În anul Centenarului Marii Uniri, limba RUSĂ, MAGHIARĂ și ROMANI vor deveni limbi oficiale de stat în tot sistemul administrativ din România

September 24, 2018, 2:11 pm

≫ Next: Dialog Grigore Vieru cu Adalbert GYURIS

≪ Previous: Ioan ROȘCA Civilizaţia amăgirii

De fapt, consecința acestor decizii este clară. Limba română nu va mai fi o limbă care unește, o limba franca în România. Aici se află premisele istorice și juridice ale dezmembrării statului numit România, care va fi lipsit de liantul cultural, lingvistic. Probabil și administrativ, juridic. Se poate imagina oare că sistemul supușilor austriaci care funcționa în secolul al XIX-lea în România de după prima Unire, să fie reintrodus. Adică un cetățean român de etnie maghiară să ceară protecția consulară a statului Ungaria, al cărui cetățean este. A nu se uita că un mare număr de cetățeni ai României, de cultură și limbă maghiară, au o dublă cetățenie, sunt adică și cetățeni maghiari, au depus un jurământ de fidelitate față de statul maghiar. Suntem în plin delir. Legile se aplică pe teritoriul statal. Deci dacă limba maghiară devine oficială,iar restricția de aplicare de 20% la sută va dispar, înseamnă că un cetățea de etnie maghiară va putea cere să se aplice legea asta și la Caracal. Singura soluție este scoatrea din circulație a definirii cetățeniei cu un dublu criteriu, juridic și etnic. Dan Culcer

EXCLUSIV. În anul Centenarului Marii Uniri, limba RUSĂ, MAGHIARĂ și ROMANI vor deveni limbi oficiale de stat în tot sistemul administrativ din România

June 28, 2018 • Partidul Social Democrat• Views: 2817

Codul administrativ al României, adoptat de Senat în data de 11 iunie a.c., aflat acum la Camera Deputaților va oficializa, printre altele, limbile maghiară, rusă și romani în administrația publică din România. După ce a oficializat limba turcă, limba maghiară și limba romani în spitalele din România (detalii aici), coaliția PSD-ALDE, condusă de Liviu Dragnea și Călin Popescu-Tăriceanu, mai dă o lovitură statului național unitar și oficializează limbile maghiară, rusă și romani în tot sistemul administrativ din România.

Vezi și EXCLUSIV. NOAPTEA MINȚII. În anul Centenarului Marii Uniri, Guvernul României se implică în propaganda UDMR în favoarea autonomiei așa-zisului ținut secuiesc

Limba maghiară este o limbă cvasi-oficială în România

Limba maghiară are în prezent în România un statut cvasi-oficial în zonele în care comunitatea maghiară are o pondere însemnată, de peste 20% din numărul locuitorilor. Acest statut cvasi-oficial este dat de prevederile Legii nr. 215/2001, care, printre altele, prevede la art. 19 faptul că „În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice aflate în subordinea acestora, precum și serviciile publice deconcentrate asigură folosirea, în raporturile cu aceștia, și a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituției, ale prezentei legi și ale tratatelor internaționale la care România este parte”. În baza acestei prevederi legale, corelată cu prevederile art. 108 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, care prevede faptul că „În unitățile administrativ-teritoriale în care persoanele aparținând unei minorități naționale dețin o pondere de peste 20% unii funcționari publici din serviciile care au contacte direct cu cetățenii vor cunoaște și limba minorității naționale respective”, a fost posibilă epurarea etnică a românilor din zeci de instituții ale administrației publice locale din zonele controlate politic și administrativ de UDMR.

Așa se face că în zeci de consilii locale și județene din România ședințele de consiliu se desfășoară în limba maghiară, se emit documente în limba maghiară, există formulare în limbile română și maghiară. Există deja plăcuțe cu denumiri de străzi sau indicatoare rutiere, plăci sau inscripții ori exclusiv în limba maghiară ori în limba maghiară și limba română. Aceste prevederi legale au făcut posibil ca în prezent să existe zeci de instituții publice din România care nu au angajat niciun român și în care se vorbește exclusiv limba maghiară.

Consecințele eliminării pragului de 20% în privința utilizării limbii materne

România a semnat și ratificat prin Legea nr. 282/2007 Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992, prin care România s-a angajat să acorde o protecția sporită unui număr de 20 de limbi minoritare: albaneză, armeană, greacă, italiană, idiş, macedoneană, poloneză, romani, ruteană, tătară, bulgară, cehă, croată, germană, maghiară, rusă, sârbă, slovacă, turcă, ucraineană (detalii aici). De menționat că state ale Uniunii Europene ca Franța, Grecia, Portugalia sau Italia, spre exemplu, nu au semnat sau nu au ratificat această cartă.

În privința utilizării tuturor acestor limbi minoritareîn administrația publică, proiectul Codului administrativ, adoptat de Senat în data de 11 iunie a.c. și aflat acum la Camera Deputaților, camera decizională, oficializează de jure toate aceste limbi minoritare în prefecturi și serviciile publice deconcentrate. Deși fac parte din administrația publică centrală a statului, prefecturile și deconcentratele vor fi obligate să permită utilizarea tuturor celor 20 de limbi minoritare, nu doar a limbii maghiare.

În prezent, cetățenii aparținând minorităților naționale pot utiliza limba maternă doar în raportul cu autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice aflate în subordinea acestora, organismele prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local sau județean doar în zonele în care au o pondere de 20% din numărul locuitorilor. Noutatea adusă de Codul administrativ adoptat deja la Senat vine din adoptatea art. 94 alin 1 care prevede faptul că „În unitățile/subdiviziunile administrativ-teritoriale, în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice aflate în subordinea acestora, organismele prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local sau județean, precum și prefecturile, serviciile publice deconcentrate, au obligația să asigure în raporturile cu aceștia, folosirea limbii minorității naționale respective, în conformitate cu prevederile Constituției, ale prezentului Cod și ale tratatelor internaționale la care România este parte”.

Vezi și EXCLUSIV. Limba romani și limba turcă devin limbi oficiale de stat în spitalele din București, Buzău, Constanța și Craiova cu votul PSD și ALDE

Astfel, prefecturile și serviciile publice deconcentrate vor fi obligate acum să asigure cetățenilor aparținând unei minorități naționale dreptul de a utiliza limba maternă în instituțiile publice ale administrației publice centrale. Practic, în condițiile prezentului proiect adoptat deja de Senat, limba oficială de stat va fi dublată la nivelul administrației publice centrale a statului de alte limbi care vor avea de jure un statut cvasi-oficial.

Oficializarea de jure a tuturor celor 20 de limbi minoritare în sistemul administrativ din România este dată de eliminarea pragului celor 20%, propusă în Codul administrativ de UDMR, pentru utilizarea limbii materne în prefecturi și serviciile publice deconcentrate. La art. 94 alin. 2 forma adoptată la Senat și înaintată la Cameră prevede faptul că „Autoritățile și instituțiile publice, precum și celelalte entități juridice prevăzute la alin.(1), prin hotărârea organelor lor deliberative sau de conducere pot decide asigurarea folosirii limbii minorităților naționale în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților naționale nu ating ponderea prevăzută la alin (1)”. UDMR a mai încercat, fără un rezultat favorabil, să obțină legiferarea acestei prevederi și anul trecut prin modificarea Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale (detalii aici). Practic, prin eliminarea pragului de 20% toate cele 20 de limbi minoritare devin limbi oficiale de stat în întreg sistemul administrativ din România.

Mai mult, tot la propunerea UDMR, Codul administrativ adoptat de Senat cu votul senatorilor PSD și ALDE și înaintat acum spre adoptare la Camera Deputaților va introduce pentru prima dată în România obligativitatea ca instituțiile publice să aibe formulare și texte administrative în limba maternă. Astfel, potrivit art. 195 alin. 2 din Codul administrativ „În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, în raporturile lor cu autoritățile administrației publice locale și entitățile prevăzute la art. 94 alin. (1), cu aparatul de specialitate și organismele subordonate acestora, aceștia se pot adresa, oral sau în scris, și în limba minorității naționale respective și primesc răspunsul atât în limba română, cât și în limba minorității naționale respective” iar potrivit art. 195 alin. 3 din Codul administrativ „În scopul exercitării dreptului prevăzut la alineatul (2), autoritățile publice și entitățile prevăzute la art. 94 alin. (1) au obligația să pună la dispoziția cetățenilor aparținând unei minorități naționale formulare și texte administrative de uz curent și în limba lor maternă”.

Utilizarea limbii maghiare în spațiul public devine obligatorie pentru prefecturi și serviciile publice deconcentrate care sunt acum obligate, potrivit art. 195 alin. 6 să asigure „inscripționarea denumirii localităților, a străzilor, a piețelor si a parcurilor, a denumirii instituțiilor publice de sub autoritatea lor, precum și afișarea anunțurilor de interes public și în limba minorității naționale respective, în condițiile prevăzute la alin. (2)”.

Partidul Social Demorat (PSD), condus de Liviu Dragnea, și Alianța Liberalilor și Democraților (ALDE), condus de Călin Popescu-Tăriceanu, fac jocul Budapestei și pun în practică chiar strategia Ungariei creionată în proiectul „Trianon 100” prin care Ungaria face propagandă împotriva României (detalii aici). Prin eliminarea pragului de 20% toate cele 20 de limbi minoritare vor deveni de jure limbi oficiale de stat în România de vreme ce instituții publice ale statului român sunt acum obligate legal să permită urilizarea lor, să emită formulare în toate aceste limbi și să angajeze personal vorbitor al acestor limbi. În loc să încurajeze utilizarea limbii oficiale de stat în instituțiile publice ale statului, PSD-ALDE adoptă legi care încurajează cetățenii români să utilizeze alte limbi în instituțiile publice, în dauna limbii oficiale de stat. Deși Constituția României prevede faptul că România este un stat național, coaliția PSD-ALDE face pași importanți spre federalizarea României și diluarea conceptului de stat național.

Fișa proiectului de lege și forma adoptată la Senat pot fi consultate aici. Forma finală cu amendamentele depuse la Camera Deputaților poate fi consultată aici Anexa 1 amendamente admise. Camera Deputaților este cameră decizională în acest caz.

Dacă ai ajuns până aici îți recomand și analiza publicației Adevărul pe acest subiect aici.

↧

Dialog Grigore Vieru cu Adalbert GYURIS

September 29, 2018, 1:13 am

≫ Next: SCRISOARE DESCHISĂ A COMUNITĂȚII EVREIEȘTI DIN REPUBLICA MOLDOVA CU PRIVIRE LA DECLARAȚIA LIDERULUI PAS MAIA SANDU

≪ Previous: În anul Centenarului Marii Uniri, limba RUSĂ, MAGHIARĂ și ROMANI vor deveni limbi oficiale de stat în tot sistemul administrativ din România

Grigore Vieru:http://www.caietesilvane.ro…
Februarie 2009
Am aflat cu mare durere că a încetat din viaţă Grigore VIERU. Am plâns şi voi rămâne trist multă vreme pentru că l-am iubit şi admirat enorm. Mulţumesc Bunului Dumnezeu că am reuşit să vorbesc de câteva ori cu Maestrul Grigore VIERU şi să realizez un interviu de excepţie cu acest OM minunat. Poetul basarabean s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererata, fostul judeţ Hotin, într-o familie de plugari români. Are o bogată fişă biografică. A scris numeroase cărţi şi este printre cei mai de seamă poeţi şi scriitori contemporani,o mândrie în plus că este român. În 12 septembrie, fratele meu Eugen îşi aniversează ziua de naştere. La această dată în 1994 am fost împreună cu fiul meu Cătălin la Bucureşti pentru cunoaşterea capitalei ţării noastre. Atunci l-am zărit, pe stradă, pentru câteva minute pe poetul Grigore VIERU şi nu l-am mai lăsat să plece din sufletul meu. Această imagine m-a urmărit ani şi ani şi abia în anul 2007 s-a produs minunea pentru mine, şi anume. întâlnirea de suflet cu minunatul Om Grigore VIERU. Deşi bolnav, domnia sa a avut amabilitatea să-mi acorde un interviu care m-a emoţionat profund. Mulţumesc bunului Dumnezeu pentru această discuţie cu un mare artist al neamului românesc.
Adalbert GYURIS: Când a început pasiunea pentru scris şi de unde izvorăşte dragostea pentru poezie?
Grigore VIERU: Sunt născut în 1935 în Basarabia, azi Republica Moldova, într-un sat de pe malul stang al Prutului. Eram o familie nevoiaşă, în fundul grădinii parinteşti nu aveam un gard propriu-zis, gardul era sarma ghimpată… Cu acest gard ne-a „ajutat” puterea sovietică în 1945… În copilăria mea de după război, cărţi româneşti n-am avut. Este adevărat că existau un fel de cărţi traduse, cum ar fi cea despre Pavlik Morozov. N-aţi auzit despre Pavlik Morozov? Aflaţi că era un pionier cu cravată roşie la gât care denunţase KGB-ului proprii părinţi. În baza unor asemenea cărţi a fost educată generaţia mea în copilărie şi adolescenţă. Pionierii de pe malul Prutului mai aveau o misiune: să supravegheze „sfânta” graniţă, ca nu cumva din partea dreaptă a Prutului să se strecoare la noi vreun „spion” român. Pionier eram şi eu, bineînţeles. Aveam un ochean cu un ochi spart pe care mi-l lăsase un ofiţer al armatei sovietice, armata care trecuse şi prin satul nostru în drum spre România. Stăteam, după război, pitit între salcii cu ocheanul îndreptat spre partea dreaptă a Prutului în aşteptarea spionului… Voiam să devin şi eu un erou, un Pavlik Morozov. N-a mai venit nici un spion. „Spionii” au trecut Prutul cu mult mai târziu: prin anii ’80 ai secolului trecut, în vremea perestroikăi lui Gorbaciov, să-i dea Dumnezeu sănătate. Acei „spioni” se numesc Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, Nicolae Furdui Iancu, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Angela Similea, Florin Piersic – mari artişti pe care românii basarabeni îi întâmpinau şi-i întâmpină şi azi cu lacrimi de bucurie în ochi. Mai târziu, mai exact în 1967, deci în plin totalitarism sovietic, am scris şi publicat despre acel blestemat ochean un poem care suna astfel:
„Când eram mic, / Cineva îmi dădu un ochean. / Cu el / Toate / Eu le măream. / Măream fărâma de azimă / În 1947 / Până când / Puteam să rup din ea / Jumătate. / Măream şi aduceam / Valurile Prutului / Până când / Mă temeam să intru în ele. / Măream pe „cartinci” / Oameni cu mustăţi, / Până când câmpia umplându-se ca de spice / De mustaţa lor. / Măream vorbele / Până când veneau / Ca un clopot bisericesc. / Măream tăcerea / Până când în căpiţa de paie / Auzeam cum respiră spionii… / Nu ştiu cum şi de unde / Băiatul meu / A scos ieri / Acea jucărie veche. / Azi dimineaţă / Am sfărâmat ocheanul”.
M-am mirat mai apoi cum şi prin ce minune apăruse în acele vremuri un asemenea poem şi mai ales din care strat al fiinţei mele a putut să răsară un asemenea poem, crescând eu însumi pe un pămant cu totul sterp spiritualiceşte şi fiind eu însumi educat în copilărie, în adolescenţă şi chiar în prima tinereţe în spiritul urii faţă de tot ce este românesc. Dragostea mea de poezie cred că vine din copilărie. Cărţile româneşti lipseau într-adevăr cu desăvârşire. Dar nu lipsea folclorul poetic românesc care în Basarabia s-a păstrat pe cale orală. Rudele mele mai apropiate şi mai îndepărtate ştiau să stăpânească bine nu numai coarnele plugului, ci şi vioara şi celelalte instrumente populare: naiul, ţambalul, acordeonul, trompeta. Şi, bineînţeles, versul popular. Nu vă cunosc personal, iubite confrate Adalbert Gyuris, dar am impresia că vă ştiu de două mii de ani. Mă bucur că vă interesează scrisul meu. Mai cu seamă că în prezent traversez o perioadă de vreme plină de încercări. Din scurta biografie ce mi-aţi trimis am aflat că sunteţi născut în 1953 şi că aţi copilărit împreună cu părinţii într-o comună din România, fiind din 1997 stabilit în Germania. Ştiind româna, cred că aţi cunoscut folclorul poetic românesc care, în opinia mea, este ca plasticitate, prospeţime metaforică şi profunzime poate fără egal pe mapamond. Să dăm două exemple:
„Doamne, Doamne, tot zic Doamne, /
Dumnezeu pare că doarme /
Cu capul pe-o mânăstire /
Şi de nimeni n-are ştire”.
Sau:
„Nu credeam eu c-oi ajunge /
Când voi cânta, sâ pot plânge”.
Nu vă aminteşte oare acest distih de celebrul distih al neasemuitului Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”? Apropierea lui Eminescu de aceste două versuri populare este doar o supoziţie a mea. Dar poeme ca Ce te legeni… sau La mijloc… vin direct din creaţia populară. În general, foarte mulţi mari sau geniali creatori s-au inspirat în anumite lucrări din folclor – Creangă, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Enescu, Brancuşi, iar în zilele noastre, compozitorul Tudor Chiriac, basarabean stabilit de câţiva ani la Iaşi, a cărui lucrare muzicală Mioriţa este achiziţionată de postul naţional de radio din Japonia. Eu cred că dacă Dumnezeu ne-a dat har poetic e destul să citim în toată viaţa doar două cărţi: „Folclorul poetic românesc” şi „Biblia”. Cunoscându-le profund, ai de unde şi pentru cine creşte.
A.G.: A fost greu să scrieţi româneşte printre străini?
G.V.: Mi-a fost şi uşor şi greu. Uşor pentru că eu nu am învăţat româna din cărţi, cu dicţionarul în mână, ci din gura mamei, care era analfabetă, dar vorbele ei musteau de frumuseţe lingvistică românească. Astfel vorbeau toate mamele noastre până a fi „moldovenizată” limba română în Basarabia. Verişorul meu Dumitru Blajinu – poate cel mai de seamă lăutar basarabean pe care l-a urmat apoi Nicolae Botgros, la fel de celebru şi el -, fiind întrebat cu mai mulţi ani în urmă care e diferenţa între muzica populară moldovenească şi cea română, a dat un răspuns foarte exact: „Muzica moldovenească din Basarabia este muzica română stricată”. Dumnealui se referea, bineînţeles, la muzica „moldovenească” falsificată, contrafăcută. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre limba „moldovenească”, despre cea schilodită, bineînţeles. Cu mai mulţi ani în urmă, eu definisem într-un interviu limba „moldovenească” astfel: „Limba moldovenească – armata a 15-a de ocupaţie”. Sintagma a fost preluată de regretatul Mitropolit de Ardealului, Antonie Plamadeală, român basarabean şi el, şi una dintre cele mai de seamă personalităţi teologice ale României, dar şi victimă a regimului comunist. Greu mi-a fost sub aspect ideologic. După ce, în 1970, mi-a fost hăcuit întregul tiraj al unei cărţulii pentru copii, („Trei iezi”), din cauza unei poezioare pentru copii în care se descoperise Tricolorul românesc, poezia mea era citită cu lupa de către cenzură. Totuşi, reuşisem să public şi în continuare, în imagini mai mult sau mai puţin cifrate, poeme care erau în totală contradicţie cu exigenţele ideologice ale vremii respective. După o vizită în România, am scris şi publicat următorul poem:

„De-acum aş putea /
Şi fără picioare trăi, /
Da, fără de ele – /
La cine vroiam să ajung /
Am ajuns. /
Şi fără de ochi, /
Da, fără de ei, /
Aş putea să trăiesc – /
Pe cine vroiam să văd /
Am văzut. /
Şi fără de mâini /
Aş putea să trăiesc, /
Da, fără de ele – /
Pe cine vroiam să cuprind /
Am cuprins. /
De-acum şi singur, iubito, /
Ca o pată de sânge pe lespezi, /
Ca o stea ce cade-n neant, /
Ca un vultur pe munţi, /
Da, singur aş putea să trăiesc.

Să ştiti, însă, că mai greu mi-a fost şi-mi este să scriu printre cozile noastre de topor. După numele de botez şi de familie – Adalbert Gyuris – păreţi să fiţi de origine germană sau maghiară. Nu cred că în limba germană sau maghiară există expresia „coadă de topor” sau „să moară capra vecinului”, acestea sunt ziceri curat româneşti. Domnia voastră, cunoscând româna şi scriind româneşte, bineînţeles că ştiţi sensul expresiei „coadă de topor” şi nu este exclus chiar să fi simţit cruzimea ei pe propria piele, simţind totodată şi blajinătatea şi ospitalitatea proverbială a poporului român. Ei bine, tocmai cozile noastre de topor m-au turnat în 1970 (iată încă o dovadă că suntem şi noi români!), tocmai ele mi-au provocat în 2006 un infarct miocardic extins, iar în 2007 – un altul, extins şi el. Din cauza acestor cozi de topor, iată, aproape de 2 ani de zile poposesc prin spitale şi sanatorii. Cea mai zoioasă, cea mai obraznică şi cea mai agresivă coadă se numeşte Mihai Conţiu. Ea atacă zilnic în cotidianul aşa-zis independent „Moldova suverană” tot ce mişcă-n ţara asta: rîul, ramul… Am mai spus-o şi în alte dăţi: personal, nu mă deranjează atât muchia, cât coada toporului. Dacă nu ar fi coada, muchia ar fi neputincioasă. Deşi se zice că trăim în democraţie şi libertate, simt încă vâjâind pe langă urechile mele sau chiar lovindu-mă în tâmple pietrele roşii… Să vă spun o întâmplare legată de aceste pietre. Eram prin anii ’80, secolul trecut, la nunta fiicei unui mare scriitor al copiilor, Spiridon Vangheli, nunta care se celebra în satul mirelui. Nuntaşi ca la moldoveni – la vreo 400 de invitaţi, din care cauză nunta se juca în căminul cultural, ce avea o sală festivă mai încăpătoare. Bucate, tot ca la moldoveni, etajate pe masă, iar vinul curgea gârlă. Era cald înlăuntru. Ieşisem cu Spiridon în curtea căminului să ne răcorim puţin. Un nuntaş, în vîrstă, un ţăran din acel sat, ieşise şi el afară pentru nişte treburi mai delicate… Se dăduse în spatele monumentului conducătorului proletariatului, stropindu-l… „E-e, moşule, chiar aici…” – i-am replicat noi. Moşul ne-a raspuns filosofic: „E-e, o chiatră, ce vreţi…”. Piatra, vâjâind aproape zilnic din cotidianul „Moldova Suverană” pe langă urechile mele, este „chiatra” pe care o stropea acel înţelept nuntaş. Ea ţinteşte nu numai în mine, ci şi în Nicolae Dabija, mai ales în el, în Mihai Cimpoi, în Dumitru Matcovschi, Andrei Strâmbeanu, Anatol Codru, Mihai Moraraş, Gheorghe Budeanu, în ex-miniştrii Ion Ungureanu şi Ion Costaş, în istoricii Alexandru Moşanu, Ion Buga, Anatol Petrencu, Anton Moraru, în Dorin Chirtoacă, noul primar al Capitalei, în politicienii Mihai Ghimpu şi Vitalia Pavlicenco şi în atâtea alte personalităţi de cultură sau politice de la noi.
A:G.: Cum a fost întâlnirea cu România?
G.V.: Am trecut pentru prima oara Prutul în 1973 ca membru al unei delegaţii oficiale formate din scriitori ruşi de la Moscova. M-a propus pentru această călătorie oficială unul dintre cei mai de seamă poeţi ruşi pentru copii, Jukov Akim, care mă tradusese în ruseşte. Să ştiţi că printre scriitorii ruşi erau unele personalităţi nobile care ne înţelegeau suferinţele şi chiar ne şi ajutau. Întâlnirea cu România a fost tulburătoare. Era ca şi cum mi-aş fi văzut pentru prima oara părinţii. Citeam toate denumirile de străzi şi de magazine ca pe nişte poeme. Mă ţineam pe străzi de copii de drag de vorba lor – îmi părea că nu vorbesc, ci cântă. Eram mirat ca un copil că pretutindeni se vorbeşte româneşte. Prin librarii nu mai alegeam cărţile, cumpăram totul deodată crezând că a doua zi nu le mai găsesc, iar la Mânăstirile din Moldova şi Bucovina zvonul clopotelor îmi părea o miere care putea fi întinsă pe pâine. Era basmul pe care l-am trăit abia la 38 de ani.
A.G.: Credeţi că poetul poate remodela lumea şi apoi să o retransmită celor ce iubesc poezia?
G.V.: Pot fi remodelaţi prin intermediul poeziei cei care au o sensibilitate poetică înnăscută. Dar lumea, în general, nu poate fi remodelată. Ea a rămas aşa cum a fost cu două mii de ani în urmă: lacomă, războinică, invidioasă, egoistă, superficială, trufaşă, deşi de două mii de ani Biblia, ca expresie a celei mai tulburătoare poezii, o tot remodelează. Poezia, însă, ne dă o speranţă că lumea poate fi reformată. Ne hrănim de-o veşnicie din această speranţă.
A.G.: În acest sens poetul poate fi un ales?
G.V.: Alesul cui? Alesul lui Dumnezeu? Alesul împăratului? Alesul vremii? Alesul poporului? Poetul este alesul harului său. În istorie aproape că nu există vreun artist care să fie alesul tuturor: şi al lui Dumnezeu, şi al împăratului, şi al poporului.
A.G.: Cum este recepţionată poezia azi în Moldova?
G.V.: În Republica Moldova încă se mai citeşte poezie. Deşi nu are o educaţie poetică profundă şi îndelungă, cititorul basarabean este înzestrat cu mult bun-simţ şi cu destulă intuiţie: el respinge extremele poetice care sunt banalitatea pe de o parte şi ermetismul pe de altă parte. Întotdeauna mi-a fost frică de acest extraordinar cititor. O frică respectuoasă şi rodnică.
A.G.: Care este cea mai mare recompensă cu care aţi fost răsplătit până acum?
G.V.: Nu există o mai mare recompensă pentru un poet decât respectul şi dragostea pentru osteneala sa poetică. Iertaţi-mi, vă rog, nemodestia, dar eu nu m-am aflat niciodată în criză vizavi de aceste valori populare. Cărţile mele s-au tras întotdeauna şi se trag şi azi, în sărăcia materială în care ne zbatem, în mari tiraje. Şi întotdeauna au fost solicitate – şi cele pentru copii şi cele pentru maturi. Trăind numai din scris, am fost, din păcate, până mai ieri destul de sărac, deşi am trudit în sudoarea frunţii şi am adus statului destui bani. Nu mi-a fost ruşine de sărăcie. Să le fie ruşine celora care n-au ştiut sau n-au vrut să-mi răsplăteasca, material, munca celor 50 de ani de istovitoare trudă: anul acesta se împlinesc 50 de ani de la debutul editorial.
A.G.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră patriotismul?
G.V.: Patriotismul nostru se deosebeşte radical de patriotismul altor popoare. Patriotismul nostru înseamnă apărarea permanentă a Limbii Române, a Bisericii strămoşeşti şi a Istoriei românilor – valori aflate necontenit în mare primejdie.
A.G.: Credeţi că românii risipiţi prin lume se deosebesc de cei din Moldova?
G.V.: Se cam deosebesc. Românii din România stabiliţi, bunăoară, în Grecia visează să ajungă cu traiul la Paris ori la New-York. Românii basarabeni visează să ajungă în România de peste Prut – poate că anume acest vis a ţinut vie flacăra spiritualităţii româneşti a unei Basarabii supusă zilnic dezrădăcinării ei în decurs de aproape 200 de ani de înstrăinare forţată. Patriotismul nostru nu este o slăbiciune sentimentală, ci o datorie bărbătească.
A.G.: Maestre, vă mulţumesc respectuos pentru acest interviu de mare sensibilitate şi emotie. Toţi cei care v-au atacat vor fi de mult daţi uitării pe când dumneavoastră veţi rămâne de-a pururi. Domnule Vieru, vă îmbrăţişez cu mult drag, vă stimez şi vă iubesc ca pe cineva din familia mea.
A consemnat, Adalbert GYURIS
Sursa:http://www.caietesilvane.ro…
*
Text recomandat de Florin Șerban

