci, grav bolnavi și al celor cu potențial mare de dezvoltare intelectuală, dar care provin din familii defavorizate, mai ales din mediul rural. Alături de mine și câțiva jurnaliști, am adus în aceste proiecte și liceeni-voluntari, care s-au angrenat  în activități de întrajutorare cu mult entuziasm, reușind astfel să implic și factorul educativ în aceste acțiuni caritabile. 
Vă asigur că în acești 7 ani de activitate pe tărâm umanitar, nimeni dintre marii finanțatori (companii, multinaționale sau oameni de afaceri de tip Soros) nu ne-a întins o mână de ajutor, nu ne-au oferit nicio finanțare. N-au făcut-o nici din proprie inițiativă, deoarece proiectele noastre erau și sunt vizibile în media, nici când le-am solicitat ajutorul pentru salvarea vieții unui copil sau pentru vreun proiect pentru tineri. În afara cititorilor ziarului sau a câtorva oameni de afaceri și politicieni, care au vrut să rămână anonimi, nimeni nu a fost impresionat de ceea ce facem pentru comunitate.

Ceea ce vom prezenta în Evenimentul zilei reprezintă o sinteză a multor zile de muncă, fiindcă sunt greu de obținut informații despre finanțări. Este, oarecum, și o continuare a ceea ce EVZ publicase în urmă cu trei ani (septembrie 2013), în timpul protestelor cu PET-uri din Piața Universității împotriva proiectului Roșia Montana.  Atunci, autorul articolului, Mălin Bot stârnise furtună în rândul ONG-urilor fiindcă a dezvăluit că cel puțin două dintre ele se implicaseră în organizarea protestelor printr-un proiect finanțat de Soros.
Demersul său și al EVZ nu a fost pentru a denigra asociațiile civice ci, așa cum a explicat atunci autorul, pentru  că ”existența unor finanțări pe proiecte, folosite explicit în organizarea protestelor, nu este cunoscută celor care dau curs invitațiilor la manifestații”. Mai în clar: unii mergeau în Piața Universității din convingere civică, mobilizați de relatările de pe rețelele sociale, alții participau la proteste fiindcă erau plătiți printr-un proiect finanțat de magnatul Soros!
Articolul de astăzi nu trebuie perceput ca un atac la niciunul dintre ONG-urile din rețeaua de finanțare a lui George Soros. Este doar un tablou financiar despre care toți cei care observăm activitatea societății civile trebuie să știm. Un tablou similar cu cel al partidelor politice.
Este necesar ca datele să fie publice pentru că e absolut normal ca românii să știe cine oferă banii și pe cine finanțează un magnat  ca să creeze un tampon împotriva Puterii, ca să militeze pentru cauze ecologice sau ca să instruiască, în cadrul unui proiect, jurnaliști, juriști sau oameni de cultură, deveniți bursieri ai fundației finanțatoare. Sau ca să propună miniștri în guvern. 
Cine este George Soros  
În ultimele luni s-a vorbit des în spațiul public românesc, mai ales de către politicieni, despre George Soros. Dar cine este cel care a investit zeci de milioane de dolari în rețeaua ong-istă, numită ”societatea civilă românească”?
Miliardarul american de origine maghiară George Soros are 86 de ani și o avere estimată la peste 18 miliarde de dolari. Unele surse vorbes chiar de 22 de milairde de dolari. Există surse diverse care susțin că George Soros  a donat peste 200 de milioane de dolari din 1990, când a înființat Fundaţia Soros în România, și până în 2014, majoritatea prin investiţii directe. Din 2014, investițiile directe au fost înlocuite cu finanțările pe bază de proiecte.
„Fundaţia din România beneficiază încă de fondurile domnului Soros. Urmează să nu mai beneficiem din 2014. Cu toate acestea, vom putea obţine oricând bani de la fundaţia dânsului (Open Society Foundations – n.red.), însă doar pe bază de proiecte.Nu vom mai beneficia direct de fonduri”, declara Gabriel Petrescu, directorul executiv al fundaţiei, la sfârșitul anului 2013.
Finanțările lui Soros către rețeaua sa de ONG-uri din România s-au efectuat ori prin intermediul vehiculelor sale financiare din străinătate, cum este CEE Trust - un ONG-mamă, care a direcționat bani în toate statele din estul si centrul Europei unde magnatul american avea interese, ori prin Fundația Soros deschisă la București, care acum se numeste Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.
Banii lui George Soros au avut ca țintă construcția instituțională a unei rețele de ONG-uri, care a devenit ceea ce se numește „societatea civilă din România”. Mesajul sau scopul acestei rețele s-a învârtit în jurul ideii de democratizare a societății de către oamenii cooptați în aceste fundații și asociații. Adversarii lui Soros au arătat mereu că miliardarul american, de origine maghiară, a dorit ca prin ONG-urile lui să influențeze opinia publică în problemele care foloseau scopurilor sale, în special cele economice. Indiferent de realitatea obiectivelor sale, George Soros a devenit un jucător major pe plan politic.
EVZ are date concrete despre finanțările lui George Soros către ONG-uri ecologiste din România, din anii când banii se livrau, în majoritatea cazurilor, ca investiție directă. Printre acestea veți regăsi și pe cele două despre care vă spuneam că au contribuit ca organizatori la protestele anti Roșia Montana, reprezentanți ai societății civile care au participat la întruniri la Cotroceni, demnitari din actualul guvern. Ulterior s-a găsit un sistem prin care să se asigure finanțarea, dar mult mai puțin transparent.
Se presupune că prin anii 2000 George Soros a decis să se retragă într-o zonă mai discretă a finanțării societății civile din România odată cu eșecul implicării sale în alegerile din SUA, unde a susținut candidatul democrat în fața lui Bush, dar și cu scandalurile care au izbucnit în diverse state din Europa pe tema finanțărilor sale. Cazul Roșia Montană a fost unul special, implicarea fiind directă și extrem de generoasă.
Cu toate astea, în ultimii ani, Soros a hotărât să redevină jucător în țările din centrul și estul Europei, fiind cunoscută și recunoscută implicarea în evenimentele din Ucraina, este bănuit că s-a implicat în criza refugiaților de partea celor care susțin primirea acestora, atacurile la adresa sa din partea premierului ungar Victor Orban fiind de notorietate. Totodată George Soros este unul din cei mai proeminenți susținători ai candidaturii lui Hillary Clinton, donațiile sale însumând 19 milioane de dolari SUA stând mărturie a implicării active. Donațiile lui George Soros au fost bănuite că alimentează și protestele din Polonia la adresa guvernului, iar declarațiile oficiale ale reprezentanților Fundației Pentru o Societate Deschisă din SUA au fost clare: “Nu finanțăm direct sau indirect proteste! Finanțăm grupuri din Polonia care promovează drepturile omului, care sunt sub amenințare acum”. Declarația Laurei Silber, chief communications officer al Open Society Foundations acordată revistei New Yorker în mai 2016 descrie perfect o situație. George Soros nu finanțează protestele din Polonia, Ungaria, Ucraina sau România, ci ONG-urile care le organizează.

TOȚI MARII ACTIVIȘTI ECOLOGIȘTI DIN ROMÂNIA SUNT FINANȚAȚI DE SOROS


ALINA MUNGIU ȘI NICUȘOR DAN, DOUĂ FIGURI IMPORTANTE ALE SOCIETĂȚII CIVILE
Cea mai reprezentativă figură din ”Rețeaua Soros” este, fără îndoială, Alina Mungiu Pippidi. Ea este considerată ideologul activității girate de George Soros în România și tot ei i se atribuie ideea apariței, după 2012, a unor partide noi, cu oameni noi, care să devină o alternativă la partidele clasice, considerate corupte și depășite.
Nicușor Dan, cu a sa asociație ”Salvați Bucureștiul!” este inovația Alinei Mungiu, cel mai important lider al societății civile. Aceasta l-a scos în luminile rampei, în 2006, ca activist ecologist, apoi l-a lansat în politică. O sursă din mediul ong-ist ne-a declarat că primele operațiuni civice ale lui Nicușor Dan au fost finanțate printr-un sistem de parteneriate tot din banii lui Soros. Alina Mungiu și a sa Societate Academică Română a creat Alianța pentru o Românie Curată. Aceasta din urmă a fost finanțată, între anii 2010-2012, de CEE Trust a lui George Soros cu sume mari de bani, dar și din fonduri norvegiene. Din această Alianță fac parte Freedom House (Cristina Guseth), Grupul pentru Dialog Social și Asociația lui Nicușor Dan – Salvați Bucureștiul. Nu este nimic ilegal sau rău că Nicușor Dan a primit sprijin financiar prin Alina Mungiu și a sa Societate Academică. Era corect doar să explice opiniei publice pe ce banii și-a finanțat activitatea.
Bani pentru proiectele gestionate de Alina Mungiu și ce conțin acestea
Finanțări primite de Societatea Academică Română (SAR) a Alinei Mungiu Pippidi via CEE TRUST

 

Finantari primite de Societatea Academica Romana (SAR) a Alinei Mungiu Pippidi via FDSC.RO
Un prim proiect unde Societatea Academica Romana (SAR) a Alinei Mungiu Pippidi a primit o finantare de 73.046 euro: Studenții să combată discriminarea!
 

Un al doilea proiect unde Societatea Academica Romana (SAR) a Alinei Mungiu Pippidi a primit o finantare de 200.870 euro: Înființarea unor filiale în toată țara pentru monitorizarea activității Guvernului

IMPLICAREA REȚELEI SOROS DUPĂ TRAGEDIA de la COLECTIV
Un al doilea moment care arată că George Soros se implică, indirect așa cum a procedat în fiecare țară, în jocul politic de la Bucuresti este formarea noului guvern tehnocrat dupa tragedia de la Colectiv. Piesa centrală s-a pus în scenă la Palatul Cotroceni, sub indrumarea consilierului prezidențial Sandra Pralong, cea care a fost, la începutul anilor 90, primul reprezentant personal al lui George Soros în România. După tragedia de la Colectiv, în premieră, societatea civilă este chemată de Klaus Iohannis pentru a se transmite întregii țări ideea ca românii au nevoie de un Guvern apolitic. O analiză realizată asupra celor chemați la Cotroceni în numele societății civile ne arată că au fost exclusiv reprezentanții fundațiilor finanțate de miliardarul american.
TOTI CEI CHEMATI LA COTROCENI LA CONSULTAREA SOCIETATII CIVILE DUPA COLECTIV, FINANTATI DE SOROS
Ionuţ Sibian este președinte la Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC).
Ȋn perioada 2006-2012, fundaţia pe care o conduce a primit peste un milion de dolari de la „The Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe” (CEE Trust), o organizaţie condusă de miliardarul american George Soros.

1. Număr Grant: RO_X 2010_166
Denumirea proiectului: Serviciul juridic pro-bono pentru ONG-uri din România
Suma acordată 21.300 USD
Perioada proiectului:  1 mai 2011 – 30 iunie 2012

2. Număr Grant: RO_X 2010_202
Denumirea proiectului: Fondul pentru Inovare Civică
Suma acordată 389.455 USD
Perioada proiectului: 15 aprilie 2011 – 15 iulie 2012

3. Număr Grant: RO_X 2009_121
Denumirea proiectului: O voce mai puternică pentru sectorul asociativ din România
Suma acordată 150.000 USD
Perioada proiectului: 15 mai 2010- 14 noiembrie 2011

4. Număr Grant: RO_X 2008_47
Nume proiect: ONG-uri românești corecte
Suma acordată 119.995 USD
Perioada proiectului: 1 mai 2009- 28 februarie 2011

5. Număr Grant: RO_2007_04
Denumirea proiectului: Directorul ONG-urilor românești
Suma acordată: 307.000 USD
Perioada proiectului: 1 decembrie 2007 – 31 mai 2010
6. Grant Numărul RO_III 2006_100
Denumirea proiectului: Consolidarea sustenabilităţii financiare a ONG-urilor
Suma acordată: 120.000 USD
Perioada proiectului: 1 august 2006 - 1 iulie 2008

Liviu Mihaiu, președintele asociaţiei „Salvaţi Dunărea şi Delta”, este un colaborator și un avocat al FDSC.
Cel care, de la microfonul din Palatul Cotroceni, s-a recomandat a fi jurnalist scria în septembrie 2013, într-un editorial publicat de „Adevărul”: „De asta sfătuiesc pe toţi securiştii ăștia mici (n.r. – jurnaliștii de la „Evenimentul Zilei”) să sune la FDSC (Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile), să întrebe deontologic cum se finanţează ONG-urile, când şi, mai ales, de ce.
Sorin Ioniţă este președinţele „Expert Forum” (EFOR), organizaţie finanţată, printre altii, și de FDSC.
EFOR a primit însă suport financiar și direct din partea CEE Trust.

Număr Grant: RO_2012_01
Denumirea proiectului: Clientelism de la vârful degetelor
Suma acordată: 68.000 USD
Perioada proiectului: 15 martie 2012 – 14 martie 2013

Cristina Guseth este director al „Freedom House România”, o filială a fundaţiei americane „Freedom House INC”, cu sediul în New York.
Pe lista finanţatorilor „Freedon House România” se află Ambasada SUA în România, USAID, U.S. Department of State, dar și „Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe”, fundaţia lui Soros.

Numele proiectului: Inițiativa pentru o Justiție Curată (CIJ)
Suma acordată: 100.000 USD
Perioada proiectului: 1 mai 2008 – 1 aprilie 2010
Freedom House, Asociaţia Salvaţi Bucureștiul (președinte – Nicușor Dan) și Grupul pentru Dialog Social (unde Andrei Cornea este membru în Consiliul de Administraţie) fac parte din „Alianța pentru o Românie Curată”, care a fost finanțată, în perioada 2010-2012, de CEE Trust.

Număr Grant: RO_X 2009_186
Denumirea proiectului: Construirea unui lupte durabile anticorupție a electoratului din România: „România curată"
Suma acordată 120.000 USD
Perioada proiectului: 1 septembrie 2010 – 30 aprilie 2012

„Alianţa pentru o României Curată” a fost inţiată de Societatea Academică Română, care asigură și Secretariatul acesteia. Ȋn perioada 2006 – 2008, SAR a primit de la CEE TRUST 239.300 USD.

Număr Grant: RO_X 2008_28
Denumirea proiectului: CCU partea a 2-a - evaluarea utilizării banilor publici în cercetarea academică și învățământul superior din România
Suma acordată 93.500 USD
Perioada proiectului: 1 iunie 2009 – 31 iulie 2010

Număr Grant: RO_X 2007_101
Denumirea proiectului: Coaliția pentru Universități Curate (CCU) - aplicarea unui set de principii pentru a consolida integritatea și calitatea în sistemul de învățământ universitar românesc
Suma acordată 95.500 USD
Perioada proiectului: 1 aprilie 2008 – 1 mai 2009

Numărul proiectului: RO_IX 2006_35
Denumirea proiectului: Coaliția pentru un Parlament Curat – Euro – alegeri 2007
Suma acordată: 40.300 USD
Perioada proiectului: 1 martie 2007 – 1 gebruarie 2008

Numărul proiectului: CBI / 2006/03
Nume proiect: Reducerea corupției politice - Anti-corupția ca revoluție
Suma acordată 10.000 USD
Perioada proiectului: 1 octombrie 2006  - 31 octombrie 2006
Mihai Dragoș, preşedinte al Consiliului Tineretului din România, este coordonator al reţelei Monitori pentru Bună Guvernare a „Alianţei pentru o Românie Curată”.
Lucrează, de asemenea, în Societatea Academică din România (SAR), pe un proiect ce evaluează și monitorizează integritatea universităților din România. Iar Horia Oniţă, scria în aplicaţia pentru funcţia de președinte al Consiliul Naţional al Elevilor (C.N.E.) că va urmări „dezvoltarea comunicării și parteneriatului între C.N.E. și anumite structuri naționale precum Alianța pentru România Curată”.
Elena Calistru, care a lucrat pentru „Transparency International România”, este președintele Asociaţiei Funky Citizens, partener al SAR în mai toate proiectele și petiţiile iniţiate.
Edmond Niculuşcă este președinte la Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate, care colaborează cu „Miliţia spirituală”, o altă organizaţie finanţată de CEE TRUST (105.000 USD în perioada 2011 – 2013).

ÎNALȚI DEMNITARI AI REGIMULUI IOHANNIS-CIOLOȘ, STRÂNSE LEGĂTURI CU MILIARDARUL SOROS.
Lucrurile nu se opresc însă aici. După formarea guvernului condus de Dacian Cioloș, am regăsit numeroase nume de pe lista celor care au căpătat putere de decizie la nivel executiv, ca având legături cu miliardarul american.
Sandra Pralong, consilier prezidential - primul reprezentat personal al lui Soros in Romania
Mihai Răzvan Ungureanu - fost consilier prezidențial și șef al SIE - finanțat de Soros prin fundațiile sale.
Dacian Cioloș , premier - membru Fundația Friends of Europe – finanțată de Soros
Cristian Ghinea - ministrul fondurilor europene - Centrul Român pentru Politici Europene - finanțat de Soros
Violeta Alexandru,  ministru pentru dialg social - ProDemocratia, Institutul Politic Publice - finanțat de Soros
Cristina Guseth - propusa ca ministru al Justitiei in prima echipa a lui Ciolos și retrasă dupa un scandal uriaș - finanțată de Soros
Cătălin Drula - consilier al premierului Ciolos, vicepreședinte al Asociaţiei Pro Infrastructura, care colaborează cu  „Alianţa pentru o Românie Curată” (SAR)
Cristian Ghinea, editorialist la „Dilema veche”, a terminat SNSPA, după care a făcut un master la London School of Economics. În legătură cu acesta, iată ce scrie pe pagina lui de Wikipedia: „bursa care îi finanţase acest studiu prevedea întoarcerea sa în România şi implicarea pentru o perioadă minimă de timp în activităţi ale sectorului civic”! Cu alte cuvinte, cei care i-au finanţat bursa i-au pus şi condiţia să se implice în problemele societăţii civile, ceea ce Cristian Ghinea a şi făcut, activînd în Centrul Român de Politici Europene, de unde a devenit Consilier de stat în Cancelaria Guvernului, apoi ministru al Fondurilor Europene. Acum a ales sa candideze la Parlament din partea partidului Uniunea Salvati Romania a lui Nicusor Dan.

Anterior, Cristian Ghinea activase în mai multe ONG-uri: Societatea Academică din România, APADOR-CH, Freedom House – România şi Centrul pentru Jurnalism Independent, toate finanţate de Fundaţia Soros! De la SAR, Alina Mungiu l-a dat afară odată cu Sorin Ioniţă. Pe pagina Centrului Român de Politici Europene (CRPE),  se scrie foarte clar că Fundaţia Soros este finanţator al acestui ONG.
Laura Ştefan, de la „Expert Forum”, ONG finanţat de Fundaţia Soros, a fost prima nominalizare neoficială pentru funcţia de ministru al Justiţiei, Cristina Guseth, de la „Freedom House”, ONG finanţat de Fndaţia Soros, a fost desemnată pentru funcţia de ministru al Justiţiei şi retrasă în ultimul moment.
Mihai Răzvan Ungureanu, adus mai întîi în funcţia de consilier prezidenţial şi numit apoi din nou şef al SIE este un vechi membru al Fundatiei pentru Dezvoltarea Societatii Civile.
Victoria-Violeta Alexandru, fostă Bau înainte de căsătorie, a lucrat pentru Asociația Pro Democrația, unde a coordonat activitatea de comunicare publică și relația cu presa.Ȋn 1997, Violeta Bau a fost numită consilier în cadrul Departamentului de Comunicări Internaționale și Relații cu Românii de Pretutindeni din Administrația Prezidențială.
Ȋn martie 2000, în Republica Moldova apărea Institutul de Politici Publice, fondat, conform datelor publice de pe site-ul oficial cu sprijinul Fundaței Soros Moldova și al Centrului Euro-Atlantic din Moldova.
Un an mai târziu, în mai 2001, la instanțele din România era depusă cererea de înregistrare a Asociației „Institutul pentru Politici Publice, unde Violeta Alexandru este mmebru fondator. IPP furnizează constant date și rapoarte partenerului său strategic, Asociația Pro Democrația (APD) și nu numai”. La rându-i, APD a furnizat către IPP resurse umane și nu numai. Tot în 2001, IPP realiza studiul „Bugetele locale între teorie și practică, „la comanda Asociației Pro Democrația în cadrul proiectului Administrare eficientă prin participare publică, finanțat de German Marshall Fund of The United States”. Ȋn prefața acestui studiu, IPP mulțumea unor „reprezentanți ai administrației publice locale cu care am discutat și ale căror informații ne-au fost de un real folos (…), Florentin Pandele – Primar Comuna Voluntari, Nicolae Liviu Dragnea – Președintele Consiliului Județean Teleorman”.
Însuşi premierul Dacian Cioloş face parte din „Friends of Europe”, organizaţie finanţată de acelaşi George Soros!
Poate fi făcută o paralelă interesantă între Dacian Cioloș și Victor Orban. Acesta din urmă a fost unul din favoriții miliardarului american, care la începuturile sale l-a finanțat copios, atât ca partid, FIDESZ, cât și ca persoană, Orban primind o bursă de 10.000 de ft lunar ca să se poată dedica politicii. De atunci însă lucrurile s-au schimbat, iar cei doi au devenit inamici. Nu același lucru se poate spune despre Dacian Cioloș...

