Quantcast
Channel: Arhiva Românilor
Viewing all 1325 articles
Browse latest View live

Sergiu Simion. «Vinovatul ascuns pentru starea societatii romanesti este in realitate insuficienta dezvoltare si reactie a societatii civile »

$
0
0

Am placerea sa va prezint un punct de vedere personal  ( si probabil subiectiv pentru ca este implicata inclusiv  experienta mea sociala ) asupra modului  in care au trecut cele trei decenii irosite deja pentru aceasta tara si pentru locuitorii ei (https://sergiusimion.blogspot.com/2018/06/focusing-on-core-cultural-approach.html).
Am prezentat acest punct de vedere si unor personalitati din strainatate (prof. Dennis Deletant, prof. Peter Gross, prof. Jean Lauxerois, , prof. Tom Gallagher  si promotor Peter Hurley care traieste acum in Romania  ) care cunosc foarte bine aceasta tara si problemele ei ( inclusiv limba romana si cultura romana ) si astept eventualele reactii ale  dumnealor .
Pe de alta parte, astept eventualele dvs reactii cu atat mai mult cu cat dincolo de experientele  noastre sociale si culturale distincte  in mod firesc,  ne unesc preocuparile nostre comune pentru ceea ce se intampla cu noi in aceasta linie de univers in care ne-am format si care este fascinanta cred eu nu numai pentru noi ,  ci si pentru cei care ajung sa cunoasca acest taram si magia lui.
Tragedia acestei tari si acestei societati romanesti  este ca , dupa trei decenii , se afla din nou in acelasi punct in care se afla in anii `90 reluand aceeasi munca de Sisif pentru ca nu a reusit sa scape din bula virtuala in care sunt captive.
Cu cele mai bune ganduri ,
Sergiu Simion

Este elita formata din acele personalitati de exceptie si independente fata de sistemul de aici , dar care cunosc si inteleg Romania si problemele ei , sau chiar cunosc limba romana , inteleg spiritualitatea romaneasca si in mod dezinteresat , onest si responsabil fac pentru Romania poate mai mult decat reprezentatii ei formali si elitele ei oficiale :

duminică, 10 iunie 2018

Focusing on the Core. A Cultural Approach

„ …cultura este principala problemă. Ea definește modul în care lucrează sistemul politic sau alte sisteme și instituții ale unei societăți. Asta e cheia, cultura, nu sistemul! Noi studiem întotdeauna mass-media din punctul de vedere al sistemului şi asta ne dă o imagine a arhitecturii sistemului, dar nu ne spune cum sunt legăturile între diferitele părți ale sistemului și cum lucrează el. Așa că nu politica, nu economia, nu alte lucruri care de obicei definesc un sistem sunt principalii vinovaţi de starea mass-media, ci cultura, valorile, atitudinile, pentru că asta se traduce în practici și aici e problema cea mai mare”.
Prof. Peter Gross
Întoarcere în laboratorul românesc. Mass-media după 1989
(Editura Nemira,Bucuresti, 2015 )
„Iarna, în lumina albastră a aragazului, / stăm în bucătărie / vorbim discuții pînă spre dimineață”.
Mircea Cartareascu
1977
" Noi cei care intram in partid ( partidul comunist-n.n.) ne asumam riscul de a fi spanzurati daca se schimba regimul !".
( Declaratie in fata colegilor de an la primirea in partid )
Florin Lupescu
student , anul IV
Facultatea de Istorie-Filozofie, sectia Filozofie-Istorie ,
Universitatea Bucuresti ( 1981)


Preambul
Acest text nu este despre persoane ( numele sunt secundare in context )  , ci despre sistemul , structurile impersonale , institutiile si  mentalitatile care au compus  megamasina sociala de la noi prin care , timp de decenii , s-au creat  dependentele politice , economice, sociale si psihologice  care au tinut si tin cetatenii sub control . 
In prezent , megamasina sociala  are drept obiective resetarea codului penal si a fundamentelor moralitatii umane,  respectiv transformarea statului de drept intr-un stat al penalilor , iar principala strategie este activarea fabricii de fum și ceață prin care se schimba sensul conceptelor folosite in dialogul public  si statutul unor actori sociali care devine unul paradoxal ajungand  sa sustina exact contrariul pozitiei lor reale ( penali care " sustin " statul de drept prin lupta impotriva ...justitiei statului de drept, etc. ).


"Focusing on the Core. A Cultural Approach to Media Systems" este o carte cu un titlu incitant a distinsului profesor Peter Gross ( The University of Tennessee) care foloseste Romania ca un exemplu al modului in care cultura ( si nu sistemul politic sau economic) conduce sistemul mass-media de la noi. La randul sau , mass-media este o componenta vitala a megamasinii sociale de la noi care tine captive tara, statul si societatea in ceea ce profesorul Peter Gross a denumit in mod inspirat drept "laboratorul romanesc" *)
Formularea de mai sus exprima nu numai esenta sistemului mass-media, ci si esenta megamasinii sociale respectiv a sistemului politic de la noi care de peste trei decenii a capturat statul si mentine cetatenii in dependenta totala fata de sistem .
Intr-o prima instanta, responsabilii directi pentru starea natiunii , tarii si societatii sunt, fara discutie, politicienii. Perfect adevarat , dar sunt ei singurii vinovati pentru starea societatii romanesti ?
Pornind de la teza profesorului Peter Gross despre starea mass-media si dincolo de deciziile evident catastrofale si penale luate de politicieni , se poate afirma ca vinovatul ascuns pentru starea societatii romanesti este in realitate insuficienta dezvoltare si reactie a societatii civile de acum care se afla in prezent intr-o stare incomparabil mai proasta decat aceea in care se afla in anii `90 ( daca nu cumva cele doua stari sunt de-a dreptul antagonice ) urmata de prabusirea sistemului de valori morale, sociale si culturale ale societatii care reusit sa supravietuiasca in timpul comunismului, dar care a primit lovitura de gratie dupa prabusirea acestui regim.
Pe cale de consecinta, marea dilema a societatii romanesti ( si nu numai ) este aceea ca trecerea de la comunism la democratie s-a facut cu aceleasi elite politice si culturale care , teoretic, si-au resetat sistemul de valori anterior.
Din acest punct de vedere schimbarea sistemului politic , a setarilor de sistem, a legilor, reglementarilor , etc. nu este echivalenta cu schimbarea sistemului de valori al indivizilor. In esenta, elitele culturale post-1990 sunt in proportie covarsitoare identice cu elitele culturale dinainte de 1989 , dar aici ne aflam in plin paradox politic, social, cultural si uman deoarece vorbim despre aceeasi actori sociali care ocupa pozitii de varf in sisteme sisteme politice , sociale si culturale antagonice ceea ce este o contradictie in termeni.
Cel mai interesant comportament care poate fi observat la unii reprezentanti ai elitei culturale si civice din cele trei decenii care au trecut deja , nu este numai schimbarea discursului prin contrastul evident intre cel dinainte si respectiv cel de dupa 1990, ci si , mult mai interesant , fractura dintre atitudinea pe care o promovau in anii `90 si atitudinea din ultimele doua decenii.
Surpriza a fost o cadere a mastilor respectiv o adevarata "schimbare la fata" a unor intelectuali publici, personalitati culturale si lideri civici vizibila daca facem o comparatie intre atitudinea, valorile sustinute , discursul si comportamentul lor din anii `90 si respectiv atitudinea si comportamentul lor de acum.
Lista este una foarte lunga si incepe cu revolutionarul Mircea Dinescu care in anii `90 lupta in CPUN cu Ion Iliescu , dar in ultimii ani il apara cu toata taria , cu un Stelian Tanase"reporter de front " pe baricadele Mineriadei din 1990 , dar ajuns pana la urma in siajul unui Sorin Ovidiu Vantu, cu un Dan Pavel sustinator al opozitiei din anii `90 , dar devenit ulterior admirator , sustinator si consilier interesat al unui Gigi Becali, etc.
Ne aflam in fata unei singularitati politice si sociale cu radacini foarte adanci. Ele apar inca din deceniul `80 si vom vedea ca se prelungesc pana in prezent.
Sa incepem cu acest citat foarte interesant al altui scriitor care a schimbat in mod subtil baricada de acum in raport cu cea pe care se afla in anii `90 , citat care ne arata originile ascunse ale prezentului istoric si "marxismului cultural" de astazi :


" Multă lume (tineri, mai ales) mă întreabă cum a fost posibil să trăim atîta amar de vreme, înainte de ’89, să scriem și, mai ales, să fim veseli, uniți și năbădăioși (s.n.). E greu de explicat asta într-o lume atît de politizată și de intolerantă cum e aceea de azi. Uneori cred că libertatea de expresie generează luptă de clasă, în proporție de masă, iar lipsa ei te face mai atent și mai responsabil. Am mai amintit, de cîteva ori, taberele de creație pentru elevii talentați din vremea aceea, organizate de UTC ( s.n.). La prima vedere, ar fi trebuit să fie cursuri de îndoctrinare și selectare a materialului uman propagandistic, tovarășii de drum de mîine, ocupanții scenei publice (s.n.). Da, numai că România aceea nu era un bloc monolit, nu era un zid fără fisuri. Peste tot, în aparatul de partid, ba chiar și în Securitate (deși acolo se lucra în colectiv și era mai greu să te abați de la linia bîlbîită a partidului), existau indivizi cu deștele pe butoane care n-aveau grija purității ideologice(s.n.). Florin Lupescu era unul dintre ei. Înalt peste măsură, ochelarist, cinic, instruit, de familie „bună”, cu tradiție partinică nouă, gagicar și iubitor de literatură, omul nostru s-a gîndit ce prostie e să pierzi timpul degeaba. Așa că el s-a ocupat de invitarea scriitorilor ce aveau să tulbure mințile adolescenților cu tot felul de prostii.Totul a început în 1986, dar eu nu pot să povestesc decît două episoade, din ’87 și ’89. Acolo am cunoscut sumedenie de adolescenți, doldora de talent și virgini la cap ca puii de găină în ceea ce privește lectura și mersul literaturii. Îi aveam alături pe Mircea Nedelciu, Daniel Vighi, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, Florin Manolescu, Bogdan Ghiu, mai toată generația ’80 (s.n.). Lupescu gîndise Excelsiorul (Tabără de instruire avansată!) ca pe un modern concurs de rezistență. Adolescenții scriau, fumau, beau, se pupau și dansau pînă dimineața, exact cum făceau, pe ascuns, în orașele lor de reședință, numai că, aici, nu mai aveau timpul necesar să-și ducă sexualitatea la capăt.Partea cea mai haioasă erau cursurile, chipurile de perfecționare a stilului. În fond, erau ore de gîndit și de citit autori importanți. Altruism curat: nimeni nu a vorbit despre sine însuși, cum fac „marii scriitori”, ci despre literatura mai marilor scriitori. Puneam la bătaie artileria grea. Mulți mi-au spus, după aia, că atunci au avut revelația literaturii ca meserie. Apoi, fără farafastîcuri, deveneam adversari pe ringul de dans. Pentru că fetele erau nu numai talentate și ambițioase, dar frumoase de picau băieții ca muștele. Știu că pare o laudă fără acoperire, dar, dacă vă spun că Andreea Esca a ieșit a doua la concursul de Miss, vă puteți face o idee. Mă întîlnesc, după un sfert de secol, cu adolescenții de odinioară. Acum ei povestesc cum ne păcăleau și cum noi, atotștiutorii, înghițeam gălușca. Parcă a fost ieri. Iar Florin Lupescu? Ehei, asta e o altă poveste. 
Florin Iaru - Utecismul vicios 
http://www.catavencii.ro/utecismul-vicios/

Florin Iaru a redat exact atmosfera si culoarea acelei epoci in care " toti erau egali , dar unii erau mai egali decat altii " descriind exact genul de indivizi care se aflau la butoanele megamasinii sociale care  producea ceață și fum pentru " sectorul suflete"  :


 " Peste tot, în aparatul de partid, ba chiar și în Securitate (deși acolo se lucra în colectiv și era mai greu să te abați de la linia bîlbîită a partidului), existau indivizi cu deștele pe butoane ( s.n.) care n-aveau grija purității ideologice ( deci aveau " verde de sus" -n.n. )  . Florin Lupescu era unul dintre ei. Înalt peste măsură, ochelarist, cinic, instruit, de familie „bună” , cu tradiție partinică nouă, gagicar și iubitor de literatură, omul nostru s-a gîndit ce prostie e să pierzi timpul degeaba. Așa că el s-a ocupat de invitarea scriitorilor (s.n.) ce aveau să tulbure mințile adolescenților cu tot felul de prostii." 

Ceea ce aflase Florin Iaru la sfarsitul anilor `80, colegii lui Florin Lupescu stiau inca din anul I de facultate (1977-1978 ) cand in mod neoficial se spunea ca are tatal prin C.C. al P.C.R. , mama profesoara de socialism la Univeritate , iar fiul va fi viitorul sef de promotie ( zvon confirmat ulterior).
In schimb , ceea ce nu putea anticipa sub nici o forma Florin Iaru prin 1986 s-a petrecut prin 2009.
Cel care ii invita pe Mircea Nedelciu, Daniel Vighi, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, Florin Manolescu, Bogdan Ghiu, etc. " sa tulbure mintea adolescentilor" prin anii `80 , va sa fi regasit in postura de Director al Direcției " TIC pentru provocările societale" din cadrul Direcției Generale pentru societatea informației și media a Comisiei Europene si Consilier Principal în cadrulDirecției Generale rețele de comunicații, conținut și tehnologie a Comisiei Europene
( http://siro.adsi.ro/69_--Florin-LUPESCU---Consilier-Principal---Direc%C8%9Bia-Generala-Re%C8%9Bele-de-Comunica%C8%9Bii-Con%C8%9Binut-%C8%99i-Tehnologie---Comisia-Europeana.htm;(https://www.linkedin.com/in/florinlupescu/ )....
Din aceasta postura il va felicita in 2009 pe ministrul Gabriel Sandu " pentru semnarea primului contract de finanțare în domeniul e-sănătății și a urat succes părții române în implementarea proiectelor prezentate, proiecte ce vor permite eficientizarea sistemului de guvernare din România spre beneficiul cetățenilor (s.n.)" (http://www.comunic.ro/article/ministru-gabriel-sandu-s-%C3%AEnt%C3%A2lnit-cu-florin-lupescu-director-%C3%AEn-cadrul-comisiei-europene-0 ), adica exact pentru ceea ce ulterior a devenit uriasul dosarMicrosoft.
In schimb, DNA nu a manifestat acelasi entuziasm si a avut o cu totul alta opinie cu privire la isprava fostului ministru ( http://www.ziare.com/gabriel-sandu/dosar-licente-microsoft/fostul-ministru-gabriel-sandu-nu-a-fost-liberat-conditionat-pentru-ca-e-un-infractor-din-categoria-gulerelor-albe-motivarea-instantei-1501631 ).

In esenta , cheia de bolta a continuum-ului spatio-temporal care leaga anii `80 de anii 2000 trece printr-o structura vitala atat in ideologia comunista , cat si intr-o societate duplicitara respectiv o societate a diversiunii si manipularii cum este aceea in care traim. Este vorba despre corpul stiintelor sociale (istorie, filozofie, sociologie, psihologie, pedagogie ) care in comunism , dupa o celebra butada , erau considerate in realitate "facultati de prostit oameni" , fiind asimilate unor facultati politice, iar absolventii de filozofie erau asimilati unor activisti.
Din motive lesne de inteles , comunismul nu putea exista fara aceasta adevarata armada respectiv arma secreta in razboiul informational si psihologic dus de statul si regimul comunist impotriva propriilor cetateni**) , iar existenta si activitatea ei a fost vitala pentru diversiune, dezinformare, manipulare si controlul social atat in comunism , cat si in post-comunism.
Mai mult decat atat, desi era evident ca supravegherea si controlul social asupra populatiei si  mentalitatilor nu se puteau exercita fara aportul stiintelor sociale ( istorie, filozofie, sociologie, psihologie, pedagogie) vitale in edificarea "omului nou", legaturile dintre aceste facultati  si politia secreta a regimului comunist nu au fost niciodata investigate.
Cu toate acestea, si cu incertitudinile de rigoare care exista asupra verdictelor emise de Consiliul National de Studiere a Arhivelor Securitatii care nu o data a declarat necolaboratori ai Securitatii pe cei dovediti si invers  , in ultimii ani au aparut indicii ca reprezentantii si colaboratorii Securitatii erau infiltrati la varful acestor facultati respectiv printre directorii de constiinta , profesorii si formatorii de opinie din cadrul acestora .
La Facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti , mai intai profesorul Mircea Flontahttp://www.diacaf.com/stiri/actualitate/academia-romana-cerul-patat-al-culturii-noastre-apel-la_54229369.html ; https://romanialibera.ro/opinii/comentarii/academia-romana--cerul-patat-al-culturii-noastre--apel-la-patriotism--initiat-de-un-utecist-si-semnat-de-cativa-comunisti-si-securisti---opinie-440610)  urmat de profesorul Gheorghe Vladutescu (http://evz.ro/tismaneanu-detalii-despre-tragedia-academicianului-gheorghe-vlad.html ) si ulterior de profesorul Mircea Dumitru  ajuns rector al Universitatii Bucuresti,  au fost declarati drept colaboratori ai Securitatii,  desi  in multe cazuri CNSAS mentine in continuare ambiguitatea verdictului "in sensul legii" care , fie vorba intre noi , este  pentru unii muma , pentru altii ciuma ( https://www.hotnews.ro/stiri-esential-21909172-consiliul-pentru-studierea-arhivelor-securitatii-mircea-dumitru-semnat-angajament-olograf-securitatea-dar-nu-poate-atribui-calitatea-colaborator-sensul-legii.htm ; http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2017-07-18-21909161-0-adeverinta-cnsas.pdf).
Lucrurile devin din ce in ce mai interesante, mai complicate si mai ambigue daca avem in vedere persoanele de influenta ale Securitatii in strainatate (
https://revista22.ro/70271179/lista-surselor-i-persoanelor-de-influen-ale-securitii-din-america-i-canada.html) , elitele care au colaborat cu Securitatea, (https://revista22.ro/70270681/lista-celor-200-elitele-colaboraioniste-cu-securitatea.html ;
https://revista22.ro/files/news/manset/default/Arhiva/fascimil_complet.pdf ) si reactia viscerala care a aparut in momentul deconspirarii lor.
Probabil de aceea tot ceea ce a avut legatura cu pregatirea ideologica ( " politico-ideologica si cultural-educativa ") a fost tinut sub un control foarte strict. Incepand cu primele serii ale celor care si-au facut studiile in URSS ( in arhivele Ministerului Educatiei si Invatamantului ar fi existat aceste liste care se pare ca au fost periate intre timp ) si terminand cu cei inscrisi la celebra Academie Stefan Gheorghiu  , CEPECA, Scoala de ofiteri de Securitate de la Baneasa , etc., listele cu absolventii acestor institutii nu sunt  disponibile nici acum marelui public.
De aceea, daca facultatile tehnice au o evidenta perfecta a absolventilor de la infiintare si pana in prezent( 1964 - 2014) pe care o expun cu mandrie cum este cazul Facultatii de Automatica si Calculatoare de la Institutul Politehnic din Bucuresti ( http://alumni.cs.pub.ro/ ), la Facultatea de Filozofie ( devenita acum Filosofie ) a Universitatii Bucuresti , situatia este de-a dreptul comica.
Anno Domini , 2018. Citim pe post de "alumni ai facultatii de filosofie " ( am subliniat cu rosu absolventii foarte vechi sau foarte noi ai acestei facultatii si cu albastru pe cei din promotiile aflate acum "pe val" respectiv pe cei apropiati de promotia decanului de astazi al Facultatii de Filozofie , Romulus Brancoveanu  )  : 




http://filosofie.unibuc.ro/alumni-ai-facultatii-de-filosofie/


Altfel spus, Facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti infiintata de Alexandru Ioan Cuza inca din 1864 (https://ro.wikipedia.org/wiki/Facultatea_de_Filosofie_a_Universit%C4%83%C8%9Bii_din_Bucure%C8%99ti nu poate prezenta nici in 2018  liste cu absolventii ei din timpul comunismului  ( in aceste conditii nu se poate obtine o imagine clara a influentei si impactului  social pe care l-au avut absolventii acestei facultati  ) , si nici liste cu cei care au absolvit-o dupa 1990.  Pentru marele public este oferita doar o insailare "din diverse generatii"  :