↧

SCRISOARE DESCHISĂ A COMUNITĂȚII EVREIEȘTI DIN REPUBLICA MOLDOVA CU PRIVIRE LA DECLARAȚIA LIDERULUI PAS MAIA SANDU

October 1, 2018, 7:30 am

≫ Next: Radio Erevan Bancuri din Epoca de glorie a bancurilor

≪ Previous: Dialog Grigore Vieru cu Adalbert GYURIS

Evreii din Basarabia se bagă și ei!…

30 septembrie 2018

4 comentarii

SCRISOARE DESCHISĂ A COMUNITĂȚII EVREIEȘTI DIN REPUBLICA MOLDOVA CU PRIVIRE LA DECLARAȚIA LIDERULUI PAS MAIA SANDU
Опубликовано в Новости

Пятница, 28 Сентябрь 2018 00:00

Comunitatea Evreiască din Republica Moldova consideră inadmisibile declarații liderului Partidului „Acțiune și solidaritate” Maia Sandu despre criminalul de război Ion Antonescu făcute în cadrul unei emisiuni recente la postul de televiziune TVC21, în care constată că: „el este o personalitate istorică, despre care se poate vorbi şi de bine şi de rău”.
Antonescu este vinovat de exterminarea în masă a evreilor și romilor – în total peste 300 de mii de persoane. El a fost găsit vinovat de crime de război și condamnat la moarte fiind executat în 1946 pentru cele comise. Acest fapt este confirmat de numeroase dovezi și nu poate fi supus denaturării, interpretării sau revizuirii.
Lipsa în legislația Republicii Moldova a sancțiunilor pentru negarea Holocaustului și glorificarea fascismului permite unor lideri de opinie și lideri politici de a nu fi trași la răspundere pentru asemenea fapte, aceștea creîndu-și imaginea publică prin interpretarea sau revizuirea faptelor istorice și incitând la discriminare și ură inter-etnică și inter-religioasă. În zeci de țări, inclusiv în România, negarea Holocaustului și glorificarea criminalilor fasciști și naziști se pedepsește nu doar administrativ, ci și penal (inclusiv prin privațiune de libertate). În ciuda experienței internaționale și existenței proiectului de modificare a Codului penal al Republicii Moldova și a Legii privind libertatea de exprimare privind pedepsirea pentru negarea Holocaustuluiși glorificarea fascismului, prezentată de Comunitatea Evreiască din Moldova acum mai bine de 8 ani, în Moldova asemenea declarații rămân nesancționate și continuă să facă parte din retorica politică.
Ne amintim cu îngrijorare încercările de a numi una dintre străzile municipiului Chișinău cu numele lui I. Antonescu în anul 2010, la care s-a opus cu vehemență Comunitatea Evreiască din Republica Moldova.
În capitala țării încă din anii ’90 una dintre cele mai vechi străzi poartă numele fascistului Octavian Goga, care a condus Partidul Național Creștin și a insistat asupra „rezolvării problemei evreiești”. În anii ‘37-38 ai secolului trecut, Goga a fost primul ministru al unui guvern pro-fascist orientat spre Germania lui Hitler. Guvernul lui a adoptat legi antisemite și a inițiat „curățirea etnică”. Necătând la practicile internaționale, precum și petițiile cetățenilor, strada nu a fost redenumită.
Mai mult, Paul Goma, un scriitor antisemit, a fost premiat de mai multe ori în Moldova. El a primit titlul de membru onorific al Academiei de Științe a Republicii Moldova. Uniunea Scriitorilor din Moldova l-a desemnat pentru Premiul Nobel pentru Literatură. La 25 aprilie 2013, P. Goma a primit cetățenia Republicii Moldova.
Reiterăm regretul în contextul evenimentelor recente, că într-o țară în care au fost exterminați peste 300 de mii de evrei, romi, reprezentanți ai altor grupuri etnice, religioase și politice, legea nu interzice propaganda fascismului, eroizarea criminalilor naziști și negarea Holocaustului. Acest lucru conduce la faptul că în continuare se justifică infracțiunile împotriva păcii și a umanității la posturile naționale de televiziune, apar articolele antisemite și xenofobe și se publică comentarii instigatoare pe Internet, iar străzile din Chișinău poartă numele liderilor fasciști.
Comunitatea Evreiască din Republica Moldova
*
Nota redacției: În urmă cu ceva ani am participat la o discuție despre Holocaust la Chișinău. Cel mai vocal dintre noi a fost un bătrân care se dădea drept reprezentant al comunității evreiești. Doamne, ce-a putut să dea din el! S-a jurat că mai multe rude ale sale au fost făcute săpun de nemți, la Auschwitz! La întrebarea mea: unde sunt cele „peste 300.000 de cadavre” ale evreilor victime ale lui Antonescu, acel reprezentant al evreilor din Republica Moldova a dat răspunsul antologic: cadavrele evreilor din Transnistria au dispărut mâncate de câini!… Trei sute de mii de cadavre…
La discuții a luat cuvîntul și alt evreu, îmi scapă numele, l-am mai pomenit pe acest site, care se bucura de mare respect în grupul de intelectuali români care m-au însoțit la întâlnire. Era cunoscut la Chișinău ca „fost elev al lui Tudor Vianu” la Bucureșt, unde-și făcuse studiile universitare. A vorbit ca un om normal, ca un om care cunoaște valoarea și răspunderile cuvîntului rostit public! Conform obiceiului moldovenesc, totul s-a încheiat cu o degustare de vin prelungită, la care a participat și evreul „normal” cu care mi-a făcut plăcere să descopăr cunoștințe comune, din anii interbelici ai studenției sale. Ca peste tot și totdeauna: evrei și evrei!…
Cine or fi evreii nerozi care au semnat scrisoarea de protest de mai sus?! Credeam că toți Vainerii și Berișii s-au adunat la București!… Dar de unde?! Au rămas destui și în Basarabia! Nu le-a pierit sămânța!
Amintesc tuturor informația lăsată de Vasile Grossman, evreu, scriitor de talent, corespondent de front, care a intrat în Transnistria în 1944 odată cu Armata Roșie. După câteva zile de documentare la fața locului a relatat cele constatate: Ocupația românească a fost una amabilă cu localnicii și cu evreii! Spre deosebire de comportamentul față de evrei al germanilor și mai ales al ucrainienilor… Din ordinul lui Antonescu, cîțiva criminali, „vînători de evrei”, au fost aduși în fața tribunalului.
ion coja

Extras dintru-un comentariu la acest articol :
« SS: Faptul ca evreii conduc Ucraina ( premierul Groisman), Rusia si Moldova nu mai este un secret încă din 1945. Ilan Shor e primar la Orhei, tovarășa Tauber e primar in raionul Orhei, premierul Pavel Filip este evreu, generalul KGB din anii 90 din Transnistria BERGMAN a fost evreu, Igor Smirnov la fel, si BIRSTEIN care a cerut la Moscova independenta Moldovei in 1991. Acestia conduc Moldova nu de ieri de azi, nici măcar nu este un secret. Dar ce ați vrea acum?! să vina homosexualii, maia sandu si cei cu dizabilitati mentale din neamul nostru sa conducă!? pai astia ne conduc direct la pierzanie, atat PAS cat si ,,prostul satului,, de la PPDA.»

↧

Radio Erevan Bancuri din Epoca de glorie a bancurilor

October 3, 2018, 4:56 am

≫ Next: Magda Ursache. 1918-2018

≪ Previous: SCRISOARE DESCHISĂ A COMUNITĂȚII EVREIEȘTI DIN REPUBLICA MOLDOVA CU PRIVIRE LA DECLARAȚIA LIDERULUI PAS MAIA SANDU

1 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este bine să dormim cu fereastra deschisă? Radio Erevan răspunde: Da, dar cu o femeie este mai bine.
2 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este adevărar că poetul Maiakovsky s-a împuşcat? Radio Erevan răspunde: Da, este adevărat, pentru că ultimele lui cuvinte au fost: Nu trageţi, tovarăşi.
3 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre capitalism şi comunism? Radio Erevan răspunde: Într-o societate capitalistă omul exploatează omul, în cea socialistă este exact invers.
4 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre comerţul capitalist şi cel socialist? Radio Erevan răspunde: Comerţul capitalist înseamnă că totul este de vânzare. Comerţul socialist înseamnă că totul este de cumpărat
5 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre basmele ruseşti şi englezeşti? Radio Erevan răspunde: Basmele englezeşti încep cu: A fost odată ca niciodată. Ale noastre încep cu: Va fi odată...
6 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Comunismul se vede deja la orizont, ni se spune. Dar ce este un orizont? Radio Erevan răspunde: Orizontul este o linie imaginară care se îndepărtează de fiecare dată când te apropii de ea.
7 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Poliţia va mai exista încă atunci când va fi construit comunismul? Radio Erevan răspunde: Sigur că nu. Până atunci toţi cetăţenii vor învăţa cum să se aresteze singuri.
8 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este adevărat că în urma dezastrului de la Cernobîl toată conducerea centralei atomoelectrice s-a sinucis? Radio Erevan răspunde: Da, în afara secretarului de partid, care nu a fost găsit acasă!
9 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: E adevărat ca după accidentul nuclear de la Cernobâl, oamenilor le-au căzut dinţii ? Radio Erevan răspunde: Da, dar nu tuturor, ci numai acelora care nu şi-au ţinut gura.
10 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: De ce se spune că acum capitalismul a ajuns la marginea prăpastiei? Radio Erevan răspunde: Pentru că ne priveşte de sus.
11 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: E adevărat că în România porumbul creşte ca stâlpii de telegraf? Radio Erevan răspunde: Da, uneori chiar mai des.
12 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este posibil să construim socialismul în Elveţia? Radio Erevan răspunde: Da, dar de ce, ne-au făcut eleveţienii ceva rău?
13 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Ce ar trebui să facem mai întâi dacă brusc simţim dorinţa de a munci? Radio Erevan răspunde: Doar odihniţi-vă un pic pe canapea. Va trece.
14 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: De ce Lenin purta pantofi obişnuiţi, iar Stalin purta cizme? Radio Erevan răspunde: Pentru că în vremea lui Lenin, Rusia era încă doar până la glezne în rahat.
15 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este durata zilei de lucru într-o ţară socialistă? Radio Erevan răspunde: Desigur, este o zi de muncă de opt ore: de la ora opt a.m. la ora opt p.m.
16 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Ce este un duet muzical sovietic? Radio Erevan răspunde: Este un cvartet muzical sovietic întors după o excursie în străinătate.
17 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: De ce guvernul nostru nu se grăbeşte să trimită cosmonauţi pe lună? Radio Erevan răspunde: Dacă vor renunţasă se întoarcă?
18 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este posibil să construim comunismul în America? Radio Erevan răspunde: Se poate, dar de la cine vom cumpăra cereale?
19 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este totul ok în Armenia cu carnea? Radio Erevan răspunde: Da, totul este ok cu ea, dar e totul este groaznic fără ea.
20 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: De ce poliţiştii merg mereu pe străzi în echipe de trei? Radio Erevan răspunde: Cei care fac echipă la patrulare sunt întotdeauna aleşi astfel încât unul dintre ei să ştie să citească, altul să ştie cum să scrie, iar cel de-al treilea trebuie să supravegheze pe aceşti doi intelectuali.

↧

Magda Ursache. 1918-2018

November 11, 2018, 11:21 am

≫ Next: Ion COJA. A fi naționalist este așadar starea naturală, normală a oricărui individ sănătos la minte și suflet!

≪ Previous: Radio Erevan Bancuri din Epoca de glorie a bancurilor

Magda Ursache

1918-2018

„Vremea vremuieşte şi timpul trage nădejde.”

Proverb românesc

Eminenţii intelectuali pro Unire, făuritori ai ei, nu numai că au fost trecuţi prin închisori, lagăre, domiciliu obligatoriu, dar sunt uitaţi sau denigraţi ca naţionalişti obtuzi, definiţi ca detestându-i pe străini, când naţionalistul îl iubeşte mai mult pe al său decât pe celălalt, sentiment deloc rejectabil.

Soldaţii români, eroii tăcuţi ai Primului Război Mondial, „război imperialist” după Roller, pe oasele cărora s-a făcut Unirea Mare, au devenit iarăşi „fantome albe”, cum erau ironizaţi în manualul de istorie RPR, pentru că fuseseră surprinşi de atacul nemţesc dezbrăcaţi.Îmi plăcea să cred că „Pe aici nu se trece” au fost cuvintele generalului Eremia Grigorescu.S-a corectat : Nu , greşeală! Poate. Dar de trecut nu s-a trecut. Iar imperialiştii desculţi i-au luat generalului Mackensen, supranumit Cap de Mort (pe căciulă), 3000 de germani prizonieri. Numai că Rollerii II, cum le zice Paul Goma, minimalizează victoriile de pe „drumul oaselor”, Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz , deşi Crucea de pe Caraiman înştiinţează că e vorba despre 880.000 de jerfe.După învăţătura Părintelui Iustin Pârvu, „jertfa fortifică neamul”. N. Titulescu a spus-o unde trebuia s-o spună : „România nu poate fi întreagă fără jertfă”.

În opinia Rollerilor II, românii s-ar fi jertfit inutil pentru un stat-naţiune al cărui „moment” s-a dus şi ne persuadează să finim „cu bravii şi celebrii”. Leit-motivul lui Lucian Boia este: „ Nu e chiar aşa”. Dar cum ? La 1918, „nu noi, ci aliaţii au ieşit câştigători”. În alte cuvinte, eroii au cam murit de pomană şi-n plus românii au cam tras în toate direcţiile.De slăvit, ar trebui slăvit Ion Slavici progermanul, care critica în „Gazeta Bucureştilor” (de sub ocupaţie) încălcarea Alianţei cu Curtea de la Viena, fapt pentru care Lucian Boia îi găseşte „un plus de caracter”, deşi, conform planului Sturmer, România trebuia împărţită între Germania, Austro-Ungaria şi Bulgaria.Slavici a cam fost băgat la răcoare pentru asta,dar Iorga şi Crainic l-au scos din arest.Cât despre germanofilul P.P. Carp, striga în şedinţa guvernului : „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie învinsă”. A promis să-şi trimită fiii trei să lupte contra românilor.Semn de la Dumnezeu : unul a murit în Transilvania, dar în rândurile româneşti.

Într-o carte - preambul la Centenar, ÎnjurulMariiUniridela 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi, Ed. Humanitas, 2017, Lucian Boia declară fără înconjur : „Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel final, dispariţia frontierelor”. Şi încă : „Miza, pentru noi toţi, nu e trecutul, ci viitorul.”(p. 123).Chiar pentru toţi? Nu şi pentru acad. Ioan- Aurel Pop: „România nu a fost şi nu este perfectă. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi, instituţii, oameni etc. din acestă ţară a noastră, dar nu de edificiul nostru naţional, care ne dă tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate.”

Europarlamentarul Tökes Laszlo e în doliu de 1 Decembrie.Oare dacă am schimba data zilei naţionale, pe care n-o „apreciază”, ar ridica tricolorul românesc din bernă? Şi mai are ceva de reformat: îi transmite preşedintelui să nu serbeze, ca sas, Centenarul. Vede Iohannis că udemeriştii duri merg pas cu pas înapoi spre Trianon? Un copac moare sigur dacă tai din el mai mult de 30%. Dar o ţară „toaletată”ca un copac, cu ea ce se întâmplă?

Noi, românii, cum celebrăm? Ridiculizăm centenaru’ cu grătaru’ ca Celentano care se vrea numit Centenaro, că-ţi vine să strigi ca Vasile Gogea: „Opriţi mârlănia, vreau să cobor!” Cât despre Sabin Gherman (Lookplus, 13 sept. 2o17), dumnealui zice, cu mâna-n buzunar : „Merităm un centenar decent, fărănaţionalismeşialteporcării”(subl. mea, Magda Ursache). Şi asta pentru că domnul Gherman ( din lipsă de solidaritate cu etnia, din ce altceva ?), pus pe dezmembrări teritoriale, se arată supărat pe Bucureşti, tot cu mâna-n buzunar : „Capitala ne ia, nu ne dă!” Alt teleast cu rating ne anunţă la „Starea naţiei”, să-l audă tot natu’, că , gata, n-avem ţară.

Udemeriştii, tot mai udemerişti, strigă că nu sunt lăsaţi să fie maghiari, că ar fi românizaţi forţat. Aşa să fie de vreme ce au reapărut uniformele de husari, cei care schingiuiau ţărani, cu prunci şi bătrâni cu tot şi le dădeau foc la sate ? Întreb : vor ocupaţie hortystă, când se scoteau cu baioneta copii din pântecele mamelor? Şi mă aştept la un comentariu de tipul : „Asta, adică eu, se ocupă de conflictele sângeroase româno-maghiare, reminiscenţă ceauşistă”. Am reprodus din memorie o frază dintr-un referat negativ scris de un improvizat editor, C. Ciolca, de la o şi mai improvizată editură, la docu-romanul Universitateacareucide. Şi Ciolca (îmi asum cacofonia ) continua : „ Nu-i momentul acum, când maghiarii ne-au făcut revoluţia”.După unmensongegroscommelesiècle(mulţumesc, Michel Castex!), a loviluţiei, iată o minciună la fel de mare. Ţineţi minte replica lui Eugène Ionesco şi anume că nu românii, ci ungurii hortyşti i-au deportat familia? „Un fleac”, i-a răspuns Elie Wiesel, nedoritor să vadă Memorialul Sighet.

Mulţi sunt enervaţi de „gesticulaţia patriotică”, sintagma lui Andrei Pleşu, transmisă recent de la Beci. Numai noi, ni se tot repetă, avem poet naţional (germanii,nu, englezii, nu, ruşii, nu ?) şi, ca la un semn rău, cuvântul naţional dispare din titulatura muzeelor. Suntem certaţi că mai credem în mituri obosite de atâta întrebuinţare, deşi mitul reprezintă contraponderea la existenţa istorică potrivnică. Aşa cum scrie Petru Ursache (CameraSambô, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1999, p.97): „De altfel, în culturile tradiţionale, predominantă este memoria mitică, nu cea istorică. Mitul fundamentează conştiinţa istorică, modelând în manieră proprie psihologia colectivă.În legătură cu această funcţie directoare a mitului, Eliade avea să-şi însuşească încă din tinereţe unele idei din studiile lui Arnold Van Gennep şi Petru Caraman. Ambii autori au demonstrat, la timpul lor, că memoria colectivă nu reţine amănuntele, cronologia măruntă. Ea se opreşte asupra faptelor esenţiale, făcând compatibile existenţa istorică şi realitatea mitică.”

N-aş fi crezut să trebuiască să afirm în anul Centenarului Reîntregirii că identitatea e nevoie firească şi tot firească este emoţianaţională, altă sintagmă pentru patriotismul considerat revolut. Nu cumva trebuie să ne scuzăm iarăşi patriotismul din cauza politrucilor ceauşişti şi a aberaţiei numită naţional –comunism? „O struţo- cămilă, scrie Th. Codreanu, pe care numai internaţionaliştii radicali o puteau născoci.”

În aceeaşi carte - preambul la Centenar, Lucian Boia, aruncându-şi privirea asupra României de la 1923 ca „stat naţional unitar”, se îndoieşte de această realitate, dar concede : „Aşa să fie!Totuşi, ce mozaic extraordinar de minorităţi!”(lucr. cit, p.87). Şi cum plânge pe umărul Ungariei perdante! Că a pierdut Aradul şi Oradea „cu netă majoritate maghiară”.Să înţeleg că numai în aceste cazuri ar conta unitatea etnică?Altfel ,pledoaria profesorului de la UB pentru minorităţi şi pentru stat federal e limpede. În Franţa, ne luminează L. Boia,nu contează „etnia, limba maternă sau religia pentru recensământ sau statistici”. Şi mai limpede, la pag. 60: „Problema limbii e şi ea secundară”.

Ce dacă sentimentul naţional presupune conştiinţa identităţii de limbă, obiceiuri, cultură? Dacă nu putem nega importanţa limbii materne vorbite, atunci o stricăm ; de obiceiuri vechi-străvechi ne batem joc, cât despre cultură...Ce-ar râde Luca Piţu de o astfel de silabisire din titlul unei emisiuni : cul-tură! Şi-mi scapă de ce, după Mircea Dinescu, ar fi „ortodoxiştii (sic!) subnutriţi cultural”. Oare de aceea îi nutreşte cu „Lacrimi şi sfinţi”, nume de local şic? Sau o fi vorba despre activiştii atei, care au luat postsocialist agheasmă-n gură?

Antiromânismul triumfă în varii forme.Cei cu normal sentiment naţional sunt constant torpilaţi. Eminescu ştia ce-l aşteaptă. Citez dintr-o scrisoare din 1882, către V. Micle : „Naturi ca ale noastre sunt menite să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor.” Cazul acad. Ioan – Aurel Pop. Cum să placă Istoria, adevărulşimiturileistoricilor cărora adevărul li se prelinge printre degete? Păi ce face un istoric? Prezintă realităţi sau ficţiuni? Dă la spate documente sau le foloseşte? Şi cum să le placă istoricul de la Cluj intelectualilor anemiaţi moral din nou, lesne adaptabili „cârmuirii” (cu vorba junimistului Missir),puşi pe dez-naţiune, care susţin că naţiunea e pe moarte sau chiar defunctă, că ideea de ţară independentă este eronată şi erodată? Peneş Curcanul (alias Ion Ţurcanu) e nume de lanţ de magazine unde se vinde „păstramă” de curcan. Câţi dintre elevi mai ştiu de Alecsandri?