Datele pe care le-am cules de-a lungul unei lungi perioade de investigații sunt cele accesibile publicului, fiind acumulate din surse deschise. Detalii asupra comportamentului miliardarului american George Soros și implicarea sa în politica țărilor din estul și centrul Europei sunt relevate în diverse surse pe internet și mass-media, dar am încercat să distingem între propagandă și informare.
Am luat în calcul de la bun început faptul că acest material va stârni numeroase comentarii și atacuri. În special din partea celor vizați. Ne-am dori ca fiind promotorii libertății de exprimare să accepte că și activitatea lor este supusă scrutinului opiniei publice, că datoria presei este să pună întrebări și să caute răspunsuri, indiferent cât de incomode ar fi, unele sau altele.

Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează granițele de azi. Cărțile lui Ficheux le dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri

$
0
0

Robert Ficheux, omul căruia România îi datorează granițele de azi. Cărțile lui Ficheux le dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri

„De ce în România? Pentru că, dintre surorile noastre latine, ea ne este cea mai dragă din pricina tristului său destin în mijlocul națiunilor maghiară, slave și turcă, ce au încercuit-o, au jinduit-o și au îmbucătățit-o și dominat-o fără milă”- Robert Ficheux Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc. Omul acesta, scria Radu Anton Roman, „făcuse și dăruise istorie și geografie României.” O românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită acum un deceniu.

, /11174 0

robert_ficheux
Robert Ficheux

Robert Ficheux a fost unul dintre cei mai mari geografi francezi, un foarte bun vorbitor de limbă română și un mare prieten al României. A fost, alături de celebrul lingvist suedez Alf Lombard, unul dintre cei mai mari iubitori ai țării noastre, de când existam ca stat „dodoloț”.

Iată câteva repere din biografia profesorului Ficheux:Profesorul Ficheux:
* Membru corespondent străin (1 iunie 1948) și membru de onoare din străinătate (9 martie 1991) al Academiei Române.
* Studii superioare la celebra Universitate Sorbona, fiind licențiat în istorie și geografie (1919-1920).
* Încadrat, în urma recomandării lui Emmanuel de Martonne (un alt nume ilustru al geografiei), la Institutul Francez de înalte Studii din București (1924-1927).
* Teză de doctorat cu un subiect privitor la studiul geomorfologic al întregului masiv al Munților Apuseni.
* Revenit în România în anul 1932, devine secretar general al Institutului Francez din București (până în 1935), apoi al Misiunii Universitare Franceze în România. În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, a fost numit succesor al lui George Vâlsan la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat geografia fizică, până în 1938, când s-a întors în Franța.
* Între 1927 și 1996 a publicat nu mai puțin de 27 de cărți, referitoare toate la România.
* Distins cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofițer, de către președintele Emil Constantinescu, în 1997. Două dintre cărțile lui Robert Ficheux le dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri: „Les Motzi” (Moții), apărută în 1942 și „Roumains et minorites ethniques en Transylvanie” (Români și minorități etnice în Transilvania), apărută în 1990.

Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc. Omul acesta, scria Radu Anton Roman, „făcuse și dăruise istorie și geografie României.” O românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită   acum un deceniu. N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa. Acum, cu prilejul aniversării a 117 ani de la naștere și a 10 ani de la moarte, încercăm să aducem un omagiu personalității lui Robert Ficheux.
Acestui om, cvasinecunoscut marelui public, România și românii îi datorează enorm de mult. Practic și lui Robert Ficheux îi datorăm reușita Marii Uniri de la 1918 și existența țării noastre între frontierele ei de azi.
În loc de explicațiile cuvenite, citez aici un fragment dintr-un text scris de etnologul, maestrul în arta culinară, publicistul și scriitorul Radu Anton Roman, în urmă cu mai bine de un deceniu în urmă, care explică și lămurește de ce-i suntem, toți, pe veci datori lui Robert Ficheux, mult mai bine decât o poate face un simplu ziarist de la o foaie de județ:

„…Cine crede că Marea Unire s-a datorat numai Adunării Românești de la Alba-Iulia din decembrie 1918 și intelectualității greco-catolice, are o viziune patriotic-idilică asupra istoriei. Marile puteri victorioase, hotărîseră, destul de corect, să împartă înfrântul si destrămatul Imperiu Austro-Ungar, după criteriile populațiilor majoritare. Aveau loc recensăminte, se făcuseră hărți ale tuturor provinciilor imperiale după naționalități,se pregăteau inființarea de noi țări și frontiere. Ungaria înaintase Parisului, unde aveau loc negocierile, hărți ale Transilvaniei, în care, zona montană, platourile locuite numai de români din Maramureș, Oaș, Hațeg, Lăpuș, Apuseni, Năsăud etc. apăreau ca pustii, fiind dincolo (de așa-numita – n.r. creastă militară), de ce se vedea din văile accesibile.
Într-o primă variantă, populația maghiară, aglomerată în orașe (acolo unde românilor le era interzis să se așeze – n.r.) și în satele de cîmpie, apărea ca majoritară în Ardeal, cu consecințele ce ar fi urmat de aici. E meritul unor misiuni de geografi francezi, de-a fi urcat pe toate cărările transilvane și de-a fi inventariat și anunțat existența unor numeroase comunități române, acolo unde hărțile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon (prin care Transilvania a revenit României – n.r.)”.
Acele misiuni de geografi francezi, despre care scria regretatul Radu Anton Roman, au fost conduse de geograful Robert Ficheux. Dacă n-ar fi existat profesorul Ficheux, azi Transilvania ar fi fost pământ unguresc.

Omul acesta, scria Roman, „făcuse și dăruise istorie și geografie României”. O Românie care, din nefericire, l-a uitat de tot, după trecerea sa la cele veșnice, săvârșită acum un deceniu. N-am auzit nicăieri să se organizeze măcar un simpozion sau o adunare în memoria sa.
Acum, încercăm să aducem modestul nostru omagiu personalității lui Robert Ficheux, să povestim și altora despre cine a fost și cât de mult bine ne-a făcut acest om, cu speranța că anii ce vor veni și, poate, generațiile de după noi, îl vor așeza la locul ce i se cuvine în istoria modernă a României.


In memoriam PROFESORUL ROBERT FICHEUX (1898 – 2005) de ȘERBAN DRAGOMIRESCU
S-a stins din viață, în ziua de 1 august 2005, la vârsta de 107 ani, la Aubagne, în sudul Franței, profesorul francez Robert Ficheux, distins geograf, membru de onoare din 1948 și decan de vârstă al membrilor Academiei Române. Născut la 12 august 1898, într-o familie de institutori, la Saint-Omer (departamentul Pas-de-Calais), în nord-vestul Franței, cunoaște vitregiile războiului, încă din timpul studiilor liceale, pe care este nevoit să le întrerupă, fiind considerat „prizonier civil”.
Examenul de bacalaureat îl trece la reputatul liceu Louis le Grand din Paris. Licențiat în istorie și geografie al Universității Sorbona (1920), Robert Ficheux a fost remarcat în timpul studiilor, de ilustrul geograf Emmanuel de Martonne, care domina prin personalitatea sa geografia franceză și, curând, și pe cea mondială. Emmanuel de Martonne susținuse două teze de doctorat, în litere (1902) și în științe (1907), cu teme din România, de care se atașase încă de la prima sa cercetare de teren din 1898. În 1918, în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu scrupuloasă obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României prin tratatele de pace. În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română îl alege membru corespondent în 1912, iar în 1919 membru de onoare. În 1921, la invitația Universității Daciei Superioare, profesorul Emmanuel de Martonne sosește din nou în țară, aducând cu sine un grup de cinci tineri francezi, discipoli ai săi, printre care și pe Robert Ficheux, îndemnați să-și asume pregătirea unor teze de doctorat cu subiecte din România. El iniția, împreună cu profesorul George Vâlsan, directorul Institutului de Geografie al Universității din Cluj, un vechi prieten al său, devenit și el membru al înaltului for academic român, mai multe excursii de studii pentru tineri geografi români și francezi, prin ținuturile românești, cu precădere prin cele întregite în noua Românie. Rezultatele științifice ale acestor excursii, publicate la Cluj în 1924, sunt puncte cardinale în cunoașterea geografică, în special geomorfologică, a unităților respective.
Din acest prim contact rezultă lucrarea sa de diplomă de studii superioare în geografie, consacrată geomorfologiei părții estice a Munților Bihor (250 pagini), calificată de mentorul său cu mențiunea „foarte bine”. La îndemnul magistrului său, încurajat, primește ca subiect al tezei sale de doctorat „Studiul geomorfologic al Munților Apuseni”, o întinsă și complexă regiune a țării noastre, de care – în lungile sale peregrinări – profesorul Robert Ficheux s-a atașat. În acest scop, între 1924 și 1927 a fost încadrat la Institutul Francez de Înalte Studii din București, tocmai atunci înființat. După un stagiu petrecut în Franța la liceul „H. Wallon” din Valenciennes, a revenit în România, ocupând, mai întâi, postul de secretar general al Institutului Francez din București și, apoi, al Misiunii Universitare Franceze în România (1932–1935).
Profesorul Vintilă Mihăilescu, viitorul academician, camarad de drumeție și de idei, încă din 1921 legat de Robert Ficheux printr-o afecțiune profundă și nedezmințită, evocă astfel aceste începuturi: „Au urmat ani de zile în care, cu sacul la spinare și planșeta, a cutreierat văile și plaiurile munților dintre Mureș și Someș, luând schițe panoramice, umplând carnete cu observații de teren, întreținându-se cu țăranii, dintre care unii îl țin minte și acum (1973, n.n.). Paralel a început studiile pe hărți topografice la scară mare, cu o meticulozitate pe care nu am întâlnit-o până acum la alt geograf. Revăd și acum celebrele profile care se desfășurau pe pereții camerei lui de la Institutul Francez”…
În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, rector al Universității din Cluj, este chemat să-i succeadă lui George Vâlsan, în predarea geografiei fizice, până în 1938, când amenințarea izbucnirii războiului îl obligă să se înapoieze în țara sa. Ducea cu sine manuscrisul tezei, un text de peste 1 000 de pagini, o bogată zestre de hărți, fișe, schițe, profile și cărți, fotografii, dintre care 850 de clișee pe sticlă i-au fost prădate apoi de ocupanții naziști ai Franței în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Străbătuse pe jos, în Munții Apuseni, în vederea redactării tezei, peste 1 100 de cătune, peste 100 de văi, ceea ce l-a făcut cunoscut, peste ani, sub numele de „moțul francez”.
Vintilă Mihăilescu (1973) caracteriza astfel contribuțiile sale, în așteptarea definitivării textului tezei: „Putem încă de pe acum să ne dăm seama de interesul pe care-l prezintă acest studiu capital, căci geograful francez a publicat unele comunicări prealabile scurte și două studii mai amănunțite (Remarques sur le réseau hydrographique du Bihor septentrional, 1929 și L’évolution morphologique du Crișul Repede, 1971), iar în volumul jubiliar Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul (1929), un studiu mai amplu de sinteză geografică, Munții Apuseni, cel mai documentat și mai substanțial până acum asupra acestei regiuni”. Textul prescurtat al tezei sale, verificat cu acribie de autor, a apărut în 1996, la Editura Academiei Române, cu titlul Les Monts Apuseni (Bihor). Vallées et aplanissements (535 p. și 22 pl. h.t.), cu sprijinul Serviciilor culturale franceze în România. Un prim exemplar al lucrării, proaspăt apărute, a fost înmânat, atunci, președintelui Franței, Jacques Chirac, aflat în vizită oficială în țara noastră, de către acad. Virgiliu N. Constantinescu, președintele Academiei Române.
Reluarea legăturilor sale cu țara noastră, după peste 30 de ani de dureroasă tăcere, timp în care a profesat în învățământul liceal și cel superior din Franța, s-a produs în 1969, când prof. Vintilă Mihăilescu, aflat la cârma Societății de geografie din România, l-a invitat, ștergând rușinea descalificantelor aprecieri la adresa geografilor străini care s-au dedicat cunoașterii țării noastre, formulate de unii geografi români proletcultiști. A avut posibilitatea de a revedea regiunea, de a-și actualiza și îmbogăți contactele și documentația științifică.
De atunci și-a îndesit călătoriile în România, a participat și la manifestări științifice, ca de exemplu, la Simpozionul de geografie fizică a Carpaților (1970), la Sesiunea omagială consacrată lui Emmanuel de Martonne cu prilejul centenarului nașterii sale (1973) ș.a. Fidel teoriei davisiene a originii policiclice a reliefului, insuflată de magistrul său, Robert Ficheux încearcă să descifreze fazele evoluției morfologice a Munților Apuseni printr-un studiu analitic al nivelelor de eroziune, al rețelei de văi cu terasele aferente, în strânsă corelare cu bascularea nivelelor de bază pannonic, transilvan și getic.
Nu i-au fost străine nici preocupările geomorfologice privind sintezele asupra spațiului carpatic românesc (1961, 1972), între care o privire critică asupra originii Porților de Fier dunărene (1948, în colaborare cu Geneviève Vergez-Tricom, vechea sa companioană din excursiile din 1921), publicată în Comptes-Rendus de l’Académie des Sciences de Paris. Robert Ficheux ne-a dăruit și valoroase contribuții la identificarea legăturilor profunde, de veche dată, dintre geografia franceză și cea română, prin pagini substanțiale de memorialistică științifică consacrate lui Emm. de Martonne, George Vâlsan, Emil Racoviță, Vintilă Mihăilescu, Tiberiu Morariu, George Oprescu, întregind istoria mișcării geografice și, în general, a vieții culturale din România în secolul al XX-lea. O istorie a Institutului Francez din România între 1924 și 1948, recent apărută la Paris (André Godin, Une passion roumaine, 1998), învederează rolul eminent jucat de R. Ficheux în epoca de pionierat a Institutului.
Dacă adăugăm și numeroasele conferințe, expoziții, inițiate și susținute în tot cuprinsul Franței, dar și în Olanda și Belgia, excursiile organizate în România, cu grupe mari de profesori, universitari și secundari, ca de exemplu, cea a Societății de geologie a Franței, pe teme de vulcanologie, în 1992, avem imaginea acestui devotat prieten al poporului român.
De nenumărate ori, prof. R. Ficheux nu a pregetat să ia atitudine, public, în presă, față de exprimări tendențioase sau manifestări de ignoranță, în ceea ce privește mai ales identitatea poporului român. În perioada obscurantismului totalitar din România, a menținut trează conștiința românilor din regiunea pariziană, prin conferințele ținute la Fundația Culturală Regele Carol I și la Casa Română din Paris. Nu trebuie omis nici rolul său în reanimarea contactelor instituționale dintre geografii francezi și români, prin organizarea colocviilor periodice bilaterale, unde era o prezență activă, dorită. Acestea au constituit pentru geografii români, în acele vremuri, în anii ’70, adevărate ferestre deschise spre progresele din geografia occidentală.
Academia Română a recunoscut de timpuriu meritele prof. Robert Ficheux, alegându-l, la 1 iunie 1948, membru corespondent străin la Secțiunea istorică, pe baza referatului elogios de recomandare al acad. Simion Mehedinți. Propunerea a întrunit 33 de voturi din cele 35 exprimate. La 5 iunie 1948, Simion Mehedinți împărtășea vestea noului ales în termeni entuziaști: „Am fost fericit să constat cu câtă grabă colegii din Academie au îmbrățișat propunerea pentru alegerea d-tale ca membru corespondent al Academiei Române. Unui geograf octogenar nu-i mai rămâne decât să-ți ureze ani mulți și o carieră științifică lungă și plină de cele mai strălucite succese.
Toți geografii români se bucură din adâncul inimii. Quod bonum felix faustumque sit!” După numai două luni, alegerea devenise caducă prin desființarea samavolnică de către regimul comunist a Academiei Române și îndepărtarea brutală a peste 200 de personalități din noua structură academică. Dar profesorul Robert Ficheux a continuat să lucreze consecvent, după cum am menționat, despre și pentru pământul și poporul român, în ciuda acestor avataruri, așa încât, în mod firesc, în 1991, la propunerea Secției de științe geonomice, s-a reconfirmat alegerea din 1948, proclamându-l membru de onoare al Academiei Române. Jubileul Academiei Române de 125 de ani de existență, în 1991, l-a numărat printre distinșii oaspeți. A rămas memorabil cuvântul rostit atunci în aula forumului academic al țării noastre, țară ce „a devenit întrucâtva și a mea”, după cum se exprima.
Își încheia, atunci, rostirea, în limba română printr-o vibrantă urare : „Domnilor, rogu-vă, îngăduiți acestui moț francez să vă mulțumească călduros pentru această primire amicală și să vă ureze viață îndelungată, activă și rodnică. Urez scumpei noastre Românii, pe care o iubim cu toții, un viitor pașnic, demn de trecutul ei, deseori tragic, dar mereu glorios.”
Omagierea prof. Robert Ficheux la împlinirea venerabilei vârste de 100 de ani a prilejuit, la 17 octombrie 1998, o manifestare de aleasă prețuire, la care Societatea de Geografie din Paris (cea mai veche din lume) și-a unit eforturile cu Ambasada României din Franța. În jurul sărbătoritului s-au reunit, pe parcursul întregii zile, la sediul Societății și la cel al Ambasadei, numeroase personalități, foști colegi și discipoli, prieteni și colaboratori. Au rostit atunci alocuțiuni de salut prof. Jean Bastié, președintele Societății organizatoare, ambasadorul Dan Hăulică, președintele Grupului de ambasadori ai țărilor francofone, care a dat citire și unui mesaj al directorului general al UNESCO, Federico Mayor, „un omagiu călduros adus unei vieți bine împlinite, demonstrând virtuțile și forța pașnică a unei științe deschise prieteniei, care știe construi punți indestructibile între popoare”, prof. Bruno Messerli, de la Universitatea din Berna, președinte al Uniunii Geografice Internaționale (UGI), prof. Jean-Robert Pitte, președintele Comitetului Național Francez de Geografie, prof. Alain Metton, președintele Asociației Geografilor Francezi, vicepreședinte al UGI, prof. Jean Nicod, de la Universitatea din AixProvence, acad. Eugen Simion, președintele Academiei Române, acad. Mircea Săndulescu, președintele Secției de științe geonomice, care a rostit și mesajul Președintelui României, Emil Constantinescu, acad. Virgiliu N. Constantinescu, ambasadorul României la Bruxelles, fost președinte al Academiei Române, Dumitru Ciaușu, ambasadorul României la Paris, Șerban Dragomirescu, secretarul Comitetului Național Român de Geografie.
Cu acest prilej, într-un moment emoționant, i-au fost remise ilustrului sărbătorit însemnele de comandor al ordinului les Palmes Académiques, cea mai înaltă distincție acordată în Franța unui slujitor al învățământului public. Remiterea a fost făcută, în numele ministrului Educației, de d-na Alice Saunier-Séïté, membru al Institutului Franței, fost ministru, care a rostit și o vibrantă alocuțiune omagială, subliniind viața și activitatea exemplare ale unui „însemnat martor al epopeii geografice a secolului al XX-lea, în preajma unor magiștri incontestabili precum Emm. de Martonne”. Încercând să-și explice de ce sărbătoritul, imediat după Primul Război Mondial, și-a cantonat cercetările în România, a mărturisit:
„De ce în România? Pentru că, dintre surorile noastre latine, ea ne este cea mai dragă din pricina tristului său destin în mijlocul națiunilor maghiară, slave și turcă, ce au încercuit-o, au jinduit-o și au îmbucătățit-o și dominat-o fără milă”- Robert Ficheux
Încheind, a declarat cu emoție: „Domnule Robert Ficheux, fără îndoială, această distincție vă revenea demult. Dar această întârziere are și o latură fericită pentru dumneavoastră și pentru noi, este pentru prima dată în istorie, când, în fapt, ordinul les Palmes Académiques – în istoria sa de 190 de ani – onorează astfel pe un geograf cu prilejul aniversării centenarului său”1 . Din păcate, o distincție românească însemnată, Serviciul Credincios, în gradul de mare ofițer, i-a fost remisă abia doi ani mai târziu, când condiția fizică și psihică precare nu i-au mai îngăduit să se bucure deplin. S-a stins din viață discret, așa cum și-ar fi dorit, după un arc de viață intens trăit, ce a îmbrățișat trei secole. A fost înhumat, potrivit dorinței, în cavoul familiei din cimitirul parizian Montparnasse, acolo unde odihnesc în veșnicie Constantin Brâncuși, Eugen Ionescu, Emil Cioran. Comunitatea științifică românească, cea a științelor geonomice în special, a pierdut un mare și devotat prieten, un subtil cunoscător al pământului și poporului român, pe care le-a iubit cu o fidelitate neasemuită.
Surse documentare: tribuna.rogeodin.ro

„Manifestul Revoluției Naționale” -Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuţă

$
0
0
„Manifestul Revoluției Naționale”

PDFImprimareEmail
Redactia ART-EMIS   
Duminică, 04 Decembrie 2016 21:51
Manifestul Revolutiei Nationale - Sorin-Pavel-Petre-Tutea-Nicolae-Tatu...O analiză fără menajamente a devenirii României ca stat modern. Petre Țuțea și ceilalți co-autori afirmă că România modernă este o creație a intereselor economice occidentale și a naționalismului românesc. În volum sunt criticate liberalismul, bolșevismul, dar și conservatorismul. Zilele trecute, directorul Institutului „Elie Wiesel" (I.N.S.H.R.-E.W.), Alexandru Florian, spunea despre Ţuţea că face parte dintre „autorii morali" ai crimelor din perioada interbelică şi cultul său trebuie interzis.