1999 Bogdan Tataru-Cazaban
1991 Cristian Preda
1989 Cristian Parvulescu
1984- Alex Preda
1982 - ( Dan Pavel - politolog , profesor SNSPA,  foarte activ in anii `90 ), Dakmara Georgescu, ( Romulus Brancoveanu - decanul Facultatii de Filosofie Bucuresti, a facut parte din "Cenaclul de Luni"  ) , Alexandru Radu, Ioan Sanmihaian, (Liviu Chesnoiu ), Anda Onesa, etc.
1981 - (Florin Lupescu -  Principal Advisor European Commission Directorate General Communications Networks, Content & Technology (DG CNECT) - https://www.linkedin.com/in/florinlupescu/
1980 - Matei Visniec, Elena Stefoi ( au facut parte din "Cenaclul de Luni ").
1978 - Adrian Miroiu
1977 - Stelian Tanase
1974 - Vladimir Tismaneanu

( In paranteza am trecut unele persoane care imi erau cunoscute  din Facultatea de Filozofie -Istorie , sectia Psihologie , 1978-1981) .

In acest caz, intrebarea foarte interesanta ar fi daca intre pozitiile , statutul  si raporturile  existente in randul pepinierelor de cadre ( "lupii tineri")   din anii  `80  si  pozitiile ,  statutul, si raporturile  elitei post-comuniste din anii 2000 poate exista vreo legatura.
Este important de mentionat ca prin anii `80  soarta tinerelor generatii era controlata prin  CC al UTC ( Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist)  , UTC  si activistii lor , Uniununea Asociatiilor Studentilor Comunistii (UASCR)Asociatia Studentilor  Comunisti (ASC) si activistii lor , Casa de Cultura a Studentilor din Bucuresti ( Grigore Preoteasa ), Centrul de Cercetari pentru Problemele Tineretului ( CCPT ) (https://lege5.ro/Gratuit/g43tgmrz/hotararea-nr-2567-1968-privind-autorizarea-infiintarii-centrului-de-cercetari-pentru-problemele-tineretului ), etc.
Din acest punct de vedere articolul mentionat anterior al  lui Florin Iaru sugereaza ca varfurile Taberei de instruire avansata " Excelsior " organizate de  UTC  in anii `80 sunt cam pe aceleasi pozitii de varf si in anii 2000 . 
Probabil ca situatia se repeta si pentru cei care au activat in cadrul UTC,  Asociatiei Studentilor  Comunisti, Centrului de Cercetari pentru Problemele Tineretului, Casei de Cultura a Studentilor " Grigore Preoteasa" , repectiv ziarelor si revistelor cum erau Convingeri comuniste( redactor sef Paul Nanca ) , Viata studentesca ( secretar general de redactie Mihai Tatulici , redactor adjunct Ion Cristoiu ) Opinia studentesca ,Echinox ( redactor Emil Hurezeanu) , Amfiteatru ,etc. ( exemplu : Sorin Oprescu - fiu unui general de Securitate - https://ro.wikipedia.org/wiki/Sorin_Oprescu - era directorul Casei de Cultura a Studentilor " Grigore Preoteasa"din Bucuresti prin anii `80 ; Ion Cristoiu era numit in 1979 redactor șef adjunct la Scînteia tineretului pe domeniul cultură si coordona Tineretul Liber, Emil Hurezeanu era in 1976 redactor la revista Echinox, etc.).
O concluzie generala ar fi aceea ca directorii de constiinta si formatorii de opinie care s-au manifestat in utimele decenii  s-au format in mare parte si in mod inevitabil in creuzetul , mentalitatea si conditiile istorice ale anilor `80. 
Intrebarea interesanta este daca "lupii tineri"  ai anilor `80 respectiv intelectualii publici, personalitatile culturale , directorii de constiinta si formatorii de opinie de acum,  aveau  ceva in comun respectiv sau poate chiar impartaseau un anumit sistem de valori.
Din acest punct de vedere exista o relatare foarte interesanta. Asa cum tinerii utecisti ( si viitori directori de constiinta si formatori de opinie prin anii 2000 ) Mircea Nedelciu, Daniel Vighi, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș,Florin Manolescu, Bogdan Ghiu si mai toată generația ’80 se antrenau in tabara ( utecista ) de instruire avansata " Excelsior" , la fel o parte insemnata din cei ajunsi pe val in anii 2000 erau cooptati la sfarsitul anilor `70 in grupuri strategice preocupate  in mod subit si la unison de umanioare , respectiv de soarta literaturii romanesti.
Este vorba mai intai de celebrul "Cenaclul de Luni" al studentilor din Centrul Universitar Bucuresti condus de Nicolae Manolescu , cenaclu  care a functionat intre anii 1977-1983 si despre care acum se spune ca a fost o forma de rezistenta.
Coroborat cu  oficiosul ASC-ist intitulat "Convingeri comuniste" ( redactor sef Paul Nanca ) si revistele studentesti ale momentului , etc. acesta ofera o chintesenta a " lupilor tineri"  din anii `80 . O prezentare sumara a componentei acestui Cenaclului de Luni , a Cenaclului Universitas , a  " Scolii de la Paltinis" , a celor care au publicat in revistele studentesti aprobate de regimul comunist , a  fruntasilor culturali  validati  de UASCR , ne ofera o imagine interesanta a nucleului initial al directorilor de constiinta si formatorilor de opinie de astazi .



Cenaclul de Luni 
( condus de Nicolae Manolescu )
1977-1980  
 Traian T. Cosovei, Mircea CartarescuFlorin IaruMatei Visniec, Domnita Petri, Elena Stefoi , ( Romulus Brancoveanu -n.n.)  Liviu Antonesi , Marius Oprea, Cristian Teodorescu,  Calin Vlasie, Ion Stratan, Romulus Bucur, Doru Mares, Magdalena Ghica, Radu Calin Cristea , Ioan BuducaRadu G. TeposuIoan Grosan, Magda Carneci, Viorel Padina, Bogdan Ghiu, Vasile Poenaru , Alexandru Musina ,Ioan Alexandru , Mircea Martin ,Ion Bogdan Lefter, Liviu Ioan Stoiciu, George Stanca , Marta Petreu , etc.
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Cenaclul_de_Luni
http://www.catavencii.ro/daniel-puia-dumitrescu-fiecare-se-putea-manifesta-ca-personalitate/


UASCR 
1979 
Premiile de creatie ale Consiliului UASCR ( Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania ) si revistelor Viata Studenteasca si Amfiteatru :  
Premiul I ( Emil Hurezeanu si Cleopatra Lorintiu )  
Premiul II ( Matei Visniec )  
Premiul III ( Radu Calin Cristea si Ion Bucşe).

Convingeri comuniste  
(Revista Centrului Universitar din Bucuresti, redactor sef Paul Nanca )
1979
 Florin Iaru, Traian T. Cosovei, Doru Mares, Daniel Marian Piscu , Alexandru Musina , Matei VisniecBogdan GhiuMircea Cartarescu , Valeriu Dragusanu, Ion Stratan , Ion Muresan , Marta Petreu, Emil Hurezeanu , Radu G. Teposu.

  " Eu am funcționat, ca să zic așa, ca redactor-șef la Convingeri Comuniste(s.n.), revista Centrului Universitar din București, despre care îmi permit să spun că a fost, în ciuda numelui, o redută importantă a rezistenței culturale din anii respectivi și a inițiativelor culturale, fie şi numai pentru că acolo s-au lansat două generații de scriitori, Generația ‘80 și Generația ’90. Optzeciști erau Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, din Generația ’90, Horia Gîrbea, Cătălin Țîrlea, Grupul de la Brașov: Caius Dobrescu, Simona Popescu și Marius Oprea, coordonat de Alexandru Mușina. Au mai publicat și alte nume importante, nu numai în perimetrul literaturii, cum ar fi istoricul Bogdan Teodorescu, student pe vremea aceea, ca toți ceilalți, Varujan Vosganian, Alexandru Andrieș, care ne onora cu traduceri din Bob Dylan și din lirica universală, și mulți alții. " ( Paul Nanca
Surse : 
Daniel Puya Dumitrescu - O istorie a Cenaclului de Luni ( https://books.google.ro/books?id=Lz_rCgAAQBAJ&printsec=frontcover#v=onepage&q&f=false ) 
Interviu cu Paul Nanca
https://ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4875:interviu-cu-paul-nanca&catid=23&Itemid=131#_ftn2


Jurnalul de la Paltinis ( Scoala de la Paltinis ) 
1977 - 1981
Constantin Noica,  Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu
https://ro.wikipedia.org/wiki/Jurnalul_de_la_P%C4%83ltini%C8%99 )


Cenaclul Universitas 
         ( condus de  Mircea Martin )
1983 - 1990

Horia Gârbea, Cristian Popescu, Simona Popescu, Alexandru Mușina, Caius Dobrescu, Petruț Pârvescu, Marius Oprea, Daniel Corbu, Andrei Bodiu, Andrei Damian, Adrian Aluigheorghe, Paul Vinicius.      
Adrian Alui Gheorghe, Alexandru Musina , Ion Bogdan Lefter, George Ardeleanu, George Arun,Vasile Baghiu, Daniel Bănulescu, Andrei Bodiu, Dan-Silviu Boerescu, Iulian Costache, Andrei Damian,  Caius Dobrescu, Aurel Dumitrașcu (1955-1990),  Filip Florian, Ramona Fotiade, Mihail Galațanu, Valentin Iacob, Marian Ilea, David Ioachim,  Augustin Ioan, Roxana IordacheSorin Matei, Anca Mizumschi,  Carmen Mușat, Vlad Niculesc, Fevronia Novac, Iustin Panța, Cristian Pavel, Petruț Pârvescu, Răzvan Petrescu,  Ioan Es. Pop, Cristian Popescu (1959-1995),Simona PopescuAndreea Pora, Răzvan Rădulescu,  Dinu Regman (1957-1986), Radu Sergiu Ruba, Gabriel Stănescu, Saviana Stănescu, Sergiu Stefănescu, Bogdan Teodorescu, Doina Tudorovici, Eugenia Țarălungă, Cătălin Țârlea, Nicolae Țone, Traian Ungureanu, Lucian Vasilescu, Ovidiu Verdeș, Paul Vinicius.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cenaclul_Universitas


Cenaclul Junimea 
( condus de Ovidiu S. Crohmalniceanu )
          Anii `80
Cenaclul de proză "Junimea" a fost un cenaclu literar al clubului studențesc "Universitas" din București condus de criticul și istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu, care și-a desfășurat activitatea în anii '80. A reprezentat nucleul prozei noii generații, denumită generic și "Generația ’80". Aici au debutat și și-au citit textele literare tinerii prozatori de-atunci Mircea CărtărescuIoan Mihai CochinescuGeorge CușnarencuNicolae IliescuMircea NedelciuSorin Preda și alții. Volumul antologic cel mai reprezentativ editat de membrii acestui cenaclu, sub coordonarea lui Ovid S. Crohmălniceanu a fost "Desant '83". Cei mai mulți dintre membrii Cenaclului de proză "Junimea" au fost interziși de cenzura epocii comuniste și și-au publicat operele după revoluția din 1989.
Membri
Prozatori optzeciști
Critici literari optzeciști
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Cenaclul_de_proz%C4%83_Junimea


Mecanismul orwellian al libertatii de gandire (controlata) si al dansului in corzi  din anii `80 in care totul se putea desfasura numai cu aprobare de sus , este descris cu precizie de un pion al sistemului :


" Evident, noi ne strângeam (ne putem considera și noi o autoviză, ca să zic așa) în comitetul de redacție și înaintam materialul respectiv. Trebuia să primească viză de la Președintele Centrului Universitar București, care funcționa în aceeași clădire, la Casa Studenților, unde aveam și sediul și, apoi, Centrul Universitar de Partid - celebra tovarășă Clătici Olivia." 
" Urma Centrul Universitar de Partid, U.A.S.C.R( Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti ) -ul Central, unde un tovarăș de la Secția de Propagandă și Cultură trebuia să dea de asemenea o viză, și Centrul Municipal de Partid. Nu mai știu ce s-a întâmplat exact cu oamenii respectivi, ce traiectorii au avut, dar nu o să-i uit. Despre tovarășa Clătici, chiar nu mai am cunoștință. De la U.A.S.C.R. era un tovaraș care ulterior a lucrat în Ministerul de Externe și a activat în planul producției culturale. Nu cred că e neapărat nevoie să-i dau numele ( s.n.). De la Centrul Municipal de Partid, un domn care a fost redactor-șef la un ziar important în România în perioada post-decembristă (s.n.)."  
 " Nu o să știm niciodată cât i-am păcălit pe cenzorii noștri și cât eram lăsați... asta rămâne o enigmă și în privința grupurilor de umor studențesc, celebrul Divertis, de exemplu, care activa bine merci..." 
" Era o libertate care, repet, nu o să știm niciodată cât a fost de câștigată de noi(s.n.) și cât a fost permisă de sistem ..." 
" ("Era și o protecție a lui Nicu Ceaușescu, parcă el era la U.T.C., nu? ")Da, era Şeful U.T.C., prim-secretar al Comitetului Central al U.T.C. și, într-adevăr, întrucât era tânăr și un spirit libertin, a permis niște lucruri, libertatea asta, pe care o aveau studenții față de alte clase sociale din România timpului respectiv, era extinsă până la nivelul unei întregi stațiuni, cum era Costineștiul, ca să nu mai spun de celelalte tabere de munte Izvorul Mureșului, Pârâul Rece și alte câteva, unde se întâmplau, repet, spectacole, festivaluri, discotecile, care erau și ele prohibite, în fapt, în restul perimetrului național. Chiar au fost utilate niște cluburi, discoteci, cum vreți să le spuneți, din fondurile UTC-ului, la Costinești și în celelalte stațiuni, și erau utilate la nivel bun pentru vremea respectivă. Andrei Partoș funcționa, de pildă, ca DJ la unul din cluburi, la Vox Maris, și primea, în urma contractului care s-a făcut pentru discotecă, primea muzică săptămânal, primea discuri din străinătate. Deci se putea..."  
Paul Nanca ( redactor-sef Convingeri Comuniste , retrogradat drept  instructor cultural la Casa Studentilor dupa plecarea unei rude in strainatate ) 
https://ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4875:interviu-cu-paul-nanca&catid=23&Itemid=131#_ftn2