Îţi vine să spui că, dacă domnul Boia n-ar fi existat, trebuia musai inventat, să aibă cine susţine că statul e o entitate complet nefuncţională. Şi pentru că istoricul ardelean nu se „încadrează” în viziunea că viitorul e o cauză pierdută pentru România, de vreme ce ne-am afla într-o Europă post-naţională (conducerea de la Bruxelles,da, e cea „adevărată”!),atunci apare cercetătorul „superior” Mădălin Hodor şi-l acuză fără dovezi, în „22”, pe Preşedintele Academiei Române că ar figura pe nu ştiu ce listă de colaboratori Secu.M-am întrebat de multe ori dacă istoricii şi istoricii literari vor folosi dosarele CNSAS, falsificate de gradaţii operativi. Acuma ştiu răspunsul.În ce-l priveşte pe presarul liber, ca rol fu mare, mititelul!Cum să nu fie pătat un om pentru care spiritul trecutului nu-i o bazaconie? A, să fi susţinut Ioan- Aurel Pop la fel ca un europarlamentar român că „soluţiile naţionale” aparţin trecutului,că „scopul nostru” este „o Europă federală, o Europă post-naţională” (dar gândirea de acest fel nu e o post-gândire, spre a uza de cuvântul lui Giovanni Sartori?), atunci, cu siguranţă, nu apărea pe lista lui Hodor.

În anul Centenarului Reîntregirii, primim, de ici de colo, ideea că românii n-au fost pregătiţi pentru Unire, că le-a picat ca o pleaşcă după prăbuşirea Imperiilor; de aceea – zic istorici de Şcoala Roller II - au pierdut repede România Mare în ’40, că n-au fost pregătiţi.Se mai afirmă că n-aveam stat puternic, centralizat.Dar nu-i o contrazicere? Acum ni se cere să nu-l avem (graniţe moi, permeabile pentru puhoi de imigranţi islamici), iar internaţionalismul fost proletar câştigă teren versus dimensiunea naţională. România e din ce în ce mai mică, mai mică decât a făcut-o Carol II, îmbrăcat ca de operetă bufă la 10 mai , dată pe care Neagu Djuvara o dorea zi naţională.Nu eram în anul 1940, nici în 1944, când Emil Constantinescu (ministru de Externe Adrian Severin, preşedintele Senatului Petre Roman ) a făcut, de-a dreptul iresponsabil, „sacrificiul istoric”, recunoscând raptul URSS ca legal. În 7 iulie ’97, tratatul cu Ucraina a fost ratificat.Guvernul a cedat teritorii naţionale, deşi nu ne-a ameninţat nimeni. Să sperăm că va fi anulat în 2021?Dar au adus guvernările postsocialiste altceva decât sărăcire, inechitate, datorie externă şi, mai ales, lipsa solidarizării, vrajba de 30 de ani?

„Tu-i mama ei de ne-trebnicie românească!”sună replica lui C. Noica la „Neamul nevoii” eminesc. Bucovinacarenedoare ( cartea Ion Beldeanu) nu ne mai doare.În vara neagră a României, an 1940, URSS înhaţă Basarabia şi Bucovina, în 26 iunie; în 30 august, Ungaria înhaţă Transilvania; Carol II pierde Cadrilaterul prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie, iar Cioran arde tabloul lui Carol II. Noi al cui tablou ar trebui să ardem? Deocamdată, flacăra de la Statuia Monumentului Unirii, grupul statuar al provinciilor, dezvelit în 1927, demolat în 1947 de homosovieticus,s-a stins.Edilii Iaşului n-au bani pentru butelia cu gaz necesară. Iar în R. Moldova , mai nou, se pune semn egal între românism şi terorism.

Va mai veni „ceasul plinirii vremii”, cum formula Pr. Iuliu Hossu,episcopul Gherlei, atunci, la 1 Decembrie 1918 ? În celebra nuvelă Şanţurile, Mircea Eliade istoriseşte cum generaţie după generaţie de săteni caută „comoara”. O găsesc, o pierd şi o caută iarăşi. După multă vreme, o găsesc din nou . Pentru că vremea vremuieşte şi timpul trage nădejde.

Magda URSACHE

↧

Ion COJA. A fi naționalist este așadar starea naturală, normală a oricărui individ sănătos la minte și suflet!

November 16, 2018, 11:19 am

≫ Next: APEL. Poziția Forumului Civic al Românilor față de adunarea secuilor de la Sfântu Gheorghe

≪ Previous: Magda Ursache. 1918-2018

Macron versus Țuțea

Zilele trecute, Emmanuel Macron, președintele Franței, a ținut un important discurs în fața întregii lumi, cu ocazia Centenarului care se împlinea de la încetarea Primuluui Răzbel Mondial. Discurs urmărit cu maximă atenție de întreaga suflare a planetei. Printre cei interesați de spusele președintelui francez m-am numărat și eu, chiar dacă pe Emmanuel Macron nu-l pot considera un „demn reprezentant” al Franței. Dar, vorba franțuzului, faute de mieux…

Pe parcursul discursului său, Macron a considerat potrivit să aducă un elogiu patriotismului de care au fost animați toți combatanții din WW1, grijuliu foarte să adauge în comentariul său și câteva vorbe despre noțiunea de naționalism, nu cumva să se confunde... Spre mirarea mea, pentru presidentul Franței cei doi termeni s-ar afla într-un raport antonimic, de excludere, patriotismul fiind „l'exact inverse du nationalisme. Le nationalisme en est la trahison", adică patriotismul ar fi exact opusul naționalismului, naționalismul constând în dezicerea de patriotismul adevărat.

L-aș întreba pe omologul lui Iohanis al nostru dacă mai are nevoie de cuvîntul șovinism, termen care ne vine în minte fără voia noastră într-o asemenea discuție. După mintea mea, de vorbitor al limbii române, șovinismul este „l'exact inverse du nationalisme”.Nu știu cât de frecvent este în franceză cuvîntul chauvinisme, în limba română este un cuvînt deseori folosit, pentru a desemna „o atitudine politică constând în afirmarea superiorității unei națiuniasupra altora, în manifestarea exclusivismului și intoleranței naționale, care se bazează pe un naționalismextremist, care are drept scop ațâțarea vrajbei naționale și a urii între popoare sau între naționalități conlocuitoare, propagarea rasismuluiși exclusivismului național.”

Cuvîntul ne vine din limba franceză și„provine de la numele lui Nicolas Chauvin, un recrut patriot exaltat din armata luiNapoleon I, despre care se spune că ar fi fost rănit de 17 ori în lupte. Idealismulsău exacerbat a fost ridiculizat în comedia La Cocarde tricolore(1831, Paris) scrisă de frații Theodore și Hyppolyte Cogniard, unde apărea afirmația "je suis français, je suis Chauvin"(sunt francez, sunt șovin), temă reluată și caricaturizată apoi în numeroase vodeviluri, ocazie cu care s-a impus termenul de Chauvinisme(șovinism), desemnând un patriotismexcesiv, total, care se manifestă printr-o admirație sinceră, dar oarbă, nelimitată, necritică, pentru patria sa.”

După cum se vede, în comentariile / definițiile de mai sus, preluate de pe Internet, cuvintele patriotismși naționalismapar ca sinonime mai degrabă decât ca antonime. Antonime chiar în niciun caz! Atât în română, cât și în franceză.

Confuzia din mintea domnului Macron, căruia se pare că-i lipsește din vocabular termenul chauvinisme, are chiar această explicație probabilă: dacă renunți la termenul șovin, șovinism, există riscul de a pune în opoziție ceilalți doi termeni: patriotismși naționalism.

De mai multe ori am atras atenția asupra faptului că în mass media de după 1990, fără excepție, cuvîntul șovinisma dispărut, ca la un ordin. Eu chiar cred că a fost un ordin, un ordin subtil, care a avut drept scop să producă un transfer semantic de la șovinismla naționalism. Adică s-a urmărit compromiterea naționalismului! Ordinul de denigrare a naționalismului se vede că a ajuns și la președintele Franței

Precizăm însă că nu există sinonimie perfectă, limba nu tolerează așa ceva, în timp, cei doi termeni sinonimici ajungând să se diferențieze în chip fatal!

Așadar, se naște întrebarea: care este deosebirea dintre patriotismși naționalism?Această întrebare a constituit subiectul unor discuții pe care le-am purtat în tinerețea noastră cu Petre Țuțea. De câteva ori acesta a depănat una dintre cele mai frumoase amintiri, amintirea unei discuții purtată cu Nae Ionescu, peripatetizând cei doi pe Calea Victoriei, după un curs al marelui brăilean.

Întrebat fiind de către Nae Ionescu „Care trebuie să fie însuşirile unui adevărat cetăţean român?”, Petre Ţuţea i-a răspuns cu maximă promptitudine:

(Citez dintr-un text publicat pe site, cu titlul Pentalogul lui Pere Țuțea:)

1. Să fie creştin, conştiinţa religioasă fiind definitorie pentru om;
2. Să fie dispus a-şi dea viaţa pentru România fără regret;
3. Să nu înşele pe nimeni;
4. Să nu necinstească nicio fecioară, pentru a nu ofensa majestatea Maicii Domnului;
5. Să-şi cunoască limitele şi să respecte ceea ce poate face altul şi nu poate face el. (anul 1937)

„Povestindu-ne acea amintire, Petre Țuțea insista pe cea de a cincea poruncă a crezului său naționalist: ca român, să te bucuri când ai norocul să întâlnești un român mai deștept decât tine, mai înzestrat, mai talentat, mai capabil.Să te bucuri că ți se ivește ocazia să-l sprijini, să-l ajuți să se împlinească pe deplin, să-și valorifice întregul potențial cu care bunul Dumnezeu l-a înzestrat, căci acele daruri Dumnezeu le-a hărăzit de fapt întregului neam românesc, iar câteodată, nu rareori, acel român este un dar pentru întreaga omenire. Să te bucuri când altul este mai bun decât tine! Să nu te doară succesul altuia dacă este bine meritat!…

Personal, aflând această minunată poveste la o vârstă când încă mă mai coceam, pot spune că am făcut o regulă de comportament din a sprijini munca și talentul Celuilalt. Nu am reușit totdeauna, dar am încercat măcar. Am scos la viața mea câteva cărți. Fiecare carte este o bucurie, o mulțumire de sine. Dar cel mai mult m-am bucurat când am putut să ajut să apară cărțile altor autori! Când am putut să recomand textele altora! Bucuria aceasta am simțit-o și la Alexandru Graur, atunci când m-a publicat pe mine, student în anul al II-lea, în compania academică cea mai selectă…

Ani buni după aceea m-am mirat nespus să aflu că mulți profesori universitari se trec co-autori pe lucrările studenților și colaboratorilor mai tineri. Când m-am întâlnit cu colegul meu de liceu și șef de promoție TOMA EMIL și acesta mi-a mărturisit că va rămâne în străinătate cu prima ocazie, am încercat să-l abat de la intenția sa, atât de păguboasă pentru știința medicală românească în care el începea să se afirme. Mi s-a plâns: șeful său, ministru adjunct al Sănătății la acea dată, își punea cu nerușinare numele pe toate lucrările lui EMIL TOMA, ca prim autor… Îl chema cumva Păun sau mă înșel?!”

Să ne întoarcem la perechea de termeni concurenți: patriotși naționalist. Trec direct la concluzia la care am ajuns, ajutați de Petre Țuțea să înțelegem pe ce lume trăim. Postulez deci, în numele celestului nea Petrache:

A fi patriot este o datorie a fiecărui individ. Te naști cu această datorie față de țara al cărei cetățean ești. Ca patriot ești gata să-ți dai viața dacă e nevoie, atunci când ești chemat sub arme, în caz de război, când depui și un jurămînt în acest sens: „Jur să-mi apăr țara și poporul cu prețul vieții mele dacă… etc., etc”

Dacă printr-o întâmplare devii cetățeanul altei țări, ești dator să fii patriot față de acea țară, să-ți dai chiar și viața dacă ajungi sub arme. Legea te obligă să fii patriot!

Situația unui naționalist este alta. Naționalistul din proprie pornire și inițiativă își dedicăviața interesului național. Orice individ își păstrează naționalitatea chiar dacă-și schimbă cetățenia. Naționalitatea este un dat dobândit prin naștere. Legea nu te poate obliga să fii naționalist! A fi naționalist este o calitate, o atitudine, o preocupare pe care ți-o asumi și pe care te angajezi față de tine însuți s-o onorezi în orice circumstanță, necondiționat.

Orice individ își păstrează naționalitatea chiar dacă-și schimbă cetățenia. Naționalitatea este un dat dobândit prin naștere. Legea nu te poate obliga să fii naționalist!

Teoretic vorbind, patrioți trebuie să fie toți cetățenii, dar naționaliștii sunt mult mai puțini. Ei se aleg dintre patrioți, dar sunt pe o treaptă superioară. Când Petre Țuțea, la Aiud, a fost întrebat de Alexandru Drăghici, cu un aer condescendent,dumneata ce profesie ai?, a răspuns: „eu sunt de profesie român!”Un răspuns care i-a cutremurat pe toți cei de față, deținuți și temniceri deopotrivă, inclusiv pe ministrul criminal. De unde și definiția naționalistului: o persoană care face din interesul național o preocupare permanentă, un punct de vedere din care se raportează de fiecare dată la provocările vieții și ale istoriei.

Naționalismul este superlativul patriotismului, nu forma decăzută a acestuia. Șovinismul este atitudinea excesivă, paranoică, a unui patriotism declarat și, într-adevăr, trădat! Apanaj al unor minți împuținate, al unei educații precare, superficiale.

Cu ani în urmă, fratele meu Aurel Coja, pasionat de genetică, m-a sunat să-mi comunice o informație care nu m-a surprins, dar mi-a mers la suflet: a fost identificată gena naționalismului! A comportamentului uman solidar cu tribul, cu comunitatea în care te naști și trăiești.

A fi naționalist este așadar starea naturală, normală a oricărui individ sănătos la minte și suflet!

Această concluzie, dacă o raportez la titlul acestor rînduri, ne pune dinainte o ultimă întrebare: ca om, cine este mai ...normal dintre cei doi referenți? Țuțea sau Macron?

Ion Coja

↧

APEL. Poziția Forumului Civic al Românilor față de adunarea secuilor de la Sfântu Gheorghe

November 20, 2018, 10:46 am

≫ Next: Discursul lui Ceaușescu din 20 decembrie 1989. Ce nu s-a văzut la TV: Totul face parte dintr-un plan mai general împotriva independenței popoarelor

≪ Previous: Ion COJA. A fi naționalist este așadar starea naturală, normală a oricărui individ sănătos la minte și suflet!

APEL. Poziția Forumului Civic al Românilor față de adunarea secuilor de la Sfântu Gheorghe

November 20, 2018 • Forumul Civic al Romanilor din Covasna Harghita si Mures• Views: 179

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM) a reacționat printr-un comunicat de presă cu privire la adunarea secuilor ce a avut loc la Sfântu Gheorghe duminică, 18 noiembrie a.c.. În anul Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Consiliul Director al FCRCHM adresează reprezentanţilor societăţii civile şi liderilor formaţiunilor politice maghiare din România un nou Apel privind normalizarea convieţuirii interetnice din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş.

Vezi și PROVOCARE la Sfântu Gheorghe. Adunare secuiască pentru autonomie și scandări împotriva Tratatului de la Trianon

Comunicat

Spre ştiinţă: Guvernului, Parlamentului şi Preşedinţiei României

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), organizație care urmărește cu consecvență, prin atitudinile sale civice, prezervarea și afirmarea identităţii comunităţilor româneşti din cele trei judeţe, în special, și ale Transilvaniei, în general, și normalizarea conviețuirii româno-maghiare din zonă, ca reprezentant a 44 de organizaţii culturale și civice din zonă, luând la cunoștință despre conținutul dezideratelor formulate la mitingul pentru autonomia „ţinutului secuiesc”, desfășurat la Sfântu Gheorghe, în 18 noiembrie a.c., reluând poziția sa constantă, exprimată de-a lungul anilor, față de această problematică, transmite următorul comunicat:

În județele Covasna, Harghita și Mureș, ca de altfel în întreaga țară, există cadrul legislativ și instituțional care garantează păstrarea și afirmarea identității ligvistice, culturale și confesionale a tuturor minorităților naționale. Funcționarea formațiunilor politice constituite pe criteriu etnic și exercitarea votului pe baze etnice, caracteristice comunității maghiare din România, duc la o situație captivă a acesteia, prin aceea că asigură menținerea perpetuă la conducerea administrației publice locale a reprezentanților acesteia, în județele unde cetățenii de etnie maghiară sunt numeric majoritari. Această realitate poate crea dezechilibre și manifestări cu efecte nedorite, nedemocratice, ale factorului de putere în plan local, în primul rând, prin exacerbarea și aplicarea discreționară a principiului autonomiei locale, și continuarea demersurilor de constituire practică a unei enclave, deziderate ce contravin armoniei interetnice și legislației Uniunii Europene. Având în vedere configurația etnică a consiliilor locale, este asigurată folosirea de către autoritățile publice locale a limbii maghiare în dezbaterile din ședințele consiliilor, în multe cazuri cu excluderea limbii oficiale; vorbitorii limbii maghiare pot prezenta cereri orale sau scrise și primesc răspunsuri în această limbă; funcționarii autorităților administrative care asigură relația cu publicul folosesc limba maghiară în raporturile lor cu persoanele cărora li se adresează.

În aceste condiții, este asigurată, pe deplin, participarea reprezentanţilor minorităţii maghiare (numeric majoritară pe plan local) la luarea deciziilor ce privesc comunitatea din care fac parte, fie că este vorba despre învăţământ, folosirea limbii în administraţie, mass-media sau cultură; în localitățile în care ponderea minorității maghiare depășește un procent de 20% din totalul populației, există indicatoare bilingve de localitate și firme bilingve la majoritatea instituțiilor de interes public. În România, și în mod deosebit în județele Covasna și Harghita, există forme și mijloace adecvate de predare și studiere a limbii maghiare, la toate nivelurile corespunzătoare, de la învățământul preșcolar, primar, secundar, tehnic și vocațional, la învățământul universitar, până la studiile postdoctorale; predarea istoriei, geografiei și culturii se face în limba maghiară.

Statul Român încurajează promovarea studiilor și a cercetărilor în domeniul limbii maghiare, în universități sau instituții echivalente; există cadrul asociativ necesar pentru stimularea folosirii limbii maghiare, în toate domeniile vieții publice, printr-un număr foarte mare ONG-uri. De asemenea, pe lângă diversitatea suficientă creată de statul român, în cele două județe funcționează extensii ale unor universități românești de prestigiu, și, ca o suprapunere, două universități ale statului ungar, cu programă și curriculă ce nu poate fi controlată, realitate acceptată ca fapt împlinit în România. În cele două județe se editează numeroase publicații în limba maghiară, de o mare diversitate tematică, asigurându-se finanțarea din fonduri publice, a mijloacelor de comunicare, scrise și audiovizuale.

După decembrie 1989, în zonă funcționează o rețea însemnată de posturi de radio și canale de televiziune în limba maghiară, pe lângă emisiunile zilnice transmise la posturile naționale de radio și tv. Potrivit prevederilor Cartei limbilor minoritare sau regionale, este garantată libertatea de recepție directă a emisiunilor de radio și de televiziune ale țărilor vecine realizate în limba regională sau minoritară din România, în special a numeroaselor posturi din Ungaria (RTL, Radio Kosuth, M1, M2) sau adresate maghiarilor de pretutindeni (așa cum este Duna TV).

Statul asigură, fără nicio restricție, libertatea de expresie și libera circulație a informației în limba maghiară, în unele cazuri cu amenințări asupra integrității teritoriale sau a siguranței publice; există contactele între vorbitorii limbii maghiare din România și Ungaria, în domeniile culturii, învățământului, informației, formării profesionale și educației permanente; există numeroase localități din cele două județe, înfrățite cu localități din Ungaria; pe baza autonomiei locale, consiliile județene și locale asigură fondurile necesare derulării acestor proiecte, prin bugetele proprii.

Limba și cultura maghiară sunt promovate cu succes, în instituțiile și asociațiile culturale care funcționează în zonă, în special prin biblioteci, videoteci, centre culturale și de cercetări socio – umane, muzee, teatre și cinematografe, casele cadrelor didactice, edituri, precum și prin operele literare și producția cinematografică etc.; muzeele din județele Covasna și Harghita funcționează ca muzee etnice, muzee secuiești; centrele culturale județene și case de cultură locale promovează, în principal (uneori exclusiv) istoria, tradițiile și folclorul maghiar; în județele Covasna și Harghita funcționează teatre în limba maghiară.

Există, reglementată și recunoscută, ca un privilegiu excesiv, dubla cetățenie, cu avantaje cetățenești supralicitate pentru maghiarii din România. Se profită de ambiguitatea legislativă a legilor organice, și astfel cei cu dublă cetățenie votează pentru aleșii din două state – România și Ungaria -, inclusiv la alegerile locale, pe când românii își exprimă un singur vot, pentru o demnitate publică, comparativ cu un maghiar cu dublă cetățenie care trimite în Parlamentul European două voturi, pentru două state diferite. În instanțele judecătorești din cele două județe, limba maternă poate fi folosită în justiție, garantându-se tuturor părților și martorilor din procese dreptul de a folosi / a se exprima în limba lor maternă.

În același timp, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş a constatat o serie de aspecte care contravin prevederilor legislației europene și naționale. Sunt situații când protecția și încurajarea limbii maghiare se face în detrimentul limbii oficiale române și a necesității de a însuși limba română, în special de către tineri, cazuri evidente care trebuiesc interpretate în viziunea interesului general al societății românești, și a unei egale conviețuiri într-un stat democratic. Există cazuri de discriminare și intoleranță față de limba și simbolurile românești. Numeroase manifestări culturale, științifice, civice se desfășoară doar în limba maghiară, inclusiv unele dezbateri vizând dezvoltarea viitoare a regiunii, organizate doar cu autorități din Ungaria. Sunt editate din fonduri publice, de către unele consilii locale, publicații exclusiv în limba maghiară, sau lucrări de interes public, în limba minorității, fără un rezumat în limba oficială. Uneori, limba oficială nu este folosită în conferințele de presă ale unor demnitari locali. Afișele muzeelor secuiești, teatrelor și instituțiilor de cultură maghiară sunt editate doar în limba maghiară. Au fost cazuri de condiționare a participării la concursurile de ocupare a unor funcții publice, altele decât cele prevăzute de lege, de cunoașterea limbii maghiare.

Unele consilii locale, conduse de reprezentanții formațiunilor politice maghiare, procedează la alocarea discriminatorie a fondurilor pentru proiectele asociațiilor culturale românești referitoare la promovarea istoriei, culturii și limbii române. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a sancționat mai multe primării pentru faptul că paginile oficiale de internet ale comunelor respective erau redactate doar în limba maghiară. Sunt frecvente cazurile de folosire a formelor tradiționale ale toponimiei în limba maghiară și doar după aceea a denumirii în limba oficială.

Campaniile electorale din Ungaria, adresate și maghiarilor din România, prin mass-media ungară receptată și aici, promovează atitudini neloiale, contrare spiritului civic și unei conviețuiri normale, informații deformate referitoare la cultura și istoria poporului român, și care, prin mesajul lor, distorsionează rezultatele alegerilor din România. Sub îngăduința autorităților românești, excedând prevederile legislației europene, se supralicitează un dublu standard, în sensul de a se crea, pe criteriu etnic, autorități/organisme în structura statului român, care împiedică demersuri și inițiative oportune pentru cultura românească în cele două județe. Acestea, împreună cu autoritățile administrației publice locale controlate de formațiunile politice maghiare, procedează la acordarea de denumiri de străzi și instituții ale unor personalități condamnate pentru acțiuni fasciste, ridicarea de monumente de for public cu mesaj nostalgic neorevizionist, aprobarea de semne heraldice cu excluderea simbolurilor românești.

Conducerea Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş apreciază că în județele Covasna, Harghita și Mureș prevederile legislației europene sunt respectate integral, membrii comunității maghiare, numeric majoritare, bucurându-se de toate drepturile stipulate în cadrul normativ european în materie, în unele cazuri, acestea devenind privilegii. În același timp, în județele Covasna și Harghita, există situații în care membrii comunității românești, numeric minoritare, sunt discriminați și nu beneficiază de aceleași drepturi, iar statutul limbii române, limba oficială a statului, nu este respectat.

În anul Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș adresează reprezentanţilor societăţii civile şi liderilor formaţiunilor politice maghiare din România un nou Apel privind normalizarea convieţuirii interetnice din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş:

Menţinerea imaginii publice conform căreia, în perioada postdecembristă, judeţele Covasna, Harghita şi Mureş reprezintă o zonă cu potenţial conflictual, nu este benefică nici pentru românii locuitori ai acestor judeţe, nici pentru maghiari, aducând grave prejudicii dezvoltării economice şi sociale a celor trei județe, climatului de convieţuire interetnică, bunăstării cetăţenilor şi relaţiilor, pe toate planurile, a zonei cu celelalte judeţe ale României şi cu investitorii străini. Este timpul ca această parte binecuvântată din inima României să se transforme din consumator, în furnizor de stabilitate.