„Manifestul Revoluției Naționale"Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuţă
- Tipografia Miron Neagu, Sighişoara, 1935 -
Prefaţă. Rostul nostru. Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele Iui: banul occidental şi naţionalismul român
„Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise: interese politice: să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai diferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct - prin personal superior străin şi slugi indigene - imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoe de un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) - odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare - cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), compania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară) războiul din 1916 (Întregirea). Naţionaliştii români din secolul al XIX-lea nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naştere e columna lui Traian, despre a căruia copilărie prodigioasă - o mie de ani - nu ştim nimic şi a căruia vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.
Utilizând cu măiestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi safisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român - lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran - şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte prin strălucitele ei legături în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceea prea neam prost ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândită în sânul unei familii regale specializată în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul 19 au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e? Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma de la Charlottenburg în buzunar, întâlneşte un Ovreiu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia îi povesteşte din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile Ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum! Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă pe jurgoane. Rămânându-i un rest - cam o căruţă ţărănească - vrea să angajeze un sătean, să i-l ducă: « Nu merg, Domnule Căpitan, zău, nu merg, că... mi-am făcut suma »".
Într-un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite - prin decalaj, concesii, dobânzi - peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e statul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea - statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca-n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi - în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu.
Pentru că, cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte oile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolentei româneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebue nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei - ca să ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. De aceea se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. De aceea ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. De aceea suntem ţara lui „a-da, bine-bine, lasă-lasă".
Una dintre ursitoare - naţionalismul român - a fost înşelată: în loc de sfat propriu s-a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebuie să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuesc demascaţi şi naţiunea deslănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei naţionale. Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguiala, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda"[1].
------------------------------------
[1] http://www.activenews.ro/stiri-politic/Acesta-este-textul-pentru-care-vor-sa-l-interzica-pe-Petre-Tutea-Statul-acesta-ii-apara-pe-straini-de-noi.-Ca-n-colonii.-Aici-sta-cauza-indolentei-noastre-in-EXPLOATARE.-De-ce-si-pentru-cine-sa-muncesti-in-plus-123784#at_pco=smlrebv-1.0&at_si=583dba92f2a547c6&at_ab=per-2&at_pos=2&at_tot=4

Cuba Si… Yankee No… ou Fidel Castro et le « fidelisme » à l’usage des Roumains…

$
0
0



Au moment où le monde entier porte un regard, hagiopgraphique ou au contraire dénonciateur, envers le meneur de la Révolution cubaine qui vient de s'éteindre, répéter ce qui se dit ailleurs n'aurait pas été d'une grande utilité. Il était plus intéressant de sentir l'atmosphère qu'on veut faire régner dans les anciens « pays frères » de Cuba, convertis depuis 1989 en factotum de l'hyperpuissance qui n'a jamais été en état de défaire la petit île rebelle située à quelques miles de ses côtes.
En Roumanie, comme en Pologne, comme ailleurs dans le « centre-Est » d'une Europe désormais en crise, les « élites » politiques, médiatiques, économiques, intellectuelles, en ont rajouté dans la dénonciation à l'occasion de la mort de Fidel Castro, par rapport à leurs « modèles » occidentaux ...Alors que, en réaction, bien souvent les commentaires des internautes de ces mêmes pays montrent que le citoyen moyen commence à sortir de l'ambiance empoulée qu'on a voulu lui imposer depuis 1989. Il faut aller dans les pays post-soviétiques pour trouver chez certains intellectuels plus de compréhension envers un pays qui a su résister seul au vent dominant, sans plus posséder aucun arrière. Bref, le ressenti roumain permet aussi de rappeler quelques évidences concernant une authentique révolution, celle qui eut lieu à Cuba. « Évidences » que même ses hagiographes occidentaux ont pu souvent négligé, tant ils éprouvent de difficulté à comprendre les phénomènes « étranges » et les schémas mentaux qui traversent des peuples qui ont connu une histoire tellement plus tragique que ce que leur mémoire et leur imagination peut encore être en état d'atteindre.
La Rédaction
-------------------------------------------------------------------------------------------------
Cuba Si… Yankee No… ou Fidel Castro et le « fidelisme » à l’usage des Roumains…
Décembre 2016
Claude Karnoouh
Hormis quelques intellectuels de gauche ou conservateurs de bon aloi, c’est-à-dire qui ont compris que l’anticommunisme d’opérette de Roumanie n’est un simple paravent pour offrir à une droite libérale et très radicale ou au laisser-aller du sommeil dogmatique typique des universitaires frileux, poltrons et lâches, mais prétendument « objectifs » quoique plutôt « abjectif », la mort de Castro a engendré une masse de commentaires d’une bêtise et d’un analphabétisme politique et historique confondants. Je sais qu’une mentalité de laquais, souvent fripons, habite de nombreux intellectuels roumains (heureusement pas tous), cependant, la mort de Castro a lancé le concours du commentaire le plus odieux où des records de stupidité ont été atteints. Même un bon ami que je trouve habituellement un subtil analyste de la société roumaine, a osé écrire que Castro était (sic !) « un mélange de Ceausescu et de Pàunescu1 ». Pour avoir le toupet ou, dans son cas, l’inconscience d’écrire une pareille fadaise, il faut vraiment être profondément ignorant du B.A.-BA de l’histoire de l’Amérique latine et des mouvements de libération nationale dans le continent. Si l’on veut jouer à genre de synthèse, alors Castro serait un mélange de Perón et de Ho-Chi-Minh.

Faut-il en premier lieu rappeler aux Roumains que le régime communiste cubain est le produit d’une authentique révolution populaire qui a commencé dans les montagnes de la Sierra Maestra ayant été précédée par quelques tentatives sanglantes et échouées d’actions révolutionnaires. Dans les montagnes, en effet, une poignée d’hommes, essentiellement des intellectuels, à la fois courageux et déterminés, ont su faire face à l’adversité d’une dictature sanglante, peu à peu mobiliser d’une part les étudiants des villes, mais surtout les campesinos des latifundias locales et les ouvriers agricoles de l’United fruit company, géant de l’agro-alimentaire dans toute l’Amérique centrale et les Caraïbes, la même qui œuvrait aux Nicaragua sous Somoza, à El Salvador en finançant les tueurs locaux payés par la CIA, à Haïti en protégeant Papa Doc, au Guatemala en ayant liquidé un gouvernement national qui cherchait à renégocier les contrats d’exploitation rurale, etc. En d’autres mots, la révolution cubaine n’est pas arrivée précédée par les chars soviétiques, les chars soviétiques ont été donnés ou vendus plus tard sans les tankistes.

Cuba, un pays de tradition révolutionnaire ancienne
Par ailleurs il faut savoir que Cuba possède une ancienne tradition de révolution populaire venue de José Marti, et qui, à la fin du XIXe siècle, déboucha sur une lutte populaire qui visait à expulser les Espagnols, mais, les USA intervinrent selon la doctrine Monroe afin d’éliminer toute possibilité de gouvernement populaire. Voilà comment Wikipédia résume ce moment : « Les luttes pour l'indépendance remontent au milieu du XIXe siècle avec la guerre de dix ans qui débuta en 1868 ; les Etats-Unis intervinrent dans la guerre d’indépendance cubaine qui avait fait plus de 350 000 morts civils et militaires depuis son début en 1895 (soit 1/8e de la population) et occupèrent l'île de 1898 à 1902, puis de 1905 à 1909. Les États-Unis poursuivirent une ingérence marquée jusqu'en 1934. » Lorsque Castro et ses compagnons gagnèrent la guerre contre le dictateur Batista en entrant dans La Havane le premier janvier 1959, il y avait moins d’un siècle, soixante-dix ans depuis 1880 et 1889, que l’esclavage avait été aboli à Cuba. On le constate, la révolution, le combat contre les exploiteurs, et le rapport conflictuel avec les États-Unis est chose ancienne et familière dans l’histoire moderne de Cuba. Il faut donc insister une fois encore sur une constatation qui découle précisément du fait que Cuba n’est pas devenue communiste comme on le verra plus avant porté par les chars d’une armée étrangère.

Comme dans tous les pays du tiers-monde, que les communistes locaux soient présents (cas de la guerre d’Indochine française d’abord, américaine ensuite) ou absent (cas de Cuba ou d’El Salvador au départ), les guerres menées contre les dictatures militaires locales en tant qu’agents compradores des États-Unis sont en premier lieu des guerres sociales de libération nationale. Partout dans le monde colonial où les guerres révolutionnaires ont été déclenchées par des militants communistes appliquant un marxisme-léninisme pur et dur au nom d’une révolution internationale prolétarienne et urbaine, elles échouèrent lamentablement dans les plus sanglants des massacres. L’exemple parfait de ces erreurs de jugement quant à l’état réel de la sociologie locale et donc de l’objectivité et de la subjectivité du socius majoritaire nous est donné par la révolution chinoise devenu le modèle des révolutions rurales du Tiers-monde après l’échec terrible de la révolte dans Shanghaï dirigée par les « moscovites » du Parti communiste chinois (PCC).2 Suivit alors la décision des premiers maoïstes de se retirer des villes, d’entreprendre une retraite, la Longue Marche, pour ensuite commencer la mobilisation massive des campagnes dont la lutte contre l’occupant japonais donna une dynamique sans équivalent au PCC et qui lui permit de vaincre d’abord les Japonais avec l’aide des nationalistes, puis les nationalistes eux-mêmes aidés par les États-Unis. Du Mozambique aux îles du Cap Vert, de l’Indochine à l’Algérie en passant par Cuba, les révolutions ont été populaires, authentiquement populistes, et n’ont réussi que parce qu’elles avaient le soutient d’une majorité du petit peuple rural. Que les exploiteurs et les agents étasuniens aient critiqué et fui Cuba, quoi de plus normal, cependant la révolution perdura y compris lors de moments très difficiles, comme après la fin de l’URSS et la crise économique qu’elle engendra. En effet, tant que le peuple y trouva plus de bienfaits que d’inconvénients dans ses réalisations, il n’y eut pas de soulèvements massifs… Tel est le fond de la révolution cubaine et personne n’a vu un gouvernement qui eût peur de ses citoyens lorsque celui-ci laissa en armes ses citoyens comme ce fut longtemps le cas à Cuba où, à chaque coin de rue, on rencontrait des civils armés de fusil au cas où un autre débarquement eût pu encore avoir lieu après le lamentable échec de la Baie des cochons.

Les chemins contradictoire d'une révolution
Que la révolution engendra des mécontents, qu’elle commit des erreurs, parfois même de graves erreurs, qu’elle pratiqua la répression parfois d’une manière injuste non pas tant envers ses ennemis objectifs ce qui semble normal, mais envers ses amis critiques, c’est l’évidence même ; mais l’évidence est là même de tout pouvoir, voudrait-il être le meilleur du monde, dès lors qu’il est confronté à un environnement terriblement hostile, que dis-je, à un environnement de guerre permanente. Car ce sont des hommes qui font la politique, qui la dirige, la déploie, et non seulement errare humanum est, mais avant de jeter la pierre, il faut regarder le contexte dans lequel le pays évolue et cherche à instaurer ce qui est, au bout du compte, un monde un peu meilleur pour les plus défavorisés. Or, après le premier janvier 1959, le contexte de Cuba est devenu très vite extrêmement implacable, avec un embargo qui dure depuis cinquante-cinq ans et qui présentement commence à peine à se lever, à moins que Trump n’arrête le processus de libération amorcé par Obama.

La politique n’est jamais douce, la realpolitik n’est pas du wishful thinking, sauf peut-être dans les rêves des politologues d’ONG, la politique étant en son essence la dynamique résultant de rapports de forces, aussi se tient-elle dans un état de guerres ouvertes ou cachées permanentes : en politique on est ami ou ennemi, il n’y a pas vraiment d’entre-deux, malgré des moments d’accalmie, et ce d’autant plus lorsque l’on sait que le chef de l’État cubain, Fidel Castro, a été l’objet de plus de six cents tentatives d’assassinat par la CIA d’une part, et que des taupes étaient plantées dans les hautes sphères de l’État (sa sœur) de l’autre. Bref, une partie de la rigueur de la répression à Cuba fut le fruit de l’embargo et des tentatives de renversements menées par la politique impériale étasunienne. Comme l’avait dit Castro dans un grand et long discours (dont lui seul avait le secret) « tout peut-être dit dans le cadre de la Révolution, rien en dehors » ; cela me fit penser, lorsqu’il la prononça cette phrase, à János Kádár scellant la réconciliation nationale de 1959 : « Tous ceux qui ne sont pas contre nous, sont avec nous »3. Et de toutes les manières ce n’était pas les États-Unis proches avec leur base-prison et de torture de Guantanamo qui peuvent leur donner des leçons de gestion humanitaire de l’opposition, quand on apprend que des gens y ont été détenus une dizaine d’années et relâchés sans aucune accusation !

Cuba : bilan d'un socialisme populaire
A Cuba, que cela plaise ou non, cinquante-sept ans de régime castriste n’ont pas un bilan globalement, et de très loin négatif, sauf pour les anti-communistes bornés. Trois aspects de la vie sociale caractérisent les réussites du régime. D’abord la santé publique où une petite île caraïbe pauvre et victime d’un embargo plus que sévère, a su mettre en place l’un des meilleurs système sanitaire du monde, à coup sur, le meilleur du tiers-monde et, qui plus est, a été capable d’exporter des médecins pour les cliniques et les dispensaires populaires de pays comme le l’Irak d’Hussein, le Venezuela ou la Bolivie. Mieux, Cuba a développé deux vaccins, l’un contre la méningite, l’autre contre le cancer, mais qui ne peuvent être exportés en raison de l’embargo. Même un journal, on ne peut plus installé dans le Main Stream, comme le Hufftington Post le reconnaît.4

Ensuite l’éducation. Tous ceux qui ont fréquenté l’île, qui y ont rencontré des gens, des parents, des élèves, des étudiants, et ceux qui ont lu le rapport des Nations Unies, y ont appris que ce qui caractérise l’enseignement cubain c’est bien la haute qualité de ses prestations depuis le kindergarten jusqu’à l’université, enseignement qui vise à la promotion des ceux qui, avant 1959, n’auraient jamais pu imaginer une telle promotion sociale et culturelle, les descendants noirs et métis d’esclaves laissés jusqu’en 1960 dans un état de quasi analphabétisme. Certes, les universités cubaines ne sont pas au niveau des universités du top 100 du monde, mais enfin elles valent bien celles d’Europe de l’Est. Enfin les académies des beaux-arts ont contribué très largement à répandre la culture des arts visuels (peinture, sculpture, dessin, gravure), le cinématographe, la culture musicale et le ballet de très haut niveau dans les milieux populaires, et last but not least, il convient d’ajouter à cela la très grande originalité de la musique populaire cubaine qui est, avec le tango argentin, une musique urbaine ayant syncrétisé diverses musiques venues d’Espagne, de France, des divers peuples d’Afrique de l’Ouest ayant fourni la masse des esclaves, et même d’Asie, musique qui après des succès mondiaux comme le Cha-cha-cha, le Mambo, le Boléro, le Jazz afro-américain, avait obtenu en 1998 une reconnaissance mondiale avec le film et la bande son de Buena Vista Social Club ; quant à la Salsa née dans le ghetto espagnol de New York, elle a obtenu elle aussi une consécration mondiale grâce aux musiciens cubains.

Pour réussir ce programme de développement dans un environnement local et mondial (doctrine Monroe et guerre froide) très hostile, il faut une politique dure à l’encontre des complotistes potentiels. La leçon du Guatemala avec, entre autre, le renversement en 1954 par la CIA d’Allen Dulles sous la couverture d’Eisenhower du réformateur agraire Jacobo Arbenz Guzmán, puis celle du Chili, n’avait pas été interprétée comme une situation pouvant alléger le contrôle du Parti communiste cubain et de sa police sur les dissidents, en particuliers sur des intellectuels qui dissertaient sans se confronter aux contraintes souvent fatales de la géopolitique, de la géo-économie et du développement technique. En effet, l’erreur fatale d’Allende avait été de croire qu’un gouvernement de coalition de gauche pratiquant une démocratie représentative classique pouvait engager des réformes radicales du système économique et social sans l’imposer par la violence aux classes dirigeantes, sans épurer les forces armées et la police. Aussi, sans dictature minimale, les gouvernements aux visées révolutionnaires n’ont-ils aucun avenir en Amérique latine, comme on le constate encore aujourd’hui au Venezuela et au Brésil où la présidente légalement élue a été débarquée par un véritable coup de force « constitutionnel » manœuvré par les services étasuniens qui ne lui ont jamais pardonnée d’avoir fait entrer le Brésil dans les BRICS.

Cuba et la religion
Dans tous les commentaires que j’ai lus il y a un aspect de la politique cubaine mise en place par Castro et son équipe de guérilléros, et ce dès le début, qui est sans cesse omis, il s’agit de la politique religieuse. Tous les critiques du castrisme ou comme disent les Cubains du « fidelismo » mettent en avant la répression qui toucha longtemps une Église catholique cubaine où la théologie de la libération n’avait pas sa place. En effet, ce que nombre de commentateurs ou de critiques ne savent pas ou feignent d’ignorer, c’est que la majorité des Cubains, dont les noirs et les métis (les plus nombreux dans le pays) et certains petits blancs, ne sont pas catholiques, mais adeptes de la Santeria, un culte syncrétique autour d’un dieu fondateur et de ses messagers et des esprits qu’ils animent ayant pour base la religion des Yorubas (une population de l’Est du Nigéria à la frontière du Bénin et du Togo) et qui ressemble par bien des aspects au Candomblé du Brésil5 et au Vaudou haïtien6(venu de la religion des Fons du Bénin et du Togo). Les esclaves et leurs descendants ayant souvent fait comprendre à l’Église catholique qu’ils croyaient dans les saints chrétiens, alors qu’ils les avaient intégrés dans leur système de croyance ; ainsi, une sorte de compromis de défiance réciproque s’installa au tournant des années 1950.