Impresia generala oferita de aceasta panorama "cosmica"  asupra vietii " politico-ideologice si cultural educative "  a anilor `80  inflorita  cu aprobare sub umbrela comunista , este ca toti cei in cauza au evoluat " sub acelasi cer instelat " .
Prima observatie este aceea ca toate aceste instante mentionate anterior au functionat in mod oficial ceea ce inseamna ca aveau toate aprobarile legale ale regimului comunist , atunci cand activitatile intelectuale din spatiul public  sau chiar din spatiul privat  erau admise  numai in limitele permise de regim ( exact in perioada in care inflorea generatia anilor `80 , inginerul Gheorghe Ursu a platit cu viata faptul ca indraznit sa gandeasca in spatiul sau privat ) .
A doua este aceea viitorii directori de constiinta si formatori de opinie din ultimii 30 de ani erau preocupati in anii 70-80, toti si in mod subit , de starea umanioarelor de la noi , respectiv de starea literaturii,etc.  la ale carei porti bateau cu obstinatie.
In sfarsit, este interesant ca "lupii tineri"  ai anilor `80 pareau sa fie conectati intre ei prin mii de fire ( scriitorii si poetii faceau parte din mai multe cenacluri, literatii erau conectati cu filozofii, varfurile UASCR-ului si ASC-ului cu Casa de Cultura a Studentilor din Bucuresti , acestea cu Centrul Universitar Bucuresti  legat de Centrul Universitar de Partid , cu varfurile CC al UTC UTC-ului, BTT-ului ( Biroul de Turism pentru Tineret ) ca sa nu mai vorbim de mafia taberelor studentesti , pentru ca nu toti cei care aveau dreptul ajungeau sa mearga in aceste tabere,etc. 
Fiind student la Facultatea de Psihologie din Bucuresti  exact in perioada 1978-1981 cand facultatea a fost " restructurata " ****)  ,  am remarcat cum unii colegi de facultate ,  respectiv cei de la sectia Filozofie , fie ca terminau facultatea ( Matei Visniec, Elena Stefoi ) fie ca abia o incepeau ( Romulus Brancoveanu ) pareau mai degraba preocupati de imaginea publica si de afirmarea in domeniul literar decat in cel al filozofiei , de unde si butada care circula printre studentii acelei facultati ca ea forma mai degraba scriitori si poeti decat filozofi.
La fel, la sfarsitul facultatii am remarcat un alt fapt interesant. Pentru cei mai multi dintre cei care au terminat facultatea in anii `80, `81, `82 ( probabil si pentru alte serii ) si au fost repartizati ca profesori prin sate,  viitorul era batut in cuie. Orasele mari erau inchise, nu existau concursuri de ocupare a unor posturi , nu existau transferuri si toate posturile erau blocate in mod oficial. Cu toate acestea este evident ca unii ( nu se poate sti exact numarul pentru ca nu exista nici un fel de statistici de acest gen ) au spart blocajul , cativa au obtinut chiar aprobarea legala de a calatori in strainatate si au emigrat ulterior ,  dar este cert ca o parte din cei care au reusit atunci sa sparga blocajul sunt si cei care s-au afirmat in viata publica dupa 1990.
Multi dintre ei vor reapare peste ani in postura de persoane publice, directori de constiinta , lideri de opinie, analisti politici, etc. ai noului regim democratic si european ceea ce inseamna ca absolventii acestor facultati au avut si inainte si au si acum un rol semnificativ in viata politica si sociala .
Paradoxul tranzitiei de la noi ( probabil situatia este aceeasi si in alte tari foste comuniste ) este ca aceeasi actori sociali care constituiau cu aprobare varfurile de lance ale regimului comunist  se afla in pozitii de apogeu si la 3 decenii dupa caderea comunismului.
Altfel spus, varfurile acestor generatii s-au aflat si se afla in acelasi timp si calare , si pe jos respectiv in aceleasi pozitii de varf in doua sisteme politice si sociale cu sisteme de valori antagonice . Dupa acesta evolutie fascinanta a istoriei societatii romanesti , din punct de vedere al evolutiei mentalitatilor  si dincolo de declaratiile de circumstanta , intrebarea interesanta ar fi ce fel de sistem de valori impartasesc in realitate si in intimitatea lor.
Daca nu ne ferim de cuvinte, am putea afirma ca ei au fost de fapt ideologii tranzitiei la nivel de societate ( in acest caz ar fi interesant de estimat ce fel de rol au jucat in realitate ) , deoarece  trecerea de la comunism la capitalism ( in masura in care a avut loc ) s-a facut numai prin medierea lor si nu prin intermediul unor occidentali care au in mod firesc o mentalitate si o gandire libera deorece au trait toata viata intr-un stat de drept si intr-un sistem democratic. 
Din acest punct de vedere clasa politica nu s-a dezmintit , nu si a ramas identica cu sine in cele trei decenii care au trecut deja. In schimb marea surpriza a fost oferita de societatea civila care a trecut printr-o adevarat schimbare la față in raport cu atitudinea din anii `90 care era in consens cu cetatenii si venea in intampinarea asteptarilor lor. 
Pe cale de consecinta , chiar daca facem abstractie de  factorul politic, societatea romaneasca traieste de aproape trei decenii intr-o stare de parabioza si in ceea ce  vechii greci denumeau drept " cearta intre cap si stomac".
Ca atare, dupa trecerea ( irosirea ?)  a trei decenii , societatea romanesca ( cu societatea civila cu tot )  se afla cam tot acolo unde s-a aflat in 1990 , daca nu chiar mai jos , ceea ce inseamna ca cetatenii ei sunt acum pe cont propriu si singuri in fata furtunii declansate de politicieni , probabil pentru inca trei decenii de cum incolo.
In situatia actuala in care justitia este masacrata politic pentru a salva penalii si averile lor, cetatenii parasiti si de politicienii pe care i-au votat si care au speriat Europa si lumea civilizata prin prioritatile si comportamentul lor,  sunt parasiti si de societatea civila care are alte prioritati rezumate cel mai bine de una din personalitatile culturale de la noi :


„ Există şi ideea că intelectualii trebuie să educe masele, să iasă mereu, pașoptist, pe scenă. Îmi pare rău, nu ăsta e neapărat rolul artistului, al scriitorului, al filozofului, al intelectualului în general. Intelectualul ca „agitator“, ca lider ideologic, ca „propagandist“ de meserie, gata să ducă masele spre un „viitor de aur“, e supraviețuirea unui „imperativ“ marxist. În fond, nici George Enescu, nici Brâncuşi, nici Rembrandt, nici Balzac – mai nimeni din această categorie – nu și-au propus și nu s-au simțit obligați sau îndrituiți să vină cu „soluții“ concrete. Și-au văzut de treabă. În unele cazuri e chiar preferabil ca intelectualii să nu abuzeze de militantism. Știm bine că au fost situații în care „angajarea“ unor intelectuali nu a fost tocmai înțeleaptă… Prefer să ascult sfatul lui Raymond Aron; ca intelectual, statutul tău firesc e acela de „spectator angajat“. Cînd se întîmplă o neregulă, cînd apare o problemă, îți faci vocea auzită, te exprimi, acuzi sau aperi. ”
„ Or, prestaţia mea de presă e a unui diagnostician, nu a unui terapeut universal. Încerc să semnalez boala, neregula, derapajul. Trag alarma, arăt cu degetul rana (eventual, neluată în seamă, dacă nu chiar ascunsă). Pot avea, e drept, şi unele sugestii în domeniile la care mă pricep cît de cît. Pot să şi greşesc. Dar nu am responsabilitatea, competenţa universală ori cea specifică, necesare pentru a dezlega orice ecuaţie administrativ-politică. ”
Andrei Plesu– 10 mai 2018 
http://adevarul.ro/news/societate/lasati-critica-vrem-solutii-1_5af3f81adf52022f75ccf4e6/index.html



Problema este ca un stat de drept si o democratie autentica nu pot fi edificate in lipsa unei societati civile autentice, mature , conectata la realitatea prezentului , dar in acelasi timp receptiva la traumele trecutului. Din nefericire, dupa unele opinii, reprezentantii ei au alte prioritati .
In 30 decembrie 1989 , Gabriel Liiceanu publica in primul numar al Revistei 22 un celebru "Apel catre lichele" ( https://revista22.ro/52724/.html ) care sintetiza pozitia societatii civile de atunci. Dupa 26 de ani, in 22 august 2015 , Ioan Rosca publica o surprinzatoare "Scrisoare larg deschisa catre intelectuali"
( http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-6-2015-8 ) care se refera la pozitia societii civile si a intelectualilor publici de acum. Fractura intre cele doua pozitii si atitudini este una evidenta, ceea ce nu face decat sa sporeasca debusolarea cetatenilor.

S-a ajuns aici prin lipsa unui proiect de tara care a condus la o societate debusolata, fara identitate certa. Urmarea ? Dupa trei decenii de tranzitie , erodarea increderii in clasa politica ,  in institutiile statului si in eficienta societatii civile , degradarea dialogului public a ajuns la cote de neimaginat in 1990 si face practic imposibila comunicarea in mass-media, pe retelele sociale si chiar in spatiul public. 
Stop-cadru. Pentru prima data in istoria ei moderna , societatea romaneasca se afla intr-un blocaj de sistem ( " no chance, no solution, no future" )  in care nu se mai poate intoarce in trecut , dar nici nu mai poate pasi in viitor , ceea ce frange de fapt destinele cetatenilor ei . Cui prodest ?
Cei care vor mai pune aceasta intrebare peste inca trei decenii de acum incolo , vor afla probabil si raspunsul daca aceasta tara si aceasta societate vor mai exista pana atunci.





Note


*) Cartea profesorului Peter Gross ( Întoarcere în laboratorul românesc. Mass-media după 1989 , Editura Nemira, Bucuresti , 2015 ) este fundamentala pentru intelegerea " haosului dirijat " prin care a fost posibila "revolutia topologica" si metamorfoza statului comunist in statul democrat fara a schimba de fapt natura reala a sistemului, respectiv a megamasinii sociale care a stat la baza sa.


**) In contextul "conflictului civilizatiilor" si razboiului modern ( ideologic , informational si psihologic ) ca sa nu mai amintim razboiul total dus de Rusia lui Putin impotriva civilizatiei occidentale , revine in actualitate psihopolitica lui Beria aplicata inca din 1936 (http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/grosu/spcreier/ ) care in realitate nu a fost abandonata niciodata .


****) Pentru unele detalii  ( http://aventuridepsiholog.blogspot.com/2016/02/facultatea-de-psihologie-bucuresti-1978.html )

Blesteme sua Urări de sănătate adresate lui Ion Iliescu de un internaut

$
0
0
3 martie. «E ziua lui Ion Iliescu. 10 urări sincere pe care le merită din partea românilor: Să-ţi dea Dumnezeu viaţă lungă şi sănătoasă, ca să apuci să faci puşcărie pentru oamenii pe care i-ai omorât la Revoluţie şi la Mineriade; Când o fi să fie, să mori în chinuri; Să devii imaginea unui brand capitalist, ca să te zvârcoleşti în mormânt; Să te dezgroape din an în an, cum sparge PSD-ul străzile; Să-ţi dea popa cu apă sfinţită, să te şi ardă; Să-ţi facă slujba celălalt mare ticălos ateu, Patriarhul Daniel; Să fii vecin de cazan cu Vadim; Data viitoare când mai primeşti trandafiri, să dea Dumnezeu să primeşti doi; În loc de lumânări pe tort să primeşti o grenadă cu fragmentare; Să nu uităm şi vechea urare rusească: Mуйе Илиеску! Singura data cand voi fi fericit sa-l vad pe stalinistul asta, va fi cand voi vedea poze cu el calcat de camion.»

Scriitorul Paul Goma „a venit un pic acasă”

$
0
0

2018-06-13
 
Secretarul științific general al AȘM, dr. hab., Aurelia Hanganu, a participat, la 12 iunie 2018, la vernisarea expoziției documentare Exilul etern: Paul Goma - de la Mana la Paris, îngrijită și comentată de scriitoarea Mariana Sipoș, București. Vernisarea expoziției, a avut loc la Academia de Științe a Moldovei, evenimentul fiind organizat de Institutul de Filologie. Cu ocazia vernisării expoziției, publicul a avut acces la o serie de documente și fotografii inedite, cunoscute sau mai puțin cunoscute, din arhiva lui Paul Goma.
 
În luarea sa de cuvânt, Secretarul științific general a menționat coincidența evenimentului cu Ziua Academiei de Științe a Moldovei, ziua în care, cândva a fost fondată instituția academică. Dr.hab. Aurelia Hanganu a remarcat că prin efortul cercetătorilor de la Institutul de Filologie a fost lansat, acum câțiva ani, un concurs dedicat lui Paul Goma. „Academia este cu atât mai fericită să găzduiască acest eveniment, prin care completăm niște lacune care s-au produs pe parcursul istoriei, iar această lacună care ține și de pământeanul nostru și de o personalitate cu un caracter și un destin atât de discutat. Ne bucurăm să vedem evenimente aici, la Chișinău, care îl aduc cumva acasă”, a spus reprezentantul conducerii AȘM, remarcând rolul incontestabil al scriitorului. Totodată, Dna Aurelia Hanganu a sugerat că nu trebuie să uităm că Paul Goma este o conștiință a societății și Republica Moldova este o parte din conștiința lui Goma, iar felul în care țara noastră are grijă de imaginea acestei personalități, ne reprezintă pe noi și ca neam cu demnitate.
 
Scriitoarea, traducătoarea, criticul și istoricul literar, Mariana Sipoș, o bună prietenă a lui Paul Goma, a prezentat publicului o expoziție de fotografii, unele inedite, pe care, după cum s-a exprimat chiar realizatoarea, le-a adunat de-a lungul anilor. Acestea sunt fotografii, documente extrase din arhivă care ilustrează viața în imagini a scriitorului și a marelui disident și anti-comunist român, născut în Basarabia, Paul Goma.
 
În cadrul evenimentului, cei prezenți au avut privilegiul să urmărească, în premieră în Republica Moldova, fragmente din filmul documentar Strict secret: Paul Goma, realizat de Mariana Sipoș pentru TVR, în 2005. De menționat că dna  Sipoș este persoana care a realizat prima emisiune cu și despre Paul Goma, aducându-l în fața telespectatorilor pe micile ecrane. Realizatoarea expoziției și filmului documentar a ținut să precizeze, că prin această expoziție și prin acest documentar Paul Goma „a venit un pic acasă”.
 
„Corect ați spus că îl readucem pe Paul Goma acasă, dar îl readucem prin a-i citi opera și eu cred că prin tot ce ne-a vorbit dna Sipoș este foarte util și important pentru a înțelege profilul uman și literar al lui Paul Goma”, a remarcat vicedirectorul Institutului de Filologie, dr. Nina Corcinschi. Cercetătoarea a precizat că tocmai aici, la Academie, s-au scris cele mai importante exegeze despre Paul Goma, s-au rostit cele mai importante conferințe, prezentări și comunicări despre Paul Goma, exprimând speranța că acest eveniment va impulsiona noi căutări și abordări ale lui Paul Goma. Vicedirectorul Corcinschi i-a mulțumit realizatoarei Mariana Șipoș, pentru că a venit să vorbească despre Paul Goma, să aducă fotografiile la Academia de Științe a Moldovei, expoziția fiind vernisată mai întâi la Muzeul de Literatură Română din București, apoi la Iași și, cum era și firesc, iată că și la Chișinău se desfășoară acest eveniment frumos.
 
Prezent la manifestare, acad. Mihai Cimpoi i-a mulțumit autoarei pentru această conferință originală, în stilul lui Paul Goma, care aduce niște dovezi pentru a înțelege mai bine biografia lui de creație pe care noi o cunoaștem în linii mari. „Am corespondat cu el și colegii mei și vă mulțumim că aveți această preocupare deosebită de disidenții noștri care au avut un destin aparte în istoria literaturii noastre, istoria românească”, a spus academicianul Cimpoi, specificând că atunci când era președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova, a contribuit la repararea casei de la Mana a intelectualului.
 
O bună cunoscătoare a creației lui Paul Goma, dar și o bună prietenă a scriitorului, dr. hab., Aliona Grati, pe care, alături de dr. Nina Corcinschi, Paul Goma le numea „fetele mele din Basarabia”, a menționat că a avut marea onoare să scrie o carte despre Paul Goma, o carte cu caracter didactic pentru școala din Republica Moldova „Paul Goma. Introducere în textul literar”, apărută la Editura ARC, în 2013. În lucrare, autoarea vorbește și analizează, în capitole separate, cele mai cunoscute cărți ale lui Paul Goma, care a scris peste 40 de cărți. La moment, a mărturisit dr.hab. Aliona Grati, pregătește pentru tipar o colecție de articole despre Paul Goma și pentru că a ținut să vină cu un articol la fiecare carte a lui Paul Goma, i-a ieșit un volum mare, pe care nu-l acceptă editorul. Cu referire la expoziția prezentată, cercetătoarea Grati a spus că este simbolică, este importantă, fiindcă ne revitalizează memoria, accentuând că sunt încă oameni care bat alarma, ne vorbesc despre Paul Goma, ne amintesc încă o dată că ne pierdem valorile și nu ne putem uita la valori.
 
Durerea care îi apasă mereu sufletul pentru faptul că nu l-am putut cinsti acasă, așa cum ar merita marele scriitor și intelectual, a fost împărtășită și de dr.hab. Andrei Țurcanu, Laureat al Premiului Național (2016), de asemenea, un profund cunoscător și cercetător al operei lui Paul Goma, mărturisind că Domniei Sale îi aparține și ideea de a institui Premiul „Paul Goma”.
Precizăm în context, că Premiul Academiei de Științe a Moldovei pentru diaspora ,,Paul Goma”, a fost instituit în 2015, prin care sunt apreciate meritele științifice și culturale ale cetățenilor moldoveni care locuiesc și activează în afara Republicii Moldova. În semn de prețuire din partea comunității academice, primul deținător al acestui premiu a fost însuși scriitorul Paul Goma.
 
Amintim, de asemenea, că în ședința Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Științe, din 22 septembrie 2017, a fost aprobată în unanimitate decizia cu privire la acordarea titlului onorific de Doctor Honoris Causa al AȘM scriitorului Paul Goma, pentru întreaga sa creație artistică. Candidatura lui Paul Goma a fost înaintată de Consiliul Științific al Institutului de Filologie si recomandata de Biroul Secției Științe Umanistice și Arte a AȘM.