Îmbunătăţirea climatului de convieţuire interetnică dintre românii şi maghiarii din aceste judeţe are ca temei buna convieţuire dintre secuii/maghiarii din sud-estul Transilvaniei şi românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Se cunoaşte faptul că Munţii Carpaţi nu au despărţit niciodată locuitorii trăitori de o parte şi de alta a versanţilor acestora, fie români, fie maghiari. Colaborarea dintre români şi secui a reprezentat o constantă a istoriei medievale şi au făcut parte din viaţa cotidiană, chiar şi atunci când, la nivel elitar, s-au manifestat divergenţe. Prin această convieţuire plurietnică şi multiconfesională viaţa oamenilor a devenit mai bogată şi mai plină de sens. Legăturile secuilor cu românii sunt mai profunde, fiindcă ele nu se referă doar la Transilvania, ci şi la Moldova şi Ţara Românească. Raporturile economice au fost dublate de cele politice şi militare.

Este timpul să fie recunoscut, de către liderii civici şi politici ai comunităţii maghiare, faptul că România şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile referitoare la minorităţi asumate prin tratatele internaţionale. La 100 de ani de la Marea Unire, membrii comunităţii maghiare din România au posibilitatea garantată de „a se instrui, administra şi judeca în limba sa proprie” (cu asigurarea translatorilor), „prin indivizi din sânul său”, de a avea reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării „în proporţie cu numărul indivizilor ce îl alcătuiesc”, precum şi „deplină egalitate tuturor confesiunilor religioase”. Deci spiritul extrem de generos al Rezoluţiei de la Alba Iulia este integral respectat.

Este timpul ca toţi susţinătorii inițiativei de extra-teritorialitate denumită „ținut secuiesc” să înţeleagă că acest deziderat nu poate fi niciodată acceptat de români. Maghiarii din zonă au toate condiţiile pentru a-şi prezerva şi afirma identitatea etnică şi culturală chiar şi fără un fals şi artificial ideal de autonomie prin care se revendică drepturi colective şi alte privilegii de stăpânitori exclusivi ai zonei, iar românilor din acest spaţiu, care ar fi expuşi să trăiască într-o asemenea autonomie, nu li s-ar acorda nicio şansă de dăinuire – aşa cum s-a văzut în istorie, în epoca dualismului austro-ungar şi în timpul Dictatului de la Viena. În realitate, minoritatea maghiară din județele Covasna, Harghita și Mureș domină zona din punct de vedere politic, economic şi cultural, iar necesitatea de a beneficia de o protecţie juridică specială dispare. În aceste condiţii, cei care au nevoie de protecţie pentru a-şi conserva şi afirma identitatea etnică sunt tocmai românii din judeţele unde aceştia sunt numeric minoritari.

Solicităm liderilor civici şi politici ai comunităţii maghiare, formatorilor şi liderilor de opinie şi conducătorilor mass-media de expresie maghiară să nu mai promoveze sentimentele de intoleranță faţă de români, să lase copiii maghiari să înveţe limba română pe care şi strămoşii lor o cunoşteau chiar foarte bine, ca pe o a doua limbă maternă, să-i lase pe copii să accepte firesc istoria şi cultura țării în care viețuiesc. Este timpul să fie respectate întocmai prevederile legale referitoare la prioritatea limbii române în inscripţionările publice şi afişarea doar a însemnelor heraldice aprobate legal.

Apreciem şi respectăm istoria, cultura, tradiţiile, patrimoniul concetăţenilor secui-maghiari, dar reafirmăm adevărul conform căruia, fără istoria, cultura şi patrimoniul românilor din zonă, istoria locală a judeţelor Covasna şi Harghita nu este completă. Aşa cum nu pot fi eludate numeroasele interferenţe culturale româno-maghiare care tocmai dovedesc o convieţuire îndelungată şi apropiată a românilor şi maghiarilor din judeţele Covasna şi Harghita, convieţuire pentru a cărei normalizare, din respect pentru înaintaşi, cât şi pentru urmaşii noştri.

Președinte, Secretar executiv,

Marian Știopu Florentina Teacă

FOTO: Grupul statuar Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe

↧

Discursul lui Ceaușescu din 20 decembrie 1989. Ce nu s-a văzut la TV: Totul face parte dintr-un plan mai general împotriva independenței popoarelor

November 27, 2018, 2:05 am

≫ Next: Daniel Siegfriedsohn. O colecție de fotografii de război

≪ Previous: APEL. Poziția Forumului Civic al Românilor față de adunarea secuilor de la Sfântu Gheorghe

Discursul lui Ceaușescu din 20 decembrie 1989. Ce nu s-a văzut la TV: Totul face parte dintr-un plan mai general împotriva independenței popoarelor

DE MIHAI ȘOMĂNESCU / CULTURĂ, ISTORIE / Publicat: Miercuri, 20 decembrie 2017, 10:20 / Actualizat: Miercuri, 20 decembrie 2017, 10:56 / 6 comentarii

Pe 20 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu se întorcea din ultima sa vizită ca șef al statului Român și ținea un discurs televizat despre evenimentele din zilele precedente, de la Timișoara.Fostul președinte a spus atunci că sub pretextul împiedicării mutării lui Tokeș, „cîteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestări și incidente, trecînd la atacarea unor instituții de stat, distrugînd și jefuind o serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice, iar în ziua de 17 decembrie și-au intensificat activitatea împotriva instituțiilor de stat și de partid, inclusiv a unor unități militare.”
Ceaușescu a mai afirmat că scopul primelor grupuri de manifestanți a fost „de a provoca dezordine și distrugerea instituțiilor și bunurilor generale ale orașului și de a da semnalul unor asemenea acțiuni și în alte centre„. Apoi, fostul șef al statului a mai spus că „ în seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unitățile militare au răspuns prin focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să acționeze împotriva unităților militare și instituțiilor de stat și politice”, deși sunt numeroase mărturii că s-a tras fărăsomație, la întâmplare, asupra manifestanților.
Liderul comunist a declarat că scopul întregii acțiuni de la Timișoara a fost acela „de a provoca dezordine în vederea destabilizării situației politice, economice, de a crea condițiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenței și suveranității patriei noastre socialiste„.
Ceaușescu a declarat apoi că toate argumentele indică faptul că a existat o campanie împotriva României, care face parte „dintr-un plan mai general împotriva independenței și suveranității popoarelor — a acelor popoare care nu vor dominația străină și sînt gata să-și apere cu orice preț, inclusiv cu arma în mînă, independența, dreptul la o viață liberă„.
Iată întreaga stenogramă, care curprinde și cele spuse de Ceaușescu după întreruperea transmisiunii:
Nicolae Ceaușescu:Dragi tovarăși și prieteni, cetățeni ai Republicii Socialiste România. Mă adresez, în această seară, întregului popor al patriei noastre socialiste, în legătură cu evenimentele grave care au avut loc, în ultimele zile, la Timișoara.
În zilele de 16 și 17 decembrie, sub pretextul împiedicării aplicării unei sentințe judecătorești legale, cîteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestări și incidente, trecînd la atacarea unor instituții de stat, distrugînd și jefuind o serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice, iar în ziua de 17 decembrie și-au intensificat activitatea împotriva instituțiilor de stat și de partid, inclusiv a unor unități militare.
Din desfășurarea evenimentelor și din declarațiile unor reprezentanți la aceste, unor participanți la aceste evenimente, aceste grupuri aveau scopul de a provoca dezordine și distrugerea instituțiilor și bunurilor generale ale orașului și de a da semnalul unor asemenea acțiuni și în alte centre.
Populația din Timișoara cunoaște și a văzut toate aceste distrugeri de tip fascist care au avut loc.Cu toate insistențele depuse timp de două zile, de organele politice, de partid, de consiliul popular, de conducerile întreprinderilor și de organele de ordine, aceste grupuri au continuat și și-au intensificat activitatea de distrugere, de atacare a instituțiilor, a magazinelor, inclusiv a unor unități militare.
În aceste împrejurări grave, în seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unitățile militare au răspuns prin focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să acționeze împotriva unităților militare și instituțiilor de stat și politice.Deoarece acțiunile grupurilor antinaționale, teroriste au continuat, conform Constituției și în conformitate cu legile țării, unitățile militare au fost obligate să se apere, să apere ordinea și bunurile întregului oraș. De fapt să apere ordinea în întreaga țară.
Organele de ordine, procuratura au efectuat și continuă să efectueze cercetările corespunzătoare pentru a stabili cauzele și vinovații acestor acte cu caracter net fascist, provocator, de distrugere.
Din datele de care se dispune pînă în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acțiuni cu caracter terorist au fost organizate și declanșate în strînsă legătură cu cercuri reacționare, imperialiste, iredentiste, șoviniste și cu serviciile de spionaj din diferite țări străine.
Scopul acestor acțiuni antinaționale provocatoare a fost acela de a provoca dezordine în vederea destabilizării situației politice, economice, de a crea condițiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenței și suveranității patriei noastre socialiste.Nu întîmplător, posturile de radio de la Budapesta și din alte țări au declanșat, încă în cursul acestor acțiuni antinaționale, teroriste, o campanie deșănțată, de ponegrire, de minciuni împotriva țării noastre.
Scopul – repet, după datele pe care le avem pînă acum și din poziția luată de cercurile revizioniste, revanșarde, de cercuri imperialiste din diferite țări — este acela de a distruge independența, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a României, de a întoarce România înapoi sub dominație străină, de o lichida dezvoltarea socialistă a patriei noastre.În fața acestei situații deosebit de grave, este necesar să acționăm în deplină unitate, cu toate forțele, pentru apărarea independenței, integrității și suveranității României, de a asigura dezvoltarea construcției socialiste în patria noastră.
Mă adresez cetățenilor din Timișoara cu chemarea de a da dovadă de înaltă răspundere și de a face totul pentru liniștea și ordinea orașului lor, de a contribui la liniștea și ordinea în întreaga țară.Doresc să declar cu toată răspunderea că unitățile armatei noastre, care au misiunea apărării independenței și suveranității patriei, a cuceririlor revoluționare, au dat dovadă de multă, foarte multă răbdare.
Nu au răspuns, chiar atunci cînd soldații și ofițerii au fost loviți, ci numai atunci cînd situația a ajuns de așa natură încît au fost atacați de bandele teroriste și au fost puse în pericol instituțiile fundamentale, ordinea din județ.Armata și-a îndeplinit pe deplin datoria față de patrie, față de popor și cuceririle socialismului !
Dacă armata și unitățile de ordine nu și-ar fi îndeplinit datoria și răspunderea față de patrie, față de popor, ar fi însemnat să nu răspundă jurămîntului, să nu îndeplinească prevederile Constituției țării de a acționa cu fermitate în apărarea cucerilor socialiste, a cuceririlor întregului popor, a independenței, integrității și suveranității României.În acest fel trebuie de altfel, să acționeze orice cetățean al patriei noastre în apărarea socialismului și independenței țării !

De aici începe partea care nu a mai fost rostită la TV:
Vreau să declar deschis că nu aș răspunde încrederii acordate de popor dacă nu aș face totul pentru a apăra integritatea, independența, suveranitatea României, dreptul deplin al poporului nostru de a-și hotărî dezvoltarea în mod independent, fără nici un amestec din afară.Campania declanșată de diferite cercuri și guverne împotriva României demonstrează cu putere că aceste acțiuni au fost din timp și bine pregătite.
Se pune pe drept cuvînt întrebarea: de ce acele cercuri imperialiste și guverne, care fac tot felul de declarații împotriva României, nu au spus niciodată nimic în legătură cu evenimentele foarte grave din diferite țări, din ultimul timp?Reiese cu toată claritatea că această campanie împotriva României face parte dintr-un plan mai general împotriva independenței și suveranității popoarelor — a acelor popoare care nu vor dominația străină și sînt gata să-și apere cu orice preț, inclusiv cu arma în mînă, independența, dreptul la o viață liberă.
Cu toții ne reamintim de poziția fermă a întregului nostru popor în 1968, împotriva invaziei Cehoslovaciei și pentru apărarea independenței României. Acum se poate afirma că este o situație asemănătoare, sau chiar mai gravă. De aceea, se impune să acționăm cu întreaga răspundere pentru a respinge orice atacuri împotriva României, a construcției socialiste din patria noastră !
Regretăm foarte mult că s-a ajuns la o asemenea situație, dar aceasta nu se datorește organelor de ordine și unităților militare, care timp de două zile au dat dovadă de maxima răbdare și îngăduință față de acțiunile elementelor teroriste, fasciste din Timișoara, ci acelora care s-au pus în slujba agenturilor străine și care au acționat în mod premeditat și bine pregătit pentru declanșarea acestor grave incidente de la Timișoara !
Mă adresez tuturor organelor și organizațiilor de partid, comuniștilor, organizațiilor U.T.C., sindicatelor și tuturor sindicaliștilor, Organizației Democrației și Unității Socialiste, tuturor organelor și organizațiilor obștești pentru a acționa, în deplină unitate, în aceste împrejurări grele, pentru a asigura respingerea oricăror acțiuni împotriva patriei noastre socialiste, pentru a asigura dezvoltarea muncii pașnice, de realizare a hotărîrilor Congresului al XIV-lea al partidului!
Mă adresez tuturor cetățenilor patriei noastre, fără deosebire de naționalitate, cu chemarea de a da dovadă de o înțelegere deplină a situației grave care s-a creat prin acțiunile teroriste de la Timișoara și de a acționa, în deplină unitate și solidaritate, pentru apărarea socialismului, de a face totul pentru a nu se mai permite să se repete asemenea stări de lucruri!
Societatea noastră asigură condiții de participare deplină a tuturor cetățenilor țării, a tuturor categoriilor sociale la întreaga viață politică, !a conducerea întregii societăți. Sînt create cele mai largi posibilități ca, în cadrul democrației noastre muncitorești-revoluționare, să dezbatem și să soluționăm, în deplina unitate, toate problemele privind viața, munca, bunăstarea întregii națiuni, dar și independența, suveranitatea și integritatea patriei.Este necesar să respingem cu hotărîre orice acțiuni îndreptate împotriva patriei, a poporului nostru, constructor pașnic al socialismului, a independenței, a construcției noii orînduiri socialiste în România !
Să acționăm cu întreaga răspundere față de prezentul și viitorul socialist al patriei noastre, pentru a asigura munca și liniștea întregului nostru popor!
Este de datoria tuturor cetățenilor Republicii Socialiste România să acționeze cu toate forțele împotriva tuturor celor care, în slujba diferitelor interese străine, a serviciilor de spionaj, a cercurilor imperialiste reacționare, își vînd țara pentru un pumn de dolari sau de alte valute.Trebuie să dăm o ripostă hotărîtă împotriva celor care vor să dezmembreze România, să lichideze integritatea și independența patriei noastre !
Este necesar să sprijinim – în orice împrejurări — armata noastră, apărătoare de nădejde a independenței, suveranității și integrității țării, a construcției socialiste, a vieții pașnice a întregii noastre națiuni!Să acționăm în așa fel pentru a nu fi necesară intervenția armatei. Dar, în același timp, să nu se admită, în nici o împrejurare, ca armata să fie atacată, să nu admitem ca ea să fie oprită să acționeze împotriva celor ce creează dezordine, a celor ce împiedică activitatea și munca pașnică a poporului !
Adevărata libertate, adevăratul umanism înseamnă a asigura dezvoltarea socialistă a patriei, bunăstarea întregii națiuni, a asigura independența, integritatea țării și a-i demasca pe toți aceia care acționează – indiferent sub ce forme – împotriva intereselor patriei, a independenței, a socialismului în România.
Înțelegînd bine gravitatea evenimentelor petrecute la Timișoara, aceste acțiuni dirijate și organizate împotriva patriei noastre, doresc să asigur intregul nostru popor, întreaga noastră națiune, că atît organele de stat, cît și organele de partid, vor face totul și vor acționa cu întreaga răspundere pentru a soluționa problemele în deplină colaborare cu toți oamenii muncii, cu toți cetățenii patriei noastre, pentru a face totul ca programele mărețe de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate să fie realizate în cele mai bune condiții.
Doresc să declar, în această seară, în fața întregii noastre națiuni că, în ce mă privește, ca fiu devotat al poporului, în munca și răspunderile incredințate de partid și popor, voi acționa în orice împrejurări în interesul poporului, pentru bunăstarea și fericirea sa, în interesul construcției socialiste, al independentei și suveranității țării! Nu am și nu voi avea niciodată nimic mai presus decît poporul, patria, integritatea României și socialismul!
Cel mai bun răspuns pe care îl putem da cercurilor reacționare, acelora care doresc să distrugă independența și să oprească construcția socialistă în România este unitatea noastră, a tuturor, a întregii națiuni, îndeplinirea în cele mai bune condiții a programelor de dezvoltare social-economică, de înaintare fermă a patriei noastre, liberă și independentă, pe calea socialismului, acționînd cu toată hotărîrea pentru pace și colaborare, pe principiile deplinei egalități în drepturi cu toate națiunile lumii!
Mă adresez tuturor cetățenilor patriei noastre cu chemarea de a da dovadă de înalt spirit patriotic și revoluționar, de a înțelege că cele întîmplate la Timișoara constituie acțiuni organizate din timp de cercurile reacționare, de agenturile de spionaj străine, care au inițiat toate acestea împotriva patriei noastre.Să acționăm cu toată răspunderea în așa fel ca nicăieri în țara noastră să nu se mai poată organiza și să nu se mai producă asemenea situații.
Este necesar, dragi tovarăși și prieteni, cetățeni ai Republicii Socialiste România, să dăm dovadă de marea răspundere și înțelepciune a poporului nostru, care în cele mai grele timpuri a dat mari jertfe. Mulți din cei mai înaintați fii ai națiunii noastre și-au dat viața pentru independența, pentru bunăstarea, pentru integritatea țării și construcția socialismului în România. Nu trebuie să existe nimic care să împiedice acțiunea noastră hotărîtă pentru a servi poporul, socialismul, viitorul luminos al patriei noastre, al națiunii noastre!
Vă adresez, dragi tovarăși și prieteni, dragi compatrioți, chemarea de a întări colaborarea și unitatea, de a face totul pentru libertatea, pentru construcția socialismului, pentru bunăstarea poporului, pentru integritatea și independența României!

↧

Daniel Siegfriedsohn. O colecție de fotografii de război

November 30, 2018, 5:32 am

≫ Next: Majoritari. 2500 de ani pe pământul nostru

≪ Previous: Discursul lui Ceaușescu din 20 decembrie 1989. Ce nu s-a văzut la TV: Totul face parte dintr-un plan mai general împotriva independenței popoarelor

https://www.flickr.com/photos/daniel_siegfriedsohn/43730128350/in/dateposted-public/ Daniel Siegfriedsohn

↧

Majoritari. 2500 de ani pe pământul nostru

December 4, 2018, 8:44 am

≫ Next: Ion Antonescu. 29 octombrie 1942. Scrisoare de răspuns adresată dlui. C.I.C. Brătianu

≪ Previous: Daniel Siegfriedsohn. O colecție de fotografii de război

Sper că există în România și în diaspora românească acele forțe politice și economice care să răspundă acestei campanii de provocări tipic iredentiste cu o alta, formulată astfel, Majoritari. 2500 de ani pe pământul nostru.
Așa se acționa de către guvernele maghiare, chiar și cel al «revoluționarului» colonialist, kominternistului, comunistului evreu Kuhn Bela, tot prin provocări, după 1919, pe teren propagandistic, în presa comunistă și occidentală. Se înființau reviste speciale pentru a demonstra că românii sunt venituri.
Provocărilor li se poate răspunde prin vorbe dar ar fi bine să li se răspundă prin fapte. Renaționalizarea integrală a pădurilor și munților, interzicerea exportului de materii prime. Interzicerea vânzării pământului direct unor străini și verificare tuturor întreprinderilor legate de producția agricolă care, prin lege, trebuie să fie sub control românesc. Relansarea cooperativizării agriculturii, firește nu prin mijloce coercitive ca pe vremea comunismului, cu sprijin de credit exclusiv celor care lucrează pământul și nu arendașilor. Suntem în apărare. Trebuie să trecem la inițiative economice și juridice pe baza priorității etnice, altfel ni se vinde sau fură pământul de sub picioare. Sper că nu este prea târziu.
Maghiarii din Ardeal va trebui să înțeleagă că existența lor depinde de a românilor ardeleni și că oricât se străduiesc să se închidă în ghetoul visat al așa-zisului Ținut secuiesc, granițele unei astfel de entități inventate nu sunt, nu au fost și nu vor etanșe. Dacă Viktor Orban speră să ferească nația maghiară din Ungaria de invazie, construind un zid, similar celui de la Berlin sau celui care separă un Israel de o Palestină imaginare, în centrul României o astfel de izolare, perifrastic numită «autonomie», nu este posibilă. Natalitatea secuiască este departe de a fi suficientă. Iar dacă o minune sau încurajările monetarizate ale natalității locale ar da roade, efectul ar fi sufocarea unei comunități care, prin liderii ei nepricepuți, etno-utopiști, speră să evite orice contact cu dușmanul ereditar. Nimeni, nici o comunitate nu a reușit asta.
Iar Kelemen Hunor, liderul UDMR, ar putea înceta să replice mereu, în situații de criză, cu fraza standardizată, că maghiarii (nimeni,cum zice el) nu vor să ia Ardealul. Prea se crede șmecher și prea crede că (toți) românii sunt naivi sau inculți. Ardealul nu trebuie alipit Ungariei ci doar controlat de etno-capitalul maghiar, așa cum se încearcă din 1990 încoace, ca să (re)devină o colonie a statului din vestul României.Cu efecte grave pentru economia globală a României, tolerate de vânzătorii (români și meteci) de neam și de țară din guvernele succesive de după 1990.
Dan Culcer

A se vedea situația prin prisma maghiară.

CU ACORDUL COALIȚIEI PSD-ALDE. Ungaria, peste 77 de milioane de euro în 2019 în dezvoltarea economică a „ținutului secuiesc”

21 noiembrie, 2018 • Ungaria

Potrivit agenției de presă MTI, în 2019 Ungaria va sprijini investiţiile mari din așa-zisul ținut secuiesc printr-un program cu un buget de 25 de miliarde de forinţi (peste 77 de milioane de euro), scrie în ediţia de marţi a cotidianului transilvănean Krónika, citând-o pe Mónika Kozma, director executiv al Fundaţiei Pro Economica, entitatea care va administra programul.

Vezi și UNGARIA. Consens politic total la Budapesta în privința autonomiei

Mónika Kozma a susţinut la Sfântu Gheorghe o conferinţă de presă despre detaliile programului, împreună cu liderii UDMR Tamas Sandor, preşedintele Consiliului Judeţean Covasna şi Antal Arpad, primarul din Sfântu Gheorghe.

Mónika Kozma a reamintit că în 2019 guvernul ungar va aloca 50 de miliarde de forinţi (peste 155 de milioane de euro) pentru programele de dezvoltare economică din afara graniţelor Ungariei, iar jumătate din sumă, 25 de miliarde de forinţi va ajunge în Secuime.

Vezi și EXCLUSIV. Gest al coaliției PSD-ALDE dedicat Centenarului: imobil din centrul Bucureștiului, cedat gratuit pe 49 de ani Ungariei

Premierul Viktor Orban a declarat vineri, 16 noiembrie a.c., că are acordul statului român pentru programele economice adresate comunităților maghiare din România – mai cu seamă în zona județelor Harghita și Covasna, potrivit agenției maghiare de presă MTI preluată de G4media.ro.

Vezi informația în limba română pe situl maghiar.
https://www.hirado.hu/2018/11/30/centenarul-romanesc-guvernul-ungariei-continua-sa-sprijineprogramul-1000-de-ani-in-transilvania-100-de-ani-in-romania/

https://www.hirado.hu/2018/12/03/udmr-a-initiat-legiferarea-dispozitiilor-privind-minoritatile-dinrezolutiunea-de-la-alba-iulia/

↧

Ion Antonescu. 29 octombrie 1942. Scrisoare de răspuns adresată dlui. C.I.C. Brătianu

December 9, 2018, 2:00 am

≫ Next: Mareşal Ion Antonescu: „Nu, nu am greşit cu nimic când am trecut Nistrul!”

≪ Previous: Majoritari. 2500 de ani pe pământul nostru

Ion Antonescu – exercițiu de luciditate și responsabilitate politică

Ion Antonescu 29 octombrie 1942

Scrisoare de răspuns adresată dlui. C.I.C. Brătianu

Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră.

Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept?

Ce reprezentaţi în această ţară , dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?!

Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.

Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor dumneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.

Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.

Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru.

V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat.

Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.

Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului.

Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia . Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.

Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”. Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”.

Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.

V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui. V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza.

Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie”.

~ (Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221)

Notă explicativă. Există o foarte mare asemănare între România anului 1942 și cea din 2018 : străinii sunt stăpâni peste economia națională, alogenii conduc în realitate țara, politicieni lacomi și vânduți străinătății, moda este colaboraționismul cu puterile coloniale neo-imperiale, cu delegații și agenții lor de genul Fundațiilor străine, iudeo-masoneria implicată în jefuirea țării, existența „sistemului”, a coteriei statului subteran, cârdășia dintre partidele politice (inclusiv cu UDMR, care este o asociație de iredentiști), care se protejează reciproc în rocada lor periodică de la putere în opoziție, nepotismul și tribalismul pentru obținerea sinecurilor din bani publici practicat de parveniții din politică.