De fait, l’état actuel des croyances à la Havane et à Cuba peut se résumer ainsi : « Malgré plus de quatre décennies de régime castriste, et un accès aux soins et à l'instruction gratuit pour tous, la majorité des habitants de la Havane pratique de plus en plus, et de façon simultanée et complémentaire, divers cultes tels que la Santeria, le Palo-monte, le spiritisme, et un catholicisme très pragmatique, qu'ils désignent couramment par le terme générique de ‘religion’. »7 Or, ce mélange de religions pratiquées parfois par les mêmes personnes était et demeure le fait du peuple, en majorité des noirs et des métis de tous grades qui sont l’écrasante majorité du peuple cubain… Le régime castriste a donc protégé, voire parfois renforcé les adeptes de la Santeria des attaques de l’Église catholique dont les princes, évêques et archevêques, et souvent les prêtres, sont blancs, les vrais descendants des colons espagnols, puisque pendant longtemps l’Église de l’Espagne coloniale puis celle des ex-colonies ont refusé la prêtrise aux esclaves, aux métis, sans parler des Indiens, totalement exterminés dans les îles caraïbes.

Ce fut une révolution
Lorsque les troupes des jeunes intellectuels révolutionnaires sont entrées dans La Havane le premier janvier 1959, ils étaient accompagnés d’une masse de guérilleros qui venaient de la campagne, des campesinos des montagnes, des ouvriers agricoles des grandes plantations de l’United fruit, de toute ou partie de petits employés de province, bref en dehors d’une microscopique élite d’intellectuels, des gens de peu. Arrivés à La Havane, se joignit à eux une masse de marginaux produite par l’exploitation coloniale du pays, y compris des prostituées, une population importante, tant les casino-bordels y étaient nombreux, de ce que la Mafia avait fait en une vingtaine d’années le lupanar étasunien. Même Kennedy avant d’être élu Président s’y rendait pour y passer des week-end érotiques, invité par la Mafia pour laquelle son père avait travaillé dans les années 1920. En prenant le parti des pauvres, Castro et les révolutionnaires cubains ont voulu établir, outre l’équité sociale, la dignité humaine d’un peuple. En nationalisant les énormes plantations de cannes à sucre et de tabac, le régime, attentant à la propriété coloniale des firmes américaines et des latifundiaires locaux a voulu que l’essentiel du travail profite à ceux qui le font. Voilà qui était déjà attentatoire au sacro-saint droit de propriété du plus fort et ce qui a motivé la volonté des États-Unis d’en finir avec les barbudos devenus des gens gênant et non comme ailleurs des alibis de la démocratie. Confrontés à ce qui mettait la nation en péril, Castro et ses compagnons ont été mis devant un dilemme, capituler pour calmer l’ancien maître et obtenir quelques miettes de concessions ou proclamer « la Patrie en danger », et se battre avec les moyens disponibles dans le cadre de la réalité géopolitique du moment, c’est-à-dire demander de l’aide à l’Union soviétique qui y vit, bien évidemment, son propre bénéfice comme un moyen très efficace de contrer près de ses frontières l’expansion impériale étasunienne.

C’est après ce choix géopolitique et géo-économique fait que le mouvement castriste se fondit, en même temps que les socialistes, dans un nouveau Parti communiste cubain, car le premier, très stalinien, avait refusé l’alliance avec les guerilleros sous prétexte que les conditions objectives d'une révolution socialiste n’étaient pas réunie ! Ceux qui aujourd’hui accusent avec une violence brutale et grossière le régime cubain8 d’une dérive totalitaire devraient revoir un peu la chronologie historique, non seulement celle de l’histoire récente cubaine, mais celle de tout le continent caraïbe et sud-américain ?

Il n’est pas question pour moi de nier certaines dérives autoritaires, voire paranoïdes du régime cubain, mais à l’heure de la mort de l’un des plus importants dirigeants du tiers-monde au XXe siècle, un homme dont le poids dans la politique mondiale est égal à celui de Nehru ou de Ho-Chi-Minh, d’un dirigeant non seulement objectivement courageux, mais ayant déployé avec force et talent le sens des réalités sociales de son pays, tout en possédant une très haute idée de ce que représente la dignité nationale, je ne pouvais faire qu’un bilan rapide. Voilà un dirigeant qui, confronté à l’une des plus graves crises politiques et économiques pouvant toucher un petit pays, le fin des accords économiques préférentiels avec l’URSS scellés par Gorbatchev, a su, peu à peu et toujours sous-embargo, trouver les mots pour mobiliser le peuple, le faire renaître économiquement,9être l’hôte de trois Papes et enfin du Président des États-Unis Obama pour de tenter de mettre fin au plus long des embargos économiques de l’histoire moderne.

Nul ne connaît le visage du futur que se donnera Cuba dès lors que s’installe une économie de marché dont on sait qu’elle intensifie les différences socio-économique, mais une chose est sûre, c’est que la nouvelle génération de dirigeants qui sont déjà les adjoints de Rául Castro (qui a 85 ans) devra compter avec le peuple qui, dans l’arc-en-ciel de ses couleurs de peau10, ne voudra plus jamais que la grande île redevienne la dépendance de l’United Fruit et de la Mafia étasunienne.
Claude Karnoouh
Bucarest le 27 novembre 2016

Notes :
1 Le principal poète de cours de Ceausescu…
2 Ce moment tragique de la révolution chinoise est remarquablement décrit dans le roman d’André Malraux, Les Conquérants, paru en 1928.
3 NDLR. Car à Cuba, la nation avait conquis le pouvoir et les ennemis étaient soutenus de l'extérieur, en Hongrie le pouvoir avait conquis la nation et ses ennemis étaient dans la nation. Là-bas il fallait extirper par la force le facteur extérieur, ici il fallai acquérir en l'amadouant une base intérieure.
4 http://www.huffingtonpost.com/salim-lamrani/cubas-health-care-system-_b_5649968.html
5 Roger Bastide, Le candomblé de Bahia, Paris, Plon, Paris, 1999.
6 Alfred Métraux, Le vaudou haïtien, coll. « Bibliothèque des Sciences humaines », Gallimard, Paris, 1959, avec une préface de Michel Leiris.
7 cf. Kali Argyriadis, « La Religion à La Havane », Editions des archives contemporaines, thèse de doctorat, EHESS, 1997.
8 Il suffit en Roumanie de lire sur Facebook ou d’écouter les nouvelles télévisées pour se rendre compte du degré de haine qui anime des gens qui, pour la plupart ne savent rien de l’histoire d’Amérique latine et des Caraïbes. Débats et discours qui font froid dans le dos au cas où un véritable gouvernement un peu plus à droite viendrait à prendre le pouvoir.
10 Cuba castriste est devenu à coup sûr l’un des pays les moins racistes du monde.

Partager cet article

Présentation

  • : Le blog de la-Pensée-libre
  • Le blog de la-Pensée-libre
  • : Philo-socio-anthropo-histoire. Revue en ligne éditée par une partie de l'ancienne rédaction de "La Pensée" exclue en 2004, élargie à d’autres collaborateurs et consacrée au renouvellement de la pensée critique de la globalisation, du politique, de l’économique, du social et du culturel.
  • Contact

Profil

  • la-pensée-libre
  • Philo-socio-anthropo-histoire. Revue en ligne éditée par une partie de l'ancienne rédaction de La Pensée exclue en 2004, élargie à d’autres collaborateurs et consacrée au renouvellement de la pensée critique de la globalisation, du politiq
  • Philo-socio-anthropo-histoire. Revue en ligne éditée par une partie de l'ancienne rédaction de La Pensée exclue en 2004, élargie à d’autres collaborateurs et consacrée au renouvellement de la pensée critique de la globalisation, du politiq

Recherche

Liens

4 décembre 2016

 

Published by la-pensée-libre commenter cet article

commentaires



En poursuivant votre navigation sur ce site, vous acceptez l'utilisation de cookies. Ces derniers assurent le bon fonctionnement de nos services ainsi que l’affichage de publicités pertinentes. En savoir plus et agir sur les cookies. J'accepte

Article 0

$
0
0

Candidatul lui Marian Munteanu pentru Camera Deputaţilor la Bucureşti a fost batjocorit într-o piaţă publică din Ungaria de fascistul Csibi Barna – VIDEO

Fb-Button

csibi-barna-ungaria-dan-tanasa-marian-munteanu-alianta-noastra-romaniaDan Tanasă, candidatul Alianţei Noastre România la Camera Deputaţilor în Bucureşti, semnalează o faptă abominabilă a extremiştilor maghiari din România şi Ungaria:  În timp ce autoritățile de la Budapesta au interzis diplomaților unguri să participe la manifestările dedicate Zilei Naționale a României, aceleași autorități din Ungaria au permis batjocorirea subsemnatului într-o piață publică din orașul Nyíregyháza.

Vezi și Declarații INCALIFICABILE ale liderului UDMR Covasna la adresa mea

De Ziua Națională a României, în timp ce eu eram invitatul emisiunii „La ordinea zilei” de la Antena 3 și vorbeam unei țări întregi despre conviețuirea pașnică din români și maghiari (detalii aici), am fost, fără voia mea, invitatul special al unui eveniment public organizat în Ungaria.

Am fost batjocorit într-o piață publică din Ungaria

Evenimentul la care am „participat” în calitate de invitat special a fost o comemorare a Diviziei Secuieşti (Székely Hadosztály), ce a avut loc în Piaţa Eroilor din orașul Nyíregyháza, chiar în data de 1 decembrie, Ziua Națională a României. Organizatorul acestei comemorări a fost Uniunea Maghiarilor (Magyarok Szövetsége). Participanții au evocat 98 de ani de la înfiinţarea Diviziei Secoieşti (Székely Hadosztály). La eveniment au participat ca invitaţi: Dalmay Árpád, din partea Societăţii Trianon, Baracsi Endre, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Szabolcs-Szatmár-Bereg, Csibi Barna, reprezentant al Uniunii Mondiale a Secuilor (Székelyek Világszövetsége) şi Gábor Ferenc, preşedintele Asociaţiei Pro Tárkány, preşedintele judeţean a Partidului Civic Maghiar (Magyar Polgári Párt).
Potrivit blogului ruszinkarpatalja.blogspot.ru, subsemnatul am fost invitat de onoare la acest eveniment. La finalul evenimentului și în prezența oficialităților ungare, în piața publică a intrat în scenă neo-fascistul Csibi Barna care a pus în scenă un moment în care subsemnatul am fost batjocorit. Barna a afișat un fotografie trucată în care apar ținând în mâini o foaie cu mesajul „Sunt securist. Scuipă-mă!”, semnalează candidatul ANR.
csibi-barna-la-chisinau-si-simbolurile-antiromanesti
Fascistul maghiar Csibi Barna militează pentru autonomia maghiară pe criterii etnice şi “culturale” în Transilvania şi o “Moldova Mare”, fiind susţinut masiv atât de serviciile maghiare cât şi de propaganda rusă antiromânească de peste Prut (foto).
csibi-barna-avram-iancu
Barna a devenit cunoscut după ce i-a batjocorit într-un mod similar şi pe Avram Iancu (foto)şi pe Eminescu, fiind urmărit de Serviciul Român de Informaţii pentru activitate anticonstituţională şi acţionat în judecată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă, săvârşită prin orice mijloace; utilizarea în public a simbolurilor fasciste şi rasiste şi deţinerea, în vederea răspândirii sau vânzării, de simboluri fasciste şi rasiste.
Marian Munteanu i-a transmis însă candidatului său să stea liniştit, că scuipatul ungurilor va fi curăţat de votul românilor, pe 11 decembrie.
Video scabros:

Sursa: Ziaristi Online

CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI.

$
0
0
CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI.https://petitieonline.net/petitie/44953153 Suntem cetateni ai Romaniei si vrem sa dispunem ca si popor de toate resursele naturale pe care le-am avut si acum nu le mai avem. Resursele naturale ale Romaniei: aur, argint, cupru, carbune, petrol, gaze, gaze din platform continentala a Marii Negre, etc...au fost instrainate in ultimii 25 de ani fara ca proprietarii lor de drept Cetatenii Romaniei sa fie intrebati daca sunt de acord! CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI ! CEREM REINTRODUCEREA IN CONSTITUTIA ROMANIEI A URMATORULUI ARTICOL Noul Articolul din Constitutia Romaniei - despre Proprietate va fi: (1) Statul ocroteste proprietatea (2) Proprietatea este publica sau privata. (3) Proprietatea publica, in intregul ei, apartine statului. Ea nu poate fi impartita si trecuta in proprietatea unitatilor administrativ-teritoriale. (4) Bogatiile de orice natura ale subsolului, padurile, caile de comunicatie, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in interes public, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietatii publice. (5) Bunurile proprietate publica sunt inalienabile. (6) Bunurile proprietate publica pot fi concesionate ori inchiriate unor privati sau date in administrare regiilor autonome ori institutiilor publice, in conditiile legii, numai in urma unui referendum national prin care cetatenii Romaniei sa aprobe acest lucru. (7) Proprietatea privata este, in conditiile legii, inviolabila. (8) Proprietatea publica a Romaniei va fi gestionata de Fondul National al Romaniei, fond suveran de stat. Conducerea Fondului National al Romaniei va fi aleasa, in conditiile legii, prin votul direct al cetatenilor. CEREM CA CEI CARE AU INSTRAINAT RESURSELE ROMANIEI IN ULTIMII 25 DE ANI FARA A INTREBA IN NICI UN FEL CETATENII ROMANIEI DACA SUNT DE ACORD CU ACEST LUCRU SA FIE TRASI LA RASPUNDERE SI JUDECATI PENTRU FAPTELE LOR. Daca si TU te-ai saturat ca altii sa profite de resursele naturale ale tarii noastre, in timp ce parintii si copiii nostri se zbat in saracie, alatura-te acestui demers si distribuie acest mesaj ! AVEM NEVOIE DE 500.000 DE SEMNATURI PENTRU A DEMARA O INITIATIAVA LEGISLATIVA IN ACEST SENS! SEMNEAZA AICI ACEASTA PETITIE Citeste si da mai departe ! Va Rugam sa indicati adrese de email corecte ca sa puteti fi contactati in momentul in care vom depune listele nominale cu persoanele si cu cele 500.000 de semnaturi ale lor, la Curtea Constitutionala, pentru a valida aceasta initiativa legislativa. CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI ! - Initiativa Legislativa care are nevoie de 500.000 de semnaturi - Semneaza si tu ! ___________________ Care este procesul prin care se revizuieste Constitutia? TITLUL VII Revizuirea Constituţiei Iniţiativa revizuirii ARTICOLUL 150 (1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. (2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Procedura de revizuire ARTICOLUL 151 (1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Limitele revizuirii ARTICOLUL 152 (1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. (3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război. ___________________ Cum ne vom organiza Rugam ca fiecare semnatar sa si distribuie petitia la cat mai multe persoane. E necesar ca ea sa fie distribuita de fiecare la cel putin inca 10 pesoane. De aceea rugam ca fiecare semnatar sa si trimita petitia la cat mai multe persoane: parinti, frati, surori, rude, prieteni, vecini, colegi... Acest lucru e necesar pentru a avea o sansa sa crestem in numar. Cand o distribuiti, va rugam, cereti-le celor care sunt de acord sa o semneze, sa o distribuie la randul lor. Daca se vor strange cele 500.000 de semnaturi, vom trimite petitia tuturor institutiilor statului si tuturor parlamentarilor, si vom trece la faza redactarii listelor oficiale de semnaturi dupa formatul cerut de Curtea Constitutionala (vom notifica fiecarui semnatar sa completeze formularul tipizat cu detaliile necesare si-i vom indica unde anume trebuie sa-l trimita) Dupa ce vom redacta si vom centraliza listele finale cu semnaturi, le vom depune la Curtea Constitutionala in formatul cerut, pentru a declansa procedura de Modificare a Constitutiei. Desi numarul de semnaturi e urias, avem speranta ca vom reusi. Va multumim, Fluierul.ro
03/06/2015
Autor: Fluierul.ro

Documenete pentru studierea situației evreilor din Basarabia după 1945

$
0
0
Istoricul Alexandru Moraru, dovezi care infirmă așa-zisul holocaust din Basarabia și Transnistria



PARCĂ SPUNEAȚI CĂ I-A OMORÂT MAREȘALUL, DE UNDE AU APĂRUT ATÂȚIA ÎN 3 ANI?
anrm-f-3305-inv-2-d-3-regele-documentelor

Traducere documentului de Al. Moraru:

8 aprilie 1947
PREŞEDINTELUI SOVIETULUI PENTRU CHESTIUNI ALE CULTELOR RELIGIOASE PE LÂNGĂ CONSILIUL DE MINIŞTRI A URSS
Tov. Poleanschii I.V.
La scrisoarea Dvs. Nr. 222 din 7 martie 1947 Vă comunicăm, că în RSS Moldovenească locuiesc aproximativ evrei în număr de:
Chişinău până la 3000 oameni comunitatea este înregistrată
Leova =&= 200 oameni =============&=====
Călăraşi 300 oameni ==========&======
Cotovsc (azi Hânceşti-Al.M.) 300 oameni ====&========
Bender 1000 oameni =====&=======
Căuşeni 300 oameni =====&=======
Orhei 1000 oameni ====&=======
Teleneşti 300 oameni ====&=======
Bălţi 1500 oameni ====&=======
Făleşti 300 oameni ====&======
Briceni 300 oameni ====&=======
Tiraspol 500 oameni ====&=======
Floreşti 150 oameni =====&======
Romanovca 400 oameni ====&=======
Râbniţa 100 oameni înregistrarea comunităţii a fost refuzată
Lipcani 250 oameni Comunitatea a depus cerere
Cahul 200 oameni ======&=======
Soroca 1000 oameni ======&=======
Edineţ 300 oameni =====&=======
Rezina 250 oameni =====&========
Râşcani 200 oameni comunitatea n-a depus cerere
Sculeni 150 oameni ======&========
Corneşti 100 oameni ======&========
SURSA: Arhiva Naţională a RM, F. 3305, inv. 2, d.3, f. 53


Zilele trecute, răscolind prin hârtiile mele, am dat de o xerocopie a unui document- bombă cred eu, fiindcă acesta este încă o confirmare, că în Basarabia și Transnistria n-a avut loc așa numitul holocaust. Acest document, este depistat din fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, și nu este altceva decât o scrisoare oficială semnată de Împuternicitul Sovietului pentru culte religioase de pe lângă Consiliul de Miniștri a URSS pentru RSS Moldovenească tov. S. Deseatnicov adresată șefilor de la Moscova, și anume tov. Poleanschii I.V., președinte al Sovietului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS. Documentrul este datat cu 8 aprilie 1947, adică cu trei ani după sfârșitul războiului…Mă întreb eu și vă întreb și pe Dumneavoastră, DE UNDE S-AU LUAT ATÂȚIA EVREI ÎN BASARABIA ȘI TRANSNISTRIA? PARCĂ ZICEAȚI CĂ I-A OMORÂT MAREȘALUL? Citiți documentrul, și vedeți că numărul evreilor este destul de impunător! Vreți să spuneți că aceștia sunt alții, nu aceia care i-a omorât Mareșalul? Iarăși este minciună! De ce? Fiindcă în anii 1946-1947 în republica înjghebată de sovietici, RSS Moldovenească era în toi foametea organizată de ocupanții sovietici…și care familie de evrei va veni acolo unde este foamete? E total lipsă de logică! Atunci cum rămâne să înțelegem, au înviat toți din morți?
Am fost primul istoric din Republica Moldova, care am declarat oficial în cadrul Conferinței Științifice care a avut loc în anul 2005 la Biblioteca Onisifor Ghibu (în prezența publicului și a participanților la conferință(inclusiv distinșii istorici Ion Coja, Anatol Petrencu, sociologul și politologul Viorel Ciubotaru, etc.) că în Basarabia și Transnistria n-a avut loc așa numitul holocaust. Acelaș lucru l-am scris în presa periodică de atunci: ”Flux”, nr.61 din 27 aprilie 2005; ”Flux de vineri” nr.20 din 27 mai 2005.