Galerie foto
 
Eugenia Tofan,
Serviciul de Presă al AȘM
 
 

Mircea Vâlcu-Mehedinţi, autor şi editor al Colecţiei „ DEZVĂLUIRI – FAŢA NECUNOSCUTĂ A ISTORIEI ROMÂNIEI” – MEMORIA ISTORIEI

$
0
0
Top site-uri romanesti, top cu statistici site-uri

luni, 30 noiembrie 2009

Mircea-Valcu-Mehedinti

PREZENTARE
Mă numesc Mircea Vâlcu-Mehedinţi, autor şi editor al Colecţiei „ DEZVĂLUIRI – FAŢA NECUNOSCUTĂ A ISTORIEI ROMÂNIEI” – MEMORIA ISTORIEI (17 volume).
Spre deosebire de majoritatea istoricilor, care interpretează faptele culese din documentele vremii, în această lucrare, cele pe care le public, nu vor fi comentate (interpretate). Voi interveni numai pentru explicitarea celor ce succed. Aşadar, las cititorului libertatea de a le analiza, după propriu-i discernământ.
Materialele din aceste “Fonduri” întregesc informaţiile din perioada 1890-1950.
Colecţia “Dezvăluiri – Faţa necunoscută a Istoriei României”, cuprinde numai documentele de arhivă, care, până în prezent, nu au văzut lumina tiparului. Până în anul 1990, unele documente au aparţinut "Fondului Special", altele fiind documente clasificate. Astăzi sunt libere la cercetare, pentru istorici şi cercetători.
Aceste volume au fost tipărite într-un număr extrem de mic, deoarece nu am niciun sponsor, finanţele mele nepermiţându-mi să fac mai mult. Adevărata faţă a României (între 1890 şi 1950) trebuie cunoscută de toţi cetăţenii României. Interpretând – conform cu adevăratul conţinut în documentele ce le public – trecutul, se pot trage învăţăminte pentru prezent şi viitor, iar cei care nu au şi nu vor avea acces la conducere sau guvernare să-şi dea seama (din aceste învăţăminte) cum trebuie să se acţioneze – cu mijloace paşnice – pentru a contribui la dirijarea României spre civilizaţie. DacoRomânia trebuie să renască în Uniunea Europeană prin adevăr, dreptate, muncă şi credinţă.
Multe din documentele redate sunt rapoarte ale agenţilor de siguranţă, poliţailor, referate şi dări de seamă ale comisarilor speciali sau şefilor de brigăzi şi divizii de siguranţă. La fiecare „Notă” a agentului din D.P.S.G. sau din S.S.I. sau din C.D., am trecut codul agentului – care consta dintr-un număr sau un nume codificat, de cele mai multe ori indescifrabil (am găsit multe „note” pe care nu erau scrise nici codul şi nici numărul „notei”), iar la sfârşitul fiecărui referat, raport sau dare de seamă, am trecut numele cu care era semnat documentul (repet: unele nume nu sunt citeţe sau alte referate sunt nesemnate). Spre edificarea cititorului (cine doreşte să cerceteze înscrisul complet), am trecut la nota de subsol denumirea fondului de arhivă, numărul şi anul respectiv al dosarului).
Majoritatea celor publicate sunt culese din Fondurile: Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Serviciul Special de Informaţii, Corpul detectivilor, Ministerul de Interne, Direcţia Generală a Poliţiei, Casa Regală, Monitorul Oficial, Comandamentul General al Jandarmeriei, Ministerul de Război.
Din zecile de mii de documente cercetate ale “Fondurilor”, eu nu am redat – pentru economie de spaţiu – decât câte un document-două din categoria faptelor asemănătoare.
Fiecare volum cuprinde o temă (tematică). Marea majoritate a documentelor sunt inedite - în felul lor -, necunoscute cetăţenilor României, şi nu se poate spune că unul este mai important decât celelalte, de aceea, îmi este deosebit de greu să fac o sinteză a fiecărui volum publicat. Cantitatea de informaţii, din volumul respectiv, este atât de mare şi diversificată, încât este imposibil de a fi prezentată într-un rezumat. Totuşi, pentru uşurinţa lecturii, am trecut în "sumarul" fiecărei cărţi, problemele tratate, căutând să fiu pe înţelesul tuturor cititorilor. Acel fapt singular, (documentele, aproape toate, cuprind modul defectuos în care a fost condusă România în decursul timpului) rezumă o mentalitate a majorităţii vârfurilor conducătoare ale obiditei noastre populaţii. Aici, îmi permit să fiu întru totul de acord cu următoarea frază a lui Nicolaie Iorga: "Şi dau voie oricui să mă cheme în judecată pentru că am denunţat, nu ţara mea, ci pe acei cari nenorocesc de atâta vreme această ţară" (Parlament, 26.11.1910).
Documentele sunt reproduse întocmai după originalele existente în dosarele Arhivei Naţionale – Direcţia Arhive Istorice Centrale. Nu am adăugat nici o virgulă, nu am făcut nici o corectură, nici chiar ortografică. Am eliminat, totuşi, frazele de prisos lăsând, pe cât mi-a fost posibil, esenţialul din documentul citat; spaţiul cărţii nu-mi permitea să public documentul în întregime. Datorită faptului că informatorii şi agenţii de siguranţă au fost (şi sunt şi astăzi) din toate mediile sociale, nu trebuie să avem pretenţia ca vocabula lor să fie scrisă – în notele respective – corect gramatical. Nota trebuia să aibă o singură calitate: să fie corectă, să conţină adevărul (să fie obiectivă).
1. "Starea administrativă, socială şi de spirit a populaţiei. Crucea Roşie. Biserica"
Întotdeauna starea social-economică a ţăranului a fost, după cum spunea deputatul I. Popescu (1899), "înapoiată". În decursul anilor, a zecilor de ani, foarte puţine schimbări s-au petrecut în mediul sătesc, cu toate promisiunile de mai bine ale parlamentarilor şi ale clasei avute. Am redat câteva documente, în special de la şedinţele Camerei Deputaţilor. Din conţinutul lor se constată insensibilitatea crasă, din partea guvernanţilor, faţă de această clasă socială, ţinută în mod premeditat în incivilizaţie, incultură, lăsată să mustească în condiţii de mizerie. Prea multă indigenţă a fost şi este în ţara noastră... prea multă. Civilizaţia se impune cu energie, nu se realizează cu nenumărate rugăminţi.
Sumar: Despre cauzele marii răscoale ţărăneşti din 1907. Starea de spirit la sate în urma scumpirii traiului. "Câinii latră, ursul merge". "Căci de starea culturală şi morală a poporului, a ţăranului, depinde gradul de dezvoltare al producţiei economice şi al prosperităţii. Se vorbeşte mult, dar, ca de totdeauna, măsurile se lasă aşteptate. "Aleşii poporului" promit mult înaintea alegerilor, dar nu îşi onorează cuvântul. Escrocheria Antreprizei I.E.Wegh. Degringoladă în administraţie. Nimic nu s-a schimbat: "Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie". Scumpirea în lanţ a produselor alimentare; cauze. După 23 August 1944: Pregătirea inflaţiei monetare. Sindicatele au căzut sub influenţa maghiară. Uniunea Sovietică începe să preia controlul economiei. Seceta din Moldova.
- Crucea Roşie din România între anii 1876 şi 1976. Armata Roşie nu are respect nici pentru Crucea Roşie; regele rămâne impasibil.
- Biserica: Opoziţie la ofensiva catolicismului. Activitatea desfăşurată în România de preoţii romano-catolici şi luterani în favoarea Germaniei şi Ungariei. Propagandă anti-românească în Ardeal, făcută de episcopul maghiar. Evreii profanează imaginea lui Isus Cristos. Cultele din România.
2. "Armata. Veteranii. Siguranţa Statului. Poliţia. Jandarmeria"
Sumar: Căpitanii de marină Botez Eugeniu (Jan Bart) şi Cătuneanu acuzaţi că divulgă secrete militare. Situaţia precară a veteranilor din războiul din 1877. Despre războiul balcanic. Despre concentrări şi concentraţi. Atitudini. Dezinteresul organelor competente pentru paza punctelor strategice de apărare. Spionii îşi fac treaba stingheriţi sau nestingheriţi. Participarea României în primul război mondial. Sinteză asupra operaţiunilor militare în primul război mondial. Scrisori adresate regelui Ferdinand, referitoare la dispoziţia acestuia de a distruge, cu ocazia retragerii trupelor ruseşti din război, unele bunuri strategice. Cumpărarea unor vase de război care nu erau necesare. Soldele ofiţerilor şi "coşul de piaţă". Răzbunarea rusească şi a "cozilor de topor" comunisto-bolşevice. Înfiinţarea Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale. Starea deplorabilă a organizării Poliţiei Capitalei. Siguranţa este alarmată şi îngrijorată de numărul crescând al spionilor. Guvernul nu ia nici o măsură. Despre comportamentul jandarmilor şi fraudele din poliţie. Lagărele. Organizarea Serviciului Special de Informaţii. Rezistenţa română anticomunistă. Activitatea Poliţiei Judiciare Militare...
3. "Anarhismul, socialismul şi începutul sindicalismului în România"
Am publicat un număr infim de documente, (dar din cele edificatoare), pentru ca cititorul să cunoască originea acestor „doctrine”, străine şi improprii gândirii şi modului de comportament ale românului. Cei care au importat anarhismul şi socialismul în România nu sunt românii. Documentele arhivistice demonstrează, fără drept de tăgadă, că aceşti nou veniţi, în loc să fie mulţumiţi şi recunoscători pentru că li s-a dat un cămin în România - foarte mulţi dintre ei s-au îmbogăţit pe meleagurile noastre - au căutat, prin minciuna propagată prin toate mijloacele, dar mai ales prin presa vremii sau în discursurile ţinute la diferitele congrese ale lor (internaţionale), să ne ponegrească, să ne insulte. Ba mai mult, profitând de ignoranţa unei anumite părţi a populaţiei autohtone, au încercat să-i otrăvească sufletul, îndemnând-o la acte nepermise de lege. Dar românul, care a urât întotdeauna violenţa, nu le-a dat curs. Faptele acestea pot fi specifice altor neamuri, dar nu nouă. Suntem şi am fost întotdeauna paşnici. (Dar nu laşi).
Sumar: - Istoria Partidului Anarhist şi doctrina anarhistă. Supravegherea activităţii grupurilor anarhiste din Bucureşti. Informaţii asupra membrilor acestora. Mişcarea "sindicalisto-revoluţionară" desfăşurată de "Cercul România Muncitoare"şi "Revista Ideei". Punctul de vedere al unui socialist privitor la socialismul din România. Legături internaţionale ale socialiştilor din România. Dezvăluiri. Diferite rapoarte referitoare la activitatea comunistă.
- Diplomaţii acreditaţi în România insistă asupra unei apropieri mai mari faţă de URSS. Bolşevismul îşi începe ofensiva împotriva opoziţiei democrate. Aservirea economiei româneşti Uniunii Sovietice. Speranţele PNŢ că SUA ne va elibera de bolşevici. Concluzii ale Serviciului Special de Informaţii. Regimul bolşevic îi arestează pe membrii partidelor istorice, dar mai ales pe ţărănişti. Tratative între legionari şi comunişti. Fraudarea alegerilor etc.
4. "Partidele politice"
Sumar: Dezinteresul sau incompetenţa conducătorilor? Despre servilismul faţă de străini, specific conducătorilor şi fruntaşilor României. Situaţia precară a infrastructurii României. Despre pacea de la Bucureşti, încheiată de guvernul Marghiloman. Legea pentru crearea unui impozit progresiv pe venitul îmbogăţiţilor de război (lege pe care liberalii, venind la putere, nu au aplicat-o, deoarece ei erau aceşti îmbogăţiţi). Câte nu se promit în campania electorală; după care fură cine poate şi cât mai consistent, că gloata tot nu pricepe... Cercetând greşelile trecutului putem găsi calea viitorului pentru a ne asigura izbânda. Întrebarea care se pune, este: Când va fi acest viitor? Pentru că viaţa noastră politică, nu ne înfăţişează o luptă de idei şi de principii între partide, ci o luptă de mici şi seci ambiţii, o luptă de interese meschine, personale. Partidele care ne-au condus au avut o singură doctrină: Interesul personal = buzunarul propriu. Dacă "nu cade", tot "pică"... din contribuţia cetăţenilor. Nereguli sau, pur şi simplu, hoţie? Cum "lucrează" conducerea ţării cu investitorii străini. Corupţia la rang de virtute. Într-adevăr, justiţia este oarbă (dar şi surdă). Pensionarii - marginalizaţii tuturor timpurilor, sau, să ia aminte cei care sunt în activitate, că şi ei vor fi pensionari. Intrigă... jocuri de partid. Informatorul Coroanei. Liberalii persistă în ambiguitate. Armistiţiul a fost semnat de regele Mihai în luna aprilie 1944, dar nu a fost înaintat Marilor Puteri decât la 23 august 1944. Cauza? Fostul rege o cunoaşte... Scurt istoric al PNŢ. Se cere sprijinul regelui Mihai; dar regele ajută "prin neimplicare", precum "Pilat din Pont". Chemare către români.
5. "Naţionalism - patriotism. Mişcarea studenţească"
Sumar: Urmărirea persoanelor care manifestau tendinţe antisemite. Scrisoare semnată I.S. privind situaţia românilor din Transilvania. Notele agenţilor de Siguranţă, cuprinzând discursurile ţinute de N. Iorga la Universitatea de Vară "Vălenii de Munte". Lupta acestuia pentru românitate. Expulzarea sa din Austro-Ungaria. Patrioţii români cer eliberarea Ardealului. Arestarea de către maghiari a unor studenţi români în gara Turnu-Roşu. Specificul naţionalismului în România. Congresele studenţeşti. Întotdeauna corpul didactic a avut salarii mici. Cum se editează manualele şcolare - obicei împământenit etc.
6. "Activitatea Austro-Ungariei faţă de România. Minoritarii germani. Saşii. Şvabii. Armata germană în România"
Sumar: Incident la Bucureşti între conducerea austro-ungară şi maghiari. Unele documente referitoare la spionajul Austro-Ungariei în România. Evreii spionează în favoarea Austro-Ungariei. Decorarea de către rege a unui spion. Între anii 1906 şi 1917, România a fost inundată de spionii germani, austrieci, unguri, ruşi, bulgari, dar mai ales evrei. Ziare româneşti cumpărate de către spionajul german. Spioni de seamă. După retragerea armatelor germane. Nepăsarea Parlamentului României faţă de abuzul saşilor. Mişcarea pan-europeană. Scurtă istorie a saşilor colonizaţi în Ardeal. Prezicerile lui Hitler referitoare la viitorul României. Politica hitleristă în România. Stat în Stat. Exportul de produse petroliere. Istoria Gestapoului. Biografia lui Hitler. Antonescu şi Mihai Antonescu tergiversează, în mod abil, trimiterea evreilor în Germania, salvând mii de evrei de la gazare, pe care îi trimite cu unele vapoare în Palestina ş.a.m.d.
7. "Ardealul - pământ strămoşesc (perioada 1890-1940)"
Pentru o edificare deplină asupra falsităţii "istoriei" maghiare, privitoare la vidul de populaţie, de la Tisa şi până la Carpaţii Orientali şi Meridionali, (vid atât de mult trâmbiţat în toată lumea occidentală, de către aşa-zişii "istorici" maghiari) - redau câteva pasaje din lucrarea eminentului Prof. Universitar, Dr. Aurel David, intitulată: "Studii de istorie a înălţării şi declinului naţiei româneşti"
Sumar:- Maghiarizarea românilor ardeleni. Vizita regelui Carol I la Budapesta. Interzicerea unor cărţi şi periodice în Ardeal. Începutul holocaustului împotriva românilor transilvăneni. Acapararea de către maghiari a unor terenuri din Ardeal. Corupţia unor miniştri români. Broşura "Insultele presei maghiare la adresa României". Interzicerea în Ardeal a citirii presei româneşti. Adevărata istorie a Ardealului este interzisă românilor. Activitatea consulatului maghiar din Bucureşti şi a şcolilor maghiare din România. Propaganda catolică şi naţionalistă maghiară în România. Îndemnul conducerii Ungariei către maghiarii din Româniua de a nu se supune legilor româneşti. Prigoana împotriva românilor ardeleni se amplifică. Atentatul plănuit împotriva mai multor persoane marcante din ţară (Brătianu, Take Ionescu, E. Costinescu etc). Atrocităţi care nu se pot atribui decât unor barbari, de o inimaginabilă cruzime, setoşi de sânge, care cu toată spoiala de civilizaţie, nu şi-au schimbat cu nimic comportamentul strămoşesc. Sadism nemaiîntâlnit vreunei populaţii europene. Iată numai câteva exemple din sutele sau poate miile, care au avut loc în Ardeal. Act terorist. Indiferenţa administraţiei româneşti faţă de interesele ţării şi ale românilor.
8. "Ardealul - prigoana românilor - Holocaust" (perioada 1940-1947).
Public documente care demonstrează cruzimea, barbarismul conducerii maghiare, precum şi a populaţiei ungureşti şi secuieşti, asasinarea colectivă a românilor în pieţe publice şi stadioane, prin spânzurare (în special a intelectualilor) şi o mulţime de alte fapte abominabile (Cum au bătut în cuie drapelul României pe spatele unui român, jupuirea de piele şi frecarea cu sare a rănilor, tăierea sânilor unei femei şi aruncarea ei în Dunăre, de către o grupă de ofiţeri maghiari etc. etc. Chiar Vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, i-a înmânat lui Hitler, la Înaltul Cartier General German, un memorandum de 100 de file cu enumerarea atrocităţilor ungurilor (pe care îl public în acest volum). Şi altele şi altele...
Sumar: - Actul arbitral Galeazzo Ciano - Joachim Ribbentrop. Apel în care se solicită românilor să se opună cedării Ardealului. Maghiarii au început expulzările românilor din Ardeal. Starea de spirit. După dictatul de la Viena - scurt istoric. Noi iertăm, dar nu uităm! Propaganda maghiară mai activă ca oricând. Raportul Ataşatului nostru militar la Budapesta, referitor la acţiunea oficială de maghiarizare întreprinsă de autorităţile maghiare în Ardealul ocupat. Alte cazuri abominabile. Duplicitatea politicei externe maghiare. Acţiunea dusă de unguri pentru exterminarea românilor. Răspunsul presei germane la discursul lui Mihai Antonescu referitor la atrocităţile maghiarilor din Transilvania de Nord (ipocrizie germană şi maghiară). Spicuiri din holocaust. Alte şi alte asasinate colective asupra intelectualilor români.
9. "Basarabia şi Bucovina"
Scurt istoric, de la înfiinţarea Ucrainei şi năpădirea pământurilor românilor, de la Nipru spre Nistru, acapararea celor două regiuni etc. Afirm în faţa întregii lumi că Naţiunea n-ar fi fost, nu este şi nu va fi niciodată de acord cu cedarea teritoriului naţional: sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, ţinutul Herţei şi Insula Şerpilor. Este nul orice tratat, deoarece nu a fost supus, în conformitate cu Constituţia, unui referendum naţional, voinţei suverane a naţiunii dacoromâne.
Sumar: - Basarabia - Bucovina. Scurt istoric. Cazacii români de la pragurile Niprului între "Moşii" ucrainenilor. Unirea cu România la început de drum. Guvernul României, şi de data aceasta, în ce priveşte luarea unor măsuri eficiente, privitoare la aplicarea legilor votate în Parlament, se mişcă, din start, cu viteza unui... melc. După trei ani de la unire; starea politică. Ca de totdeauna, corupţia şi mita sunt la ele acasă. Abuzuri în aplicarea legii pentru reforma agrară. Italia recunoaşte drepturile României asupra Basarabiei. Americanii controlează comportamentul României faţă de evreii din Basarabia. Diversiune, iredentism, terorism sovietic. Lipsa de informaţii ale spionajului român duce la confuzii deosebit de grave. Memoriu către regele Carol al II-lea al Generalului de Divizie Ion Antonescu. Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina. Ocupaţia sovietică din România (după 23 August 1944) se pregăteşte pentru "repatrierea cetăţenilor sovietici" (românii basarabeni).
10. "Cadrilaterul. Politica Bulgariei faţă de România"
Sumar: Comportarea sârbilor cu minoritatea aromână. Bulgarii au început să acţioneze în Cadrilater împotriva autorităţilor române. Pentru destabilizarea situaţiei din Cadrilater, bulgarii se folosesc de orice mijloace, chiar şi de crime. Comitagiii şi spionii bulgari. Bulgarii pregătesc tulburări în Cadrilater. Din nou despre indiferenţa guvernului român faţă de situaţia din Cadrilater. Iredentism bulgar. Comportamentul evreilor în Cadrilater. Despre bandele de comitagii. Neînţelegeri în Cadrilater între liberali şi averescani. Alte crime ale comitagiilor în Cadrilater. Politica bulgarilor faţă de România şi de macedo-români. De unde se vede cum au fost primiţi, în România, bulgarii refugiaţi înainte de anul 1830 (şi n-au fost puţini la număr) şi cum "ne-au mulţumit" ei pentru că le-am salvat viaţa, i-am dotat cu de toate, au găsit refugiu politic, economic şi moral, li s-a dat tot sprijinul spre a-şi organiza lupta pentru crearea statului naţional bulgar; i-am ajutat să devină un stat independent - cu multe sacrificii umane etc. Conflict bisericesc. Spionaj... spionaj... spionaj.
11. "Un popor care se stinge: Aromânii (Macedo-Românii). Politica grecească faţă de România"
România nu poate permite ca Românii din Macedonia să fie trataţi ca un neam inferior, să nu li se recunoască fiinţa etnică, să nu li se garanteze o situaţie politică egală cu a celorlalte popoare din Balcani.
Sumar: Câteva pagini de istorie a aromânilor. Despre fanarioţi. Grecii din România, încurajaţi de primul ministru grec, aduc jigniri României. Referiri asupra persecuţiilor şi asasinatelor îndreptate împotriva aromânilor. Protestele aromânilor şi a presei din România. Alte asasinate. Grecii şi guvernanţii români doresc refacerea relaţiilor interstatale. Grecii continuă prigoana, arestările şi masacrarea aromânilor. Prelaţii români, servili, dau concursul prelaţilor greci, fără a le cere rezolvarea chestiunii bisericeşti române din Macedonia. Arestarea, schingiuirea şi masacrarea aromânilor continuă. Atrocităţile grecilor în districtul Coriţa (Traducere din limba engleză). Aromânii au ajutat Grecia luptând pentru independenţa ei. Comportarea autorităţilor sârbeşti faţă de aromâni. Alte acte incalificabile ale guvernului Greciei. Alte şi alte asasinate...
12. "Regele"
Sumar: Cele patru renunţări la tron ale lui Carol al II-lea. Cele trei căsătorii ale sale. Prima iubire din tinereţe a lui Carol al II-lea, cu care are o fetiţă; aceasta şi copilul regelui, mor de inaniţie, în spitalul TBC. Dictatura Carlistă. Perioada regelui Mihai. Cererile de graţiere semnate de către Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi ceilalţi. Cererile sunt înregistrate la Casa Regală, dar regele nu pune nici o rezoluţie pe ele, nici mareşalul Palatului şi nici secretarul Casei Regale. În schimb, Eugen Cristescu şi Leca (Directorul General al Siguranţei şi locţiitorul său), fiind şi spioni ai "Intelligence Service", sunt graţiaţi, dar documentul de graţiere nu există în arhive. Scrisoarea lui Laurenţiu Pătrăşcanu, ministrul de justiţie, către rege, prin care solicită, conform Constituţiei, graţierea lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi alţi patru condamnaţi la moarte. Nici de data aceasta regele Mihai nu dă vreun răspuns. Teama regelui Mihai de a nu pierde tronul. Regele Mihai îşi transportă în Anglia toată valuta şi înscrisurile bancare ("Bani albi pentru zile negre").
13. "Legionarii"
Sumar: Istoricul "Gărzii de Fier". O declaraţie referitoare la încercarea de asasinare a lui Corneliu Zelea Codreanu. Notă referitoare la asasinarea lui I.G.Duca. Horia Sima incită din umbră la violenţe, punând astfel în pericol viaţa lui Codreanu, care se află închis, cu toate că acesta le cere legionarilor să nu acţioneze brutal. Legionarii continuă acţiunile teroriste. Modul de comportare al legionarilor din Basarabia. Istoricul asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu. Biografia lui Horia Sima. O înţelegere secretă între Carol al II-lea şi Horia Sima. Istoria Mişcării Legionare, scrisă de un legionar.
14. "Antonescu. Guvernarea sa"
Sumar: Unele stenograme ale Consiliului de Miniştri. Numirea Gl. Ion Antonescu drept Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Comisii pentru verificarea gestiunii unor instituţii care au funcţionat pe timpul regelui Carol al II-lea. Regimul legionar îşi anunţă intenţiile. Biografia Mareşalului Ion Antonescu. Exproprierea bunurilor rurale evreieşti. Ion Antonescu solicită raportarea amănunţită a sumelor şi bunurilor acordate Casei Regale, între anii 1930 şi 1940. Legionarii confiscă magazinele evreilor, ca şi pe ale românilor. Ministrul Afacerilor Interne (legionar) nu raportează Preşedinţiei Consiliului de Miniştri despre executarea hotărârilor luate în Consiliul de Miniştri. Spicuiri din "Cartea Neagră". Generalul Ion Antonescu ordonă ca în administraţia de stat să fie cooptaţi numai persoane cu bună pregătire şi care nu au făcut parte din nici un partid politic (nici legionar). Înfiinţarea de cămine pentru copii. Starea de spirit a populaţiei. Regele Mihai este investit cu gradul de Mareşal al României. Situaţia evreilor. Ion
15. "Ruşii. Sovietele. Rutenii. Ciangăii. Albanezii. Refugiaţii armeni. Ţiganii"
Sumar: Despre rutenii din Maramureş. Unele neînţelegeri între bniserica română şi cea rusă din Tulcea. Armata sovietică atacă trupele române (1917). Despre ura lui Denikin împotriva României. Tinerii ardeleni protestează împotriva masacrelor săvârşite de sovietici. Tendinţa imperialistă de totdeauna a ruşilor albi. Jafurile comise de "Fratele mai mare" (1945-1947). Acorduri secrete economice ale URSS cu România. Scurt istoric al ciangăilor. Scurt istoric al lipovenilor. Prietenia româno-albaneză - scurt istoric. Spionaj austro-german. Armenii vor să fie naturalizaţi de statul român. Activităţi ale organizaţiilor armene din România. "Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România" de George Potra (Sinteză). Congresele ţiganilor.
16. "Situaţia evreilor"
Sumar: Scurt istoric al evreilor de rit sefard. Despre acapararea comerţului şi a învăţământului profesional. Ilegalităţi evreieşti, unele "ajutate" de guvernanţi. Acapararea presei de către evrei. Despre împământenirea în masă a evreilor facilitată de conducere şi rege. Spionajul evreilor în favoarea Germaniei. Evreii se roagă în sinagogi pentru victoria Puterilor Centrale împotriva României. Chestiunea evreiască în Transilvania. Congresul sionist de la Oradea Mare. Plănuirea unui atac împotriva studenţilor creştini. Internaţionala semită, coalizată, împotriva României. Convorbiri interceptate de postul telefonic. Generalul Antonescu ordonă cercetarea cazurilor reclamate de Centrala Uniunilor Evreilor din România. Sub regimul Antonescu evreii încă mai deţineau unele funcţii financiare. Mihai Antonescu (care a fost împuşcat de evreii bolşevici) din nou îi salvează pe evrei de la gazare, prin diferite metode. După 23 August, evreii din nou la putere în România. Evreii şi-au revenit la "normal". Evreii doresc să părăsească "raiul comunist". Organizaţiile sioniste...
17. "Câteva cuvinte despre masonerie"
Sumar: Politica secretă a evreilor pentru cucerirea lumii creştine, fixată în cele 24 de "Protocoale ale Înţelepţilor Sionului", la marele Congres Sionist din Bazel în 1897. Referat privind istoricul Francmasoneriei din deceniul 193. Spicuiri din activitatea masonică. Puterea masonică îşi impune punctul de vedere în lume. Documente originale emise de către lojile masonice. Marea Loje Naţională din România. Afaceri veroase ale Francmasoneriei Marelui Orient. Iniţieri în atelierele masoneriei. Activitatea "Marelui Stăpân", Pangal. Un raport personal către Generalul Ion Antonescu, făcut de şeful unei grupe de ofiţeri, care s-a infiltrat în masonerie. (Organizare, scop urmărit, activitatea masoneriei în unele state din Europa, precum şi în România. Regele Carol al II-lea îl invită la dejun pe un maior, membru al acestei grupe (care, după câteva ore, moare fiind otrăvit etc.).
Concluzie personală
Prea multe şi zguduitoare sunt faptele îndurate de populaţia sărăcită a României! Cine are răbdare să citească aceste volume, cu documente originale, de arhivă, se va îngrozi aflându-le.
Românul este însă răbdător, prea răbdător, dar, personal, am speranţa că şi actualii corbi din vârful piramidei, vor fi înlăturaţi. Întotdeauna, în ceasul al doisprezecelea, românul a dat la o parte mâzga ce părea că ne va înăbuşi. Paşnic. Am speranţa că România va renaşte prin adevăr, dreptate, muncă şi credinţă, deoarece în România mai sunt şi oameni cinstiţi, capabili să curme răul, care - se pare - a devenit, în momentul de faţă, o obişnuinţă, o mentalitate... Înţelepciunea oamenilor obişnuiţi întotdeauna ne-a salvat. De multe ori cam târziu, dar ne-a salvat. Că, doar, românii din România, n-or fi dispărut în totalitate! De aceea zic: „Dă Doamne mintea românului de pe urmă”. Sau cum ne învaţă şi imnul nostru naţional, cântat de multă vreme, pe care însă până astăzi nu l-am pus în practică: „Deşteaptă-te române!” Nu mai dormi! Te-au călcat hoţii! Trezeşte-te! Schimbă în acest ultim ceas ceeace trebuie schimbat! Accentuez: Paşnic!
Iar dumneavoastră, cei capabili şi cinstiţi, nu mai staţi deoparte! Implicaţi-vă!
MIRCEA VÂLCU-MEHEDINŢI
COLECŢIA DEZVĂLUIRI: FAŢA NECUNOSCUTĂ A ISTORIEI ROMÂNIEI (MEMORIA ISTORIEI):
- STAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI DE SPIRIT A POPULAŢIEI. CRUCEA ROŞIE. BISERICA ..........................lei 22
- ARMATA. VETERANII. SIGURANŢA. POLIŢIA. JANDARMERIA......................................................................lei 22
- ANARHISMUL.SOCIALISMUL. (ORIGINI. ACTIVITATE)...................................................................................lei 15
- PARTIDELE POLITICE......................................................................................................................................lei 20
- NAŢIONALISM–PATRIOTISM.MIŞCAREA STUDENŢEASCĂ..........................................................................lei 14
- ACTIVITATEA AUSTRO-UNGARIEI FAŢĂ DE ROMÂNIA. MINORITARII GERMANI. SAŞII. ŞVABII. ARMATA GERMANĂ ÎN ROMÂNIA...................................................................................................................................lei 13
- ARDEALUL (1889-1940) – PĂMÂNT STRĂMOŞESC. POLITICA UNGARIEI IREDENTISTE ......................lei 14
- ARDEALUL(1940-1948)–PRIGOANA ROMÂNILOR. HOLOCAUST.................................................................lei 16
- BASARABIA ŞI BUCOVINA (SCURT ISTORIC)..............................................................................................lei 14
- CADRILATERUL. POLITICA BULGARIEI FAŢĂ DE ROMÂNIA. OTOMANII ...................................................lei 20
- UN POPOR CARE SE STINGE: AROMÂNII. (MACEDO-ROMÂNII). POLITICA GRECEASCĂ FAŢĂ DE ROMÂNIA (TIMEO DANAOS ET DONA FERENTES (MĂ TEM DE GRECI CHIAR CÂND FAC DARURI)........................lei 15
- REGELE..............................................................................................................................................................lei 14
- LEGIONARII........................................................................................................................................................lei 12
- ANTONESCU. GUVERNAREA SA....................................................................................................................lei 17
- RUŞII. SOVIETELE. RUTENII. CIANGĂII. ALBANEZII. ORGANIZAŢIA ARMEANĂ. ŢIGANII ..............lei 14
- SITUAŢIA EVREILOR.........................................................................................................................................lei 22
- CÂTEVA CUVINTE DESPRE MASONERIE....................................................................................................lei 10
DE ACELAŞI AUTOR
- NICOLAE DENSUŞIANU-OMUL ŞI OPERA. DACIA PREISTORICĂ. REVOLUŢIUNEA LUI HORIA ÎN TRANSILVANIA ŞI UNGARIA (Sinteze) . 163 p.............................................................................lei 15
NOTĂ. 1. Volumele de mai sus pot fi comandate pe adresa e-mail: m.valcu-mehedinti@clicknet.ro sau la comentarii
2. Volumele comandate, din provincie, se expediază prin poştă, ramburs. Plata se poate face şi prin virament, în contul editurii - specificat în factură - (numai de către instituţiile persoană juridică), potrivit celor specificate în comanda certă. În Bucureşti se aduc la domiciliul cumpărătorului. Pentru aceasta indicaţi-mi adresa, ziua şi orele când puteţi fi contactaţi
3. Pentru expedierea unor volume de cel puţin 100 lei, în provincie, cheltuielile de transport sunt suportate de editură. Expedierea şi plata se fac ramburs.
4. Pentru expedierea unor volume în valoare de mai puţin de 100 lei, în provincie, cheltuielile de transport se suportă de cumpărător. Expedirea şi plata se fac ramburs.
Cu mulţumiri,
Mircea Vâlcu-Mehedinţi