Pe lângă faptul că mareșalul Ion Antonescu se dovedește un adevărat clarvăzător, anticipând comunismul pe care-l vor impune bolșevicii peste o parte din Europa, el se dovedește și un cronicar lucid al timpurilor de atunci, spunând adevărul despre „patriotismul” marilor politicieni C.I.C. Brătianu și Iuliu Maniu, ridicați azi în slăvi de epigonii lor. Sublinierile din text aparțin redacției Justițiarului.

↧

Mareşal Ion Antonescu: „Nu, nu am greşit cu nimic când am trecut Nistrul!”

December 29, 2018, 9:11 am

≫ Next: Constantin Noica despre Ființa românească

≪ Previous: Ion Antonescu. 29 octombrie 1942. Scrisoare de răspuns adresată dlui. C.I.C. Brătianu

Dr. Constantin Corneanu

Sâmbătă, 29 Decembrie 2018 14:37

O afirmaţie... care necesită nuanţări şi o bună înţelegere a unui timp istoric, precum şi a unei decizii, controversate în epocă şi după, însă corectă, în opinia mea, din punct de vedere militar şi strategic. Istoricul Gheorghe Brătianu identifica printre cele două „poziţii-cheie" - respectiv poziţii geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice - şi Peninsula Crimeea, care, prin „porturile ei naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de aici". Referindu-se la deciziile luate în vara anului 1941, respectiv trecerea Nistrului, Mareşalul Ion Antonescu afirma, în august 1943, într-o scrisoare de răspuns adresată liderilor P.N.L. şi P.N.Ţ., următoarele: „În Transnistria, la Odessa şi în Crimeea se găseau bazele marinei şi aviaţiei ruseşti. Dacă aceste baze rămâneau în mâna ruşilor, în aceşti doi ani de război, oraşele şi teritoriile noastre ar fi fost continuu bombardate, iar coastele ameninţate de o debarcare. [...] Transnistria şi Crimeea au reprezentat şi reprezintă zona noastră de securitate militară dinspre est şi gajul nostru politic". În memorandumul înaintat lui Hitler, la 11 iunie 1941, generalul Ion Antonescu scria: „Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezenţa sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicaţie cu Europa Centrală şi Baltică, dar şi un punct strategic, de dominare a libertăţii Dunării, a strâmtorilor şi a Balcanilor. [...] Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic şi un pas de siguranţă atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră şi Asia Mică. Portul român Constanţa poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strâmtori şi o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol".

Scrisoarea Conducătorului Statului român reflecta nu numai noua politică externă a României, care încerca să se racordeze la planurile geopolitice ale celui de-Al Treilea Reich, ci şi o realitate geopolitică şi geostrategică întărită de evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Mareşalul Ion Antonescu nu a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a fi „mult mai periculoasă decât Rusia". Conducătorul Statului român accepta existenţa unui stat al Galiţiei care „să facă trăsătura de unire între noi şi germani" pentru a se „trage o linie de despărţire de la Marea Baltică până la Marea Neagră între noi şi masa slavă". Generalul Ion Antonescu într-o scrisoare adresată, pe 22 iunie 1941, liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu, afirma: „Pentru noi, vecinătatea slavă, cu pericolul expansiunii panslaviste, dublat de ameninţarea comunistă, constituie duşmanul permanent, de care nu ne putem apăra decât sprijiniţi pe ţara care are permanent aceleaşi interese şi aceleaşi riscuri ca şi noi".

Pierderea iniţiativei de către Germania în bătălia pentru Levant, eşecul „careului de aur" irakian, perspectiva pătrunderii trupelor britanice în Iran pentru a bloca orice defecţiune în exploatarea petrolului, precum şi executarea de către aviaţia sovietică a unor raiduri de bombardament asupra zonei petrolifere a Văii Prahovei şi a oraşului Ploieşti, începând din 9 iulie 1941, se constituiau în pericole strategice majore, cu implicaţii pe termen lung asupra desfăşurării războiului. Între 17 şi 19 iulie 1941, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a forţat Nistrul la nord-est de Moghilev, a străpuns linia fortificată „Stalin"şi a constituit un cap de pod la nord-est de fluviu, cu o adâncime de circa 30 km, de unde a trecut, la 21 iulie, fără pauză operativă, la urmărirea inamicului spre Bug. Până pe 26 iulie 1941, trupele româno-germane au ieşit pe întregul curs al Nistrului.

Acţiunile trupelor române s-au înscris în ampla manevră de învăluire concepută de Grupul de armate „Sud", în cadrul căreia Armata 4 română a fost dirijată spre Odessa, în timp ce Armatele 11 germană şi 3 română au manevrat între Nistru şi Nipru, pe direcţia generală Balta - Voznesenk (pe Bug) - Berislav (pe Nipru), şi au dezvoltat atacul spre Crimeea şi spre litoralul de nord al Mării de Azov. Cavaleria română trece Nistrul (iulie 1941) Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate „Sud" reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Pe 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? [...] Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? [...] Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere! [...] Se înşală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii".

Totodată, schimbarea de direcţie a atacului german crea un mare pericol geopolitic pentru România întrucât: „Dacă Germania era victorioasă în Rusia - mărturisea Conducătorul Statului român, la procesul din mai 1946, cu referire la trecerea Nistrului şi la acceptarea administrării teritoriului transnistrean -, întindea printr-o altă dâră de state etnice germane un braţ către Odessa, deci România s-ar fi găsit, în cazul Germaniei victorioase, prinsă în aceste două braţe germane (cel care pleacă din Sudeţi prin Slovacia, Ungaria, Banatul românesc şi ajunge la Salonic - n. n.), ceea ce ar fi [...] dus la înghiţirea poporului român. Atuncea, ca să avem, la pace, în cazul eventualităţii [...] victoriei germane, un gaj în mâna noastră, ca germanii să nu poată să puie mâna pe Odessa şi deci să ne prindă aceste două braţe despre care am vorbit, atuncea am hotărât, în cazul victoriei germane, nu dau Transnistria din mână, pentru că nu vreau să intru în acest cleşte german".

România ar fi intrat într-un cleşte germanic

Marele pericol la care se gândea Mareşalul Ion Antonescu era legat de crearea unui stat ucrainean independent. Incidentul petrecut între primul primar al oraşului Cernăuţi, după eliberarea din vara lui 1941, dr. Octavian Lupu şi expertul german Karl Pflaumer, ministru de stat în landul Saxoniei, confirmau temerile Conducătorului Statului român. În clipa în care a dorit să introducă în oraş legea administrativă românească, prin ordonanţe afişate, Pflaumer s-a împotrivit pe motiv că pentru Bucovina de Nord s-ar putea să existe mai mulţi optanţi.

La 16 iulie 1941, Hitler declara: „Relaţiile noastre cu România sunt bune, dar nimeni nu ştie ce vor fi ele în viitor. Noi trebuie să luăm în considerare acest fapt şi să ne facă, în consecinţă, să determinăm frontierele noastre. Nu trebuie să depindem de bunăvoinţa altor popoare. Relaţiile noastre viitoare cu România vor trebui să fie stabilite după acest principiu". Planurile geopolitice ale Berlinului sunt relevate de o hartă pe care a fost schiţat planul lui Alfred Rosenberg privind crearea unei Ucraine Mari la care să fie alipite provinciile istorice româneşti din Est (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa), Transnistria şi Volânia Orientală. Harta se găseşte în Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Wasghinton şi a fost publicată în cotidianul „Izvestia" din 4 mai 1990. Într-un raport al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, din 20 octombrie 1939, privind problema ucraineană şi Pactul Molotov-Ribbentrop, se menţiona faptul că „Germania nu a înţeles să abandoneze vechile sale planuri de expansiune spre Est, în cadrul cărora problema ucraineană joacă un rol de frunte" deşi „una dintre clauzele secrete ale Acordului germano-sovietic prevede renunţarea din partea Reichului la agitarea sub orice formă a problemei ucrainene şi recunoaşterea Ucrainei Sovietice drept singurul stat legal al poporului ucrainean".

Ofiţerii de informaţii români avertizau factorul politic de la Bucureşti asupra faptului că Alfred Rosenberg, directorul Oficiului de Politică Externă a N.S.D.A.P, avea sub ordinele sale un corp de 300 de experţi care se ocupau, în mod exclusiv, cu chestiunile ucrainene. La începutul anului 1940, Kurt Welkisch, specialist german în problemele ucrainenilor, comunica superiorilor săi faptul că după dezmembrarea Poloniei în zona de sub ocupaţia germană, elementele ucrainene sunt protejate, iar toate organizaţiile ucrainene paramilitare „Sici" din Ucraina Carpatică, care au trecut din Ungaria şi Galiţia Orientală în Galiţia Occidentală, au fost încorporate în jandarmerie şi poliţie. „De asemenea, numeroşi naţionalişti ucraineni din Galiţia Orientală, refugiaţi în zona germană, au fost numiţi primari şi funcţionari administrativi în Galiţia Occidentală" - scria Kurt Welkisch.

Ideea Ucrainei Mari avea să capoteze şi datorită pretenţiilor absurde şi exorbitante ale naţionaliştilor ucrainieni grupaţi în U.P.A.. Pe 24 iulie 1941, Mihai Antonescu cerea insistent, ministrului Germaniei la Bucureşti, ca Reichul să nu sprijinire încercuirea României de către o Ucraină Mare. Pe 27 iulie 1941, Hitler a cerut, printr-o scrisoare oficială, înaintarea trupelor române dincolo de Nistru, în spaţiul de la Sud-Vest de Bug şi asigurarea controlului acestui teritoriu, în condiţiile în care germanii arătau, după cum mărturisea generalul Franz Halder, o tendinţă din ce în ce mai mare de abandonare a strategiei de concepţii operaţionale mari. Referindu-se la importanţa geopolitică a Transnistriei pentru România, în contextul evoluţiilor militare de pe Frontul de Est, Mareşalul Ion Antonescu scria în memoriul depus, pe 15 mai 1946, Tribunalului Poporului, următoarele: „Se ştiu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către fiefurile asiatice germane. Una pe dâra de populaţii germane care din Boemia până în Banat duce la Salonic şi Constantinopol. Altă dâră de populaţii germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg, la Odessa. România ar fi intrat într-un cleşte germanic care ar fi subjugat-o economiceşte şi politiceşte. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria şi în special Odessa".

Drepturile istorice de la Apus şi Răsărit

Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, avea să exprime, la 9 august 1941, în faţa lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, poziţia Guvernului român privind trecerea Nistrului şi problema teritorială: „România are, desigur, interesul de a dezvolta acţiunea sa militară şi peste Nistru: întâi, pentru a consolida frontiera românească, distrugând fortificaţiile sovietice făcute la graniţa noastră nistriană; al doilea, pentru a proteja populaţia noastră românească aflată peste Nistru; al treilea, pentru a avea un gaj, pe care să-l deţină România, atât pentru raţiuni politice, pentru ca prin această prezenţă să garanteze mai bine soluţiile păcii la graniţele de mâine ale Ţării Româneşti, cât şi din punct de vedere economic, acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruşi, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova şi până la ultimele distrugeri". Şeful diplomaţiei româneşti a insistat asupra faptului că România nu renunţă la drepturile sale asupra Transilvaniei deşi va participa la „soluţionarea problemei ruse, exercitând un rol direct în soluţiunile ce se vor da fie la împărţirea teritoriului rus, fie la supunerea lui unor zone de influenţă". Mihai Antonescu a conchis, la finalul întrevederii cu ministrul german, că „târguiri internaţionale pe drepturi istorice şi vitale ale unui neam nu se pot face" iar acest lucru a devenit o constantă în conduita diplomaţiei antonesciene. Un asemenea punct de vedere a fost reiterat, la 11 septembrie 1941, în faţa ministrului american la Bucureşti, Franklin Mott Gunther: „Nu se poate - afirma ministrul de externe român - să existe nicio compensaţie între drepturile de la Răsărit şi între drepturile de la Apus. Poporul român nu poate considera nicio ipoteză de discuţie măcar în această privinţă, drepturile noastre asupra Ardealului fiind temelia politicii noastre externe". Întregul efort politico-diplomatic şi militar al Mareşalului Ion Antonescu viza asigurarea unui loc cât mai privilegiat la viitoarea „masă a păcii", unde spera că vor fi reconsiderate interesele şi aspiraţiile poporului român, iar teritoriile pierdute în vara anului 1940 se vor întoarce la patria mamă. „Pactul Tripartit nu cuprinde însă o reglementare a problemelor litigioase. El cuprinde numai principiile unei viitoare reglementări [...] Am obţinut cât se poate obţine în circumstanţele actuale, toate asigurările că drepturile noastre vor fi satisfăcute şi că «eforturile şi loialitatea noastră vor fi răsplătite». [...] Experienţa catastrofală a Iugoslaviei şi Greciei demonstrează îndeajuns că politica realistă a României a avut deja unul din rezultatele cele mai importante: conservarea patriei. Credem că aceeaşi politică va realiza şi mărirea ei", afirma Mareşalul Ion Antonescu, pe 22 iunie 1941, într-o scrisoare de răspuns adresată liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu.

Trecerea Nistrului şi prelungirea războiului au generat o puternică fractură în sânul societăţii româneşti şi a constituit motiv de permanentă divergenţă între Conducătorul Statului şi liderii partidelor „istorice".

Impresionantul număr de memorii (16 după 22 iunie 1941) pe care liderii respectivelor partide le-au depus pe masa de lucru a Mareşalului confirmă, la o atentă citire a lor, o imensă neînţelegere pentru marile prefaceri geopolitice ale momentului istoric. Memorandumul Cabinetului britanic, din 8 mai 1940, consemna faptul că principalul obiectiv în România era ridicarea românilor la o rezistenţă pasivă şi chiar la sabotaj activ. Iuliu Maniu avea să fie, pentru SOE, „omul tuturor speranţelor" iar mai apoi „al marilor deziluzii". În raportul înaintat superiorilor săi, pe 27 noiembrie 1944, reprezentantul Forţei 133 a SOE în România, A. G. Gardyne de Chastelain (nume de cod D/H 13) îl nominaliza pe Iuliu Maniu ca fiind agent al SOE. Raportul lui de Chastelain era menit să justifice, în clipa demantelării reţelei SOE din România, dolarii şi diamantele cheltuite în timpul războiului pentru întreţinerea acestei reţele de spionaj şi propagandă.

România s-a aflat în „conflictul continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale".

Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului şi-a inutilităţii războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost „discret" alimentată de serviciul de intelligence şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului naţional major. Protecţia celor doi lideri, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu. S-a urmărit, astfel, satisfacerea unui interes naţional major, respectiv ieşirea din război în condiţii onorabile şi reîntregirea ţării. Evoluţia operaţiunilor militare, „marile jocuri" iniţiate de serviciile secrete aliate şi profunda neînţelegere a cursului evenimentelor de către oamenii politici români au contribuit la eşecul unui asemenea efort. România avea să intre, la 22 iunie 1941, într-un „conflict al continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale", cu speranţa că viitoarea pace va reprezenta o soluţie de esenţă istorică, de perspectivă şi de organizare durabilă, care să poată aduce, în acelaşi timp, o soluţie de echilibru al raselor şi al continentelor, un sistem economic de organizare, de dominare şi de distribuire a materiilor prime, un sistem de organizare politică şi regională, care să creeze funcţiuni şi organisme noi, pentru ca popoarele să-şi poată salva existenţa. Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse" sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-Al Treilea Reich.

Mareşal Ion Antonescu: „Nu, nu am greşit cu nimic când am trecut Nistrul!”

↧

Constantin Noica despre Ființa românească

January 9, 2019, 5:22 am

≫ Next: Noi dovezi privind asasinarea lui Mihai Eminescu

≪ Previous: Mareşal Ion Antonescu: „Nu, nu am greşit cu nimic când am trecut Nistrul!”

Publicat de Ion Coja|5 octombrie 2013|Doctrină naţionalistă

Constantin Noica

Ființa românească și limba latină

În nicio limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu știu de sigur ce spun. Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi și cultivați. Căci a da drumul, cum o arată Sextil Pușcariu, înseamnă a arăta drumul, într-un desiș de codru sau la o curmătură de dealuri unde te-ai trezit. Iar dacă și popoarele se pot trezi în desișul istoriei sau la o curmătură de căi ale altora, mai puternici în acel ceas, atunci se poate spune că nouă, românilor, limba latină ne-a dat, ne-a arătat drumul. A nu ști aceasta, a uita ori a nesocoti aceasta, se poate plăti cu ființa ta ca popor, chiar dacă ființezi mai departe ca populație undeva pe harta globului.
Dar noi avem o dovadă concretă și apropiată istoricește cu privire la ce înseamnă limba latină pentru unitatea noastră. La unele popoare vecine, catolicismul, cu limba latină ca veșmînt (uneori și limbă a cancelariilor și administrației) a putut dezbina: pe croați catolicismul i-a înstrăinat de sârbii ortodocși, pe polonezi i-a desprins (probabil în chip deliberat) de masa slavă din Răsărit, pe ungurii catolici i-a putut învrăjbi cu cei reformați; căci conflictele religioase – suprapuse desigur celor economice și de clasă – au fost cele mai zguduitoare din istorie, așa cum se vede chiar astăzi în Irlanda. La noi însă s-a întâmplat ceva uimitor istoricește, în Transilvania aceea a tuturor descălecărilor românești: tocmai dezbinarea religioasă ne-a favorizat unirea, și anume prin limba latină, care ne-a arătat drumul.
Nu voi invoca niciodată îndeajuns – spre a arăta cine suntem și cum ne-am regăsit – dezbinarea religioasă ce s-a produs între români, sub acțiunea calculată a puterilor stăpântoare, prin ralierea unei părți a populației autohtone la catolicism. De dezbinarea uniților cu ortodocșii dă oricând mărturie amintirea Mitropolitului Andrei Șaguna. Dar cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și, până la urmă, de unificare a ei.
Coborîți până la București, unde în largă măsură ei au creiat Academia (așa cum Gheorghe Lazăr ardeleanul din Avrig, dădea școală românească în locul celei grecești), latiniștii au dus până la exces gândul lor reformator sau formator pentru o întreagă națiune: au dat Dicționarul limbii române al lui Massim și Laurian, care putea suna straniu într-un ceas când Maiorescu și Eminescu aduceau limba cea adevărată, dar care astăzi, după mai bine de 100 de ani, apare drept un monument al culturii și națiunii noastre, emoționant tocmai prin învățata lui partinitate – nu lipsită de multe contribuții științifice – pentru limba latină.
Ar trebui ca locuri întregi din acest dicționar să stea sub ochii elevilor astăzi, după cum ar fi bine ca unele lucrări asupra formării limbii noastre, ca „Încercarea de semaseologie” a lui Lazăr Șăineanu (mai român decât mulți dintre cei ce l-au silit să plece din țară) să reapară, așa cum au fost republicate „Basmele românilor”, spre a se arăta câtă sevă latină este în ființa noastră spirituală.
Dar ceea ce ar trebui, mai ales, ar fi ca limba latină, care ne-a făcut posibilă vorbirea, dârzenia istorică și apoi ieșirea la lumină, să reapară cu titluri pline în sistemul nostru de învățămînt și astfel în modelarea conștiințelor tinere românești. Nu este sigur că francezii n-ar fi fost totuși francezi și cu o limbă precumpănitor celtică sau germanică, după cum spaniolii ar fi putut fi spanioli cu o limbă iberică sau de influență maură. Noi însă n-am n-am fi fost ce sîntem fără limba latină.
În așa măsură o avem în sânge încât a fost suficient, în Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea, la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării. Dacă totuși alte limbi romanice au și ele tăria latină a limbii noastre, atunci cu atât mai mult trebuie să învățăm latina, prin care avem dintr-odată acces la alte șase limbi, dintre care trei (franceza, italiana și spaniola) sunt mari limbi ale lumii de azi și de mâine.
Când o limbă, moartă dar nu tocmai, îți este atât de firească – așa cum nu se întâmplă polonezului sau ungurului cu latina – cum și de ce să te lepezi de ea? Poate pentru că trăim într-un veac în care umanitățile nu mai au însemnătate față de reușitele științelor? Dar s-ar zice că reușitele acestea încep să se întoarcă împotriva omului, dacă el nu se hrănește și din „umanități”. Iar dacă e vorba de marii oameni de știință ai timpului nostru, atunci un Norbert Wiener, un Heisenberg, un Weizsäcker ar da de rușine, cu greaca și latina lor, ca și cu impresionanta lor cultură umanistă pe toți cei care cred că știința este sortită să pustiiască vechea și încercata cultură.
De altfel, după cum se știe, limba latină nu este numai o treaptă către umanități; fraza latină – mai mult decât cea greacă – reprezintă și o lecție de logică. Există și o logică a vorbirii, a logosului, care ar putea fi un excelent corectiv pentru logica prea mecanică pe model matematic. Există o logică vie și suplă, una a lucidității, nu doar un calcul logic, cu noaptea lui, în care știu mașinile ce fac, dar omul nu mai știe bine ce se face cu el și cu societatea lui.
Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, deschiderea către cultura îmblânzitoare a furor-ului științific și chiar deschiderea către o logică a cugetului gânditor, nu numai a celui operator, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă. Arhivari sunt cei care o țin sub obroc. Ea, în schimb, îți arată drumul, și apoi îți dă drumul, te eliberează până și de ea însăși, către isprăvile pe care veacul îți cere să le faci! Dar tot ea îți spune, pe orice căi a-i apuca-o: Vita sine cultura quasi imago mortis est.

Constantin Noica

*****

Domnule profesor ION COJA, scrisoarea aceasta pare a fi „asul din mânecă” pe care l-ați păstrat pentru lovitura de grație prin care să încheiați – înainte de limită!, meciul cu adversarii romanității noastre.

Nu, nu, nu! Nu le da atâta importanță! Textul lui Noica, un text foarte interesant, incitant, care te îmbie la felurite comentarii, a fost scris de marele învățat la rugămintea mea, în primăvara anului 1980. Avea cu totul altă menire! Ce s-a întămplat? Ne-am trezit cu toții că latina este „lovită” de programa școlară și universitară: pentru anul următor se preconizau mai puține ore de latină în liceu, desființarea unor licee clasice din țară, iar la Universitate reducerea la jumătate a locurilor la admitere pentru studierea limbilor clasice. Pe vremea aceea presa era sever controlată de partid, era greu să publici ceva, dar în același timp tot ce apărea în presă avea mare greutate și conta, determina reacția autorităților. Pe asta m-am bazat și eu, mergând la Adrian Păunescu și propunându-i să găzduiască la „Flacăra” o dezbatere publică pe tema rolului pe care trebuie să-l aibă predarea limbii latine în învățămîntul românesc. Păunescu a fost de acord, cu condiția ca eu să-i aduc materialele pe care să le publice. Am apelat la Noica, în primul rând, se bucura de o mare trecere în toate mediile culturale și științifice. Îmi aduc aminte că mi-au mai dat texte frumoase Eugen Cizek și Iorgu Iordan – aflat acesta din urmă într-o oarecare adversitate cu Noica, ceea ce făcea mai convingătoare pledoaria celor doi! Subiectul era deasupra adversităților personale! Se poate să mai fi fost un text sau două, dar nu mai țin minte exact ale cui erau. Au apărut toate în vara lui 1980, în „Flacăra”. Cu oarece efect la minister!

Așadar, în școala românească, limba latină nu a fost privilegiata tuturor regimurilor, în detrimentul limbii geto-dace?

Limba geto-dacilor nu poate fi studiată ca materie de sine stătătoare. Nu avem în limba geto-dacă niciun text pe care să-l analizăm, să-l comentăm etc. Poți face din vestigiile acestei limbi subiectul unei lecții sau, în cel mai buna caz, „câteva” lecții. Cicerone Poghirc, marele latinist, a ținut un curs special la facultate despre limba dacă, de un semestru. Parcă văd afișul de la avizier! Frapa! „Curs de limba dacă”!… Era de fapt un curs de indo-europenistică, făcută dintr-o perspectivă inedită.
Dar e intersantă perspectiva pe care o propui: atitudinea regimurilor politice față de predarea limbii latine. Trebuie spus că de îndată ce în România s-a instalat regimul bolșevic, cu consilieri sovietici în toate ministerele, latina a dispărut din programa școlară vreme de 10 ani, anii „obsedantului deceniu”!

Deci au dreptate cei care introduc mâna cea lungă a KGB-ului în „ecuație”!