În Arhiva Naţională a RM se află câteva zeci de dosare în care sunt incluse documente ce fac lumină istorică la perioada aflării lui Ion Antonescu în diferite zile şi diferiţi ani în Basarabia şi Transnistria. Dacă e să le facem o scurtă caracteristică, acestea pot fi împărţite în 2 părţi: documente româneşti, bine îngrijite şi puse la punct din care fac parte documentele primăriilor, chesturilor, poliţiei şi siguranţei române, a corpurilor de armată şi alte structuri statale din respectiva perioadă; şi documente sovietice, multe din ele scrise pe reversul diferitor documente româneşti (fapt ce confirmă lipsa de hârtie a ocupanţilor sovietici din perioada 1940-1941 şi 1944-1956), multe din ele ticluite după terminarea războiului, de diferite comisii cu o componenţă dubioasă, lucru care ştirbeşte mult din credibilitatea textelor incluse în fondurile arhivistice. În afară de documentele în limba română şi rusă (sovietice) în dosarele fondurilor arhivistice atât româneşti cât şi sovietice se întâlnesc documente germane, multe din care confirmă faptul, că Ion Antonescu n-a permis ofiţerilor germani să se amestece în treburile interne ale României.
În majoritatea lucrărilor de specialitate de până la anul 1989 (româneşti şi sovietice) Ion Antonescu este condamnat, ca fiind un necruţător dictator, antisemit, responsabil pentru moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei. Această afirmaţie însă pe departe nu corespunde adevărului istoric. Vă propunem câteva argumente solide, care dau peste cap politica bolşevică de învinuire a Mareşalului în antisemitism (termenul „antisemit” cu o descifrare mai populară ar fi „nu-i iubeşte pe evrei”, termen care obligă să-i iubeşti, altfel eşti considerat antisemit. Nici un popor nu are în lexicon un termen, precum „antirus”, „antiucrainean”, „antifrancez”, “antiromân” etc. Paradoxal, dar potrivit logicii nu poţi să obligi pe cineva să te iubească numai din motiv, că eşti francez, rus, german etc. Dar mă rog, toate-s relative pe lumea asta – Al.M). La subiectul propus, în numărul istoricilor se consideră pe bună dreptate şi câţiva specialişti printre care Larry Watts, unul dintre puţinii istorici occidentali, care se ocupă în mod serios de studierea regimului lui Antonescu, şi un important, dar puţin cunoscut, studiu ce pune în discuţie problema evreilor din România în timpul celui de-al doilea război mondial, realizat de doi dintre cei mai calificaţi specialişti în problemă, dr. Sabin Manuilă, cel mai important demograf din România în perioada interbelică, şi dr. Wilhelm Filderman, liderul comunităţii evreieşti din România în timpul perioadei de discuţie.[1]
Ca fost Preşedinte al Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România, W. Filderman este considerat un luptător ardent pentru drepturile poporului evreu. Eforturile sale de a apăra drepturile evreilor români în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial sunt bine cunoscute. Acest fapt nu a convenit noilor lideri comunişti, care l-au expulzat din ţară împreună cu rabinul şef Alexandru Şafran. Ei au fost înlocuiţi cu o conducere sponsorizată de comunişti, care chiar după prăbuşirea comunismului, continuă să susţină în interesele proprii o propagandă ce vrea să ascundă adevărul privind prigonirea evreilor români în timpul celui de-al II război mondial.
Natura acestei probleme este atestată de Wilhelm Filderman într-un testament legalizat la New York în 1956. În acea perioadă el scria:
„A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti – am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor…
El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun.
f-120-inv-1-d-763-pag-21-dovada
Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar când a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică.”[2]
Un alt argument la cele menţionate mai sus este şi dosarul ce a aparţinut Preşedenţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. / secţia militară / intitulat „Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile dlui Mareşal. Limitele cronologice ale dosarului sunt, 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944 şi se păstrează la Arhiva Naţională a RM, Fondul.706 – Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Dosarul este împărţit în 3 părţi: Chestiunea (sau problema – Al.M.), Rezoluţia Mareşalului şi unde s-a îndrumat. Vă propunem să faceţi cunoştinţă cu problema înregistrată la numărul 20 pagina 17, după care urmează rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu:
Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C.F.R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa a diferiţi particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odessa şi vândute; de către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C.F.R. –
Rezoluţia Mareşalului: Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare. Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere. Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie.
G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceeace eventual s-a comis. Va discuta cu mine.[5]”
Cred că comentariile sunt de prisos. Totuşi, cititorul, în textul acestei rezoluţii a observat fraza „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, care este o dovadă, că indiferent de naţionalitate, persoana care a săvârşit o infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan. Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi o mulţime de excepţii, greşeli, crime şi masacre.
A fost război. A fost cel mai sângeros război pe care l-a cunoscut omenirea. Este binecunoscut faptul, că concepţia de comunism are naţionalitate, că în 1940 când în Chişinău şi în celelalte localităţi din Basarabia au „intrat” (de citit ocupat – Al.M.) armatele sovietice, majoritatea populaţiei de origine evreiască i-au întâlnit cu nespusă bucurie şi entuziasm. După răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti, atitudinea populaţiei minoritare respective a devenit ostilă, iar în multe cazuri duşmănoasă, unii lăsaţi de sovietici cu misiuni speciale de spionaj şi tot felul de provocaţii.
Astfel în „Lista Centrului de partid, aruncat pe teritoriul Moldovei” de autorităţile sovietice din 9 persoane trimise, şase erau evrei, membri ai partidului comunist român, un rus, un ucrainean şi un „moldovean” pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care până la război avea funcţia de secretar al CR Slobodzia al ULCTM.
Cei şase erau Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, cu ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre al Narcomatului de finanţe a RSSM, cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, evreiască (aşa-i în document), „aruncat” cu documente false cu pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici; Morghenştein Izraili Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – funcţia de preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi evreiască (aşa-i în document, probabil ivrit – Al.M.), cu documente false, pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici; Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false cu pseudonimul Kvitco Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, franceză, germană, română; Bruhis Sruli Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din or. Chişinău cu documente false cu pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, română, germană; Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia rusa, evreiască, franceza, româna, cu documente false, pseudonimul Dobrovoliscaia Natalia Ivanovna şi Grinman Isaac Iosifovici, ultimul loc de muncă – redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, pseudonimul Vlasov Zaharii Vasilievici.[6]
Cititorul, probabil, intuieşte, că aceşti paraşutişti au fost aduşi din URSS, iar ultimile locuri de muncă ale acestora au fost în aşa numita RSSM. Acest lucru înseamnă că în 1941, când Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în URSS, iar după o oarecare pregătire au fost „aruncaţi” în Moldova pentru a îndeplini misiunile speciale sovietice împotriva Statului Român.
Care ar putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Cred că în cazul dat, nu mai contează de ce naţionalitate sunt ei! Probabil, că şi în cazul dat Conducătorul Statului a luat măsurile cuvenite, deoarece grupa de spionaj a dispărut fără urmă la marginea pădurii în apropierea satului Bravicea, raionul Orhei unde a fost aruncată în noaptea de 24 spre 25 septembrie 1941 dintr-un avion sovietic venit din localitatea Pocrovsc, regiunea Dnepropetrovsc (vezi Scrisoarea secretă a secretarului CC al PC(b) din Moldova N. Salogor din 27.06.1946 adresată ministrului KGB a RSSM,Mordoveţ .[7]) Am prezentat doar un singur exemplu, din miile care ar putea fi aduse din documentele aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din RM, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai minorităţii evreieşti din Basarabia la „lupta în ilegalitate” împotriva statului român.
Din astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagăre de muncă. Unii istorici, care încă se mai află în slujba caracatiţei roşii, încearcă să pună semnul egalităţii dintre lagărele de muncă sau ghetouri din Basarabia şi Transnistria cu lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc. dar nu prea reuşesc, fiindcă ar fi o aberaţie să faci asemenea comparaţii!
În lagărele din vest existau camere de gazare, cuptoare de ars şi laboratoare, care făceau diferite experianţe pe corpurile umane ale deţinuţilor, iar în lagărele de muncă din Basarabia şi Transnistria n-a existat aşa ceva.
Alexandru MORARU, istoric-arhivist și publicist
=========================================
[1] Populaţia evreiască din România în timpul celui de-al doilea război mondial, Fundaţia culturală română ,Iaşi , 1994 , pag. 6 / ediţie bilingvă român-engleză/ [2] O copie a acestui document se află în Arhiva Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Academiei Române /Filiala Iaşi [3] Populaţia evreiască…,pag.12 [4] Ibidem , pag.12,14. [5] Arhiva Naţională a RM , F.706 , inv. 1 , d. 51 ,fila 17 [6] Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a RM , F.51 , inv.4, d.60 [7] Ibidem
Sursă material: https://mazarini.wordpress.com/2016/12/11/parca-spuneati-ca-i-a-omorat-maresalul-de-unde-au-aparut-atatea-in-3-ani/

Le Sommet Soros se réunit à Paris

$
0
0

Le Sommet Soros se réunit à Paris

La France a accueilli le 4ème sommet du Partenariat pour un gouvernement ouvert (Open Government Partnership), du 7 au 9 décembre 2016. 70 États y ont participé.
Cette organisation est issue de la réforme majeure de l’administration Obama, l’Initiative pour un gouvernement ouvert (Open Government Initiative), lancée le premier jour de la première administration, en 2009.
Appliquant les principes du philosophe Karl Popper promus par les fondations de George Soros, cette initiative vise à :
- veiller à la transparence des gouvernements démocratiques ;
- faire participer les citoyens aux prises de décision via les ONG —et non pas via les Parlements—.

Deux autres objectifs ont été ajoutés lors de la création de l’organisation inter-gouvernementale :
- lutter contre la corruption —sauf lorsqu’elle est assumée par des lobbys enregistrés— ;
- généraliser l’usage des nouvelles technologies.

L’Open Government Partnership a été lancé par la secrétaire d’État Hillary Clinton, en 2011. En application de ses propres principes, cette organisation inter-gouvernementale associe de nombreuses ONG à la fois à ses débats et à sa gestion. La présidence est actuellement détenue par la France et le World Resources Institute. Cette dernière est une association états-unienne créée par les Démocrates et visant à promouvoir le marché de l’écologie en contournant l’Onu. C’est à travers cette ONG que l’ancien vice-président Al Gore a popularisé la théorie de la cause humaine des troubles climatiques [1].
L’Open Government Partnership est d’abord financé par des fondations d’entreprises (l’Open Society de George Soros, l’Omidyar Network très impliqué dans le coup d’État ukrainien, The William and Flora Hewlett Foundation, la Ford Foundation traditionnel partenaire de la CIA) et par ses États membres.
À l’issue de cinq ans d’existence, chacun peut constater que, contrairement aux engagements de Barack Obama et à ses décrets présidentiels, les États-Unis n’ont jamais été aussi opaques, corrompus et en définitive fermés. Par contre, les autres États membres ont été contraints de s’affaiblir prétendument dans l’intérêt de tous, en réalité dans le seul intérêt des « ONG » et fondations d’entreprise accréditées.

Corupția ziariștilor și a liderilor de opinie a distrus Țara

$
0
0
Corupția din mass media românească
7 februarie 2015 de Ion Coja

Rolul decisiv al mass mediei în prăbușirea României (I)
Prăbușirea României după 1989 este sinonimă cu privatizarea economiei și a avuției naționale, proces declanșat înainte de a se fi legiferat modul în care urma să se producă această privatizare. Cei care „au dat tonul la cântec” au fost ziariștii, în frunte cu Petre Mihai Băcanu, dar și cu doi „intelectuali de rasă”, Pleșu și Liiceanu. Liiceanu a primit în proprietate Editura politică, pe care a înnobilat-o cu numele Humanitas. De la cine a primit-o? De la ministrul culturii, Andrei Pleșu, cu acoperirea primului ministru, totul la sugestia …imperativă a caiafei numită Silviu Brucan, nașul intermediar al GDS-ului. Nașul adevărat fiind alde Soroș și gașca…
În aceleași zile bezmetice, fostul disident Petre Mihai Băcanu, agent KGB activ și astăzi, s-a declarat proprietar al ziarului și al redacției „România liberă”, pe acte încropite în disprețul legalității, al legilor care puteau fi încălcate în toată voia, fără nicio reținere, doar erau legi comuniste!… După modelul „României libere” s-au privatizat mintenaț și celelalte ziare și publicații din Capitală și din Țară. Adică peste noapte un „grup de inițiativă” au declarat clădirea și, uneori, tipografia, că de azi înainte le aparține!… Sunt proprietari, s-au privatizat!
Cu alte cuvinte, declanșarea privatizării ca formă de jaf la scară națională nepedepsit de nimeni este opera ziariștilor noștri, cei care până în 21 decembrie i-au înălțat osanale delirante lui Nicolae Ceaușescu, iar după 22 decembrie au găsit cum să-și arate totalul lor dispreț față de bietul „far conducător”: luni de zile i-au scris numele fără majuscule!…
Când mi s-a cerut și mie un text, la ziarul „Expres” al lui Mihai Cârciog, cred că am fost primul care i-am scris omului numele cum se cuvenea! Și nici nu i-am pomenit numele ca să-l înjur pe răpostul secretar general al defunctului PCR!…
Modelul patentat de Liiceanu și Băcanu a fost repede preluat de țigani, care, după ce au început jaful din agricultură prin demontarea tuburilor de aluminiu din sistemele de irigații, au obținut de la Petre Roman o ordonanță de guvern, guvern al trădării naționale, prin care li se dădea voie țiganilor să deschidă topitorii de metale neferoase. Așa s-au transformat sute de kilometri de conducte de aluminiu în lingouri de aluminiu, atât de cerute pe piața internațională!… Pe cârdășia Petre Roman – bulibașii din țigănime…
Petre Roman avea să le mai fie țiganilor și naș de botez, schimbându-le numele din țigani în romi! Fără să i-o ceară nimeni! Nimeni dintre noi, dar cerere a fost, numai că din altă parte!
Că majoritatea țiganilor serioși au respins această manevră tembelă nu mai intră la socoteală! Dar poate fi consemnată și lipsa de reacție a presei noastre… Presă românească, chipurile!
Apoi a urmat jaful din CAP-uri, declanșat la indicația lui Victor Surdu, o vreme ministru al agriculturii sau, în orice caz, cel mai vizibil agronom din România, președinte al partidului respectiv, PDAR. Nota bene: în toamna lui 1989, Petre Roman, Silviu Brucan și Ion iliescu, cu Victor Surdu la volanul unui ARO, au trecut Prutul… În ce scop? De cine invitați?! În niciun caz ca să-l viziteze pe Grigore Vieru! (Informație primită de la colonelul Andrei Păsărean – a nu se confunda cu Păsărin, colonel de Securitate…)
Și așa mai departe, jaf generalizat, până în zilele noastre, și nu este niciun semn că s-ar opri curând!
La activul presei din România trebuie pusă și o ispravă de dinainte de 1990, fără de care nu s-ar fi declanșat „revoluția” din decembrie: mass media este cea care ne-a făcut să ni se acrească de Ceaușescu. Mai mult decât lipsurile îndurate, cel mai mult ne-a înrăit spectacolul „omagiului” permanent găzduit în mass media, spectacol de prost gust, în disprețul celor mai evidente realități și al celui mai elementar bun simț.
Cultul personalității lui Ceaușescu, împins până la paranoia, este opera ziariștilor noștri, nu a fost dorit sau cerut de Ceaușescu.
Din lichelism, din oportunism laș și iresponsabil, se întreceau între ei mizerabilii, care mai de care mai slugarnic, mai aberant. Când unul dintre ei, fost student, mi-a cerut să dau un text pentru un număr festiv, omagial, nu m-am putut abține să nu-l întreb, doar fusese unul dintre fruntașii promoției sale: cum de se pretează la așa ceva, să umble după declarații de „stimă și mândrie” pe la foștii profesori?! Mi-a răspuns: „dacă ați ști cu câți bani dau ăștia în mine!… N-o fac eu, o face altul!”
N-am să uit vreodată vorba până atunci ne mai auzită: „cu câți bani dau în mine!” Mi-a și precizat suma: cam de două ori leafa mea… Cunoșteam familia din care povenea. Știam, de pe vremea când era student, cât de mult disprețuia establishmentul comunist. Și totuși, dacă „ăia” plăteau așa de bine, de ce să-l lași pe altul să ia acei bani?!… Logic!
Am bănuit numai, iar după 1990 mi s-a confirmat, că unii dintre promotorii cultului lui Ceaușescu o făceau special ca să stârnească dezgustul public, saturația, lehamitea! Adică făceau parte din complotul care s-a organizat din timp și minuțios pentru ca debarcarea lui Ceaușescu să fie pe gustul mulțimii!… Al poporului mințit și manipulat nu numai prin Europa liberă, ci și prin mass media din România!
După 1990 ne-am ferit să discutăm cazul, atât de semnificativ, al lui Adrian Păunescu. Nu cred nicio clipă că Adrian Păunescu ar fi făcut jocul KGB-ului prin cultul susținut al regimului, al persoanei celor doi lideri și soți Ceaușescu! Cred că era sincer. Poate că și din lăcomie, știind să tragă folose materiale substanțiale din omagierea incontinentă a marelui conducător. Numai că marele conducător, când a aflat de afacerile necurate ale poetului, a pus pe el legea neîndurătoare în acei ani a controlului averii și i-a confiscat vila de la Breaza, o minunăție de vilă, la standardele de atunci!… Faptul că Adrian Păunescu era cel mai prolific și mai convingător susținător public al cuplului prezidențial nu l-a ajutat la nimic!… Acest episod a fost uitat după 1990 chiar și de dușmanii lui Adrian Păunescu. De ce? Pentru că din acea împrejurare rezultă un Ceaușescu principial și corect, incoruptibil, neiertător cu cei ce ce-și trag foloase necuvenite din „averea întregului popor”! Sunt multe de comentat în favoarea lui Ceaușescu din episodul acesta. Nu cunosc detalii, poate ni le oferă cineva, careva dintre cititorii acestor înseilări… Merită să revenim asupra chestiunii!
După 1990 mi-e și silă să povestesc câte am aflat, uneori pe pielea mea, despre corupția și lipsa de onoare a colegilor mei ziariști. Numai câte mi-a povestit răposatul Alexandru Saucă, ziarist incomod pentru guvernanți, inclusiv pentru cei de la Moscova, dar și pentru redactorii șefi ai publicațiior pe la care a trecut! De la el cunosc, din primele zile post decembriste, cine a fost Mihai Petre Băcanu înainte de 1990. Nu întâmplător când jaful a început să fie legalizat de guvernul Petre Roman, sprijinul mediatic cel mai puternic l-a primit de la Băcanu! Au fost în România la vremea aceea destule minți luminate care au priceput aventura iresponsabilă, criminală, în care ne trăgea Petre Roman. Oameni serioși, mari profesioniști, în frunte cu Alexandru Bârlădeanu și N.N. Constantinescu, au ieșit în față și au atras atenția asupra „proiectului de țară” falimentar pe care îl punea în operă neavenitul Petre Roman, individul care până atunci nu semnase un stat de plată!…
N-am să uit răspunsul lui Băcanu, în sprijinul lui Petre Roman: a scos o ediție a ziarului „România liberă” cu pagina întâi neagră toată, acoperită în tuș pe toată suprafața, iar în mijloc, ca într-un anunț mortuar somptuos, numele lui Alexandru Bârlădeanu, la data aceea președinte al Senatului României!… Dar și suferind de o boală care i-a curmat viața curând…
Mi-am adus aminte de acest ticălos zilele trecute, citind materialul despre lichidarea Solventul-ui din Timișoara, operațiune criminală care a putut fi dusă până la capăt de intervenția ziarului lui Băcanu în momentul de cumpănă al manevrei la care au participat în fapt și alți nemernici, alde Constantinescu, Ciorbea, Tăriceanu și Baltazar – în ordinea rangului. Iată un citat din acest material, care poate fi citit în integralitate pe www.ioncoja.ro, publicat în data de 12 ianuarie 2015, semnat de dl Ioan Ispas, rezidnt în SUA, sub titlul Doi asasini economici: Emil Constantinescu și Petre Mihai Băcanu:
„După ce embargoul cu Iugoslavia a fost ridicat, prin septembrie 1996, doi funcţionari de la Curtea de conturi a judeţului Timiş, au efectuat un control la Solventul. Controlul s-a finalizat cu un raport care analiza în special operaţiunea de livrare nafta şi motorina către Iugoslavia, în perioada embargoului, rezultând, după părerea lor că trebuia plătit TVA-ul, propunând şi sancţiuni pentru conducere. Noi am contestat aceasta pe motiv că la o prestare de servicii către o firmă externă, conform legii, nu se plăteşte TVA. Prin decembrie, acelaşi an, folosind date din raportul respectiv, în cotidianul local Renaşterea bănăţeană apare un articol care acuza Solventul de încălcarea embargoului. În martie 1997, ziarul România Liberă începe o campanie de presă având ca subiect ipoteza încălcarii embargoului de către Solventul, în care timp de câteva săptămâni, pe pagini intregi, se fabulează, îmbinând date reale cu insinuări şi presupuneri, folosind ca bază raportul Curţii de conturi. Campania se termină cu publicarea unei scrisori a Generalului Costică Voicu, Şeful Inspectoratului General de Poliţie, în care acesta răspunde somaţiei lui Băcanu (a somat poliţia să ia măsuri împotriva noastră, dar propria lui reclamaţie împotriva noastră nu şi-a publicat-o), că în urma analizei Raportului Curţii de conturi nu există elemente care să justifice sesizarea parchetului în vedere începerii urmăririi penale a conducerii Solventului”.
…Ce bine a colaborat mafia politică cu mafia din mass media după 1990, înfrățiți la bine și la rău în același scop: devalizarea Țării! Distrugerea economiei românești!
Iată un subiect „gras” pentru ziariștii noștri.
Eu mă opresc aici deocamdată, mai am ceva cartușe, dar nu mă lăcomesc și îi las și pe alții să tragă la poartă. Ziariști propriu ziși, nu ca mine, un amator care am privit prea mult de pe margine ca să pot pretinde că pricep și știu despre ce este vorba dincolo de sintagma CORUPȚIA DIN PRESA ROMÂNEASCĂ, ÎNAINTE ȘI DUPĂ 1989! Subiect de teză de doctorat…
Păcat că Ion Cristoiu și-a dat doctoratul cu alt subiect. Nu cred că există subiect pe care să-l cunoască mai bine! Poate poate!… Poate intervine în această discuție cu date pe care numai dînsul le știe!…
Pe curând!
Ion Coja
06.02.2015