DINTRE CETĂȚENII ROMÂNIEI PUȚINI SUNT CEI CARE URMĂRESC DEZBATERILE PARLAMENTARE.

$
0
0
DINTRE CETĂȚENII ROMÂNIEI PUȚINI SUNT CEI CARE URMĂRESC DEZBATERILE PARLAMENTARE. NU ȘTIU CINE ÎI MAI ASCULTĂ ȘI CINE MAI CITEȘTE DEȘI ÎN CIUDA IMAGINII CREATE DE DIVERSE SURSE, DEPUTAȚII șansează strigăte de alearmă de care nu se ține seama. 
Iată ce spuneau sau ce alterte lansau unii dintr ei în 2007. Citiți-le din perspectova anului 2018. 
Dan Culcer

DEZBATERI PARLAMENTARE


Şedinţa Camerei Deputaţilor din 13 februarie 2007

2.
Declaraţii politice şi intervenţii ale deputaţilor (consemnate conform materialelor depuse la secretariatul de şedinţă):


 
 
(Următoarele declaraţii politice şi intervenţii au fost consemnate conform materialelor depuse de deputaţi la secretariatul de şedinţă)
 
 

[Transhumanţa este ilegală pentru că încalcă regulile de bunăstare animală!

Domnul Adrian Emanuil Semcu:
Stimaţi colegi,
Aderarea României la Uniunea Europeană a necesitat eforturi uriaşe atât din partea poporului român, cât şi din cea a guvernanţilor, puşi în faţa unor probleme extrem de dificile, între care şi armonizarea legislaţiei noastre cu cea a U.E. Am spus guvernelor, pentru că procesul preaderării a fost unul îndelungat, iar drumul, la începutul său, a fost făcut cu paşi mici şi timizi, ca spre orice destinaţie nouă, necunoscută.
Au fost şi greşeli. Chiar unele hilare, ţinând de traducere! Dar şi greşeli mai grave, ce ţin de fondul proceselor pre şi post- aderare, greşeli de fond, făcute din neştiinţă, din entuziasm, indiferenţă ori servilism...
Din nefericire, ele, greşelile, aflate până acum doar între coperţile dosarelor stufoase ale acquisului comunitar, au început să iasă la iveală, inacceptabil amplificate de birocraţi care nu văd mai departe de marginea propriului lor birou.
Un astfel de exemplu este şi adevărata nebunie naţională, instituită printr-un ordin, la 8 ianuarie a.c., de A.N.S.V.S.A. prin care li se cerea tuturor oierilor ca, în termen de 10 zile, să se înregistreze, contra-cost, desigur, pentru a mai putea comercializa lapte şi brânza. Şi ce ar mai trebui să facă aceştia? Să se asocieze şi să facă unităţi proprii de procesare autorizate sau să îşi înregistreze, tot contra-cost, desigur, brânza, urda şi burduful ca produse tradiţionale, caz în care, obligatoriu, ar trebui să aibă şi calitate oficială de comercian, societate sau cel puţin persoană fizică autorizată...
Şi asta nu e tot...
Transhumanţa este ilegală pentru că încalcă regulile de bunăstare animală! Vă citez din Jurnalul Naţional: "Ciobanii care se vor aventura să mai ducă oile de la munte la şes şi invers riscă acum amenzi cuprinse între 1.000 şi 3.000 de RON. Noile norme introduse de Autoritatea Naţională Sanitar - Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA) s-au adaptat cerinţelor europene şi au interzis transhumanţa lăsând fără obiectul muncii sute de ciobani. "Transhumanţa este ilegală pentru că încalcă regulile de bunăstare animală şi de transport" a declarat preşedintele ANSVSA, Marian Avram.
Ca să devină euro-ciobani, oierii români trebuie să uite tot ce au învăţat şi să facă investiţii serioase. "Regulile sanitar-veterinare impun ca vehiculele cu care sunt transportate animalele să aibă sisteme de adăpare permanentă, să fie realizate minimum două opriri în 24 de ore, iar în cazul transporturilor de peste două zile, animalele trebuie să fie cazate într-o fermă autorizată.
În cazul transhumanţei nu sunt respectate niciuna dintre măsuri şi, în plus, trec pe drumuri naţionale şi încalcă proprietăţi" a spus şeful ANSVSA. Transhumanţa este totuşi admisă numai între judeţe învecinate şi pe arii restrânse. În acest caz, însă, ciobanul trebuie să coboare la oraş ca să ia aprobări, căci traseul trebuie să fie autorizat de direcţia sanitar-veterinară din judeţ. "Noi trebuie să ştim câte animale sunt, dacă sunt vaccinate, deparazitate, unde păşunează, unde circulă. Pe teritoriu restrâns e altceva, dar să transporţi animale din Sibiu şi până în Deltă e o greşeală şi este ilegal. De la un judeţ la altul, serviciile veterinare pot monitoriza. Ciobanul depune traseul la direcţia veterinară, care poate să îl aprobe sau nu, pentru că păşunarea asta nu poate să se desfăşoare oriunde", a spus Marian Avram.
Interzicerea transhumanţei e o nouă lovitură dată oierilor români, după interzicerea vânzării directe a laptelui, brânzei şi cărnii în afara localităţii de provenienţă. "Brânza de la oile care se află în transhumanţă, de exemplu, va putea fi comercializată în judeţul unde oaia a fost înregistrată de proprietar" a spus preşedintele ANSVSA. Fiind puşi în situaţia de a rămâne cu produsele "pe stoc", ciobanii au făcut congres, la Corbii de Argeş, dar autorităţile nu au fost în stare să le ofere soluţia salvatoare."
Cu alte cuvinte, stimaţi colegi, domnul Marian Avram are o mare problemă de înţelegere, de traducere şi mai ales de interpretare a legii.
Dumnealui nu a auzit despre respectul extraordinar pe care U.E. îl are pentru meseriile tradiţionale, pentru produsele specifice anumitor zone, pentru cultura fiecăruia dintre popoarele membre şi pentru bunăstarea fiecăruia dintre cetăţenii europeni.
Iată de ce consider că este cazul să îi cer ministrului agriculturii să îi semneze şefului ANSVSA un concediu de studii pe perioadă nedeterminată şi, eventual, să îi recomande şi bibliografia obligatorie: de la balada Mioriţa, la programul de guvernare!