Eu aș generaliza puțin: scăderea limbii latine din drepturile (sic!) pe care le are în România este un scop, o țintă firească a oricărei politici anti-românești! Mai ales azi, ar fi greșit să vedem tot KGB-ul, adică Rusia, în spatele strategiilor și diversiunilor anti-românești. Regimul bolșevic a făcut mult rău în Rusia mai întâi, abia apoi s-a revărsat devastator și în alte țări! Scoaterea limbii latine este opera cominternului, care ajunsese în acei ani să controleze viața noastră! Mi-aduc bine aminte: latina a fost reintrodusă în școală în 1956. Eu și colegii mei de clasă am fost prima promoție care a făcut latină, patru ani de latină, iar când s-a aflat că s-a introdus latina la liceu toată lumea a simțit această măsură ca pe un semn că începem să redevenim români, noi înșine! În acealași an s-au introdus din nou și uniformele de licean, de elev! Eram obligați să venim cu cravata la gât, dar nu cravata de pionier, ci cravata cravată! Doamne, ce mândri am fost!…
Da, atitudinea față de limba latină poate fi considerată un barometru al atașamentului față de neamul ăsta al nostru!… Iar autenticii dacologi trebuie să știi că au fost latiniști de forță, în frunte cu Hasdeu, Nicolae Densusianu, Pârvan…

V-am auzit cu ani în urmă povestind cum s-a făcut reforma învățămîntului în România, în 1948.

Povestește dumneata cum a fost! Să văd ce ai reținut!

Să mă corectați dacă… Așadar, s-a pus problema reorganizării învățămîntului public și s-a decis ca acesta să se orienteze după modelul sovietic. A fost trimis la Moscova, în URSS, ministrul de atunci, Ștefan Voitec. Voitec s-a întâlnit cu omologul său sovietic, care, atunci când a aflat scopul vizitei lui Voitec în URSS, s-a exprimat cam așa: „Noi știm că România are unul dintre cele mai performante sisteme de învățămînt. Noi ne gândeam să studiem sistemul dumneavoastră să vedem ce am putea prelua din el! Căci nu suntem mulțumiți de rezultatele la care am ajuns cu sistemul nostru, cel pe care voi vreți să-l copiați! Nu vă recomand!…”

Până aici ai povestit bine!

Întors la București, Ștefan Voitec a informat conducerea de partid despre discuția sa cu ministrul sovietic. Reacția Anei Pauker: l-a certat pe Voitec că a pierdut timpul cu cine nu trebuia, a pus mâna pe telefonul roșu și l-a sunat pe Stalin, reclamând atitudinea ministrului sovietic. Urmarea: ministrul sovietic a fost demis, iar modelul sovietic a fost instalat în România! Zece ani, până în 1956, acesta a funcționat cu consecințele cunoscute.

Fratele meu, Aurel Coja, se gândea într-o vreme să dea în judecată ministerul că nu a făcut nicio oră de latină în liceu!… A făcut ore de latină la Cluj, ca student, curs facultativ, la istoria medicinii. Circula o legendă la Cluj despre șeful de catedră de la istoria medicinii; marele latinist Lucian Bologa. Acesta a participat la un congres internațional de istoria medicinii. Conform tradiției, toate comunicările s-au ținut în limba latină. Când i-a venit rândul, spre mirarea tuturor, savantul clujean a vorbit într-o latină mai precară, pe care cu greu au înțeles-o erudiții săi colegi. Dar au înțeles-o, intrigați totuși că marele latinist Valeriu Lucian Bologa părea că uitase binișor limba latină! Când acesta a terminat și mai nimeni nu se grăbea să apaude, Lucian Bologa a mai adăugat câteva fraze într-o latină impecabilă, avertizându-și colegii că prelegerea pe care a ținut-o nu a fost în latină, ci în limba română… Au rămas toți ca la dentist, căci totuși înțeleseseră bine conferința!…
Latina a fost simțită de Comintern ca o materie reacționară, „anti-revoluționară”… Răstălmăcesc vorba lui Noica și zic: dacă printre marii savanți, printre marii fizicieni și matematicieni ai lumii găsești mulți cunoscători ai limbilor clasice, n-o să găsești niciun latinist, niciun filolog clasicist în conducerea vreunui partid bolșevic!…

O ultimă întrebare. Lămuriți-mă, cum e cu dezbinarea noastră prin Biserica Unită și de ce n-a reușit?

Faptul că românii din Transilvania erau ortodocși deranja „autoritățile”, dacă pot spune așa. Catolicismul a făcut întotdeauna prozelitism, ceea ce nu e de condamnat. Numai că încăput pe mâna ungurilor, prin catolicizarea românilor s-a urmărit deznaționalizarea acestora. Și într-adevăr, românii care s-au catolicizat au devenit, mai devreme sau mai târziu, unguri! Jumătate din nobilimea maghiară, în frunte cu Matei Corvin, este românească la origine!
Ceea ce a fost ca un avertisment pentru ceilalți români, să nu-și schimbe legea dacă vor să rămână români!… Pe la sfârșitul secolului 17, s-a imaginat o fomulă ambiguă și tranzitorie: Biserica Greco-catolică Unită cu Roma. Ea poate fi privită și ca un pas spre anularea marii schisme dintre ortodocși și catolici, care a făcut atâta rău Europei noastre. Ca și Reforma din țările germane!…
În mare măsură uniții cu Roma nu se rupeau de ortodoxie, formula era destul de suportabilă, atfel că a avut oarecare succes. Numai că pentru a pregăti clerul greco-catolic, tinerii cu chemare pentru viața preoțească au fost trimiși la studii, la Viena și la Roma. Aceștia, în frunte cu Inochentie Micu, când au dat de limba latină și și-au dat seama de faptul că limba lor de acasă, limba pe care o disprețuiau atâta șovinii maghiari, este fiica „împărătesei lumii”, s-a răscolit în ei un elan patriotic, naționalist, care a dat neamului nostru Școala Ardeleană, prin care, pe temeiul latinității noastre, ne-am salvat în fața tendințelor expansioniste ale Rusiei, a cărei propagandă imperialistă făcea mult caz de ortodoxie! Încerca prin acapararea țărilor ortodoxe din această parte a lumii să-și dechidă vad spre Bosfor, spre Constantinopol! Până la urmă, Biserica Unită cu Roma ne-a unit și pe noi românii! Ne-a unit și mai mult! Ceea ce, după 1989, nu s-a mai întâmplat!…
Ce s-a întâmplat atunci însă este un bun exemplu pentru o „schemă” care s-a mai petrecut în istoria noastră: proiecte gândite de dușmanii noștri ca să ne vină de hac, să ne aducă prejudiciile cele mai grave, când au fost declanșate nu s-au mai desfășurat așa cum fuseseră imaginate, ci s-au întors în favoarea noastră. Astfel că Biserica Unită a devenit un reazem al românismului fără de care cine știe ce se alegea de noi!
Să luăm aminte la românii din Ungaria. La 1918 erau câteva sute de mii, aproape o jumătate de milion. De atunci, ei s-au tot împuținat din pricina politicii Budapestei de asimilare forțată. I-au făcut unguri pe 90% dintre români. Dar ce fel de unguri? Unguri de religie greco-catolică! Românii și-au păstrat religia, diferită de a majorității ungurești. Greco-catolicii din Ungaria, peste 500.000, știu bine că sunt români! Toți!
Când de la București le va veni semnalul cuvenit, adică atunci când la București se va elabora o politică corectă față de românii din alte țări, iar guvernul va cere încetarea practicilor criminale de deznaționalizare a românilor, ba chiar va cere revenirea la statu quo din 1918, să vezi mata ce mulți români din Ungaria vom descoperi că așteaptă o mână de ajutor, salvatoare, de la românii din Țară, ca să se declare și ei români!
Am eu informațiile mele!

Să vă audă Dumnezeu!

A consemnat Petre Burlacu. București, 4 octombrie 2013

Post scriptum: Textul primit de la Constantin Noica era însoțit de o mică notiță, separat scrisă, care zicea așa:

2.VI 980 Păltiniș
Dragă Domnule Coja,
Trimit articolul cerut. Îl publicați unde vreți (preferabil nu în „Flacăra”, dar chiar și acolo dacă apar toate în aceeași revistă) sau nu-l publicați de fel.
Vă trimit calde urări și nădejdea că veți reuși cu frumoasa Dv. inițiativă.
Al Dv., cu alese gânduri,
Constantin Noica

P.S. Iertați-mă dacă nu vă dau textul bătut la mașină (nu am aici). Dacă-l bateți, rog trimiteți-mi o copie.

↧

Noi dovezi privind asasinarea lui Mihai Eminescu

January 14, 2019, 4:17 am

≫ Next: George Damian . Câtă limbă română mai există în școlile din Ucraina?

≪ Previous: Constantin Noica despre Ființa românească

↧

George Damian . Câtă limbă română mai există în școlile din Ucraina?

January 14, 2019, 5:47 am

≫ Next: Toma Bălăşoiu. Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR), care a fost condus ani de zile de actualul preşedinte Klaus Iohannis, moştenitorul organizaţiei naziste Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe)??

≪ Previous: Noi dovezi privind asasinarea lui Mihai Eminescu

21 septembrie 2017ActualitateGeorge Damian

Ministra Educației din Ucraina Lilia Grinevici a afirmat că în nici o țară din lume nu există școli cu predare integrală în limba minorităților naționale – încercând astfel să motiveze noua lege a educației prin care vor fi eliminate școlile minorităților naționale.
Declarația ministrei Grinevici se bazează pe o viclenie lexicală: ceea ce este cunoscut drept ”școli românești” în Ucraina nici pe departe nu au predare exclusiv în limba română, ba chiar dimpotrivă. Programele de predare pentru clasele I – XI din Ucraina (detalii aici) nu permit un calcul precis pentru câte ore sunt predate efectiv în limba română în așa numitele ”școli românești”. În orice caz, limba ucraineană este materie obligatorie în acestea, ca și în școlile numite ”moldovenești.
Am arătat aici procesul de transformare a școlilor românești și moldovenești în școli mixte în ultimii 25 de ani: numărul ”școlilor românești” s-a redus de la 94 la 63, iar cel al ”școlilor moldovenești” de la 24 la 3. Un proces continuu, desfășurat constant și fără întrerupere, ceea ce dovedește o intenție calculată de eliminare a învățământului în limbile minorităților naționale.
Conform programei valabile, în școlile românești din Ucraina limba ucraineană este aproape la paritate cu limba română, diferența fiind dată de orele de literatură română. Materiile precum geografia sau istoria sunt predate începând din anul 2007 în limba ucraineană – la fel și educația fizică. În paralel se mai desfășoară un proces la fel de constant și premeditat: pentru materiile unde nu există profesori care să cunoască limba română imediat este adus un profesor care predă în limba ucraineană.
În graficul de mai jos se vede echilibrul dintre limba ucraineană și limba română în ”școlile românești”. Acuzația ministrei Grinevici este cât se poate de falsă: în Ucraina nu există școli cu predare exclusivă în limba minorităților naționale.

Aceeași situație se regăsește și în cele 3 școli ”moldovenești” din regiunea Odessa. Comparativ cu orele de limbă română orele de limbă moldovenească sunt chiar mai puține.

În graficul de mai jos puteți vedea viitorul limbii române în școlile din localitățile majoritar românești din Ucraina. Această programă este aplicată în așa numitele școli mixte, cu predare majoritară în limba ucraineană – aici limba română este pentru români pe același nivel cu o limbă străină: 3 ore pe săptămână, fără studierea literaturii române. De același tratament beneficiază și limba moldovenească în școlile mixte din Ucraina.

Rămâne pentru altă dată comparația dintre literatura română și literatura moldovenească așa cum sunt predate aceste materii în școlile din Ucraina.

Vă invităm să ne urmăriți pe Facebookși pe Instagram.

↧

Toma Bălăşoiu. Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR), care a fost condus ani de zile de actualul preşedinte Klaus Iohannis, moştenitorul organizaţiei naziste Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe)??

February 5, 2019, 1:42 am

≫ Next: Narcis Dorin Ioan - „Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”

≪ Previous: George Damian . Câtă limbă română mai există în școlile din Ucraina?

9 noiembrie 2018 Ion Spanu in Cotidianul

Un document de-a dreptul spectaculos ne-a parvenit din partea domnului profesor Toma Bălăşoiu. Citind numeroasele articole apărute despre felul în care Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR), care a fost condus ani de zile de actualul preşedinte Klaus Iohannis, s-a declarat moştenitorul organizaţiei fasciste Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe), Toma Bălăşoiu a avut ideea să se adreseze ambasadorilor care reprezintă ţările semnatare ale Convenţiei de armistiţiu a Națiunilor Unite din 12 septembrie 1944!

Nu întîmplător a făcut acest demers, căci, după cum se ştie, această Convenţie de armistiţiu, la articolul 15, a decis dizolvarea tuturor organizaţiilor prohitleriste de pe teritoriul românesc. Ca urmare, Grupul Etnic German a fost desfiinţat și patrimoniul acestuia confiscat prin Decretul-lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, emis de guvernul Sănătescu şi semnat de regele Mihai I al României.

Iată textul scrisorii pe care prof. Toma Bălăşoiu a trimis-o către reprezentanţii Marii Britanii, Federaţiei Ruse şi Statelor Unite ale Americii:

„Excelenței Sale domnului Andrew NOBLE, ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii,

Excelenței Sale domnului Valery KUZMIN, ambasadorul Federației Ruse,

Excelenței Sale domnului Hans KLEMM, ambasadorul Statelor Unite ale Americii,

Excelențele Voastre,

Vă adresăm această scrisoare având în vedere că sunteți reprezentanți în România ai statelor victorioase în cel de-al Doilea Război Mondial – garante ale Convenției de armistițiu semnate (și) de România la 12 septembrie 1944.

Pe baza obligațiilor asumate prin această Convenție, România a dispus, prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1944, desființarea organizației hitleriste Grupul Etnic German din România (GEGR).

După evenimentele din decembrie 1989, românii au constatat cu surprindere/indignare că reprezentanți ai minorității germane din România, în frunte cu actualul președinte al României, dl Klaus Werner IOHANNIS, au recurs la ciudato-dubioase manevre prin care s-a urmărit, prin crearea Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR), preluarea bunurilor confiscate abuzivo-samavolnic de către GEGR, sub protecția ocupantului hitlerist, nu numai de la români, ci și de la evrei.

La 26 februarie 2007, FDGR, reprezentat de președintele său (dl Klaus Werner IOHANNIS), a adresat Judecătoriei Sibiu cererea de chemare în judecată a municipiului Sibiu, reprezentat de primarul municipiului Sibiu (același domn Klaus Werner IOHANNIS !?), prin care a solicitat:

«SĂ CONSTATE CALITATEA DE SUCCESOR ÎN DREPTURI AL ORGANIZAȚIEI NOASTRE FAȚĂ DE GRUPUL ETNIC GERMAN».

Solicitarea era «MOTIVATĂ ȘI FUNDAMENTATĂ PE LEGISLAȚIA CU CARACTER REPARATORIU DIN ROMÂNIA», apreciind – în mod eronat/mincinos – că GEGR a fost desființat «ÎN MOD ABUZIV DE VECHIUL REGIM».

În declarații publice, dl Klaus Werner IOHANNIS a afirmat – mincinos – că «VECHIUL REGIM» ar fi cel COMUNIST, ceea ce nu corespunde adevărului, deoarece GEGR a fost desființat prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1944 semnat de Regele Mihai, în perioada guvernului democrat condus de monarhistul gen. Constantin SĂNĂTESCU.

Spre uimirea/indignarea românilor, prin sentința din 28 mai 2007, Judecătoria Sibiu a legalizat dreptul FDGR de a fi SUCCESOR AL ORGANIZAȚIEI NAZISTE GEGR, batjocorindu-se astfel obligațiile asumate de România prin Convenția de armistițiu din 12.09.1944 și Decretul-lege nr. 485/7.10.1944.

Având în vedere:

a.- calitatea statelor dvs. de garante ale Convenției de armistițiu din 12.09.1944;

b.- procedeele suspecto-dubioase la care s-a recurs, cu strania implicare/complicitate a dlui Klaus Werner IOHANNIS, pentru a se obține scandaloasa sentință din 28.05.2007 a Judecătoriei Sibiu;

c.- amploarea deosebită/îngrijorătoare a actualelor dispute pe plan politic din România privind această speță și – mai ales –

d.- eludarea de către România a obligațiilor pe care și le-a asumat, în această speță, prin cele două documente sus-menționate,

vă rugăm să ne comunicați:

1.- Statele dvs. tolerează/au reacționat/vor reacționa față de ignorarea de către România a obligațiilor internaționale privind speța abordată prin această scrisoare?

2.- Cunoașteți dacă și alte state semnatare ale Convenției de armistițiu din 12.09.1944 au procedat ca România, respectiv dacă au acordat vreunei organizații nou-create dreptul de succesiune față de organizațiile hitleriste existente pe teritoriile lor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial?

3.- Organizațiile comunităților evreiești din statele dvs. se situează pe poziții similare – mușamalizoare/tolerante – cu cele ale celor din România (Federația Comunităților Evreiești din România și Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel»), față de activitatea criminală a organizației naziste GEGR, de consecințele devastatoare, inclusiv pentru interesele/averile evreilor din România, ale sentinței din 28.05.2007 a Judecătoriei Sibiu?

Vă mulțumim!

Cu deosebit respect,

Prof. Toma Bălășoiu“

În anexă, prof. Toma Bălăşoiu indică mai multe articole de presă care au apărut în Justiţiarul şi Cotidianul, referitoare la acest subiect. Scrisoarea are numărul de înregistrare 3395 şi a fost redactată în ziua de 9 noiembrie 2018.

↧

Narcis Dorin Ioan - „Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”

February 6, 2019, 10:10 am

≫ Next: De ce încearcă Rusia să „spele“ imaginea Armatei Roșii DE Flavia Drăgan

≪ Previous: Toma Bălăşoiu. Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR), care a fost condus ani de zile de actualul preşedinte Klaus Iohannis, moştenitorul organizaţiei naziste Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe)??

Sursa https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/narcis-dorin-ioan-marturia-unui-istoric-singuratic-convorbiri-cu-academicianul-dinu-c-giurescu

General Br. (r) Aurel I. Rogojan

05 Februarie 2019

Narcis Dorin Ion-Marturia unui istoric singuratic

Cărțile mele de nopți albe, pe care le-am savurat fără a deosebi noaptea de zi, sunt cele care mi-au dezvăluit istoria adevărată a neamului meu, istoria românilor. O astfel de carte este și volumul „Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”, semnat de Narcis Dorin Ion, recent apărut la Editura RAO. „Istoria românilor” este brand-ul „dinastiei istoricilor Giurescu”. În istoriografia românească, academicianul Constantin C. Giurescu și fiul său, Dinu C. Giurescu, sunt inițiatorii unui amplu proiect de abordare a Istoriei României, ca Istoria Românilor. Ce semnifică inovația? Evidențierea genului proxim, Patria, care există dintotdeauna și a diferenței specifice, Țara românilor, adică dintre spațiul zămislirii neamului și spațiul dintre fruntariile unei tări ciuntite și ale unui neam risipit în cele patru zări. Diferența de la 30 de milioane de români ai Patriei, la câte milioane ne va minți, că mai suntem locuitori ai Țării, Institutul Național de Statistică, în încercarea comandată politic, de a ascunde ritmul accelerat de depopulare a României. Ultimul străjer al „Istoriei Românilor”, Dinu C. Giurescu a urcat la Dumnezeu, întru veșnicia neamului său, la 24 aprilie 2018.
Înainte de a trece „River Styx”-ul, când nu mai putea scrie și nici vederea nu-l mai ajuta, magistrul a făcut un ultim efort, cel de istorisitor oral a unor momente din viața sa, care să-l prezinte posterității așa cum a fost, raportându-se cu înțelepciunea senectuții, la o epocă din istoria românilor în care spița Giureștilor (Constantin Giurescu 1875-1918, Constantin C. Giurescu 1901-1977 și Dinu C. Giurescu 1927-2018) „nu doar că au scris istorie, ci au și făcut istorie”[1]. Coborâtor dintr-o familie de „oameni ai pămîntului, care aveau această disciplină a agriculturii, a lucrului bine făcut”[2], atestată documentar din secolul al XVIII-lea, „istoricul singuratic” mărturisește că acea disciplină a devenit și metoda prin care bunicul și tatăl și-au impus rigoarea în cercetare, pentru a lucra metodic, nu la întâmplare, nu cu frânturi de surse și abordări fanteziste, cum astăzi procedează demitizatorii absurzi ai istoriei, pe care au transformat-o în „cenușăreasa” materiilor școlare, „sădindu-se ideea că nicicând românii nu au fost buni la ceva”[3].
Dinu C. Giurescu, asemeni tatălui său, C.C. Giurescu, fost rezident Regal al ținutului Dunărea de Jos și ministru al Propagandei în guvernul Frontului Renașterii Naționale, deși a a fost ostracizat, întrând în viața publică abia în anul 1968, ca profesor la Universitatea de Artă, Secția Istoria și Teoria Artei-Muzeografie, unde a activat până la stabilirea în S.U.A., în anul 1988, nu are nimic din vehemența contestatarilor regimului comunist, ducând mai departe crezul pe care părintele său și l-a exprimat față de Petru Groza, după eliberarea din închisoarea de la Sighet și din colonia de la Măzăreni: „Domnule Președinte, sunt istoric, am trecut printr-o revoluție, meseria mea este să înțeleg ce a avut loc”[4]. La întrebarea dacă poate fi demonizată întreaga perioadă comunistă, Dinu C. Giurescu răspunde: „Nu ! Asta ar fi o mare prostie. În comparație cu ce se întâmplă acum, perioada comunistă apare bine”[5]. Urmează apoi logica faptelor pe care istoricul și-a întemeiat concluzia.
Până la angajarea, în anul 1955, ca ghid la Muzeul Național de Artă al României, urmată de angajarea sa, de către Mircea Malița, la Oficiul de Studii şi Documentare al Ministerului Afacerilor Externe (1 aprilie 1964), primind şi cursul de istorie a diplomației, Dinu C. Giurescu a lucrat pe diverse şantiere ale Companiei de drumuri „Sovromconstrucții”, inclusiv la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a promovat „normator șef”. Din cele relatate despre rolul și importanța muncii normatorilor, transpare ideea că dacă astăzi, după trei decenii de reconstrucție pseudocapitalistă a României, nu reușim să ieșim la liman, ci, dimpotrivă, stă să ne înghită mlaștina în care am intrat, causa causorum este că nimeni nu mai muncește normat, fiindcă ne lipsesc normatorii, iar concluzia istoricului este trasă cu bisturiul în viu: „Romînia este acum o țară fără cârmă, fără motor. […] ni se spune că avem o creștere economică de 5-6%, una dintre cele mai rapide din Europa, și noi nu avem bani!”[6].
Rememorarea cu un autentic talent literar a propriei vieți de către marele istoric oferă cititorului atmosfera din vremea generațiilor de aur ale neamului, a unor mari familii de gospodari ai țării. Dragostea de țară și pasiunea pentru istoria românilor i-a fost insuflată de școală și de familie, îndeosebi bunicul matern, academicianul Simion Mehedinți, fondatorul școlii naționale de geografie și geopolitician. Acesta. într-o manieră unică, de neuitat, deschizându-i copilului de 10 ani primul său atlas istorico-geografic şi trecând cu mâna peste Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Dobrogea i-a spus că statele vecine, Rusia, Ungaria și Bulgaria vor să ia românilor acele pământuri. Iar, în acele timpuri, educația din școală prin istorie era pentru apărarea pământului strămoșesc[7]. Ca dascăl la Facultatea de istorie, după ce a revenit din America, în anul 1990, examenele cu Dinu C. Giurescu se susțineau cu cărțile în față, asistentul său crezând că aplică o metodă didactică deprinsă în Statele Unite. Acolo nu era așa, spune magistrul, dar pe mine mă interesa dacă știu studenții să extragă esențialul, raționamentul și capacitatea lor de a expune. Cine nu învăța, nu știa să se folosească de carte [8].
Volumul oferă și o fabuloasă călătorie în timp, ca cititor nu poți să nu te transpui în atmosfera perioadei de aur a epocii interbelice, dominate de oameni politici, în primul rând erudiți și nu în ultimul rând „pe banii lor”. Reprezentanți de marcă ai lumii academice, considerau că au datoria să facă politică, dar pe banii lor și în folosul obștei alegătorior. Mai mult, era rânduiala ca deputații sau senatorii să candideze îndeobște în județele unde aveau proprietăți și puteau fi exemple de gospodari respectabili[9]. Când Dinu C. Giurescu a relatat unor parlamentari de azi cum erau fianțate campaniile electorale în perioada interbelică, cineva i-a replicat „Voi erați bogați!” Numai mama, Maria-Simona Giurescu, administratorul averii familiei, ştia cum se duceau pe apa politicii veniturile aduse de podgoria din Odobești, fără ca politica să pună ceva la masa unde trei copii erau chemați în fiecare zi, parcă ritualic, cu bătăi de gong. Dinu, cel mai măricel, striga „Gongu’! Gongu’!”, de unde i s-a tras și porecla în familie. Tatăl, C.C. Giurescu a câștigat trei mandate în opoziție, dar „[…]mama considera că banii noştri se irosesc aiurea pentru cariera politică a tatei, pentru că el cheltuia cu politica”[10].