Hol zsarnokság van egy vérbíró vallomásai. Acolo unde este tiranie. Mărturia unui acuzator ungur

$
0
0


Mărturia unui judecător militar din Ungaria, membru al unui tribunal care a fost adesea foarte sever, cu multe condamnări la moarte. O autoanaliză foarte interesantă. Pentru români bilingvi. Nu cred că există o versiune subtitrată.
Rezum. Este vorba de un judecător care a făcut parte din tribunale militare din Ungaria în anii 50. E un fel de mea culpa, îm care se arată cum frica și angrenajul militaro-securistic îl prinseseră fără putință de ieșire. Ba mai mult, e vorba de unele convingeri de tinerețe, de indicațiile superioare, amenințătoare, de experiența care arată că dacă ai rezerve sau te opui (așa cum s-a întâmplat cu unii din colegii săi) poți trece pragul de la acuzator la acuzat, foarte rapid și fără judecată.
Ceea ce este important, pentru noi, este că justiția militară, militarizată, nu a fost de fapt judecată la rândul ei în România și că deciziile ei sau ale tribunalelor poporului, deși integral abuzive, bazate pe legi abuzive, de clasă, pot fi încă invocate ca decizii incontestabile, de inși ca Alexandru Florian, pentru a continua epurarea politică și culturală începută la 1944, în numele unor interese străine de cele ale neamului și culturii românilor.
Dan Culcer

Cîteva observaţii privind episodul politic din 11 decembrie

$
0
0


Cîteva observaţii privind episodul politic din 11 decembrie
 
1. Nu reiau chestiunile de fond privind neputinţa de a elibera Romania, sintetizate in:
http://www.piatauniversitatii. com/paer/facebook_aer/20_ concluzii_obstacole.htm
, operind acum doar o particularizare/actualizare .
 
2. In primul rind semnalez faptul că , oricât de  bun ar fi fost un program politic, oricît de reuşită prestaţia trecută şi actuală a celor ce s-au oferit să îl puna în aplicare, rezulatele electorale ar fi fost cam la fel. Majoritatea românilor degradaţi nu susţin o mişcare de emancipare, nu o pot inţelege şi nici simpatiza, căci o percep ameninţătoare faţă de ceea ce le-a devenit un modus operandi/vivendi.  Perspectiva pedepsirii necinstiţilor, confiscării furăciunilor,  epurării de descurcăreţi,   promovării valorii- ii sperie pe mulţi , din motive evidente (pentru cine a inţeles fenomenul Piteşti). Ca şi în 1990 , cînd populaţia formată de securicomunism a preferat continuarea catastrofală fesenistă, fără a conta prea mult carenţele- vizibile sau ascunse-  ale "adversarilor" sau competitorilor Frontului.
 
3. Fatală ramine capcana mediatică. Societatea modernă artificială este bazată pe puterea de plămădire industrială a masei conştiinţelor, de catre cei bine echipaţi pentru războiul de sens, pe baza banilor acumulaţi şi a puterii. În noul context, al sclaviei perfectate instituţional, nu se mai pot ridica decît curentele "populare" suţinute de uzurpatori. Încit, daca cineva e popularizat intens, ştii deja pentru cine lucrează.  Insuccesul nu inseamna neaparat bună credinţă, dar succesul mediatic înseamnă neaparat rea credinţă, denotă susţinerea din umbră, deci farsa. Între actualul activist civic şi semenii săi din cetate se află MASINA de fabricat amagiri, intru apărarea intereselor parazitare. Cit timp nu putrem scoate din priză spălătorul de creier, nu avem cum produce trezire.  Cazul Bogdan Diaconu e elocvent. În citeva luni in care i s-a facut selfie cu steagul in mina, a deturnat majoritatea voturilor nationaliste. Cum arată mintea celor pe care i-a convins?

4. Preveniţi că nu a contat prea  mult, să scrutăm totuşi şi carenţele la nivel doctrinar. Ce fel de naţionalism se vîntură prin faţa alegătorului român?
a. Incoerent, inconsecvent, inconsistent, cu orientări contradictorii. Un exemplu: patrioţi care militează pentru o Romanie liberă… in UE si NATO.  Ideologi ai relaţiei intensive cu exteriorul,  care nu sesizeaza ca dispariţia/resorbţia membranei…  este moartea celulei. Ce departe sîntem de pertinenţa lui Eminescu…
b. Patetic şi steril, obtuz şi refractar sau chiar gaunos şi demagogic.  Patriotardismul de stadion este incompatibil cu lupta eficace pentru optimizarea fiziologiei naţionale. Poeţi şi actori, culturnici şi banalişti umplu spaţiul cu icnete patetice de iubire de ţară, dar nu sînt în stare de mai nimic- pragmatic, fecund, adecvat nevoilor reale ale naţiunii proslăvite. Un cor de Dani Purici,Costin Georgeşti şi Hurduzei, care fac capital de imagine  din falsă francheţe, laudind incontinent şi ieftin români imaginari, fără pic de simţ critic, fără racordare la realitate. 
c. Plămădit după nevoie curente, în laboratoarele "serviciilor". Deturnat de diversionişti ca Vadim sau Marian Munteanu, care şi-au jucat rolul , si-au făcut uşor treaba, fără împotrivire. Agenţi care au pretins a reprezenta "mişcarea legionara", Piata Universitătii etc. au avut priză la un public teleghidat, captiv. Reuşindu-se compromiterea ideii de schimbare. E suspect acela care nu atacă problema demagogiei.
c. Impotmolit in anacronisme, eşuat într-un trecutism steril (ca şi partidele istorice în 1990)- in loc sa se ocupe plenar de nevoile actuale de salvare/eliberare a Romaniei, aflată în plin atac de satelizare,spoliere şi distrugere. După 1990,  se lupta imaginar cu ungurii , în timp ce se pierdea Basarabia si Bucovina… Sau cu ruşii, în timp ce vulturii multilaterali  ne lăsau la os.
d. "Naţionalismul" postdecebrist nu este numai tradiţionalist , ci este decuplat de problemele actuale ale condiţiei politice. Nu face viitor trecutului, ci perorează despre un viitor trecut. Se manifestă "conservator", în sensul nostalgiei neputincioase după destine mitologizate, cultului eficacităţii regimurilor autoritare (anti-libertare)- inclusiv lagarului comunist, fundamentalismului/ exclusivismului religios etc. Nu opune progresismului/ internaţionalismului mondializant o platformă provocatoare de emancipare civică, emanînd din revolta sclavului contemporan ci practică închinari rituale la icoane ruginite. Incit, tinerii atraşi de critica sistemului şi de promisiunile libertăţii sînt culeşi de facături de tipul USR. Patriotismul pe jos vînează publicul lui Dan Diaconescu, reducîndu-şi toată "ideologia" la denunţarea isterică a celor finanţaţi de Soros. Opunem ticăloşiei prostia?  
 
5. Coaliţiile compromiţătoare  (intru intărirea potenţială a frontului dezertat) sînt greu de evitat  Vrem să eliberăm România de cangrena care o răpune,  alături de aventurieri, exaltaţi, tenebroşi, demagogi, agenţide influenţă, provocatori? Compromisurile şi mezalianţele par strategice, dar de 25 de ani nu produc  decît lehamite, reproşuri şi neîncredere. Aşa cum am explicat într-un text anterior, naţionalismul care deraiază în ceauşism (cauza primă a actualului dezastru) alături de securişti, se autocondamnă la marginalitate. Sau ce rost are afişarea "legionarismului", în locul asumarii directe a patriotismului? Mişcarea lui Codreanu nu s-a impotmolit în trecut. Patriotismul se poate practica civic, în numele dreptului la demnitate într-o Românie demnă, la libertate într-o Românie liberă,  fără racordări inutile şi păgubitoare.
 
6. Pierdem nu numai pentru că sînt puternici ceilalţi ci şi pentru ca sintem slabi noi. Demascarea piedicilor create de duşman nu înseamnă să eludezi erorile proprii, să persişti în rătăciri şi poze bombastice. Sper ca după eşecul tentativei de implicare electorală, să se facă în GpR o analiză lucidă, depăşind lamentaţia şi evitînd ţintele himerice.
 
Ioan Roşca 13 dec 2016

De ce nu avem AER (Acţiuni pentru Eliberarea României)

$
0
0


SURSA " http://www.piatauniversitatii.com/paer/facebook_aer/20_concluzii_obstacole.htm

Cîteva posibile explicaţii  pentru faptul că nu se ridică o forţă politică antisistem autentică, de 22 de ani, oricît de mare ar fi nevoia. Grupate pe categorii, începînd cu piedicile puse de adversarii eliberării sau create prin degradarea naţiunii, continuînd cu erorile promotorilor ei, apoi cu slăbiciunile beneficiarilor ei, şi în final cu obstacole ridicate de condiţia umană.


A. Rezistenţa celor ce vor să ne menţină captivi

A1. Piedicile puse de la vîrf de găştile care au uzurpat instituţiile statului, paraziţii  fiind concurenţi în lupta pentru privilegii dar uniţi împotriva anticorpilor politici. Puterea mafiei îmbogăţite , care foloseşte prada acaparată de la victime drept capital regenerabil, ca mijloc de cîştigare a meciului "democratic",  întru  evitarea controlului averilor şi confiscării celor ilicite, după o eventuală sentinţă, după o eventuală anchetă, după o eventuală răsturnare de regim.

A2. Poziţia retrogradă a păturii funcţionăreşti. Rezistenţa ocupanţilor instituţiilor neepurate şi fagocitate birocratic de nulităţi obediente, paraziţii lucrînd contra interesului public: în administraţie, fisc, poliţie, etc. Evitarea "lustraţiei" reale, aduse la zi, a deparazitării instituţiilor de cei care au participat pînă azi la distrugerea României. Dacă responsabilii şi beneficiarii Tranziţiei s-ar declara discriminaţi astfel, s-ar impune cercetarea şi judecarea lor, pentru a fi daţi afară penal - ceea ce îi sperie şi mai tare.

A3.  Lipsa de transparenţă, justificată prin protecţia vieţii private sau a secretelor "clasificate", care acoperă răufăcătorii. Blocarea accesului la documentele demascatoare, dezorganizarea şi rătăcirea premeditată a arhivelor păzite de... Ministerul de Interne. Accesul privilegiat al uzurpatorilor puterii la informaţii. Pentru supuşi- interdicţii şi spionare. Pentru stăpîni- confidenţialitate... pentru acte de interes public. În numele interesului naţional,  nu ştim niciodată la timp cum e trădată ţara chiar de cei care "o apără"... de cetăţeni. "[] Este neapărat necesară cooptarea unor oameni din sistem care au acces la date şi informaţii concrete: Ministerul de Finanţe, Banca Naţională, Curtea de Conturi, DNA, etc. etc. [] şi am unele rezerve că persoane din aceste instituţii, care s-au bucurat de avantajele postului, vor dori să colaboreze cu societatea civilă pentru crearea unei alternative" (Ileana Andersson). Altfel spus, cheile sînt la ei în buzunar.

A4.  Rezistenţa caracatiţei securisto-comuniste care guvernează din umbră, schimbînd doar păpuşile temporare de pe scena politică, îşi termină rolul de etapă. Activitatea antidemocratică şi infracţională a unor Se(cu)RIşti, şi atîtor "servicii" parazitare, care, în loc să apere interesele colective ale celor de la care le vine salariul (e drept , distribuit de stăpînii momentului), sprijină afacerile criminale şi susţin reţeaua de şantaj reciproc care a paralizat penalizarea infractorilor şi coordonat. privatizarea lagărului  (a se vedea Marius Oprea - "Moştenitorii securităţii").

A5. Farsa luptei dintre ramurile FSN-ului securicomunist (USL, PDL şi sateliţi) -  care au ocupat tot spectrul politic, pe măsluita axă "dreapta/stînga". "Rotativa" prin care populaţia, sătulă de garnitura n=n-2, relegitimează garnitura n-1=n-3... Migraţia electorală facilitind procesul de năpîrlire continuă..

A6. Infiltrarea, intimidarea, sabotarea, deturnarea şi satelizarea formaţiunilor care s-au jucat de-a opoziţia, compromiţînd încrederea în alternativă şi democraţie. Confiscarea sau anihilarea PNTcd, PNL, PSDR, CDR, AC, PAC etc.

A7.  Diversiunile de gen PRM, PNG sau PPDD- care compromit tocmai revolta pe care pretind a o susţine, determinînd publicul să nu mai creadă în rezistenţă, după atîtea pseudo-bătălii penibile. Mesajele antisistem fiind astfel banalizate, asociate cu vulgaritatea, gestionate tocmai de cei contra cărora ar trebui luptat. Revoltaţii fiind captaţi, luaţi sub control, pentru a nu deveni periculoşi.

A8. Propagarea ideii că nu poate exista alternativă şi boicotarea încercărilor de a lansa una. Banaliştii care chibiţează continuu meciul între ramurile feseniste şi deplîng efectele Tranziţiei Criminale "nu observă" cauza principală, faptul că alegem continuu "răul mai mic" pentru că nu se ridică o alternativă. Printre motive fiind şi prevederile legale care împiedică creşterea noilor formaţiuni,  discriminînd independenţii si partidele mici- încît să nu se poată ridica alternative eliberatoare, spărgînd monopolurile.

A9. Inerţia mentalităţilor şi intereselor fesenisto-comuniste larg diseminate. Dorinţa multora de a nu da socoteala pentru ce s-a întîmplat în aceşti 22 de ani, de a-şi ascunde crimele, delictele, greşelile sau pasivitatea, de a scăpa de pedeapsă, rămîne cu prada, de a fi trataţicu respect sau a se privi fără jenă în oglindă . Cei care se simt cu musca pe căciulă propovăduind pornirea de la zero, uitarea trecutului. Mai ales moştenitorii averilor jefuite, care pretind că nu au legătură cu părinţii lor ("autorii" lor - juridic).


B. Deturnarea sau descurajarea prin diversiuni , provocări,  farse,  falsuri

B1. Diversiunea şi teama de diversiune. O nenorocită combinaţie de credulitate si suspiciune - alternînd păgubos. După ce au crezut toţi demagogii, mulţi creduli au trecut la neîncredere oarbă. Ca şi cum nu ar exista discernămînt, verificare, observarea activităţii trecute a cuiva, judecarea poziţiilor publice, etc. De atîta frică de provocatori, cîrtiţe, falsuri - nu se mai încrede nimeni în nimeni. Ar fi altceva dacă activiştii s-ar raporta la programe precise, care nu lasă loc jocului sinuos. Dar liderii demagogi nu fac asta, folosind platforme de maximă vaguitate, care nu obligă la nimic si nu permit verificarea promisiunilor.

B2. Armata răspîndacilor şi postacilor folosiţi pentru intoxicarea mediilor sociale şi împiedicarea înfiripării unei atitudini antisistem coerente nu este înfruntată corespunzător. Fac ce vor acoperitorii cu brum a semnalelor utile. De la grupurile de adolescenţi care vin pe la porţi în campaniile electorale, la marea de pauperi dispuşi la orice pentru un bacşiş sau un mic privilegiu. Inclusiv la a sparge capul cui li se spune. De la cumpărarea alegătorilor cu pixuri, umbrele, ulei, etc şi a susţinătorilor cu privilegii proporţionale cu serviciul, se ajunge firesc la controlul secţiilor de vot şi falsificarea alegerilor.  

B3. Efectul pervers al nemulţumirii legitime a populaţiei, pe care unii o exploatează întru nostalgie pentru epoca comunistă, ca şi cum nu de acolo se trage actuala nenorocire, nu activiştii şi securiştii  au devenit actualii patroni- vînzînd ţara. Confuzia fiind sporită de doctrinarii de serviciu, care ascund că "dreapta" apară teoretic oligarhia roşie, iar stînga... o apără practic. Efect parşiv al confiscării denunţării crimelor regimului "comunist"- de către propaganda pentru exploatare capitalistă. Consens între ideologii de toate culorile: să declare că s-au dovedit  utopice năzuinţele curate ale comuniştilor romani... Dacă s-ar înţelege că a fost vorba de ocupaţie URSS genocidară continuată cu lagăr de muncă, vopsit cu lozinci egalitare, ar fi de rău...şi pentru propagandiştii capitalismului sălbatec şi pentru campionii lui de Tranziţie: nomenclatura securicomunistă.

B4. Deturnarea atenţiei spre piste false, cultivarea teoriilor socio-politice de bodegă/tarabă/compartiment/cancan :  trădări imaginare care acoperă pe cele reale, salvarea prin dictatură militară,   reinstaurarea comunismului sau a regelui Mihai (şi moştenitoarelor sale), etc.

B5. Îndemnurile la compromis, colaborare, consens, cuminţenie, la iertarea călăilor, la evitarea confruntărilor, şi chiar la iubirea agresorului, făcute de mentorii de serviciu, de banaliştii politici, de laşii- paralizaţi de frica de violenţe, sau de capii bisericii complice – necurăţite de colaboraţionişti, infestate de paraziţi în sutană şi folosită de putere pentru a menţine masele în întuneric.

B6. Iluzia "revoluţiei apolitice" miraculoase, care să schimbe brusc natura umană. Cei scîrbiţi de circul "politic" cred că el se datorează numai "forţelor răului"-concrete nu şi forţei sale generice. Nu observă în istorie cum au fost confiscate răsturnările. Că eliminarea unei caracatiţe strecurată la cîrma, nu duce automat la însănătoşirea corpului social. Că înlocuitorul statului poate degenera similar (corporaţiile de-abia aşteaptă). Că a face propagandă  împotriva politicianismului este tot politică şi că un nou regim nu poate evita nevoia de program de reorganizare, de metodă pentru a se ajunge la noul regulament, la o nouă fiziologie. Şi că emergenţa are limite, nu numai planificarea.

B7. Confuzia dintre instituţii şi persoanele sau grupările care le ocupă (uzurpă), care face ca luptătorii pentru însănătoşirea statului cangrenat de pegră să fie etichetaţi ca "anarhişti". Sau ca, criticii parazitării structurilor naţionale să fie acuzaţi că "fac rău ţării", adică …. anticorpii civici să fie anihilaţi, ca să nu deranjeze dăunătorii. De aceea nici nu prinde teren nici ideea proceselor "în regres", prin care statul "comitent" ar putea recupera cîte ceva de la "prepuşii" vinovaţi.

B8.  Falsitatea aşa zisei "reprezentări", care a transformat democraţia în farsă. Nimic neputînd para cumpărarea celor votaţi de cei cu bani mulţi şi interese mari. Aleşii decid invers decît vor alegătorii! E foarte slab promovată democraţia reală, puterea cetăţeanului. Nefolosirea infrastructurilor tele-informaţionale adecvate democraţiei directe: sisteme de vot, de sondaj, de verificare a reprezentării (daca aleşii votează aşa cum vor cei care i-au mandatat). Absenţa contractului politic şi răspunderii pentru guvernare, care permite orice înşelăciune. Referendumul e folosit rar şi impropriu (nu pentru lucruri ca: privatizarea devastatoare, legea Cojocaru, cedarea resurselor pe nimic străinilor, aderarea la Europa, scut antiracheta si soldaţi în Afganistan şi IRAQ, Reunificarea, funcţionarea Curtii Constitutionale, politica fiscală, împrumuturile împovorătoare, etc).