 
Doamna Anca Constantinescu:
Din păcate, de la o vreme-ncoace, românii sunt obligaţi să asiste la un joc periculos pus în scenă de către reprezentanţii Partidului Social Democrat. Documentul elaborat de către ,,specialiştii" P.S.D. se bazează pe vorbe, iar faptele lipsesc cu desăvârşire. Social - democraţii domnului Iliescu au uitat mineriadele, evenimentele de la Târgu-Mureş? Acelea erau situaţii de criză. Oare intrarea României în Uniunea Europeană, creşterea economică şi investiţiile străine reprezintă o criză, domnule Geoană?
Este îngrijorător modul în care preşedintele P.S.D. înţelege politica şi jocul politic. Demersul domniei sale, sau, mai precis, linia trasată de către Ion Iliescu, nu are nimic în comun du democraţia şi atributele democraţiei. Este o modalitate disperată de a atrage atenţia asupra unui partid uitat de către electorat. Este o dovadă de inconştienţă să afirmi că alegerile pentru Parlamentul European nu prezintă interes în acest moment. Suntem convinşi, domnule Geoană, că nu prezintă interes pentru simplul fapt că nu aveţi cu ce să vă prezentaţi în faţa alegătorilor.
Jonglarea cu declaraţii provocatoare cu privire la eventualitatea susţinerii unui guvern minoritar reprezintă un joc periculos. Vă reamintim că atât P.D., cât şi P.N.L., sunt hotărâte să menţină parteneriatul din cadrul Alianţei DA, parteneriat care a contribuit la câştigarea alegerilor. Dacă aşteptaţi ca P.D. să se transforme într-un adversar al P.N.L., aşteptaţi degeaba, domnilor. P.S.D. nu va ajunge la guvernare prin jocuri de culise care nu fac decât să trădeze aşteptările alegătorilor români.
Apreciem apelul premierului Tăriceanu privind amânarea suspendării preşedintelui până după alegerile pentru Parlamentul European, dar nu înţelegem afirmaţia conform căreia "preşedintele trebuie să se abţină de a mai ataca instituţiile statului sau de a influenţa justiţia". Dacă ar fi vorba despre atac la instituţia sau influenţare a Justiţiei suntem convinşi că exemplele ar fi fost descoperite de către faimoşii jurişti ai P.S.D. teleghidaţi de către Iorgovan şi "Nemuritorul Iliescu".
Cum documentul P.S.D. abundă în vorbe, iar faptele lipsesc cu desăvârşire, nu putem decât să remarcăm că P.S.D. a atins limita penibilului politic.


 
Domnul Aurel Olărean:
"Politica românească privită cu ochi de european"
Domnule preşedinte,
Stimaţi colegi,
Precum deja cunoaşteţi, viaţa politică românească nu duce lipsă de frământări şi cutremure, multe fiind artificiale şi hiperbolizate forţat doar de dragul unei publicităţi politice ieftine. În ultimul timp am avut ocazia să mă întâlnesc cu diverse persoane din ţări vechi membre ale Uniunii Europene, unele cu reale preocupări politice, altele simpli cetăţeni neimplicaţi şi nerodaţi în culisele politicului, cu atât mai puţin cunoscători ai specificului local românesc. Toţi au fost deci, cu sau fără voia lor, martori ai evenimentelor politice rezultate din criza celor doi muncitori reţinuţi de autorităţile militare americane în Irak.
Privit prin ochii cetăţeanului european placid, realist şi lipsit de patima politică dâmboviţeană, faptele se văd altfel decât privite de la ferestrele Palatului Victoria. Evenimentele sunt logice şi urmările sunt pe măsură: doi muncitori români, cu un grad de inconştienţă ce frizează absurdul, s-au apucat, din pură plictiseală, să filmeze interiorul unei baze militare americane. Şi nu orice fel de bază militară americană, ci una din inima Irak-ului, adică în plină zonă de conflict. Probabil credeau că în România fiecare cetăţean filmează obiectivele militare din amuzament şi fără nici o oprelişte. Ca o consecinţă directă, autorităţile i-au reţinut imediat pentru cercetări. Scurt şi la obiect, dar mai ales fără să se consulte (mare greşeală) în prealabil cu autorităţile române aliate, aşa cum ar fi fost normal, în viziunea românească. Cam aşa au perceput cetăţenii europeni faptele logic şi normal. Un fapt lipsit de interes, doi cetăţeni români alături de alte sute, reţinuţi de autorităţile unui stat pentru că au încălcat legea. Mai departe era treaba justiţiei.
În viziunea românească, România, în calitate de aliat, trebuia să fie consultată, cetăţenii români trebuiau menajaţi iar Ministerul de Externe trebuia să ceară eliberarea lor imediată fără nici un fel de cercetări, deci două opinii diametral opuse, partea română excluzând aprioric posibilitatea ca cei doi muncitori să fi greşit cu adevărat.
Şi pentru că orgoliul politic trebuia hrănit, Guvernul a găsit imediat o soluţie: capul ministrului de externe, unul dintre puţinii miniştri care chiar dacă era înregimentat politic, a condus politica externă a României fără patimă politică şi numai pentru imaginea noastră, a tuturor, în exterior. Nici acum nu îmi este clar cine, sau dacă, cineva a câştigat din tot acest scandal politic. România nu a câştigat nimic prin înlocuirea unui ministru de externe bun şi cunoscut la nivel european. Partidul Naţional Liberal, din care făcea parte ex - ministrul, a pierdut un bun profesionist şi o figură populară şi mediatizată în sensul pozitiv. Singurii care au câştigat ceva sunt cei care au sacrificat un bun profesionist numai pentru a-şi satisface orgoliile politice. Dar au făcut-o în detrimentul României.


 
Domnul Aurel Vlădoiu:
"Oficial ne merge bine"
Sărbătorile de iarnă au înghesuit donatorii de sânge în centrele de transfuzii sanguine. Responsabilii din sănătate s-au declarat mulţumiţi că şi-au refăcut stocul pe toate grupele de sânge. La fel şi copiii donatorilor. Din banii cu care părinţii lor şi-au vândut sângele, au avut carne de Crăciun.
Am putea să nu disperăm şi să privim încrezători spre zările portocalii ale economiei de piaţă româneşti, consolându-ne cu ideea că aceştia sunt doar faliţii noştri şi că fiecare ţară îşi are faliţii ei. Dar parcă noi avem prea mulţi! Conştienţi şi responsabili, reprezentanţii Blocului Naţional Sindical avertizează că 80% dintre salariaţii români câştigă mult mai puţin decât ceilalţi 20%, fără ca europenii să aibă habar de această realitate care, mai devreme sau mai târziu, va arunca România în aer, cu repercusiuni grave asupra Europei unite.
Alianţa pensionarilor din România cere demisia ministrului muncii şi ameninţă că va merge cu jalba-n proţap la forurile europene. Niciuna dintre revendicările pensionarilor, care i-au scos în stradă pe 24 mai anul trecut nu le-a fost luată în seamă, semn că ei sunt vinovaţii care trebuie să plătească pentru toate crimele regimului care l-a făcut istoric pe domnul Tismăneanu, botezat Vladimir de către părinţii săi în cinstea cine ştie cărui ilustru înaintaş. Este drept că, la vremea respectivă, nici domnul Tismăneanu nu a putut schimba istoria prin acţiunile sale de revoltă, dar o face acum, cu succes, chiar dacă nu doar pentru un salariu de profesor de istorie.
Numai în Bucureşti, peste 200 de asociaţii de proprietari au rămas fără apă caldă în prag de sărbători. Măsura luată de către reprezentanţii Regiei Autonome de Distribuţie a Energiei Termice este neortodoxă, dar neimputabilă acesteia. Condamnabilă este însă atitudinea iresponsabilă a guvernanţilor proveniţi din cea mai perfidă alianţă postdecembristă aflată la conducerea unui popor condamnabil de răbdător. Astăzi, la jumătatea mandatului său, Alianţa Dreptate şi Adevăr, aflată în moarte clinică, anunţă triumfalist o creştere economică fără precedent, în timp ce peste 2 milioane de familii din mediul urban nu-şi pot achita utilităţile.
Când România este declarată vicecampioana Europei la corupţie, când jumătatea rurală a ţării a obosit să se mai zbată în mizeria la care au condamnat-o gulerele portocalii, apare ca lipsită de substanţă realitatea oglindită de publicaţia Der Spiegel, potrivit căreia animalele de la Zoo ar trăi mai bine decât bolnavii psihici din România. N-ar fi exclus ca, în momentul în care prezint această declaraţie în Legislativ, Guvernul Tăriceanu să fi rezolvat problema sesizată de publicaţia germană în deja cunoscutul său stil, adică să fi trimis consiliului redacţional o notă de informare, prin care să demonstreze că bugetul sănătăţii este cel mai mare de după '89, că veniturile reale ale românilor au crescut numai anul acesta cu 20%, că indicele de creştere economică de 8% pe anul în curs ne situează printre primele ţări în Europa şi, în fine, că ceea ce au văzut ei, cu ochii lor, în azilurile româneşti, nu este adevărat.
Şi aşa, Palatul Victoria, sacul de box, până mai ieri inert, al Cotrocenilor, şi-a făcut datoria faţă de alegători ca şi preşedintele - jucăuş care a dat românilor un binemeritat prim-ministru şi un spectacol de circ, prin durata sa, demn de cartea recordurilor.
Şi, totuşi, sunt nevoit să recunosc că distinşii guvernanţi au un maree merit despre care nu a vorbit nimeni, nici măcar ei: acela de a fi făcut imposibilă viaţa românilor în propria lor ţară şi, prin aceasta, de a-i fi determinat să-şi ia lumea în cap, să-şi lase familiile şi să plece la muncă în ţările guvernate ale Europei.
Potrivit datelor pertinente puse la dispoziţie de către Grupul pentru economie aplicată, numai în primele 9 luni ale anului trecut, "stranierii" ilegali au adus în ţară peste 3 miliarde de euro. De fapt, acesta este marele adevăr despre tigrul economic din Balcani, hrănit de vizitatori printre gratii, adevăr pe care îl conştientizează mulţi, dar nu mulţi au interesul să-l rostească. Economia autohtonă este susţinută de munca la negru din afară, cu beneficii reale pentru un procent din societate, periculos de redus.
Atâta timp cât românilor le este teamă să nu fie acuzaţi de prostie sau, mai rău, de nostalgie, pentru că nu înţeleg calculele guvernamentale din care reiese cât de mult le-a crescut nivelul de trai în ultimii 2 ani, oficial ne merge bine.


 
Doamna Gabriela Nedelcu:
"Politica second-hand"
Această declaraţie politică o fac cu mâhnire în suflet şi nu vreau să se constituie într-o critică la adresa colegilor din Parlament şi nici într-o lecţie de morală, ci doar un semnal de alarmă care să ne oblige la meditaţie.
Voi încerca să fac o analiză a mediului politic, mai precis să prezint o stare de fapt alarmantă: degradarea valorică a clasei politice româneşti.
Cetăţenii au votat nu doar ideologii şi liste de partid, ci şi oameni de un anumit calibru intelectual, oameni cu o anumită bogăţie simbolică, persoane care aduceau un plus de valoare partidelor. Din păcate, mulţi oameni de calibru moral şi intelectual au fost înlăturaţi, obligaţi să trăiască în semiobscuritate politică. Au rămas în schimb să diriguiască destinele alegătorilor şi să guverneze ţara şmecherii politici care sunt animaţi doar de interese. Din nefericire, partidele au devenit "cercuri de afaceri, de influenţă, de intimidare prin putere". Intelectualii şi oamenii deştepţi şi care nu au un trecut pătat sunt marginalizaţi în partide. Poate şi din cauza faptului că nu pot fi şantajaţi şi, implicit, nu pot fi controlabili.
Din cauza nenumăratelor scandaluri care au tulburat scena politică, scandaluri provocate şi întreţinute inclusiv de preşedintele ţării, care ar trebui să aibă rol de mediere şi nu de sursa guvernatoare, electoratul nu mai crede în actuala clasă politică. Mai grav, oamenii de rând nu mai cred în aşa-zisele valori servite populaţiei prin intermediul televizorului. Alegătorii văd că printre aceste aşa-zise valori, ba se află turnători, ba se află persoane care au nu ştiu ce afaceri dubioase, ba indivizi care fac abuzuri în justiţie. Din această cauză, aproape a devenit un stigmat să fii membru într-un partid politic, calitatea de actor politic fiind aproape sinonimă în percepţia omului de rând cu o întinare a conştiinţei.
Sper ca tinerii să aibă un cuvânt mai greu de spus în schimbarea imaginii şifonate a politicii şi să dea dovadă de mai mult bun simţ şi moralitate. Este de-a dreptul jenant să deschizi televizorul şi să te uiţi la ultimele ştiri, să afli încă ceva despre un om politic. În politica românească, aproape că nu mai există moralitate. Oamenii nu mai au nevoie de şmecheri în politică. Este nevoie de valoare, oameni nepătaţi. Experienţa se învaţă, iar un om tânăr are această capacitate, se poate adapta schimbării.
Să nu uităm că trăim într-o ţară care se automutilează, în care, conform sondajelor, românii ar emigra în proporţie de peste 50%. Trăim într-o ţară în care populaţia vrea să emigreze nu din motive politice, ci din cauza corupţiei, a hoţiei, lipsei de respect a autorităţilor care se imprimă şi în lipsa de respect a cetăţenilor între ei, intoleranţa extraordinar de mare a românilor unii faţă de alţii.
În concluzie, constat că o mare parte a clasei politice s-a îndepărtat mult de alegători şi aproape total de conceptul de "democraţie".
În concluzie, constat că o mare parte a clasei politice s-a îndepărtat mult de alegători şi aproape total de conceptul de "democraţie".
La toate acestea vă rog să medităm împreună. Să încercăm să facem ceva pentru a putea spune apoi, cu conştiinţa împăcată, că o persoană care stă în faţa televizorului şi are astfel de gânduri se află în eroare.


 
Domnul Petru Călian:
"Demiterea ministrului justiţiei - o necesitate"
Pe o scenă politică europeană ce tinde constant spre democratizarea tuturor procedurilor şi spre independenţa justiţiei, Ministerul Român de Justiţie condus de Monica Macovei demonstrează o cu totul altă logică. Pentru acest minister, încă de la numirea doamnei Macovei, anticorupţia, integritatea şi independenţa justiţiei în stat au fost văzute ca nişte mărfuri cu etichete de preţ pe ele, supuse negocierii între ministru şi preşedintele Băsescu sau terţe interese. Toate aceste valori pe care Ministerul de Justiţie şi Monica Macovei ar fi trebuit să le promoveze mai presus decât orice alt interes, nu au fost altceva decât nişte forme fără fond, aşa cum arăta Titu Maiorescu despre unele instituţii din vremea sa.
Deşi de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până la începutul secolului al XXI-lea, lucrurile ar fi trebuit să evolueze, Ministerul de Justiţie contrazice flagrant această concluzie de bun simţ, dovedind prin tot ceea ce face ministrul Macovei că justiţia nu este altceva decât o instituţie prin care braţul lung al conducerii statului poate să-şi atingă interesele şi să-şi facă jocurile. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât independenţa justiţiei ca putere în stat este prevăzută de justiţiei, iar aservirea actului de justiţie unor interese sau persoane este un exemplu al lipsei de democraţie.
Într-o democraţie şi aşa fragilă în România, ministrul Monica Macovei a demonstrat că are o colaborare mai mult decât deficitară cu Parlamentul ţării, dispreţuind activitatea legislativă şi refuză să înţeleagă necesitatea dezbaterii proiectelor sale proprii în Camera Deputaţilor şi/sau Senat.
Motivele pentru care demiterea ministrului justiţiei este o necesitate sunt multiple, iar textul moţiunii simple depuse în acest sens radiografiază aceste raţiuni, aşa că nu voi insista asupra lor. Îmi permit numai să vă atrag din nou atenţia asupra acestei moţiuni şi a importanţei pe care o prezintă succesul acesteia pentru o Românie europeană democrată.