Caracterizarea unora dintre principalii actori ai scenei politice românești este binevenită pentru a ne verifica și reașeza propriile opinii. Astfel, despre Corneliu Coposu ne spune că „a fost un om de convingere, pe care nu puteai să-l schimbi ușor”[11]:

- Ion Rațiu „[…]era mult prea influențat de şederea sa în Anglia. Nu era așa legat de țară cum era Corneliu Coposu […]acesta suferise prea mult ca să nu merite o compensație şi să asiste la o luptă internă pentru putere în Partidul Național Țărănesc”[12], cu evidentă trimitere la ambițiile lui Ion Rațiu.

- Radu Câmpenu „era un om de lume, un om politic de salon „[…] A avut un rol importatnt în reînființarea Partidului Național liberal, dar și în distrugerea lui […][13].

- „Ion Iliescu a făcut tranziția atât cât a înțeles-o el și cât a convenit întregului grup pe care l-a reprezentat „[…]nu putea să meargă mai departe„[…]”[14].

- „Băsescu a fost un șarlatan politic”[15], el semnificând „10 ani pierduți din istoria României”[16].

- Emil Constantinescu, „de bună credință[…]dar care nu a avut suflu. Nu a reuşit să schimbe mentalitatea politică, de vreme ce în anul 2000 s-a întors la putere Ion Iliescu. Constantinescu nu a urmat testamentul politic al lui Corneliu Coposu[…]nu Emil Constantinescu i-a redat proprietățile regelui Mihai I, ci Ion Iliescu”[17].

- Despre actualul președinte, ni se reconfirmă: „ Cred că alegerea lui Iohannis a venit din afară. La noi cine a numărat voturile acela a decis turul II, cum a fost și în cazul lui Băsescu”[18].
Despre implicarea părintelui său în politică aflăm că acesta era un apropiat al ministrului Afacerilor Străine, Ică Antonescu, la solicitarea căruia a pregătit, încă din anii războiului, documente care aveau să fie folosite de Gheorghe Tătărăscu în bătălia pentru Transilvania, dusă la Conferința de pace de la Paris. Atlasul „Spaţiul istoric şi etnic românesc”, înainte de a fi editat în anul 1942, a fost inițial folosit de Ion Antonescu, în încercarea de a-l convinge pe Hitler de nelegitimitatea pretențiilor teritoriale ale vecinilor revizioniști. De asemenea, C.C. Giurescu a fost trimis la Istambul pentru contacte cu Aliații. După reabilitare, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu -Dej și Nicolae Ceaușescu au văzut în profesorul C.C. Giurescu un bun ambasador cultural pentru Franța, Statele Unite și Marea Britanie, în astfel de misiuni culturale fiind trimiși Emil Codurachi, Mihai Berza, Andrei Oțetea, Constantin Daicoviciu. „Cărturarii s-au simțit în elementul lor în aceste misiuni culturale. Tata a avut o mare mulțumire în ultimii ani ai vieții, care au fost foarte rodnici pentru el”[19].
În a doua jumătate a anilor ‘80, Dinu C. Giurescu devine unul dintre simbolurile luptei pentru salvarea patrimoniului arhitectural în fața tăvălugului sistematizării urbane. Administrația S.U.A., prin subsecretarul de stat John Whitehead, primit de Nicolae Ceaușescu, a dorit să cunoască și opinia istoricului specializat asupra situației patrimoniului. O lună mai tîrziu, în martie 1988, profesorul Giurescu se stabilește în S.U.A, unde a publicat „The Razing of Romania’s Past” (ediția românească „Distrugerea trecutului României”, București, Editura Museion, 1994”).
Mărturia istoricului singuratic estompează drama sa existențială. Ajuns în America, nu-și găsește locul, chemarea pământului strămoşesc este atât de sfâșietoare, încât în primele luni ale anului 1990 revine în țară, fără a fi urmat familie, care s-a putut adapta și integra cu succes modului de viață american. Două luni pe an le petrecea cu familia, cheltuielie de deplasare fiindu-i asigurate de o fundație din S.U.A., la a cărei sponsorizare a renunțat imediat ce a aflat că este implicată în separarea provinciei Kosovo de Serbia.
Cu referire la viitorul României ca stat al românilor, ni se atrage atenția că România este sub semnul întrebării pentru că nu mai are atu-uri care să-i permită să reziste[20]. Interesante, de-a dreptul incitante sunt portretizările făcute unora dintre istoricii zilelor noastre (Florin Constantiniu, Lucian Boia, Neagu Djuvara), iar cele aproape 100 de fotografii din albumul de familie sunt ca o mașină a timpului, cu care călătorim fascinați prin secolele de istorie a dinastiei Giureştilor.
Realizare de excepție a Editurii RAO, convorbirile istoricului Narcis Dorin Ion cu academicianul Dinu C. Giurescu, reunite în volumul „Mărturia unui istoric singuratic”, excelent precuvântat de academicienii Ioan-Aurel Pop și Răzvan Teodorescu se anunță a fi un eveniment editorial prestigios, pe care Biblioteca Academiei Române îl va găzdui, marți 12 februarie 2019, ora 13.00 în Aula „Ion Heliade Rădulescu”.

--------------------------------------------

[1] Academician Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române „Istoricul Cetății” în Narcis Dorin Ion, „Mărturia unui istoric singuratic . Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”, Editura RAO, București, 2018, p. 7

[2] Narcis Dorin Ion, „Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”, Editura RAO, București, 2018, p. 26

[3] Idem, p. 254

[4] Mircea Malița, Dinu C. Giurescu, „Zid de pace. Turnuri de frăție. Deceniul deschiderii 1962-1972”, Editura Compania, București , 2012, p. 168-169.

[5] Narcis Dorin Ion, „Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”, Editura RAO, București, 2018, p. 218

[6] Idem, p. 232.

[7] Ibidem, p. 35-36.

[8] Ibidem, p. 184.

[9] Ibidem, p. 81.

[10] Ibidem, p.50.

[11] Ibidem, p. 228.

[12] Ibidem, p. 230.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 229.

[15] Ibidem, p. 231.

[16] Ibidem, p. 231.

[17] Ibidem, p. 230.

[18] Ibidem, p. 231.

[19] Ibidem, p. 105.

[20] Ibidem, p. 230

↧

De ce încearcă Rusia să „spele“ imaginea Armatei Roșii DE Flavia Drăgan

February 8, 2019, 9:17 am

≫ Next: Adrian Irvin Rozei .Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi

≪ Previous: Narcis Dorin Ioan - „Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu”

De ce încearcă Rusia să „spele“ imaginea Armatei Roșii
DE Flavia Drăgan | Actualizat: 08.02.2019 - 16:30

Președintele rus Vladimir Putin rescrie istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, glorificând Armata Roșie și pe dictatorul Stalin, pentru a-și întări imaginea de protector al Rusiei în fața „atacurilor“ Occidentului.

Este explicația istoricului Mădălin Hodor pentru postarea Ambasadei Rusiei la București, de la sfârșitul anului trecut.

În decembrie 2018, mii de români au fost scandalizați să citească pe pagina de Facebook a Ambasadei Rusiei în România cum că afirmaţiile privind jafurile și violurile comise de soldații sovietici în România anilor 1940 reprezintă o denigrare, iar dictatorul Stalin a interzis Armatei Roșii orice violență, sub amenințarea execuției.

Postarea în care se încearcă mistificarea istoriei recente s-a lăsat cu peste 26.000 de reacții și 1.400 de distribuiri, cele mai multe exprimând indignarea românilor, care au rememorat cum bunicii lor au suferit de pe urma jafurilor și violurilor comise de trupele sovietice în țară. Totuși, printre reacții, au apărut și comentarii în care ororile comise de Armata Roșie sunt „scuzate“, fiind puse doar pe seama războiului.

Punerea la îndoială a adevărului și minimizarea unor fapte istorice, deși există dovezi care probează contrariul, sunt exact genul de reacții pe care le urmărește Moscova; postarea despre soldații sovietici „imaculați“ fiind doar începutul războiului propagandistic al Rusiei cu Occidentul, este de părere istoricul Mădălin Hodor. El a avertizat, într-un interviu pentru Newsweek România, că, la comanda președintelui Putin, Moscova urmărește să rescrie istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, construind o Armată Roșie fără pată și un Stalin căruia i se trec sub tăcere crimele, ca să-i poată folosi imaginii lui Putin, președintele care se visează noul „tătuc“ al rușilor, apărătorul lor în fața Occidentului. Pentru Putin, URSS în epoca Stalin a reprezentat momentul de glorie al Rusiei, așezată la masa puterilor occidentale ca membru egal, a mai explicat Hodor.

Un prim episod de mistificare a avut loc în 2016, când Rusia a anunțat că a donat bani pentru ca statul român să cumpere sculptura „Cumințenia Pământului“ a lui Constantin Brâncuși. Atunci, Ambasada Rusiei la București a susținut că armata rusă (țaristă), respectiv cea sovietică, au luptat alături de armata română pentru independența țării și a Europei în războaiele mondiale.
Cum a început Rusia să rescrie istoria

Moscova a început să rescrie istoria celui de-Al Doilea Război Mondial odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin, în anii 2000. Mai întâi, arhivele URSS despre Armata Roșie și despre Al Doilea Război Mondial, deschise în mandatul Elțîn, au fost închise, iar orice studiu publicat de istoricii occidentali a fost condamnat, fiind calificat drept o formă de propagandă care urmărea diminuarea rolului URSS în Al Doilea Război Mondial, a explicat Mădălin Hodor.

Afișul filmului de propagandă „Cei 28 ai lui Panfilov“, lansat în 2016. Filmul a fost subvenționat cu 30 de milioane de ruble (435.000 euro) de Ministerul Culturii

„A existat o carte despre căderea Berlinului, scrisă de istoricul Antony Beevor, care estima numărul femeilor germane violate între 400.000 și un milion, iar numărul femeilor germane violate pe teritoriul țării la vreo două milioane. El a folosit parțial documente din arhivele sovietice și documentele medicilor germani la care veneau femeile să facă întreruperi de sarcină. Numărul violurilor era cu siguranță mai mare, pentru că se soldau adesea cu moartea victimei. În 2015, cărțile lui au fost interzise în Rusia. Perioada Putin a însemnat o reacție foarte violentă la acest fel de dezvăluiri, arhivele s-au închis, iar istoricii ruși au început să scrie pentru spălarea imaginii Armatei Sovietice, cu accentul pe justificarea genului acestuia de atrocități, în ideea că erau rezultatul unor răzbunări determinate de crimele germane din URSS, o «lege a talionului». O altă carte de memorii, scrisă de o asistentă medicală în timpul războiului, povestește, însă, că practica acceptată în Armata Sovietică era că, atunci când se «elibera» un oraș, timp de trei zile, ostașii puteau să jefuiască și să violeze. După
trei zile, cine era prins putea fi deferit justiției. De altfel, există un dialog din 1944 între Stalin și Đilas (comunist iugoslav, ulterior disident - n.r.), în care cel din urmă se plângea de atrocităţile comise de Armata Roşie în Yugoslavia iar Stalin i-a replicat: «Cum poți să îi refuzi unui bărbat care face războiul de la Don puțină distracție?» Asta, apropo de ce susține Ambasada Rusiei pe Facebook. Era o politică încurajată și recunoscută oficial“, a arătat Mădălin Hodor.

De asemenea, armata sovietică nu era atât de dezorganizată pe cât își dorea Moscova să pară în fața Europei, iar toate practicile soldaților se înscriau în războiul psihologic pe care Stalin îl ducea împotriva Axei. Astfel, „violurile nu erau rezultatul acțiunii la întâmplare a soldaților, ci, în foarte multe cazuri, erau coordonate de ofițeri. În memoriile unor combatanți, se povestește că, în drum spre front, un comandant de batalion și-a aliniat toți soldații pe marginea unui șanț în care erau întinse femei germane, iar comandantul se asigura că fiecare soldat violează femeile. Aici era vorba despre terorizarea populației. Așa-zisa eliberare a Europei de nazism era văzută de Stalin ca o ocupare. Pe Stalin îl interesa să ocupe teritoriul și să extermine populația existentă“, a adăugat istoricul.
„Putin se prezintă ca o variantă a lui Stalin care apără Rusia de influențele Occidentului“

Revizionismul istoric urmărit de Putin a început treptat, cu lucrări de propagandă care conțineau și adevăruri, a explicat Mădălin Hodor. Un exemplu din prima perioadă de propagandă este seria de filme documentare „Soviet Storm“, lansată în 2010, în care Moscova acceptă prezentarea Masacrului de la Katyn, în care trupele sovietice au măcelărit peste 20.000 de polonezi, în 1940. Treptat, adevărurile istorice au fost eliminate, fiind păstrată doar propaganda. Un astfel de exemplu este filmul artistic „Cei 28 ai lui Panfilov“, care prezintă povestea unui grup de soldați sovietici care și-au dat viața pentru a-i împiedica pe naziști să mărșăluiască spre Moscova (episodul a fost inventat de propaganda sovietică, care a recunoscut acest lucru în 1948, nota AFP în 2016, la lansarea filmului).

Pentru a se asigura că nimeni nu „murdărește“ imaginea „eroicei“ Armate Roșii, Rusia a schimbat și legea penală în 2014, introducând în Codul Penal un articol de lege care pedepsește „diseminarea de informații false despre activitatea URSS din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial“.

„Suntem în mijlocul unui război propagandistic al Moscovei, care încearcă să rescrie istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, prin spălarea imaginii lui Stalin, de care să profite Vladimir Putin. El se prezintă ca o variantă a lui Stalin care apără Rusia de influențele și atacurile Occidentului. La Putin, este interesant de observat că este mai mult decât o problemă de calcul politic, e și o problemă personală, pentru că Putin este rezultatul măreției imperiului sovietic. El personalizează epoca de glorie a KGB, a fost ofițer KGB în Germania, salvează sediul KGB de la Dresda, mai este povestea cu tatăl lui, care a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial. A și spus că «prăbușirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului».

Victoria URSS asupra nemților este victoria spiritului rus asupra puterii occidentale. Putin suferă o înfrângere când Imperiul Sovietic se prăbușește; pentru el, se prăbușește o lume. Tușa personală face din propagandă o chestiune foarte importantă pentru el, din acest motiv sprijină revizionismul istoric: el este interesat să fie o poveste de succes și este împotriva oricărui fel de pată pe blazonul «eroicei» Armate Roșii, care nu poate să fure ceasuri, să violeze femei, soldații trebuie să fie o vitrină“, a mai spus istoricul.
Documente. Ce a făcut de fapt Armata Roșie în România

O grenadă aruncată în mijlocul horei, mii de femei siluite, bărbați împușcați și bătăile „la sânge“ sunt doar câteva dintre relatările care se regăsesc în miile de file cu rapoarte ale Jandarmeriei și Poliției, o parte fiind publicate în anii 1990, în cartea „Ocupația sovietică în România – Documente din 1944-1946“.

➤ Într-un raport din 1944, întocmit de Prefectura Județului Ilfov, adresat inspectorului general administrativ al regiunii a IV-a București, citim despre situația comunelor după trecerea Armatei Roșii. De exemplu, în comuna Găneasa, „un sergent sovietic a siluit pe femeia Maria Niculai Gheorghe Cristea, în fața bărbatului său și apoi, în unire cu alți ruși, a plecat prin sat după femei“. În satul Roșiori, „plutonierului Olteanu Vasile, de la postul Roșiori, i s-au luat bicicleta, bateriile și acumulatorul de la radio, învățătorului Mihăilescu i-a luat aparatul de radio, iar preotului un ceas“.

➤ „Ostaşii sovietici nutresc o ură vădită contra jandarmilor C.F.R. care fac paza trenurilor, aceasta accentuându-se și traducându-se prin bătăi la sânge, dezarmări și chiar amenințarea cu împușcarea, când aceștia caută să apere călătorii de jafuri și molestări, conform consemnelor ce le-au primit“. (raport al Jandarmeriei, 1944)

➤ Un raport al Jandarmeriei, care urmărește „jafurile săvârșite de unele elemente ale armatei sovietice în ultimele 15 zile“, între 20 septembrie și 4 octombrie 1944, consemnează, sub formă de tabel: 19 civili morți, șapte civili răniți, două femei siluite, trei jandarmi morți și cinci jandarmi dezarmați, 15 locuințe devastate, opt ferme sau conace distruse, nouă cai și alte 3.226 de animale luate din gospodăriile oamenilor, precum și 20.000 kg de porumb lipsă.

➤ Este 23 iunie 1946. În comuna Brăniștea din Hunedoara, sătenii care i-au cerut unui soldat sovietic să plece de la horă, având o „atitudine necuviincioasă față de fetele și femeile care luau parte la horă“, s-au trezit cu o grenadă în mijlocul adunării. Un sătean a sărit și a aruncat grenada în direcția unei șure de paie, aceasta explodând în aer.

Ordinul Marelui Stat Major din septembrie 1944, când Armata Roșie era deja pe teritoriul românesc de mai mult de o lună, dovedește că autoritățile române nu au avut o atitudine obedientă față de sovietici.

Rapoartele autorităților române ajungeau și la Comisia Aliată de Control (înființată în 1944), dar și la Înaltul Comandament Sovietic, care însă nu luau măsuri împotriva Armatei Roșii. „Există un ordin al Armatei (facsimil), pe baza sa, autoritățile românești erau autorizate să raporteze, să intervină sau să oprească trupele sovietice. România nu avea statut de țară ocupată, autoritățile încă funcționau sub statalitatea românească, atitudinea lor nu era de obediență față de sovietici.

Abuzurile erau raportate și încercau să protejeze populația civilă. Se ajungea adesea la ciocniri, se trăgeau focuri de armă. Exista obligația ca aceste fapte să fie semnalate și la Comisia Aliată de Control, unde românii încercau să sensibilizeze aliații cu privire la comportamentul soldaților sovietici, iar sovieticii încercau mușamalizarea cazurilor. Eu n-am găsit documente în care un soldat sovietic să fi fost pedepsit pentru crime“, a adăugat Mădălin Hodor.

Astfel, deși România nu avea statut de țară ocupată, soldații sovietici „s-au purtat ca o armată de ocupație, au luat prizonieri soldații români, deportându-i în Siberia, au violat și au jefuit pe unde au ajuns“, a explicat istoricul. Armata Roșie, care în 23 august, ziua loviturii de stat și a întoarcerii armelor contra Germaniei hitleriste, era deja la Iași, a staționat în România până în 1958, când comunizarea țării era finalizată, iar România avea granițe doar cu lagărul socialist și prezentase garanții de fidelitate. Mădălin Hodor a dat ca exemplu episodul revoluției din Ungaria, din 1956, când românii „au respectat cu strictețe indicațiile Moscovei și l-au predat pe Imre Nagy“, cel care încercase reformarea Ungariei.

Nici până la această dată, România nu are o statistică oficială cu numărul total de victime ale Armatei Roșii și niciun studiu exhaustiv despre ocupația sovietică din România. În opinia istoricului Mădălin Hodor, mistificările aruncate în spațiul public de Rusia ar putea fi contracarate, în prima etapă, prin răspândirea unor mărturii ale victimelor, apoi ar fi necesară realizarea unui studiu amplu despre perioada 1944-1958, în care să fie adunate toate rapoartele autorităților române împotriva trupelor sovietice.

„Ceea ce fac acum este o formă îmbunătățită a propagandei sovietice, folosesc canale de tip occidental pentru a-și promova mesajele. Istoria devine teren de luptă, nu doar de dezbatere academică. Vor fi aruncate multe mesaje cu tentă istorică în perioada următoare“, a conchis Mădălin Hodor.
MISTIFICARE Ce a scris Ambasada Rusiei la București pe Facebook

„Pe parcursul unei lungi perioade de timp, în presa occidentală și cea românească apar periodic diverse publicații menite să-i denigreze pe ostașii Armatei Roșii care au eliberat de fascism țările Europei de Est și Europei Centrale.

În cadrul acestei perpetue campanii de propagandă, ostilii critici anti-sovietici și anti-ruși încearcă insistent să-i convingă pe oameni că Armata Roșie era o adunătură de tâlhari și violatori care nu știau de nicio milă față de populația civilă. Astăzi asistăm la o revitalizare a acestei campanii. (...)

Totuși, toți acești «experți» în materie de atrocități ale soldaților sovietici, care preferă să-i numească, pur și simplu, ruși, uită, de altfel, să menționeze că asemenea acțiuni împotriva populației civile (viol și jaf) au fost interzise în Armata Roșie la cel mai înalt nivel și erau pedepsite prin executare.

Este relevant să cităm textul ordinului comandantului suprem I.V. Stalin «Cu privire la inadmisibilitatea atitudinii dure față de populație»: «Ofițeri și ostași ai Armatei Roșii! Ne îndreptăm spre țara inamicului. Fiecare trebuie să-și păstreze stăpânirea de sine, fiecare trebuie să fie curajos...

Populația rămasă în zonele cucerite, indiferent dacă este vorba de germani, cehi sau polonezi, nu trebuie să fie supusă abuzului. Vinovații vor fi pedepsiți în conformitate cu legea marțială. În teritoriul cucerit, relațiile sexuale cu sexul feminin nu sunt permise. Cei vinovați de violență și de viol vor fi împușcați»“.

(28 decembrie 2018)
Armata Roșie și ceasurile

O expresie celebră în epocă era „Davai ceas, davai palton“, adică „dă ceasul, dă haina“, ce îi aparținea actorului Constantin Tănase, care îi satiriza astfel pe soldații sovietici, care peste tot pe unde treceau furau ceasurile oamenilor, precum și orice obiect care semăna cu un ceas.

Mădălin Hodor explică fascinația trupelor sovietice pentru ceasuri citând spusele unui ofițer sovietic, în Comisia de Control Aliată: „În Armata Roşie,doar ofiţerii aveau ceasuri, indispensabile pentru operaţiunile militare.

Dar a avea ceas în ochii soldaţilor aduşi din cele mai îndepărtate unghere ale imperiului sovietic (a se vedea componenţa Armatei Roşii după patru ani de război şi pierderi umane uriaşe) însemna şi a controla timpul. Astfel, procurarea unui ceas era pentru soldatul sovietic o chestiune de statut. Dacă avea ceas şi ştia ora, urca în ierarhia socială“.

↧

Adrian Irvin Rozei .Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi

February 15, 2019, 6:25 am

≫ Next: CONSTANTIN CIUTACU : „În 1989 România era printre primele zece țări ale Europei ca putere economică.”

≪ Previous: De ce încearcă Rusia să „spele“ imaginea Armatei Roșii DE Flavia Drăgan

Pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost erou, însă statul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a trimis în pustiul Siberiei şi, mai apoi, în lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu un dosar pătat, colonelul Costică Spaimă nu s-a mai regăsit în Armata Română, aşa că ofiţerul degradat a fost nevoit să ocupe un post de dactilograf timp de treizeci de ani, până a ieşit la pensie.