B9. Activitatea unor grupuri de interese şi societăţi secrete, de tipul masoneriei, care urmăresc dirijarea ocultă a societăţii. Pe lîngă asocierea în grupuri care exploatează pe cei care participă la societate ca indivizi neînhăitaţi, funcţionînd şi solidarizarea emergentă a celor care au de profitat din întreţinerea unor reguli inechitabile. Conspiraţia implicită a profitorilor solidari, vizibilă prin efecte, fiind interesată de compromiterea vigilenţei civice, prin răspîndirea unor teorii primitive ale complotului.


C. Funcţionarea antijustiţiară a justiţiei

C1. Intimidarea criticilor şi denunţurilor împotriva abuzurilor şi "ingineriilor", prin procese pentru calomnie, defăimare, etc- tehnici de domesticire judiciară care au înlocuit şi în occident represiunea directă şi au amplificat parazitismul juridic. Ideologia atotputerniciei normelor legale, puse deasupra vieţii şi a binelui. Prezumarea unei legitimităţi absolute a legalităţii, chiar cînd e contrazisă de realitate. Nu mai avem acces personal la adevăr.  El ar urma să fie stabilit numai la judecătorie, "prin sentinţă rămasă definitivă". Inclusiv că doi şi cu doi fac trei... Nu întîmplător, tocmai la noi nu s-a vorbit de "justiţia de tranziţie"- care ar fi permis curăţirea societăţii, după eliberarea de sub comunişti... dacă aceasta reuşea.

C2. Activitatea antijustiţiară a legislativului şi justiţiei criminalizate, in frunte cu Curtea Constituţională, ziduri contra emancipării cetăţenilor, maşinărie antisocială bazată pe formalisme invocate cu rea credinţă şi complicităţi sinistre, care protejează marii infractori şi împiedică pedepsirea vinovaţilor. Prestaţia lamentabilă, incorectă  sau delictuală a legiuitorilor, judecătorilor , procurorilor, avocaţilor complici - formaţi de comunism şi Tranzitie. Selecţia putredă care formează casta venală a judecătorilor, avocaţilor şi notarilor.

C3. Invocarea complice a prescripţiei, pentru a scuti criminalii de pedeapsă, deşi se impunea aplicarea suspendărilor , întreruperilor, imprescriptibilităţii. Invocarea dolosivă a non-retroactivităţii , pentru a nu se putea corecta abuzurile şi face dreptate. Auto- amnistierea  celor care s-au căţărat deasupra legii, folosind-o pentru jaf si crimă. Folosirea în continuare a experţilor juridici care au acoperit cu legi crimele regimului, dar "nu reuşesc" să conceapă legi corectoare.

C4. Faptul că nu a avut loc procesul comunismului şi nici procesul celor care l-au împiedicat după 1989. Prea puţini înţelegînd consecinţele asupra prezentului, că modul de formare a oligarhiei şi sărăcire a majorităţii este delictual şi contestabil,  şi că tocmai de aici poate porni eficace delegitimarea stăpînilor de azi şi răsturnarea lor, în numele justiţiei (penale).

C5. Faptul că nu a avut loc procesul celor care au deturnat revoluţia din decembrie şi au organizat Contrarevoluţia FSN din 1990. Nulitatea absolută a măsurilor abuzive ale regimului ilicit- care decurge de aici- justificînd anularea operaţiunilor doar aparent legale prin care am fost lăsaţi fără ţară (privatizări, lichidări, retrocedări preferenţiale, etc). Deturnarea, satelizarea şi compromiterea grupurilor de "foşti revoluţionari"...


D. Neglijarea şi trădarea intereselor naţionale

D1. Determinarea plecării în străinătate, la muncă sau definitivă, a celor care nu au suportat condiţiile ingrate create în România, printre care şi mulţi oameni capabili, muncitori şi cinstiţi.  Masivitatea exodului provocat de evoluţia patologică a societăţii româneşti, a creat o diaspora ce nu mai are aceeaşi percepţie si nici aceleaşi interese cu cei rămaşi - care se complac în compromisuri, văduviţi de forţele celor plecaţi - din care puţini se mai consideră în exil. Neglijarea românilor din diaspora, curtaţi numai pentru vot.

D2. Compromiterea naţionalismului sănătos şi legitim prin patriotism găunos - promovat de agenţii  paraziţilor interni şi internaţionalism păgubos - promovat de agenţii paraziţilor externi.  Escamotarea problemei integrării ţiganilor. Deturnarea tensiunilor cu maghiarii. Neînţelegerea reciprocă a ce se întîmplă de cealaltă parte a  Prutului. Îndoctrinare pentru supunere slugarnică la orice Poartă şi competiţie între fanarioţii interni... pentru mărirea tributului.  Filo-americanism mafiot - deşănţat, in competiţie cu filorusism mafiot - subteran.  Filosemitism,  acoperit cu legi anacronice anti-antisemite, în timp  ce slujirea intereselor altor ţări e tolerată, deşi încălcă flagrant codul penal.

D3. Renunţarea la independenţa ţării, fără referendum, politica externă fiind privilegiul uzurpatorilor satului, pentru a elimina democraţia şi proteja oligarhia locală. Aceasta a folosit integrarea in Europa pentru a evita revolta internă (care ar destabiliza Europa, nu-i aşa?) şi a găsi piaţă de desfacere pentru sclavi, exploataţi local sau exportaţi. E mai uşor de furat federal: ce culegi dintr-o ţară prin taxare, distribui căpuşelor din alta şi reciproc. Cetăţenii nu-şi mai decid soarta, nu-şi mai organizează viaţa conform intereselor comunităţii, ci primesc ordine despre cum să trăiască de la Moscova, Washington, Bruxelles sau FMI. Aservirea neocolonialistă servind intereselor altora, pînă la a forţa participarea păguboasă şi ruşinoasă la confruntări imperiale. În timp ce de Reunificare vorbim tot în surdină....Presiunile dinafara, fiind făcute de complicii căpuşelor interne, similari şi solidari lor,  profitorii externi fiind interesaţi în menţinerea pseudo-reprezentanţilor populaţiei, de la care pot obţine ieftin ce vor.

D4.  Copierea unor forme fără fond din societatea occidentală, impunerea unor formule şi mode inadecvate nevoilor României, preluarea selectivă a ideilor de import - în avantajul păturii parazitare. În schimb, este evitată "integrarea de jos", contagierea cu ideile civice ale revoltaţilor europeni. Sîntem fraţi numai cu bancherii şi politicienii venali de aiurea nu şi cu victimele lor.

D5. Afilierea la "internaţionale" partinice, prin care se transmit ordine secţiilor din România, în schimbul asistenţei politice şi logistice, deturnînd politica internă de la rezolvarea optimă a problemelor cetăţii.  Acelaşi lucru producîndu-se şi prin finanţarea din exterior a asociaţiilor civice satelizate.  În schimb, prea puţine legături pe orizontală, cu grupările contestatare din lume.

D6. Lipsa de patriotism sau de curaj a conducătorilor armatei,  parazitară de decenii, care, în loc să sară în apărarea poporului român capturat şi pe dinăuntru,  a stat cu spatele la realitatea înrobirii sau chiar a protejat regimul ocupant şi Securitatea, în momente cheie. Deşi nu au avut activităţi patriotice, în afară de inundaţii şi recoltări, războinicii virtuali îşi arată muşchii doar cînd umilesc subalterni, ucid iniţiativa CADA, sau emit  pretenţii materiale de pe poziţii de forţă. 


E. Disfuncţii economico-sociale

E1. Jefuirea si pauperizarea populaţiei (care ar fi trebuit să devină proprietara acumulărilor din lagărul comunist, aşa cum propusese Constantin Cojocaru). Tranziţia criminală a constat în distrugerea economiei, întreprinderilor si agriculturii, vînzări şi privatizări banditeşti, cedarea ieftina a resurselor, devalorizarea monedei şi falimentarea băncilor. Aceste manevre au împiedicat formarea clasei de mijloc, democraţia economică, distribuţia sănătoasă a proprietăţii, creşterea numărului cetăţenilor demni.

E2. Mafiotismul financiar-bancar. Colonialismul speculatorilor şi cămătarilor ne-a adus în situaţia de sclavi fără libertate reală şi fără conştiinţa clară a condiţiei de victimă parazitată. Obscuritatea jocului financiar. La noi, puţini explică bine oamenilor schemele de jaf,  pun probleme gen "CAFR" (adevăratul bilanţ al statului) sau "odious debt" (anularea datoriilor folosite împotriva poporului pseudo-reprezentat) sau luptă pentru un Audit naţional (cum  a făcut-o Constantin Bulibaşa). Creditele împovărătoare fiind chiar lăudate, de cei care profită de înşelăciunile financiare, prezentate ca salutare.

E3. Contagierea cu valorile capitalismului de bişnitz sau casino, axat pe intermediere rapace sau cîştiguri speculative, a subţiat stratul celor ce produc şi a diminuat interesul pentru cîştigul pe merit. Generaţiile formate în spirit egocentric-mercantil ("pragmatic") sînt greu angrenabile în eforturi solidare, cărora nu le înţeleg rostul.  Stratul tot mai gros al celor interpuşi între producători şi consumatori nu are interes pentru promovarea echităţii socio-economice.

E4. Distrugerea industriei (care a transformat ţara într-o piaţă de desfacere pentru importuri şi un bazin de forţă de muncă exportabilă ieftin) a subminat forţa muncitorimii, proclamată "clasă conducătoare"în socialism…. care executa fără crîcnire ordinele activiştilor, fiind formată întru "noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc". Segmentată prin divizarea şi închiderea întreprinderilor mari (în timp ce afară erau la modă fuziunile), compromisă premeditat în 1990- cînd a fost folosită contrarevoluţionar, trădată de  sindicate, muncitorimea a ieşit de pe harta rezistenţei.

E5. Distrugerea ţărănimii, agriculturii , vieţii satului - care a surpat fundaţia sănătoasă a societăţii româneşti. Lăsaţi de izbelişte în faţa televizoarelor, pradă mafiei satului şi a pieţelor, pseudo-reprezentaţi de "ţăranişti cu papion" sau "agrarieni" din nomenclatură , certaţi pentru că sînt auto-suficienţi, întorşi de pe la fabricile închise sau din Europa, ţăranii lipsesc din spaţiul contestaţiei, micşorîndu-i vigoarea şi legitimitatea.

E6. Conflictul  de interese între cei care vor cît mai mulţi bani de la stat şi cei care vor să fie taxaţi cît mai puţin, care pune nemilos faţă în faţă cetăţenii, îi împinge dinspre fraternitate spre competiţie. Jefuirea fondurilor de pensii producind tensiuni inevitabile, amplificate de pretenţia unor caste la pensii speciale. Cei care sifonează bugetul nedorind schimbarea regimului de care profită, deranjîndu-i numai corupţia… din care nu au personal de cîştigat.

E7. Absenţa specialiştilor care ar fi trebuit să formuleze proiecte viabile. Numărul redus al economiştilor, juriştilor, inginerilor, medicilor, managerilor, etc - implicaţi în lupta civică sau implicabili într-o revoluţie politică. Ocuparea scenei publice cu "vectori de opinie" fără calificări practice: poeţi, critici literari, actori, fotbalişti, manechine, banalişti, etc.

E8. Agregarea socio-economica excesiva, cultul centralismului, monopolizării, corporatismului, mondializării contravin organizării vieţii la scară umană (socialitatea locală).  Impunerea lui "big is wanderfull" (în locul încurajării comunităţilor şi firmelor mici, în care fiecare să se poată împlini) îngreunează şi emergenţa solidarităţii. Reduşi la posturi cvasi-robotice, în întreprinderi crescute monstruos , hăituiţi după salarii şi locuri de muncă, însinguraţi în metropole alienante, oamenii se găsesc şi înţeleg tot mai greu, intră tot mai dificil în rezonanţă. 

E9. Raportul dintre Bucureştiul parazitar şi restul ţării, care  împiedică dezvoltarea geografică armonioasă a vieţii economice, sociale, politice, culturale - atrofiază şi spaţiul contestaţiei.  Concentrarea monopolistică a oportunităţilor în capitală nu favorizează emergenţa revoltei coerente de peste tot. Provincia  a fost lăsată pe mîna baronilor judeţeni. Nu avem o cultură descentralizată a civismului. Huiduim spre personajele centrale la televizor, dar nu luptăm  organizat cu mafia locală.


F. Slabiciunile rezistenţei: inconsecvenţă, dezbinare, dezorganizare, veleitarism, sărăcie

F1. Dezamăgirea şi lehamitea produse de înşelarea speranţelor, prin acţiuni eşuate, prost pregătite, rău conduse şi cu prea puţini participanţi. Agitaţiile bicisnice fiind percepute de publicul neiniţiat şi neimplicat ca încercări valide, care ar fi arătat imposibilitatea acţiunilor eficace, evadării din neputinţă. Uzura activiştilor reali, care s-au risipit în eforturi sterile, luptînd în van, în lipsa masei critice necesare, pe care nu au putut s-o agrege.  Plătind şi faptul că nu s-au ocupat cu pregătirea schimbului, nu au ştiut să predea ştafeta. 

F2. Absenţa unor lideri şi candidaţi cu calităţi multiple (cinstiţi, inteligenţi, culţi, muncitori, curajoşi, clari, consecvenţi, solidari, etc), a unor vîrfuri care să combată decadenţa. Pe fundalul falsei scări de valori creată de comunism şi de Tranziţie. Promovarea cultului unor "personalităţi" care nu fac nimic pentru nimeni. Uitarea celor care au plătit un tribut greu în interesul comunităţii (a se vedea singurătatea adevăraţilor rezistenţi anticomunişti sau a eroilor ca Nemeş, Chesaru, Gavrilescu, Costinaş, Rovenţu, etc.). Ura mediocrilor faţă de cei care s-au ridicat mai sus, a victimelor umilite împotriva celor demne.

F3. Dorinţa liderilor micilor formaţiuni care se iţesc ca ciupercile (apar iute şi cresc puţin) de a rămîne "fruntaşi la sat". În loc să facă apel la implicarea valorilor, ei le evită, ca să nu fie puşi în umbră. Pretind "poziţii" pe liste, atunci cînd negociază parteneriate, trădînd prin asta nu numai lipsa de realism (împart cioara de pe gard, îmbătaţi de propriile teorii şi iluzii) dar mai ales - că nu sînt mînaţi în primul rînd de interesul ţării.

F4.  Intoleranţa endemică faţă de interese, opinii, obiective - diferite de cele proprii. Alergarea după un consens total - neavenit si iluzoriu. Intransigenţa fanatică, obtuză. Incapacitatea de a face compromisuri mici pentru cauze mari, dublată cu obiceiul de a face compromisuri mari pentru cauze mici.

F5. Exploatarea diferenţelor legitime de interese, viziuni şi ţeluri dintre nemulţumiţi.  Învrăjbirea categoriilor care ar trebui să se sprijine în clădirea unei societăţi sănătoase. Lupta între "Noi muncim, nu gîndim " si "noi gîndim, nu muncim"- în locul preţuirii complementarităţii sociale, respectului reciproc dintre cei ce muncesc mai mult fizic, sau intelectual. Dispreţul "elitelor" pentru cei ce fac pîinea cu greu. Pizma oamenilor simpli pentru cei ce cîştigă pîinea uşor. În loc să se lupte pentru emancipare civică, prin răspîndirea înţelepciunii, se face propagandă pentru tirania "elitelor bune", ca reacţie la faptul că poporul dezeducat poartă vaporul unde vor manipulatorii săi.

F6. "Lipsa unui nucleu care sa deceleze in raport de conditiile reale socio-economice o linie directoare bine fundamentata si apoi coalizarea si cristalizarea unei elite de un bun nivel profesional civic si moral pentru concretizarea unor programe gata sa fie implementate la momentul oportun (fortuit sau creat)." (Ionuţ Ion)  Grăbiţi să adopte soluţii miracol,  puţini sînt interesaţi de cercetarea colectivă temeinică a problemelor, a obstacolelor de depăşit .

F7. Folosirea unor instrumente improprii de coordonare (ca facebook, un mediu de cooperare rudimentar, bun pentru intrarea în contact- datorită largii răspîndiri, dar care nu permite organizarea coerenta a unui dialog fructuos şi a unui fagure ideatic cumulativ). Necunoaşterea sau nefolosirea infrastructurilor adecvate coagulării rezistenţei distribuite (sisteme evoluate de matching şi cooperare, bazate pe intermediere semantică, etc.).

F8. Lipsa unei reţele de radio, televiziune si presă contestatară, explicată prin costurile uriaşe implicate, un fals pe care-l percep uşor ca inginer electronist, participant la introducerea televiziunii color şi a reţelelor de calculatoare. Nu e vorba de fapt de costuri şi de obstacole tehnologice, ci de monopolizarea mediei, bazată pe pasivitatea noastră, pe incapacitatea de a organiza o structură de informare alternativă.

F9. Mercantilizarea politicii, discriminarea crasă în favoarea celor care au bani, pentru a-şi promova interesele. Dar şi credinţa inoculată românilor, că nu se poate lupta decît cu bani mulţi, deşi atîtea naţii s-au dezrobit din revoltă nefinanţată.


G. Criza conştiinţei individuale şi colective

G1. Tare şi năravuri impregnate românilor de istoria lor nefavorabilă, statistic constatabile: inconsecvenţa, găunoşenia, agresivitatea, individualismul, răutatea, meschinăria, vanitatea, bîrfa,  incapacitatea de a acţiona temeinic, curajos, coerent, generos, solidar, de a sprijini eforturile altora- în loc să tot inviţi pe ceilalţi sub steagul propriu.

G2. Fenomenul Piteşti generalizat. Degradarea în masă a conştiinţelor, datorită compromisurilor, "adaptării" la putreda societate românească. Numărul ridicat al celor care au făcut lucruri mai mult sau mai puţin reprobabile, tocindu-şi moralitatea, ca să se "descurce"şi nu au mare chef de răscolirea trecutului recent, de adevăr şi dreptate.

G3. Frica şi laşitatea infiltrate în oase. Clasicele "Nu mă bag, aştept să văd ce iese", "Apa trece pietrele rămîn", "Capul plecat sabia nu-l taie". Acoperite cu poze războinice de ocazie. Întrerupte cu scurte izbucniri de curaj, focuri de paie care mai mult întăresc Sistemul. Românii îşi trag pumni la birt şi se taie în cuţite repede, se desfigurează sau omoară la beţie şi scandal, îşi schilodesc copii şi nevestele, se trosnesc cocoşeşte la meci şi discotecă, dau cu ranga în studenţi dacă se iveşte ocazia, dar rar fac război cu stăpînii...

G4. Teama de schimbare, de tulburări, de riscuri, de mai rău - pe care o au cei care şi-au găsit un echilibru, o anumită bunăstare, poate chiar împlinire, în mijlocul catastrofei generale. Dacă măcar i-ar lăsa pe alţii, mai puţin mulţumiţi, mai curajoşi sau mai drepţi să îşi apere dreptul la viaţa la care aspiră.

G5. Superficialitate crasă, cu treceri ciclice de la isterie la pasivitate. Mitul omului de acţiune care nu are timp să se gîndească de ce face ce face. Mirajul grabei, viciul urmăririi actualităţii, fuga după rezultate imediate, fără abordarea problemelor de fond, atenţia îndreptată spre efecte neglijîndu-se cauzele. Pe de altă parte, decuplarea teoreticienilor sociali de realitatea imediată. În lipsa intervenţiei lor, ţara fiind îndreptată spre cu totul altă direcţie decît elucubrează unii în biblioteci, e drept- pentru bani.

G6. Atitudinea deconcertantă a "poporului",  pentru eliberarea căruia care ar urma să se ducă lupta , disponibilitatea la domesticire, din cauza educaţiei precare şi a lipsurilor.  Trebuind ajutate victimele, fără a le idealiza, ştiind că şi săracii pot fi laşi şi josnici, că se pot vinde ieftin şi trăda repede, că în 1907 au tras în ţărani… fiii lor încorporaţi. Evitarea trecerii de la umanism solidar şi exigent la populism sau gregaritate. Problema redutabilă de a nu fi dorit de cel pe care vrei să-l ajuţi, fapt care îţi surpă legitimitatea şi te obligă să te explici cinstit, pe înţelesul celor mulţi.