 
Domnul Ovidiu Victor Ganţ:
"Priorităţile României în perioada preşedinţiei Germaniei a Uniunii Europene"
Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 marchează, totodată, şi începutul preşedinţiei Germaniei a Uniunii Europene. Este un moment istoric pentru ţara noastră, dar şi unul crucial pentru Uniunea Europeană. Spun aceasta, examinând programul expus de către doamna cancelar Dr. Angela Merkel în plenul Parlamentului European la Strasbourg. Este un program extrem de ambiţios care are implicaţii profunde şi în ceea ce priveşte viitorul României şi, deci, sunt de părere că ţara noastră va trebui să joace un rol activ în susţinerea acestui proiect.
Doamna Merkel vorbea despre casa noastră comună, Europa, în care dorim cu toţii să trăim. Numai că, o astfel de construcţie are la bază nişte reguli unanim respectate. În cazul de faţă este vorba de proiectul de Constituţie Europeană pentru adoptarea căruia la finele mandatului Germania doreşte să prezinte un plan în etape pentru realizarea acestui scop. România are tot interesul să-şi dorească o Uniune Europeană puternică, nu numai din punct de vedere economic, ci şi politic. În plus, orice nouă extindere a Uniunii Europene nu se poate produce în absenţa acestei constituţii, indiferent că e vorba de Croaţia, Balcanii de Vest sau Moldova, de exemplu.
Tot în această jumătate de an se va continua încercarea de soluţionare a problemelor încă deschise din Europa, cum ar fi Kosovo, Bosnia sau Transnistria. În program se face trimitere directă la interesul Uniunii Europene în zona Mării Negre, care a devenit mult mai manifest odată cu aderarea României şi Bulgariei. El nu are doar o componentă politică, ci una cel puţin la fel de importantă de natură energetică. Ambele aspecte sunt extrem de importante pentru România. Conflictul îngheţat transnistrian, dar şi resursele energetice din Asia Centrală, alternativă pentru aprovizionarea ţării noastre sunt, după părerea mea, chestiuni de strategie europeană, cu implicaţii, dar sper şi cu contribuţie românească activă în această perioadă. De altfel, tema principală a summit-ului european din martie va fi tocmai energia.
Mai trebuie spus că în momentul de faţă există o serie de poziţii divergente între diferite state în cadrul Uniunii Europene. Cred că România trebuie să-şi valorifice relaţiile tradiţionale foarte bune pe care le are cu ceilalţi membri, iar în contextul actual, în special cu Germania şi Franţa, ţările care au iniţiat proiectul Uniunii Europene, prin reconcilierea istorică dintre ele după cel de-al doilea război mondial.
Doamna cancelar Merkel spunea în discursul său că nu cunoaşte Uniunea Europeană din interior decât de 17 ani, dar că este de părere că este cel mai bun loc din lume pentru a trăi. Personal îi împărtăşesc părerea, iar noi, românii, care locuim de jure în casa comună Europa doar de la 1 ianuarie 2007, ne vom convinge de acest lucru contribuind totodată activ la această construcţie comună.


 
Domnul Rareş Şerban Mănescu:
Muzeul Municipiului Bucureşti va avea titulatura de muzeu de importanţă naţională ca urmare a unei hotărâri aprobate în urmă cu două săptămâni de Guvernul României.
Muzeul Municipiului Bucureşti are un impresionant patrimoniu de valoare naţională, care este îmbogăţit continuu prin activitatea de cercetare desfăşurată de specialiştii muzeului, fişarea obiectelor pe colecţii, propuneri de clasare în derulare, expoziţii şi cataloage, albume, volume ştiinţifice, sesiuni, simpozioane şi conferinţe.
Muzeul a fost înfiinţat în anul 1921. Patrimoniul iniţial conţinea 851 de piese, iar în prezent este alcătuit din 400.000 de piese din toate categoriile de obiecte muzeistice: artă plastică şi decorativă, arheologie, numismatică, faleristică, medalistică, arhivistică, bibliofilie, cartografie, epigrafie, fotografie, arme, ştiinţă şi tehnică.
În prezent, patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti este structurat în două secţiuni principale, respectiv colecţia de istorie şi colecţia de artă plastică.
Muzeul Municipiului Bucureşti coordonează activitatea a 11 unităţi muzeale, printre care: Casa Cesianu, Palatul Voievodal "Curtea Veche", Observatorul Astronomic "Amiral Vasile Urseanu"şi altele.
Salutăm decizia Guvernului deoarece titulatura de "muzeu de importanţă naţională" reprezintă recunoaşterea, pe plan naţional şi internaţional, a valorii culturale deosebite a patrimoniului deţinut de o astfel de instituţie.


 
Domnul Dumitru Bentu:
Declaraţia politică de astăzi am intitulat-o "Platforma".
Sincer, nu suntem preocupaţi la nivelul unei reale îngrijorări de cele ce se întâmplă în Partidul Naţional Liberal decât în măsura în care turbulenţele din respectiva formaţiune politică, aflată accidental la guvernare, afectează situaţia din ţară în acest moment. Sunt probleme interne de partid, inerente atunci când intri în combinaţii subminante şi care îşi vor găsi o rezolvare, oricare ar fi ea.
Platformiştii, cărora li s-a completat garnitura de ideologi cu silvaticul bucovinean Gheorghe Flutur, consideră că cei care conduc acum partidul nu se mai pot întreţine din pensia de urmaşi ai Brătienilor. Mult mai consistente sunt, se pare, resursele celor pentru care confiscarea valutei în deceniul trecut a fost un act de normalitate. Atacul la baionetă asupra protăricenilor se desfăşoară pe două direcţii - din interiorul partidului, pe care unii contestatari nu l-au părăsit, şi din exterior, într-un APR (aruncător de proiectile reactive) care îşi mută dispozitivul la sfârşitul fiecărei săptămâni.
Scindările şi regrupările par a fi blestemul peren care gestionează nemilos existenţa liberalilor, atât de siguri pe sine până la părăsirea Cotrocenilor de către prea-cucernicul Theodor Stolojanul - izvorâtorul de lacrimi.
Sigur, Gheorghe Flutur, ex-ministrul aviar, "a defectat"în urma unui proces de "gândire cu premeditare", vorba Caţavencilor.
Lovitura primită de cei din "rezistenţa" penelistă poate fi dură şi poate avea efectul unei bombe cu fragmentaţie, amplificând confuzia de pe scena politică autohtonă şi împingând-o inexorabil spre instabilitate. Se ştie că farmecul unui tablou rezidă şi din posibilităţile de interpretare pe care le oferă. În aceste zile, tabloul expus pe simezele politicii dâmboviţene de către liberali are deja un titlu consacrat: "Platforma cu fluturi".


 
Domnul Dumitru Bentu:
Declaraţia politică de astăzi am intitulat-o "Social".
Discrepanţa dintre agenda cetăţeanului şi agenda Guvernului a atins cotele unei divergenţe notorii. Preocupaţi să-şi împartă prada rămasă după retragerea soluţiei conservatoare şi imorale, necrofagii aliaţi au uitat pur şi simplu că destinul, într-un moment de totală eclipsă, le-a încredinţat soarta acestui popor.
Aflăm noi, nu şi ei, că zeci de pensionari din judeţul Vaslui au apelat la împrumuturi de la CARP pentru a-şi putea plăti primele facturi la încălzire pentru luna noiembrie. "Vin la noi şi plâng ca nişte copii mici, că vor fi daţi afară din casă pentru că nu au cu ce să plătească puţina căldură pe care o primesc" spun conducătorii CARP.
Ce fac ei, guvernanţii şi clientela lor contaminată cu bulimia "de stres"? Se înghesuie la secretari de stat şi şefi de regii, profitând de acest neaşteptat "intermercato". Dacă mai au timp, şi au berechet, deturnează ajutoarele pentru sinistraţi către membrii de partid, recte, P.D., aşa cum a făcut prefectul de Dolj, sau organizează paranghelii stradale pentru a marca intrarea în UE.
Mai aflăm că unii dintre noi, pensionari, stau la cozi pentru a-şi vinde ultimele cupoane pe care le-au primit prin Programul de privatizare în masă şi a trece în linişte şi resemnare încă un Crăciun trist.
Ei, oamenii puterii, împart bani publici doar primăriilor P.D.-P.N.L., aşa cum se întâmplă în judeţul Vaslui, pedepsindu-i pe cei care au îndrăznit să aducă în fruntea comunităţilor rurale primari P.S.D.. Înălţător exemplu de "Dreptate şi Adevăr"!
Băieţi deştepţi continuă să adune căpiţe de bani din comerţul cu electroni, iar traficul guvernamental cu bani publici îmbracă aspecte groteşti şi penale, de genul "Nu mai pupaţi fonduri guvernamentale dacă treceţi de partea lui Stolojan!"
Vom bifa încă un Crăciun întunecat, sub înţeleapta guvernare a celor care vor să transfere pe chipurile românilor culoarea celebrelor citrice. Ulterior, rubricile de "social" se vor umple din nou cu ştiri ce vor deveni adevărate citaţii pentru divorţul de un sistem bazat pe "Nedreptate şi Minciună".


 
Domnul Ion Călin:
Declaraţie politică: "Preţul pâinii, produsul alimentar de bază al românilor, a crescut".
Această toamnă, ultima dinaintea aderării la Uniunea Europeană, le-a adus românilor "datorită competenţei" guvernanţilor portocalii, un val de scumpiri, nu numai de gaze, electricitate, gigacalorie şi servicii, ci şi la produsul nostru alimentar de bază, care este pâinea. Marile firme de morărit şi panificaţie din ţară au crescut preţul pâinii, pentru a acoperi creşterile de preţuri la electricitate, la gaze, la transport şi la alte servicii. De exemplu, cel mai mare producător de pâine din Craiova, care deţine mai mult de jumătate din piaţa din Oltenia, a crescut preţul pâinii de 370 de grame cu 1.500 de lei vechi. În alte localităţi, cum este de exemplu Orşova, preţul pâinii am înţeles că s-a dublat.
Zilele trecute am asistat la o scenă de-a dreptul impresionantă: o bătrână din Craiova intrase într-un centru de pâine cu 8.000 de lei vechi pentru a-şi cumpăra o franzelă, pentru că nu a ştiut că preţul pâinii crescuse cu 1.500 de lei, femeia a fost nevoită să plece cu plasa goală, întrucât nu îi ajungeam banii. În momentul în care cineva a vrut să îi dea diferenţa de bani, femeia a izbucnit în plâns, spunând că nu ştie ce o să facă până la viitoarea pensie, pentru că îşi drămuise banii pentru pâine, calculând cu preţul de 8.000 de lei. Sunt convins că astfel de cazuri au loc în fiecare moment în toată ţara.
Firmele ridică preţurile pentru a-şi acoperi cheltuielile. Aceste preţuri le suportă populaţia. Însă guvernanţii portocalii nu se întreabă de unde suportă oamenii de rând preţurile, cine este răspunzător pentru asta, ce trebuie făcut pentru ei, pentru că ei, guvernanţii, au alte priorităţi.


 
Domnul Adrian Valentin Iliescu:
Domnule preşedinte,
Doamnelor şi domnilor colegi,
Art. 69 din Constituţia revizuită mă obligă, obligaţie valabilă de altfel pentru toţi colegii deputaţi şi senatori, ca în exercitarea mandatului meu să fiu în serviciul Poporului. Constrâns de această normă constituţională, supun atenţiei domniilor voastre următoarele consideraţii pe marginea atât de dezbătutului subiect de către societatea românească al suspendării şi, respectiv, demiterii Preşedintelui României în exerciţiu.
1. Se vorbeşte în ultima vreme tot mai insistent despre "filozofia" Constituţiei. Ei bine, cred că este legitim să ne întrebăm, din păcate, la peste 15 ani de la adoptarea şi, respectiv, aprobarea aşezământului nostru fundamental, cum arată această "filozofie"? Care sunt principiile ei? Care sunt principiile exercitării suveranităţii naţionale sau, în cuvinte mai simple, ale exercitării puterii Naţiunii? Şi, în context, în ce constă rolul Preşedintelui României în această uriaşă operă de exercitare? Aceste întrebări nu sunt doar retorice şi teoretice.
Parcurgând cu atenţie dispoziţiile constituţionale, grupându-le după logica firescului, constatăm un prim fapt de o importanţă crucială pentru înţelegerea filozofiei de care vorbeam: Preşedintele României este, ca să mă exprim în termeni ce pot fi înţeleşi de toată lumea, paznicul puterii Naţiunii! El veghează - ori trebuie să vegheze - ca voinţa exprimată de Constituţie să fie respectată, executată; de asemenea, el veghează - sau trebuie să vegheze - ca mijloacele cu ajutorul cărora voinţa în cauză urmează a fi tradusă în fapte, mai clar spus, autorităţile publice, să funcţioneze bine. Căci aceasta este definiţia puterii: perechea formată din voinţă, precum şi din totalitatea mijloacelor - de ordin economic, juridic, financiar, uman ş.a.m.d. - cu ajutorul cărora voinţa este transpusă în fapte.
Când puterea Naţiunii este în pericol, paznicul ei - în cazul nostru, Preşedintele României - are datoria, mandatul să ia toate măsurile pentru a o apăra. Rămâne să judecăm, onorată Cameră, în ce măsură acţiunile şi inacţiunile de până acum ale Preşedintelui României în exerciţiu satisfac acest imperativ. Şi, ca să dau un exemplu: în condiţiile în care Consiliul Suprem al Magistraturii riscă să nu aibă preşedinte, pe motiv că nimeni nu se oferă să îndeplinească această funcţie şi, deci, să nu funcţioneze bine, ca să nu spun să nu funcţioneze deloc, ce ar trebui să întreprindă Preşedintele României? Cum poate să acţioneze el astfel încât să înlăture această situaţie? Să medieze între cine şi cine? Oricât ar părea de scandalos, într-o atare situaţie, Preşedintele României trebuie să acţioneze aidoma lui Alexandru Macedon acum două milenii, cu nodul gordian: fie să prelungească mandatul ce tocmai a expirat fie, pur şi simplu, să numească un înlocuitor! La situaţii de excepţie trebuie răspuns cu măsuri de excepţie, or, tocmai acesta este sensul dispoziţiei cuprinse în art. 80 din Constituţie: în calitatea sa de paznic, Preşedintele României trebuie să ia toate măsurile preliminare pentru repunerea instituţiei în starea normală de funcţionare. O astfel de măsură este echivalentă cu mobilizarea pe funcţie, dar ce altceva face Preşedintele României când mobilizează cetăţenii şi ia primele măsuri pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva Ţării?
Dacă vom fi în posesia filozofiei Constituţiei, a logicii ei interne, vom înţelege de asemenea ce a vrut legiuitorul constituant să spună când s-a referit la medierea între puterile statului, care sunt în realitate aceste puteri - în orice caz, nu despre clasicele puteri de care face vorbire Montesquieu este vorba în art. 80.
2. În spaţiul mass-media de săptămâna trecută s-a lansat o întrebare pe cât de provocatoare pe atât de tulburătoare, este vorba despre o emisiune a profesorului Corneliu Turianu, la care a participat colegul Sergiu Andon: de unde, de la cine trebuie să pornească procedura de suspendare şi, respectiv, de demitere a Preşedintelui României, din interiorul Parlamentului sau din afara lui? Poate să pornească procedura de suspendare cu adeziuni, cu semnături "în alb" din partea colegilor deputaţi şi senatori? În termenii art. 95 din Constituţia revizuită, propunerea de suspendare poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor, care, reamintesc, sunt - ori trebuie să fie - în exercitarea mandatului, în serviciul Poporului. Aceasta înseamnă că propunerea trebuie să pornească din interiorul Parlamentului, definit de Constituţie drept organul reprezentativ suprem al Poporului român, ca o autosesizare a acestuia, nu din afara lui. Chestiunea provocatoare şi, în aceeaşi măsură, tulburătoare care s-a pus în emisiunea cu pricina este următoarea: în cazul în care acţiunea de suspendare porneşte din afara Parlamentului şi, ce este mai grav, prin adeziuni "în alb", sunt aplicabile sau nu dispoziţiile art. 166 alin. (1) şi, respectiv, 167 din Codul penal, "Acţiuni împotriva ordinii constituţionale"şi, respectiv, "Complotul"?
O astfel de turnură, extrem de gravă, pe care o pot lua, la o adică, lucrurile trebuie să ne determine să reflectăm în modul cel mai responsabil la conţinutul, la paşii procedurii de suspendare şi, respectiv, de demitere a Preşedintelui României, la termenii pe care îi foloseşte art. 95 din Constituţie. Şi iată câteva întrebări al căror răspuns nu este deloc uşor de găsit, pe care le ridică art. 95 coroborat cu art. 146 din Constituţie:
a. Ce entitate, ce subiect de drept constituţional are capacitatea să impute Preşedintelui României săvârşirea de fapte grave care încalcă prevederile Constituţiei, astfel încât procedura de suspendare, respectiv, de demitere să fie declanşată?
b. Ce autoritate stabileşte că faptele imputate Preşedintelui au fost într-adevăr săvârşite de acesta, că ele sunt grave şi că încalcă prevederile Constituţiei? Parlamentul? Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie? Curtea Constituţională? După ce procedură se conduce o astfel de activitate? Simpla imputare ţine loc de judecată? Se bucură sau nu Preşedintele României de prezumţia de nevinovăţie?
c. Când poate fi introdusă propunerea de suspendare, înainte sau după ce autoritatea competentă a stabilit că într-adevăr faptele imputate au fost şi săvârşite, că ele sunt grave şi că încalcă prevederile constituţionale?
d. Care sunt criteriile care califică o faptă ca fiind gravă?
e. În ce momente ale derulării procedurii intervine în realitate Curtea Constituţională? Poate ea califica faptele ca fiind grave? Poate ea judeca în sensul stabilirii adevărului? Se poate ea pronunţa asupra unor fapte imputate, ipotetice ori doar asupra unor fapte dovedite?
Din logica textului art. 95, a filozofiei Constituţiei, a logicii după acre este exercitată suveranitatea naţională, rezultă un algoritm cu adevărat surprinzător, cu totul altul decât cel care este vehiculat de câteva zile încoace. Anume, procedura nu începe nici în faţa Curţii Constituţionale, nici în faţa celor două Camere reunite! Pentru cei interesaţi, fac trimitere la dreptul comparat, mai precis la art. 62 din legea fundamentală a Germaniei, unde se arată că Preşedintele Republicii poate fi pus sub acuzare pentru violare voluntară a legii fundamentale de Bundestag sau de Bundesrat, într-un fel, echivalentele celor două Camere de la noi. Şi la noi tot aşa, imputarea adusă Preşedintelui trebuie să pornească de la una din Camere, printr-o moţiune ori hotărâre! Textul art. 95 nu menţionează în mod expres aşa ceva, dar soluţia se deduce din logica, din filozofia Constituţiei şi este de datoria noastră să descoperim şi să aplicăm această filozofie, această logică. Procedura de suspendare şi, respectiv, de demitere a Preşedintelui României se dovedeşte a fi mai complicată decât pare şi ea trebuie dedusă atât din textele constituţionale, cât şi, acolo unde textele sunt lacunare, din principiile de exercitare a suveranităţii naţionale.
3. Ca o ultimă problemă pe care o supun atenţiei domniilor voastre, mă voi referi la Legea referendumului. Potrivit principiului universal al puterii, "cea mai mare putere învinge", regula fundamentală a democraţiei este a majorităţii absolute. Când legiuitorul constituant a prevăzut în art. 81 că Preşedintele României urmează să fie ales cu majoritatea de voturi a alegătorilor pe listele electorale, el nu a făcut altceva decât să se conformeze respectivului principiu. Dar, în înţelepciunea sa, legiuitorul constituant a prevăzut şi situaţia în care niciunul din candidaţi nu întruneşte, din diverse motive, această majoritate, motiv pentru care a instituit turul doi, ca o derogare necesară de la principiu. Raţiunea? Ţara nu poate rămâne fără Preşedinte. Or, Preşedintele "curent", ca să zicem aşa, nu poate rămâne în funcţie până la moarte. În perioada următoare demiterii, lucrurile trebuie să stea aidoma ori simetric. Preşedintele nu poate fi demis decât cu majoritate absolută. Aici nu mai este nevoie de derogare, căci problema se tranşează, într-un sens sau altul, dintr-un foc: ori s-a adunat majoritatea absolută pentru demitere şi, pe cale de consecinţă, Preşedintele este demis ori nu s-a adunat majoritatea şi atunci Preşedintele suspendat reintră în funcţie. Simetria se realizează în baza principiului, nu a excepţiei.
De asemenea, să nu pierdem din vedere că cele două Camere îl pot suspenda pe Preşedinte cu majoritatea absolută, de ce oare în perioada următoare demiterii trebuie coborât pragul? Dacă aplicăm principiul simetriei, majoritatea trebuie să fie absolută şi în al doilea caz.
Vă mulţumesc pentru atenţie.