Adrian Irvin Rozei, Costică Spaimă şi Ionel Rozei

Costică Spaimă, care s-a născut în 1907, era fiul unui dogar din Galaţi, Petrache. Copilăria şi-a petrecut-o alături de gemenii Ionel şi Aurel, ultimul fiind inginerul care mai târziu avea să fie condamnat şi executat pe nedrept în procesul sabotorilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi de Spiros, fiul unul meşteşugar grec. Într-o zi de iarnă, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, l-au văzut trecând în fugă pe tatăl lui Spiros care îl purta pe acesta în braţe în timp ce urla ca din gură de şarpe. Prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă. Amintirile din copilărie a băieţilor din mahalaua de la Dunăre, dar şi soarta colonelului erou de pe front, care a fost nevoit să se angajeze pe post de dactilografă, ne-au fost povestite de fiul lui Ionel Rozei, inginerul Adrian Irvin Rozei, stabilit de 50 de ani în Franţa. Costică Spaimă a absolvit cu succes Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi şi a urmat apoi Şcoala de ofiţeri de Infanterie. La sfârşitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli. În 1938, căpitanul Spaimă a trecut de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină. După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 kilometri nord de Galaţi. Ultima noapte de pace, prima noapte de război Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care abia începuse: „După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar şi mitraliere ce n-au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s-a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m-a întrebat: «Ce să fac, domnule căpitan?». N-am apucat să-i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s-a prăbuşit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe.
Aşadar, operaţia n-a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”. După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi a fost trimis din nou pe linia frontului, la Ţiganca, într-o zonă tot atât de dificilă. În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, a fost rănit şi evacuat. Şi atunci, căpitanul Spaimă a preluat din mers direcţia operaţiilor şi a ordonat un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Datorită lui, soldaţii batalionului au reuşit să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, şi-au continuat ofensiva în direcţia Dalnic. Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni a fost descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: „Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s-a conferit Ordinul «Mihai Viteazul» clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.“. Şi Costică Spaimă a adaugat cu modestie: „Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”. Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care a revenit la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev. Trimişi în Siberia Trei ani mai târziu, cu câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. La 24 august 1944, când armatele române şi sovietice au devenit aliate, căpitanul Spaimă a propus autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici au fost de acord, iar înţelegerea a fost încheiată. În aceeaşi zi însă, după o masă tovărăşească, ofiţerii români au fost arestaţi şi trimişi în Siberia. Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar. În lungile zile de aşteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică a învăţat să sculpteze, utilizând materialele locale: oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. „Până în ultima zi a vieţii sale, pe noptiera din dormitor se găsea o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile soţiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl aşteptau în ţară“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Trimis să muncească pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică şi-a reluat activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă a fost ridicat la gradul de colonel. Însă nu pentru mult timp. În 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, colonelul a fost invitat să se prezinte la Ministerul de Interne. Aici, a fost arestat pe loc şi trimis să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Au urmat patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor. În lagărele de muncă ale canalului a aflat şi despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei. Dar, din fericire, el nu a avut aceeaşi soartă şi, într-o noapte, a fost transportat cu ochii legaţi şi abandonat în colţul străzii din Bucureşti unde locuia. Dactilografa cu medalie de onoare Cu un dosar de cadre pătat, eroul de pe front nu se mai putea încadra în „valoroasa Armată a Republicii Populare Române“. Pentru a nu muri de foame, s-a angajat într-o cooperativă, la primăria raionului său, ca dactilografă. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într-o cuşcă de lemn cu geamuri. „Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l-au ajutat să-şi creeze o clientelă. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să-şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în «paradisul comunist»“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Aşa se face că eroul nostru a lucrat ca dactilografă timp de treizeci de ani până s-a pensionat. Costum din pelerina uniformei În toată această vreme de suferinţă, povesteşte Rozei, familia sa se vedea deseori cu cea a lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său, şi visau împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. „Într-o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ. «Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?», l-a întrebat tatăl meu pe Costică. «E pelerina uniformei Ordinului „Mihai Viteazul“», i-a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii“. După ce familia Rozei s-a stabilit în Franţa, cei doi prieteni din copilărie îşi scriau regulat. „Între timp, aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea de la Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s-a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit «cetăţean de onoare», ne spune Adrian Irvin Rozei. În luna aprilie 1995, acesta l-a sunat la telefon şi i-a spus că tatăl său va veni la Bucureşti. „Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era atunci, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România. Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi de pe reverul vestei de sărbătoare a fost crucea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s-au umezit când Costică l-a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii. Din păcate, după câţiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, în care era îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, a rămas în permanenţă pe biroul tatălui meu“.
Câţiva ani mai târziu, Adrian Irvin Rozei a descoperit numărul din august 2006 al revistei „Magazin istoric“, unde a citit, pe trei pagini, istoria Cimitirului de onoare al eroilor români de la Ţiganca unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1.000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei.
La 1 iunie 2006, a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Citeste mai mult: adev.ro/pmud19

Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi Adrian Irvin Rozei, Costică Spaimă şi Ionel Rozei Arhivă AIR Pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost erou, însă statul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a trimis în pustiul Siberiei şi, mai apoi, în lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu un dosar pătat, colonelul Costică Spaimă nu s-a mai regăsit în Armata Română, aşa că ofiţerul degradat a fost nevoit să ocupe un post de dactilograf timp de treizeci de ani, până a ieşit la pensie. Ştiri pe aceeaşi temă Povestea fascinantă a lui Georges Filip Lefort, românul ajuns şef în R... Costică Spaimă, care s-a născut în 1907, era fiul unui dogar din Galaţi, Petrache. Copilăria şi-a petrecut-o alături de gemenii Ionel şi Aurel, ultimul fiind inginerul care mai târziu avea să fie condamnat şi executat pe nedrept în procesul sabotorilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi de Spiros, fiul unul meşteşugar grec. Într-o zi de iarnă, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, l-au văzut trecând în fugă pe tatăl lui Spiros care îl purta pe acesta în braţe în timp ce urla ca din gură de şarpe. Prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă. Amintirile din copilărie a băieţilor din mahalaua de la Dunăre, dar şi soarta colonelului erou de pe front, care a fost nevoit să se angajeze pe post de dactilografă, ne-au fost povestite de fiul lui Ionel Rozei, inginerul Adrian Irvin Rozei, stabilit de 50 de ani în Franţa. Costică Spaimă a absolvit cu succes Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi şi a urmat apoi Şcoala de ofiţeri de Infanterie. La sfârşitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli. În 1938, căpitanul Spaimă a trecut de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină. După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 kilometri nord de Galaţi. Ultima noapte de pace, prima noapte de război Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care abia începuse: „După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar şi mitraliere ce n-au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s-a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m-a întrebat: «Ce să fac, domnule căpitan?». N-am apucat să-i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s-a prăbuşit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar, operaţia n-a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”. După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi a fost trimis din nou pe linia frontului, la Ţiganca, într-o zonă tot atât de dificilă. În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, a fost rănit şi evacuat. Şi atunci, căpitanul Spaimă a preluat din mers direcţia operaţiilor şi a ordonat un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Datorită lui, soldaţii batalionului au reuşit să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, şi-au continuat ofensiva în direcţia Dalnic. Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni a fost descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: „Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s-a conferit Ordinul «Mihai Viteazul» clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.“. Şi Costică Spaimă a adaugat cu modestie: „Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”. Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care a revenit la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev. Trimişi în Siberia Trei ani mai târziu, cu câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. La 24 august 1944, când armatele române şi sovietice au devenit aliate, căpitanul Spaimă a propus autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici au fost de acord, iar înţelegerea a fost încheiată. În aceeaşi zi însă, după o masă tovărăşească, ofiţerii români au fost arestaţi şi trimişi în Siberia. Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar. În lungile zile de aşteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică a învăţat să sculpteze, utilizând materialele locale: oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. „Până în ultima zi a vieţii sale, pe noptiera din dormitor se găsea o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile soţiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl aşteptau în ţară“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Trimis să muncească pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică şi-a reluat activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă a fost ridicat la gradul de colonel. Însă nu pentru mult timp. În 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, colonelul a fost invitat să se prezinte la Ministerul de Interne. Aici, a fost arestat pe loc şi trimis să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Au urmat patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor. În lagărele de muncă ale canalului a aflat şi despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei. Dar, din fericire, el nu a avut aceeaşi soartă şi, într-o noapte, a fost transportat cu ochii legaţi şi abandonat în colţul străzii din Bucureşti unde locuia. Dactilografa cu medalie de onoare Cu un dosar de cadre pătat, eroul de pe front nu se mai putea încadra în „valoroasa Armată a Republicii Populare Române“. Pentru a nu muri de foame, s-a angajat într-o cooperativă, la primăria raionului său, ca dactilografă. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într-o cuşcă de lemn cu geamuri. „Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l-au ajutat să-şi creeze o clientelă. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să-şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în «paradisul comunist»“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Aşa se face că eroul nostru a lucrat ca dactilografă timp de treizeci de ani până s-a pensionat. Costum din pelerina uniformei În toată această vreme de suferinţă, povesteşte Rozei, familia sa se vedea deseori cu cea a lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său, şi visau împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. „Într-o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ. «Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?», l-a întrebat tatăl meu pe Costică. «E pelerina uniformei Ordinului „Mihai Viteazul“», i-a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii“. După ce familia Rozei s-a stabilit în Franţa, cei doi prieteni din copilărie îşi scriau regulat. „Între timp, aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea de la Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s-a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit «cetăţean de onoare», ne spune Adrian Irvin Rozei. În luna aprilie 1995, acesta l-a sunat la telefon şi i-a spus că tatăl său va veni la Bucureşti. „Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era atunci, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România. Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi de pe reverul vestei de sărbătoare a fost crucea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s-au umezit când Costică l-a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii. Din păcate, după câţiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, în care era îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, a rămas în permanenţă pe biroul tatălui meu“. Câţiva ani mai târziu, Adrian Irvin Rozei a descoperit numărul din august 2006 al revistei „Magazin istoric“, unde a citit, pe trei pagini, istoria Cimitirului de onoare al eroilor români de la Ţiganca unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1.000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. La 1 iunie 2006, a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Citeste mai mult: adev.ro/pmud19

Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi 13 februarie 2019, 04:03 de Mariana Iancu Devino fan Salvează în arhivă download pdf print article +4 (4 voturi) cuvinte cheie: constanta erou razboi mondial dactilografa mihai viteazul siberia armata costica spaima adrian irvin rozei 7 comentarii 0 share Tweet Aboneaza-te la newsletter Abonare Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi Adrian Irvin Rozei, Costică Spaimă şi Ionel Rozei Arhivă AIR Pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost erou, însă statul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a trimis în pustiul Siberiei şi, mai apoi, în lagărele de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu un dosar pătat, colonelul Costică Spaimă nu s-a mai regăsit în Armata Română, aşa că ofiţerul degradat a fost nevoit să ocupe un post de dactilograf timp de treizeci de ani, până a ieşit la pensie. Ştiri pe aceeaşi temă Povestea fascinantă a lui Georges Filip Lefort, românul ajuns şef în R... Costică Spaimă, care s-a născut în 1907, era fiul unui dogar din Galaţi, Petrache. Copilăria şi-a petrecut-o alături de gemenii Ionel şi Aurel, ultimul fiind inginerul care mai târziu avea să fie condamnat şi executat pe nedrept în procesul sabotorilor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi de Spiros, fiul unul meşteşugar grec. Într-o zi de iarnă, copiii care se jucau pe stradă, în zăpadă, l-au văzut trecând în fugă pe tatăl lui Spiros care îl purta pe acesta în braţe în timp ce urla ca din gură de şarpe. Prietenul lor, care găsise câteva amorse de cartuşe neexplodate, intrase în bucătăria familiei ca să se încălzească, lângă cuptor. Sub efectul căldurii din sobă, amorsele au explodat şi i-au smuls patru degete de la mâna stângă. Amintirile din copilărie a băieţilor din mahalaua de la Dunăre, dar şi soarta colonelului erou de pe front, care a fost nevoit să se angajeze pe post de dactilografă, ne-au fost povestite de fiul lui Ionel Rozei, inginerul Adrian Irvin Rozei, stabilit de 50 de ani în Franţa. Costică Spaimă a absolvit cu succes Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi şi a urmat apoi Şcoala de ofiţeri de Infanterie. La sfârşitul stagiului tradiţional de trei ani la regiment, a devenit ofiţer-instructor în diferite şcoli. În 1938, căpitanul Spaimă a trecut de la instrucţia teoretică la cea practică, devenind comandantul unei companii din Regimentul 11 Dorobanţi în oraşul său de baştină. După trei ani de pregătire practică, a venit şi ziua încleştării supreme. Regimentul 11 a fost desemnat să atace pe direcţia Oancea-Cahul, trecând Prutul la 50 kilometri nord de Galaţi. Ultima noapte de pace, prima noapte de război Iată cum povestea fostul comandant Spaimă, după 50 ani, prima bătălie a războiului care abia începuse: „După o prealabilă pregătire de artilerie, la miezul nopţii, companiile de puşcaşi au trecut Prutul prin apă, fără a reuşi să ajungă pe celălalt mal, la Cahul, unde trebuia să facă un cap de pod. De la Oancea la Cahul era o şosea în rambleu, în care se găseau cazemate cu tunuri anticar şi mitraliere ce n-au putut fi anihilate de pregătirea noastră de artilerie. În plus, în dreapta şi în stânga şoselei erau numai bălţi, în care şi-au găsit moartea zeci de oameni, în frunte cu comandanţii lor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un sublocotenent de rezervă înalt, fost învăţător, Damian, rămas fără pluton (toţi muriseră), s-a apropiat de mine, cu automatul în mână, şi m-a întrebat: «Ce să fac, domnule căpitan?». N-am apucat să-i arăt unde să ocupe poziţia de tragere, că s-a prăbuşit secerat de o rafală, din care două gloanţe mi-au trecut şi mie prin veston, peste umăr. Păstrez şi acum acea bucată de postav ciuruită de gloanţe. Aşadar, operaţia n-a reuşit. Colonelul Petre Manu a fost înlocuit de la comanda regimentului, iar noi am fost scoşi din luptă, pentru reorganizare şi refacere”. După mai putin de trei săptămâni, Regimentul 11 Dorobanţi a fost trimis din nou pe linia frontului, la Ţiganca, într-o zonă tot atât de dificilă. În focul luptei, după ce a reuşit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Prutului, comandantul Batalionului 1, maiorul Nistorescu, a fost rănit şi evacuat. Şi atunci, căpitanul Spaimă a preluat din mers direcţia operaţiilor şi a ordonat un atac susţinut înspre dealurile Epureni, Ţiganca şi Gheltosu. Datorită lui, soldaţii batalionului au reuşit să cucerească obiectivele desemnate şi, cu ajutorul forţelor venite din linia a doua, şi-au continuat ofensiva în direcţia Dalnic. Rolul determinant al căpitanului Spaimă în reuşita acestei acţiuni a fost descris în certificatul eliberat în iulie 1990 care spune: „Prin Decretul Regal nr.2886 din 17/10/1941, certificăm că domnului Spaimă Constantin i s-a conferit Ordinul «Mihai Viteazul» clasa III-a, pentru priceperea şi calmul deosebit cu care a condus Batalionul 1 în zilele de 8-14 iulie, la atacul Dealului Epureni, prin manevre judicios concepute, sfărâmând rezistenţa inamică de pe Dealul Ţiganca. A reuşit să captureze circa 100 de prizonieri, 4 mitraliere, mai multe puşti mitraliere şi un tun A.C.“. Şi Costică Spaimă a adaugat cu modestie: „Acţiunea batalionului meu a condus la decorarea cu acelaşi ordin de război a Drapelului de luptă al regimentului şi al diviziei din care făceam parte”. Luptele pentru cucerirea Basarabiei au continuat tot atât de înverşunate. De altfel, după întoarcerea regimentului de la Odessa, rămăseseră în viaţă numai trei ofiţeri, printre care şi căpitanul Spaimă, care a revenit la Scoala Superioară de Război, ca ofiţer-elev. Trimişi în Siberia Trei ani mai târziu, cu câteva zile înainte de 23 august 1944, Constantin Spaimă este comandantul militar al unui oraş din nordul Moldovei. La 24 august 1944, când armatele române şi sovietice au devenit aliate, căpitanul Spaimă a propus autorităţilor militare ruse să negocieze condiţiile predării oraşului, în schimbul liberii treceri ale trupelor române încercuite. Conducătorii militari sovietici au fost de acord, iar înţelegerea a fost încheiată. În aceeaşi zi însă, după o masă tovărăşească, ofiţerii români au fost arestaţi şi trimişi în Siberia. Încep doi ani de exil crunt, dincolo de Cercul Polar. În lungile zile de aşteptare ale unei ipotetice eliberări, Costică a învăţat să sculpteze, utilizând materialele locale: oase de animale sau lemnul copacilor din regiune. „Până în ultima zi a vieţii sale, pe noptiera din dormitor se găsea o mică placă de lemn, sculptată în surghiun, reprezentând un fir de lăcrămioară. Cele două flori, aplecate, par că protejează fotografiile soţiei, Catina, şi a fiului său, Rodin, care îl aşteptau în ţară“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Trimis să muncească pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră În 1946, după doi ani de deportare, întors în România, Costică şi-a reluat activitatea în cadrul Marelui Stat Major, la Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne şi în conducerea şcolilor de ofiţeri. Mai apoi, Constantin Spaimă a fost ridicat la gradul de colonel. Însă nu pentru mult timp. În 1949, pe când era plecat în misiune în Transilvania, colonelul a fost invitat să se prezinte la Ministerul de Interne. Aici, a fost arestat pe loc şi trimis să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Au urmat patru ani de detenţie, fără judecată, fără condamnare, pentru simplul motiv că, în 1943, lucrase în cadrul Marelui Stat Major, timp de trei luni, la Serviciul Informaţii, în departamentul ce se ocupa de coduri şi cifrarea mesajelor. În lagărele de muncă ale canalului a aflat şi despre condamnarea la moarte şi execuţia prietenului său din copilărie, inginerul Aurel Rozei. Dar, din fericire, el nu a avut aceeaşi soartă şi, într-o noapte, a fost transportat cu ochii legaţi şi abandonat în colţul străzii din Bucureşti unde locuia. Dactilografa cu medalie de onoare Cu un dosar de cadre pătat, eroul de pe front nu se mai putea încadra în „valoroasa Armată a Republicii Populare Române“. Pentru a nu muri de foame, s-a angajat într-o cooperativă, la primăria raionului său, ca dactilografă. Instalat sub scara primăriei, Costică petrecea cele opt ore de lucru zilnice într-o cuşcă de lemn cu geamuri. „Chiar şi în aceste condiţii vitrege, firea omenoasă a lui Costică, răbdarea lui şi calmul proverbial l-au ajutat să-şi creeze o clientelă. Mulţi oameni amărâţi, care veneau la primărie spre a depune cereri în pricinile care îi preocupau, se adresau de preferinţă lui Costică, îi explicau problemele care îi aduceau acolo şi el îi ajuta să-şi facă demersurile, atât de complicate peste tot, dar, mai ales, în «paradisul comunist»“, povesteşte Adrian Irvin Rozei. Aşa se face că eroul nostru a lucrat ca dactilografă timp de treizeci de ani până s-a pensionat. Costum din pelerina uniformei În toată această vreme de suferinţă, povesteşte Rozei, familia sa se vedea deseori cu cea a lui Costică Spaimă, cu soţia şi fiul său, şi visau împreună la alte locuri sau vremuri mai bune. „Într-o zi, Rodin, care era acum student, a apărut cu un superb costum nou-nouţ. «Unde ai găsit aşa o stofă de calitate?», l-a întrebat tatăl meu pe Costică. «E pelerina uniformei Ordinului „Mihai Viteazul“», i-a răspuns acesta, cu un zâmbet cam amar în colţul gurii“. După ce familia Rozei s-a stabilit în Franţa, cei doi prieteni din copilărie îşi scriau regulat. „Între timp, aflasem din scrisorile pe care tatăl meu le primea de la Costică -mereu acelaşi scris ordonat şi caligrafic, cu informaţii precise şi didactice – că, după 1990, i s-a redat titlul de colonel, ba chiar fusese avansat general, cu toate drepturile de vechime aferente. Ba chiar, în 1995, oraşul Bucureşti l-a numit «cetăţean de onoare», ne spune Adrian Irvin Rozei. În luna aprilie 1995, acesta l-a sunat la telefon şi i-a spus că tatăl său va veni la Bucureşti. „Ne-a invitat imediat la masă, cu ocazia primei zile de Paşti, împreună cu Spiros Vanghelatu. Copilul ce altădată se jucase cu amorsele care au explodat, devenit între timp un binecunoscut avocat, era atunci, la aproape 90 ani, consilierul juridic al Uniunii grecilor din România. Când Costică ne-a deschis uşa casei, cu aceeaşi ţinută distinsă şi impunătoare ca altădată, primul lucru care mi-a sărit în ochi de pe reverul vestei de sărbătoare a fost crucea de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Şi, nu ştiu de ce, ochii mi s-au umezit când Costică l-a sărutat pe tatăl meu pe amândoi obrajii. Din păcate, după câţiva ani, Costică ne-a părăsit. Însă fotografia lui, în care era îmbrăcat cu pelerina de general-cavaler, a rămas în permanenţă pe biroul tatălui meu“. Câţiva ani mai târziu, Adrian Irvin Rozei a descoperit numărul din august 2006 al revistei „Magazin istoric“, unde a citit, pe trei pagini, istoria Cimitirului de onoare al eroilor români de la Ţiganca unde-şi dorm somnul de veci mai bine de 1.000 soldaţi căzuţi în luptele pentru recucerirea Basarabiei. La 1 iunie 2006, a avut loc o ceremonie oficială cu ocazia încheierii lucrărilor de restaurare a cimitirului, în prezenţa regelui Mihai, ultimul şef de stat în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

Citeste mai mult: adev.ro/pmud19

↧

CONSTANTIN CIUTACU : „În 1989 România era printre primele zece țări ale Europei ca putere economică.”

February 16, 2019, 5:27 am

≫ Next: dr. Anca Maria Cernea. «principalii agenți care impun marxismul cultural națiunilor noastre, sub forma controlului populației, a sănătății reproductive, a drepturilor gay, a educației gender »

≪ Previous: Adrian Irvin Rozei .Cum a ajuns un colonel decorat în război cu Ordinul „Mihai Viteazul“ să lucreze ca dactilograf pentru a putea trăi

Cuvîntul specialistului: „În 1989 România era printre primele zece țări ale Europei ca putere economică.”

Fost secretar de stat, director la Institutul de Economie al Academiei Române: “Clasa politică este terminatorul României moderne”
CORUPŢIE-la-NIVEL-ÎNALT-Partidele-din-România-îşi-finaţează-campaniile-electorale-din-ŞPĂGI1989-2014, un sfert de veac de corupţie şi jaf
Am trăit, ca într-un vis, un sfert de secol de speranţe neîmplinite. Când s-au dus anii? Suntem mai săraci şi un pic mai bătrâni… Statul este bolnav, iar economia, câtă a mai rămas, este din nou în recesiune; firmele dau faliment cu miile, pe semestru, investiţiile scad vertiginos, capitalismul autohton are, cum se spune într-un film, o “reţetă secretă”, originală, dar pierzătoare, la fel ca democraţia. România nu este, cum ne-am fi aşteptat, “tigrul” economic al Europei Centrale şi de Est. Cine ne-a pus beţe în roate? Nu căutaţi răspunsuri pe Google. Cauza e aici, la noi, în perfidia cu care ne-au dirijat politicienii români. Niciodată, în istorie, clasa politică românească n-a fost mai ruptă de popor şi mai puţin iubitoare de ţară. Un fost ministru secretar de stat, neimplicat politic, actualmente director la Institutul de Economie al Academiei Române, CONSTANTIN CIUTACU, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.
“În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa”
– Mulţi au uitat, alţii n-au ştiut niciodată… Cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989? – În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane; avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială. – În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un “morman de fiare vechi”. Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru? – A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte până azi. Referindu-se la industrie, că e de dat la fier vechi, fostul prim ministru dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui interese le-a servit această etichetă? Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii: România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi, doar 3 milioane; producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii; azi, produce pe jumătate. Eram recunoscuţi ca buni constructori de motoare electrice şi produceam, în 1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de 700.000 kilowaţi, cât producem în prezent; ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare, în 1980; niciunul azi. Ieşeau 71.000 de tractoare; niciunul azi (am construit fabrici de tractoare în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit). Fabricam 600 de vagoane de pasageri pe an, în 1984; azi, niciunul. Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăţi pe an; azi, abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ultimii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje diferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem niciuna. Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, potrivit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de tone de “fier vechi”, “deşeuri” de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat lemn brut, în valoare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de muncă! “Practic, întreaga economie naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică” – Ameţitoare cifre… Cum stau lucrurile în domeniul petrolului? – Iată situaţia la zi, în domeniul petrolului: România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970, şi numai… 6 milioane azi. Suspect. Cineva nu raportează corect. Nu am nicio încredere în această cifră, atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contoar. Au contoar, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6? Cu cât păgubeşti statul? Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, deduceţi consecinţele. Înainte de 1989, produceam 8,5 milioane de tone de motorină, şi mai producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone de păcură. Nu mai producem nimic. Produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi, nimic. Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noastră. Cine măsoară producţia? Cine măsoară distribuţia? – După 1990, s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen? – Au venit “sfaturi” de la competitorii noştri europeni: faceţi IMM-uri, întreprinderi mici şi mijlocii, daţi afară muncitorii din marile uzine, închideţi mamuţii industriali, produceţi kit-uri, componente, nu produse integrale, faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit lichidată, ca un “bonus” pentru admiterea în UE. – Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional? – Prima a fost restituirea “părţilor sociale” – o privatizare pe bani adevăraţi, începută surprinzător de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani, pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor, chiar cu banii lor! Această măsură anti-economică, din cauza căreia fabricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o re-naţionalizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine. A doua mare eroare a fost privatizarea “de masă”, fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari; viitoarele certificate de acţionar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a sosit încă nici în anul 2014! S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi societăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi guvernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără niciun câştig, asupra întregii economii. Practic, economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în Uniunea Europeană. “Fiecare program de guvernare anunţat a fost, de fapt, un program de neguvernare” – Vă rog să continuaţi descrierea peisajului economic românesc de azi, la 25 de ani de la răsturnarea “dictaturii de dezvoltare”. – A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de cărbune etc.; s-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare; au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc. A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială, pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost, pur şi simplu, pulverizată şi lăsată fără nicio logică structurală. – Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film S.F.? – Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează reglementări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîntreprinderile; dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au niciun angajat! Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii.
Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează cetăţenii români. Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii străine, terminatorul României moderne, nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii. – A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare? – Fireşte că nu a existat! Zi de zi, guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească niciun sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de competitivitate.

“Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!”. Acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de neguvernare.

 – Care sunt predicţiile dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României? –
Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei, piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.

 Sursa: Formula As

↧