H.  Pierderea războiului de sens

H1. Intoxicarea, manipularea, deturnarea, imbecilizarea, domesticirea-  urmărite de media ocupată, care a preluat controlul minţilor telecetăţenilor şi pe care nimeni nu mai încearcă să o elibereze, sau contracareze eficient.

H2. Bombardarea cu gunoi informaţional şi kitch continuu, ca şi cum nevoia de ştiri cretine despre "VIP-uri" cretine ar fi fost cerută intens de publicul însetat de cretinizare. Stimularea interesului pentru trivialităţi, pentru indivizi în loc de ideile lor, pentru bîrfă şi atac la persoană, etc. Decăderea patologică în masă, prin contagiere de la ecrane si pagini toxice pentru minte, fiind premeditată.

H3. Distrugerea metodică a învăţămîntului (măsura eliminării concursurilor de admitere în facultăţi spunînd tot) . Deformarea intelectuală a noilor generaţii. Fabricarea diplomelor fără acoperire, pentru un val de "experţi"... semi-analfabeţi, suficienţi şi aroganţi. Dascăli second-hand vînzînd note. Răspîndirea dispreţului mitocănesc faţă de seriozitate, studiu, cunoaştere, profunzime, vrednicie.

H4. Trădarea intelectualilor , care simulează şi azi "rezistenţa prin cultură", emanînd cîte un comunicat găunos de protest bont,  alergînd după chilipiruri, capital gratuit de imagine şi stăpîni generoşi. Dar care nu sînt capabili (şi nici doritori) să formuleze un proiect alternativ de societate, ca retur pentru pîinea pe care o consumă... ca să poată "crea".

H5. Conflictul între generaţii degenerat în prăpastie, care împiedică colaborarea dintre înţelepciunea experienţei şi creativitatea vitalităţii. În curînd nici promoţiile distanţate cu cîţiva ani nu vor mai putea comunica. Aici ne duce cultul recenţei,cancerul informaţional, televiziunea dizolvantă, neglijarea evoluţiei longitudinale a sistemelor, practica deficitară a explicaţiei sociale. Noii protestatari nu vor să ştie cum au fost zădărnicite eforturile predecesorilor lor, nu-i interesează nimic din trecutul din care le vin lanţurile. Vechii combatanţi nu sînt interesaţi de problemele actuale, au rămas ancoraţi în amintiri, nu-i interesează unde ajung ramurile copacului sădit odinioară.


I. Carenţe ale  condiţiei noastre politice

I1. Complexitatea gigantică a problemei transdisciplinare a organizării mai bune a societăţii - care nu permite o rezolvare riguroasă. Politicienii şi ideologii minţind că au găsit soluţii, pentru a nu se instala panica, aflîndu-se ca societatea merge înainte fără busolă, împinsă doar de jocul intereselor celor puternici.  Înţelepţii care ar putea ataca problema fiind specializaţi şi insularizaţi, cumpăraţi academic să nu se bage în joc, să nu lanseze o mişcare de revoluţionare a ştiinţei politice. Publicul larg, perplex în faţa labirinturilor conceptuale, neavînd acces la metode cum ar fi agregarea şi ierarhizarea ideilor, etc. În loc să se vadă simplitatea ca scop şi să se caute leac la complexitate, victima acesteia.. complică situaţia, folosind simplismul ca mijloc.

I2. Existenţa nenumăratelor temeiuri de dezacord, neînţelegere şi competiţie între oameni, cu atît mai variate cu cît o societate e mai mare şi evoluată.  Contradicţiile inerente împiedică obiectiv şi subiectiv ajungerea la un numitor comun. Unii vor liberalizarea avorturilor sau a homosexualităţii sau a drogurilor sau a băuturilor - alţii interzicere. Unii cer prioritate pentru agricultură, alţii pentru industrie, sau turism. Stat religios versus stat laic. Coaliţie cu nu ştiu care putere fastă, sau integrare in UE,  versus independenţă, sau regionalizare sau federalizare. Unii vor egalitate, alţii echitate, alţii libertate pentru competiţie prin orice mijloace. Folosirea bugetului pentru sprijinirea culturii sau învăţămîntului, sau mai curînd a sănătăţii, versus armatei sau Serviciilor. Unii vor prescriere şi amnistie, alţii pedeapsă si lustraţie. Etc. Etc. Etc. Şocaţi de constatarea acestor contrapuneri inevitabile, "oamenii simpli" se arată intoleranţi tribal faţă de opiniile sau interesele contrare-legitime şi  nu înţeleg utilitatea unui protocol partajat de negociere a divergenţelor.

I3. Capcana alegerilor binare (între comunism şi capitalism, dreapta şi stînga, anarhie şi dictatură, violenţă şi supunere,  "răul mai mic" etc - care ascunde multitudinea problemelor şi alternativelor. Superficialitatea extremă care domină judecăţile chibiţilor, văduvindu-i de perceperea nuanţelor, de înţelegerea modului în care ciuma şi holera fac capital... denunţîndu-se reciproc.

I4. Efectul contradicţiilor, ambiguităţilor, nedeterminărilor, demonetizării, versatilităţii limbajului- exploatat orwellian în războiul de sens, întru împiedicarea orientării coerente în spaţiul conceptelor. Compromiterea unor cuvinte ca: demnitate, rezistenţă, contestare, libertate, dreptate, adevăr, nobleţe, etc. Confuzii inevitabile, numeroase şi greu de depăşit, care fac ca un luptător pentru însănătoşirea statului să fie acuzat de "anarhism", un pasionat al organizării corecte a cetăţii să spună că… "nu face politică", un demagog  să se joace uşor printre ideologii, etc.

I5. Criza valorilor, produsă de "descîntarea" socială, politică şi filosofică  postmodernistă, efectul paralizant al lucidităţii sterile, lipsite de vitalitate creatoare. Cunoaşterea realităţii împinge la neimplicare. Cei profunzi, ştiind că falsificabilitatea produce falsificare, ies circumspect pe tuşă, terenul fiind invadat de entuziaşti fără busolă, naivi exaltaţi şi aventurieri superficiali. Nu găsim o cale de a combina energia generoasă cu inteligenţa aplicată.

I6. Condiţia umană precară, victoria animalului din om, atunci cînd supravieţuirea e pusă în pericol, se sparge pojghiţa ţesută de cultură, rapacitatea consumistă sufoca spiritualitatea şi comoditatea cronică învinge demnitatea. Conflictul dintre lupta individuală pentru existenţă, aspiraţiile sociale şi ţelurile spirituale. Care face ca visătorii să nu poată coopera uşor cu realiştii şi scepticii.

Notă:

Analizînd fiecare obstacol, suficient ca să ne pună beţe în roate, nu ne vom mai mira că nu am reuşit mare lucru în aceşti 22 de ani. Avem exact realitatea de care sîntem capabili şi nu putem micşora Everestul pe care ne visăm. Încercăm dezinvolt să intrăm într-o încăpere cu zeci de lacăte, fără măcar a sesiza că ele există. Ne irosim viaţa pentru a izbi cu capul în uşi ferecate, spărgînd cîte una la disperare, fără a şti cîte ne mai blochează drumul către ţel: găsirea unei metode eficace de ameliorare progresivă a condiţiei mane individuale şi colective.

E  o problemă de un milion de ori mai complicată decît să faci un avion sau să demonstrezi teorema lui Fermat. Şi totuşi umanitatea nu pune la bătaie o armată de gîndiri conexate optim, care să o atace coerent, organizat, metodic. Pentru că profitorii exploatării nu ne lasă să aflăm cît e de complicată, încît să o abordăm adecvat. Vor să se spargă mai departe pe ţărmuri valurile încercărilor de rezolvare haotice, necorelate, simpliste , isterice, tragice. Să ne lăsăm prostiţi de cei care pretind a fi găsit formula magică, gîdilînd vanitatea omului din popor, ca să-l poată domestici mai uşor. Gospodinele, maneliştii, microbiştii şi  bodegiştii degeaba ar aborda teorema lui Fermat şi construcţia unui avion, şi cu atît mai mult pe aceea, incomparabil mai grea a consolidării ştiinţei politice. Îi depăşeşte total, fără rest. Chiar şi 1000 de specialişti bine pregătiţi în nu ştiu care nişe de bibliotecă nu pot să o atace, fără un efort extrem de structurare a cercetării colective.

Cam asta e situaţia pe care vreau să o revelez. De ce? Sub nici o formă pentru a descuraja pe cei care caută soluţii pentru o lume mai bună. Ci pentru a-i preveni, încît să se poziţioneze corespunzător faţă de complexitatea problemei abordate şi să se organizeze în consecinţă. La ce bun să te iroseşti pe drumuri care nu duc nicăieri, numai ca să-ţi împaci conştiinţa că nu ai stat deoparte? Nu se pot cîştiga războaie pregătite prost, fără lucida urmărire a frontului,  alergînd după mori de vînt, pradă elucubraţiilor şi umorilor.

Ştiu că pot irita, că unora nu le va conveni de loc să afle că încearcă să mute marea cu o linguriţă şi că promit miracole. Şi nici să realizeze că am ajuns in asemenea încurcătură, căzînd din speranţe deşarte în depresie paralizantă . Sîntem instinctiv mîndri de noi , de familia noastră, de grupul nostru, de naţia noastră … şi de specia noastră. Amestecul de aspiraţie, vitalitate, patimă, orgoliu, vanitate, ambiţie ne face să nu mai realizăm cît sîntem de mici faţă de imaginea pe care ne-am construit-o prin cultură în oglinda conştiinţei. Puţină smerenie… a umanului, nu ar strica. Ca să ne apucăm lucid de treabă e nevoie să ne percepem corect condiţia. Să nu ne vedem mai sus sau mai jos decît sîntem.

Nu avem cum rezolva o problemă prost pusă. Eu încerc doar să ajut la formularea ei, pe care nu mă simt de loc capabil să o şi rezolv, şi de aceea instig la un curent de formare a unor echipe de cercetare solidară, care să ştie ce şi de ce face. Cam atît mai cred că mai pot şi mai vreau.

Cu părere de rău pentru cei care nu vor considera această atitudine constructivă.

Fac ce îmi pare just, fără a mai aştepta să fiu sigur că nu mă înşel.

Ioan Rosca
 De ce nu avem AER (Acţiuni pentru Eliberarea României)
http://www.piatauniversitatii.com/paer/facebook_aer/20_concluzii_obstacole.htm

Mihai Ungheanu-interviu de Cleopatra Lorintiu,1995

$
0
0

La Congresul spiritualității românești

Noul ambasador rus la București: cetățeni români au luptat în războiul din Transnistria

$
0
0

Noul ambasador rus la București: cetățeni români au luptat în războiul din Transnistria

Ironic și acid, ambasadorul Rusiei Valeri Kuzmin nu s-a ferit la Chișinău să facă declarații directe care au stârnit controverse. Adept al istoriografiei sovietice clasice în ceea ce privește chestiunea Basarabiei, noul ambasador al Rusiei la București a acuzat chiar implicarea unor cetățeni români în conflictul din Transnistria din 1992.
Sursa foto.
Sursa foto.
Valeri Kuzmin a fost ambasadorul Federației Ruse la Chișinău din iulie 2007 până în aprilie 2012, perioadă în care a fost implicat în numeroase dispute publice. A susținut în timpul mandatului său diplomația separatistă de la Tiraspol spre iritarea autorităților de la Chișinău și a promovat ideea acordării unui statut special pentru regiunea separatistă. Kuzmin a condamnat în repetate rânduri istoriografia românească susținând teza ”jandarmului român” care a persecutat țăranii basarabeni, i-a prezentat pe români drept fasciști și a acuzat România că se implică în treburile interne ale Republicii Moldova. Președintele rus Vladimir Puțin l-a numit pe Valeri Kuzmin ambasador al Federației Ruse în România pe data de 8 iunie 2016.

Cetățeni români au luptat în Transnistria

În cadrul unui interviu acordat ProTV Chișinău pe 15 septembrie 2008 Valeri Kuzmin a declarat referitor la conflictul din Transnistria că: „Rusia a adus în aceasta regiune pacea şi că printre cei care au atacat Benderul (Tighina) s-au numarat şi cetateni ai statului vecin, România”. În cadrul aceluiași interviu, ambasadorul rus a mai declarat că diferendul transnistrean poate fi soluţionat dacă dacă se ia în consideraţie formarea unui stat federativ cu Transnistria. (sursa)
Kuzmin s-a folosit de o expresie voalată pentru a acuza statele occidentale și România că se implică în treburile interne ale Republicii Moldova: ”Dacă numiţi acţiunile Rusiei intervenţie în relaţiile interne ale Republicii Moldova, atunci cum numiţi comportamentul celorlalte ţări?” (sursa)

Ironic cu ziariștii

După ce militarii ruși au împușcat la începutul anului 2012 un cetățean al Republicii Moldova care a forțat cordonul de securitate, ambasadorul Valeri Kuzmin i-a ironizat pe ziariștii de la Chișinău: “Eu vreau să vă recomand să nu faceți campanii isterice. Nu urmați logica lui Vinny Pooh, care venind în ospeție la iepure și fiind întrebat dacă vrea și lapte sau miere, a răspuns: și una și alta și dacă se poate și fără pâine”. (sursa)
Referitor la circumstanțele incidentului, ambasadorul rus a fost cât se poate de direct cu reprezentanții presei: “Ca să fiți mai obiectivi, atunci trebuie să știți că era un automobil furat, cu un șofer beat, care trece și dă jos bariere, ignoră solicitările… deci s-a format un pericol pentru militari, unul a fost cât pe ce să fie călcat.”

Relație strânsă cu Tiraspolul

La recepțiile organizate la Ambasada Rusiei din Chișinău, Valeri Kuzmin i-a invitat pe reprezentanții regimului separatist de la Tiraspol. În 2012 chiar I-a oferit cuvântul Ninei Ștanski (intitulată pe atunci ministru de externe al Transnistriei) în locul diplomaților oficiali ai Republicii Moldova. Astfel, pe 10 februarie 2012 niciun reprezentant al Ministerului de Externe și Integrării Europene nu a participat la recepția oferită de Ambasada rusă la Chișinău oferită la 10 februarie cu prilejul Zilei lucrătorului diplomatic al Federației Ruse. Lipsa reprezentanților Diplomației de la Chișinău ar fi fost constatată ”în mod întâmplător” de ambasadorul rus, Valeri Kuzmin, atunci când i-a invitat pe aceștia la microfon pentru un cuvânt de salut. Ca rezultat, s-a constatat că în sală nu era niciun reprezentant al Ministerului de Externe. Ulterior, ambasadorul rus i-a oferit cuvânt așa-zisului ministru de Externe de la Tiraspol, Nina Ștanski.
La o recepție oferită de ambasada rusă în 2011, Valeri Kuzmin l-a prezentat pe Vladimir Iastrebceak în calitate de ministrul de Externe al regiunii transnistrene. Atunci, diplomații moldoveni, cei din statele UE și reprezentanții SUA au părăsit în mod demonstrativ recepția, gest calificat ulterior de partea rusă ca unul ”neprietenesc”. (sursa)

Jandarmul român fascist

În intervențiile sale publice ambasadorul Valeri Kuzmin a promovat stereotipurile istoriografiei sovietice referitoare la istoria Basarabiei. Astfel, pe 26 septembrie 2011, în cadrul mesei rotunde „Dialogul Rusia-Moldova în spaţiul culturilor”, care a avut loc la Biroul Relaţii Interetnice, criticându-i pe aşa-numiţii xenofobi şi opresori ai limbii ruse din Moldova, ambasadorul rus a spus următoarele: „Nu vreau să pun pe nimeni faţă în faţă, dar a afectat Moldova „politica culturală românească” în perioada anilor 1918-1940, fără a mai vorbi de ocupaţia fascistă în anii 1941-1944? De la urmaşii direcţi ai moldovenilor – martori ai evenimentelor din acei ani ştiu că principala unealtă a politicii aici era atunci patul armei jandarmilor”. Iar cu referire la prezent, Kuzmin a mai declarat: „Astăzi în Moldova se vorbeşte mult despre executarea Legii cu privire la titre şi „limba originalului” în filmele artistice, deşi aceasta nu este nici pe departe primordial important pentru ţara în care nivelul de viaţă este unul dintre cele mai diminuate în Europa”. (sursa)
Pe 26 august 2011 Kuzmin a ţinut să felicite moldovenii cu ocazia „eliberării Moldovei de către armatele sovietice de sub jugul germano-român”. Valeri Kuzmin a venit la Complexul memorial „Eternitate” alături de reprezentanţi ai Ambasadei Ucrainei şi Belarusului în R. Moldova, iar acolo a fost întâmpinat de mai mulţi membri ai diasporei ruseşti. Ambasadorul rus a depus flori şi o panglică în culorile drapelului rusesc, în memoria ostaşilor căzuţi în timpul operaţiunii Iaşi-Chişinău, după care a declarat: „Vă felicit cu această zi, care este fără îndoială o zi luminoasă din istoria noastră comună. Este ziua când Moldova a fost eliberată de jugul fascist germano-român. A fost o zi importantă pentru Moldova, care a avut de parcurs o cale lungă de reabilitare”. (sursa)

Istoria românilor, o imagine schimonosită

Ambasadorul Valeri Kuzmin a avut o ieșire dură la adresa manualelor de istorie a românilor, pe care le-a calificat drept prezentând o imagine schimonosită a istoriei care contribuie la menținerea conflictului transnistrean. ”Generaţia tânără are valori şi amintiri istorice diferite. Dacă în regiunea transnistreană, istoria studiată în şcoală este una integrată, care este un standard recunoscut în UE, în Moldova o bună perioadă de timp s-a studiat „Istoria Românilor”, deja abandonată chiar şi de România. Acest curs prezintă o imagine complet schimonosită a istoriei. Astfel, generaţia tânără de pe malul drept al Nistrului crede în lucruri care nu s-au întâmplat niciodată şi care par a fi o nebunie pentru oamenii informaţi”, declara Kuzmin pe 10 februarie 2011. (sursa)

Apărătorul lui Baghirov

După arestarea scriitorului rus Eduard Baghirov (acuzat de autoritățile de la Chișinău că ar fi fost implicat în incidentele violente din aprilie 2009) ambasadorul Valeri Kuzmin a avut mai multe intervenții publice în favoarea acestuia, spunând că, deşi nu este un caz răsunător, întemniţarea scriitorului rus poate contribui la o tensionare nedorită a relaţiilor moldo-ruse. (sursa)

Cariera lui Valeri Kuzmin

Valeri Kuzmin este fost ambasador al Federaţiei Ruse în Republica Moldova, numit în această funcţie printr-un decret prezidenţial din data de 27 iulie 2007. Valeri Kuzmin s-a născut pe data de 24 iunie 1953, la Moscova. În 1975, Kuzmin a absolvit Institutul de Stat pentru Relaţii Internaţionale MGIMO din Moscova. În 1998, a absolvit cursurile de studii în diplomaţie din cadrul Academiei Diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe din Rusia, este cercetător în istorie, şi-a desfăşurat activitatea în diverse structuri ale aparatului de conducere al MAE al fostei URSS şi al Federaţiei Ruse, şi-a desfăşurat activitatea ca diplomat în Libia, în perioada 1975-1980, în Tunisia, în perioada 1985-1990, iar în intervalul 1993-1994, a fost şeful adjunct al Departamentului pentru Africa şi Extremul Orient din cadrul MAE rus. În perioada 1994-1998, Kuzmin a fost adjunctul directorului Departamentului pentru Orientul Mijlociu şi Africa de Nord din cadrul MAE al Federaţiei Ruse, în perioada 1998-2003 – ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în Republica Sudan, în perioada mai-octombrie 2003 – a fost ambasador excepţional în cadrul în MAE al Federaţiei Ruse, din luna octombrie 2003, a fost director adjunct în MAE rus, din 2004 – director al Departamentului pentru relaţiile cu subiecţii Federaţiei Ruse, Parlamentul şi orgnizaţiile civice şi politice ale MAE al Rusiei. Kuzmin are rangul diplomatic de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse, acordat printr-un decret prezidenţial semnat de preşedintele rus pe data de 17 noiembrie 2009, i-a fost acordată medalia „Pentru eroism în muncă”, cunoaşte limbile engleză, franceză şi arabă. Este căsătorit şi are doi copii, un fiu şi o fiică. (RADOR)
Viewing all 1339 articles
Browse latest View live


<script src="https://jsc.adskeeper.com/r/s/rssing.com.1596347.js" async> </script>