 
Doamna Adriana Mihaela Rusu:
"Situaţia bugetară din perspectivă macroeconomică la finele lui 2006"
Execuţia bugetului general consolidat are un deficit de 1,7% din p.i.b., aproximativ 1,6 miliarde euro, pentru care statul trebuie să facă credit şi să plătească dobândă. Ceea ce este frapant e faptul că, la 11 luni, s-a înregistrat un excedent de 1,22% din p.i.b. Practic, într-o singură lună s-a cheltuit cu peste 2,7 miliarde euro peste veniturile aferente lunii decembrie, dublul unei luni.
Cheltuirea banilor pe ultima sută de metri doreşte să ascundă incapacitatea, lipsa de viziune şi amatorismul guvernanţilor. Actuala guvernare DA a avut norocul unei macrostabilizări realizate în perioada guvernării P.S.D., economia nemaifiind atât de mult afectată de instabilitatea politică prezentă. Agenţii economici şi populaţia plătesc bani la buget, iar, în schimb, primesc bătaie de joc, teatru ieftin al unor impostori ajunşi în funcţii de conducere prin minciună şi demagogie.
Sunt peste 34 de miliarde de euro, o treime din p.i.b.-ul României, gestionaţi ineficient, clientelar, în noul "spirit al Dreptăţii şi Adevărului", o ironie sinistră ce a prins din păcate la oamenii creduli, care au primit în schimb Şantaj şi Minciună.
Problema gravă este lipsa unei etapizări, a unei cadenţări şi sincronizări a veniturilor şi cheltuielilor, a faptului că bugetul a rămas după formatul economiei centralizate, bazat pe mijloace în care adevăratele programe ce necesită o viziune în timp lipsesc. Acest lucru este demonstrat şi de numărul mare de rectificări bugetare (în număr de patru) aferente acestui an de preaderare la UE.
Slăbiciunea sau soliditatea unei guvernări este dată de măsura în care poate anticipa viitorul, or, în cazul României nu se poate şti cu o aproximaţie decentă nici ce se întâmplă în luna viitoare sau peste două luni. Acest amatorism poate fi comparat cu cel al unui cântăreţ ce cântă după ureche şi nicidecum cu unul care are o anumită partitură, atent pregătită şi exersată.
Se pune astfel problema alinierii la standardele Comisiei Europene, care cere statelor membre un buget multianual în care rectificările bugetare vor trebui să dispară. Chiar dacă funcţionarii publici şi executanţii sunt mai mult sau mai puţin pregătiţi, în lipsa unei viziuni bugetare coerente şi a unei bune politici economice generale, a unor minţi limpezi, nu se vor putea îndeplini cerinţele aderării la UE, ale unui nivel de trai mai bun pentru majoritatea populaţiei. Chiar dacă cifrele privind creşterea economică par destul de mari, ea fiind conform statisticilor de 7,8% pe primele nouă luni şi o estimare pentru tot anul de peste 8% din p.i.b., realitatea este cu totul alta, fapt relevat de barometrul economiei care este Bursa de Valori, care a rămas rece la datele statistice guvernamentale.
De ce nu explică guvernanţii cum rata anuală a inflaţiei (pe ultimele 12 luni) a continuat trendul descendent, ajungând la 4,67% la sfârşitul lui noiembrie, faţă de 4,8% la finele lunii octombrie? Aceasta, în condiţiile în care, în penultima lună a anului, gazele s-au scumpit cu 5,7%, fapt ce a dus la o creştere de preţ de 17,5% la energia termică, iar alimentele s-au scumpit în medie cu aproape 1,3%, cele mai pronunţate creşteri fiind la legume (2,7%) şi ouă (23,5%).
Incapacitatea de gestionare a unei ţări se vede clar în legea bugetară anuală, în numărul de rectificări bugetare, în faptul că ordonatorii nu pot cheltui banii într-un ritm logic, programat, corespunzător unui sistem de prioritizare a necesităţilor. Ordonatorii principali de credite au slabă preocupare pentru utilizarea alocaţiilor de la bugetul de stat, la sfârşitul lunii noiembrie, gradul de realizare a prevederilor anuale este de doar 77,9%.
Execuţia bugetară dezvoltată în perioada ianuarie-noiembrie 2006, ca şi cea de anul trecut, se caracterizează printr-o evoluţie cu sezonalitate ridicată în primele 10 luni ale anului, din cauza anumitor venituri bugetare (impozitul pe profit şi t.v.a.-ul), şi nejustificat de accelerată în perioada următoare cheltuielilor, începând cu luna noiembrie.


 
Domnul Vladimir Alexandru Mănăstireanu:
Declaraţie politică: "Plafon da, dar compensate şi gratuite ba!"
În timp ce peste 100.000 de oameni se luptă în acest moment cu cei peste 200 de viruşi existenţi, după cum declară prof. dr. Adrian Streinu Cercel, directorul Institutului "Matei Balş", românii rămân dezarmaţi în faţa virozelor şi bolilor cronice, datorită crizei medicamentelor compensate şi gratuite.
Deşi bugetul alocat farmaciilor în acest an a crescut cu 15% faţă de anul trecut, paradoxal, suma care ajunge la farmacii este mult mai mică, motivul fiind "abuzul preşedinţilor caselor judeţene de sănătate, care gestionează fondurile discreţionar, fără a ţine cont de adresabilitate", potrivit preşedintelui Colegiului Farmaciştilor din România. Aceasta însemnând că vor reapărea cozile la farmaciile care mai rămân cu fonduri, cei mai afectaţi fiind copiii şi bătrânii, cei mai frecvenţi consumatori de medicamente gratuite şi compensate.
România este singura ţară din Uniunea Europeană în care există plafon la farmacii, acest plafon fiind principala cauză ce generează criza compensatelor şi gratuitelor.
O altă cauză a crizei din farmacii este degringolada din sistem şi modificările făcute de pe o zi pe alta, ce provoacă sincope în eliberarea medicamentelor.
Românii sunt tot mai îngrijoraţi, în condiţiile în care opt oameni au fost ucişi deja de pneumonie şi se întreabă tot mai des de ce li se mai reţin banii din salarii şi pensii pentru C.A.S.
Întrucât vocea domnului ministru Eugen Nicolăescu nu se aude, vizavi de acest subiect, ne putem gândi că domnia sa califică această criză ca fiind o problemă nesemnificativă. În final, îmi permit să transform urmarea Alianţei D.A. din campania electorală: "Să trăiţi bine!"în sintagma: "Mai trăiţi?! Bine..."


 
Domnul Bogdan Liviu Ciucă:
Declaraţie politica: "Fondul de 2% pentru construcţia de locuinţe"
Procesul de retrocedare a caselor naţionalizate către foştii proprietari a determinat o situaţie de criză pentru pensionarii rămaşi fără locuinţă sau pe cale de a fi evacuaţi. Această situaţie ar fi putut fi evitată dacă guvernele care s-au succedat din anul 2001 şi până în prezent ar fi respectat legislaţia în vigoare.
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, prevede constituirea unui fond special pentru construcţia de locuinţe pentru categorii sociale defavorizate. Astfel, în virtutea art. 44 alin. (2), "familiile cu mijloace financiare situate sub nivelul venitului minim pe economie, invalizii, pensionarii şi persoanele cu handicap au dreptul la locuinţe sociale construite dintr-un fond constituit în cotă de 2% din sumele obţinute din privatizare şi care va fi prevăzut anual în legea bugetului de stat".
În perioada 2001 - 2006, sumele reprezentând 2% din sumele obţinute de către statul român din privatizare, în valoare de 8 milioane de dolari, 60 de milioane de euro şi 80 milioane lei noi, nu au fost folosite conform prevederilor legale.
Reprezentanţii Partidului Conservator au atras atenţia asupra acestei grave abateri de la lege atât cu ocazia dezbaterii bugetului pe anul 2007 în Parlament, cât şi printr-o întrebare adresată Ministrului Finanţelor Publice, din plenul Camerei Deputaţilor, în luna decembrie, la care nici până în prezent nu s-a primit răspuns.
În consecinţă, Partidul Conservator solicită angajarea tuturor instituţiilor statului în clarificarea modului în care au fost folosite aceste fonduri şi în găsirea unei soluţii pentru problema pensionarilor cu probleme locative apărute ca urmare a procesului de retrocedare a caselor naţionalizate.


 
Domnul Cătălin Lucian Matei:
«Preşedintele României - un "jucător redutabil"»
Anul 2006 s-a terminat într-o confuzie maximă pentru preşedintele ţării. Emoţiile păşirii în Uniunea Europeană, precum şi "amnezia" cu care deja ne-a obişnuit l-au debusolat complet pe şeful ţării, care a încurcat numărătoarea inversă a scurgerii secundelor, la cumpăna anilor, sărind de la 4 direct la 1.
Când începi anul cu stângul, toate merg pe dos; cât ai vrea să schimbi acest lucru, destinul îţi joacă feste!
Într-o lună i s-au întâmplat "Jucătorului" cât unui ghinionist într-un an. Dacă ar fi să facem o retrospectivă scurtă a ultimelor două luni, evenimentele par a fi avut un curs previzibil. Primul moment l-a reprezentat "plăcuta" surpriză de a-şi fi aruncat parpalacul în mulţimea tremurândă de aşteptare din Capitalei Culturală a Europei, când, sincer am crezut că nu se va opri, dar....spre bucuria tuturor s-a oprit la timp! Următorul episod al cumplitei telenovele l-a reprezentat goana nebună cu snow-mobilul pe la Predeal când, sub efectul adrenalinei şi-a lăsat într-o brumă de zăpadă propria fiică. Şirul evenimentelor a continuat cu aşa-zisa greşeală în indicarea, încă înainte de vot, a Preşedintelui Consiliul Superior al Magistraturii. A fost, pur şi simplu, o scăpare! Apogeul l-a reprezentat scandalul bileţelelor.
Toate aceste episoade au culminat cu declanşarea acţiunii de suspendare din funcţia de Preşedinte al României de către P.S.D.
La semnalul de alarmă tras de P.S.D., toată lumea a început să deschidă ochii şi să realizeze că acţiunile neconstituţionale ale preşedintelui au început chiar de la numirea lui Călin Popescu-Tăriceanu în funcţia de primmMinistru al României, fără consultarea prealabilă cu partidele politice, continuând cu depăşirea atribuţiilor conferite de Constituţie în ceea ce priveşte cererea şi primirea demisiilor şefilor serviciilor secrete, în ciuda faptului că ele sunt atributul exclusiv al Parlamentului. Încălcarea periodică a Constituţiei de către Preşedintele României se relevă zilnic în amestecul în treburile interne ale executivului şi legislativului, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat. Să nu uităm nici de implicarea în problemele justiţiei, aici putând să reamintesc o declaraţie prin care şeful statului a acuzat "in corpore" magistraţii de corupţie.
Un alt motiv pentru care se poate cere suspendarea Preşedintelui îl reprezintă constituirea celulei de criză pentru eliberarea jurnaliştilor răpiţi în Irak, şantajul pentru formarea actualului guvern, amestecul în schimbarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi lista ar putea continua. Toate acestea sunt numai câteva dintre motivele de suspendare din funcţie a Preşedintelui Traian Băsescu.
O contestare atât de radicală l-a lovit în plină figură! Institutele de sondare a opiniei publice demonstrează şi ele căderea abruptă a şefului statului. Cazul celor doi români arestaţi în Irak, în loc să-l ajute să iasă din neantul în care se afundă din ce în ce mai mult, a scos în evidenţă un Preşedinte amnezic, mult prea amnezic am putea spune în ultimul timp. Cei care i-au acordat votul de încredere în 2004 şi l-au asigurat de toată simpatia lor, acum îl privesc cu îngrijorare şi îi caută scuze.
Cu toţii ne aşteptăm ca acum, în preajma votului din Parlament, domnia sa să fie mai prudent cu încălcarea Constituţiei şi cu aruncarea cu noroi în partidele politice. Domnia sa însă, nu lasă impresia ca ar simţi nevoia unei astfel de autocenzuri. Dimpotrivă! De când s-a anunţat iniţiativa suspendării, Traian Băsescu a trecut la ofensiva oferirii de noi şi noi argumente juridice acuzaţiilor de încălcare a Constituţiei.
Vă mulţumesc.


 
Domnul Claudiu Adrian Pop:
Declaraţie politică: "Impotenţa autorităţilor în faţa minciunilor"
Stimaţi colegi,
Am asistat cu toţii în ultimele săptămâni la campania de denigrare a românilor pe care ziarul britanic " The Sun" a declanşat-o.
O campanie murdară, lipsită de orice argument, îndreptată împotriva întregii naţiuni. Pentru noi, românii, acest tip de campanie nu e ceva nou, am trecut şi noi prin asta: aduceţi-vă stimaţi colegi aminte de campaniile de epurare purtate de către comunişti.
Nici pentru vest-europeni nu e ceva nou: Hitler la fel şi-a început oribilul holocaust. Credeam că astfel de lucruri nu mai sunt posibile în Europa de azi. Şi totuşi se întâmplă - Un popor este împroşcat cu noroi, îi este călcată în picioare demnitatea, este înfierat cu o ardoare şi o convingere care i-ar face să pălească de invidie şi pe cei mai mari activişti ai comuniştilor.
Este regretabil că asemenea lucruri se întâmplă. Dar este strigător la cer modul în care autorităţile române au reacţionat.
Nu au făcut nimic. S-au rezumat la a cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe explicaţii guvernului britanic. Aşa au considerat birocraţii portocalii că trebuie să reacţioneze la jignirile aduse.
Astfel, Guvernul "maiestăţii sale" Traian Băsescu a mai bifat un "succes" după cel al numirii comisarului european şi s-a putut întoarce la ceea ce ştie să facă mai bine - să se certe pentru ciolan şi să continuie telenovela de mare insucces : " Joaca de-a guvernarea".
Pentru dumneavoastră, domnilor guvernanţi, cei care staţi atât de confortabil în fotoliile dumneavoastră, poate că modul în care aţi gestionat lucrurile reprezintă un succes. Nu vă mai felicitaţi unii pe alţii. Aţi dat greş, v-aţi făcut de râs, sunteţi penibili.
Incapacitatea şi neputinţa au fost cuvintele după care autorităţile române s-au ghidat în gestionarea acestor atacuri murdare la adresa poporului român.
Domnule preşedinte Băsescu, cum rămâne cu promisiunea dumneavoastră de a fi " un preşedinte jucător"? Se pare că vă daţi lovit atunci când poporul român avea cu adevărat nevoie de dumneavoastră, sau aţi uitat care vă sunt îndatoririle constituţionale. La vorbe sunteţi campion, la fapte concrete sunteţi corigent.
Şpriţurile pe care le consumaţi în cantităţi apreciabile sunt singura explicaţie logică pentru lansarea vestitei axa Washington-Londra-Bucuresti, o axa care după cum am observat cu toţii, există doar în imaginaţia dumneavoastră.
Pot să afirm cu tărie un lucru domnule preşedinte: sunteţi un trădător!
Ne-aţi trădat pe toţi, întregul popor român prin modul laş în care aţi ales să gestionaţi această criză. Acum ştim cu toţii care va fi noul tip de politică externă pe care o veţi promova: cea a struţului.
Vă mulţumesc!


 
Domnul Constantin Amarie:
"Ministrul Hărdău duce o politică duplicitară faţă de profesori"
După întronarea la guvernare a alianţei D.A., sistemul de învăţământ a cunoscut "prefaceri" majore. De la destituiri abuzive, prin care directorii competitivi au fost înlocuiţi cu alţii care nu s-au dumirit nici azi ce caută în aceea funcţie, şi până la întinarea demnităţii dascălului român.
O dovadă de terfelire a eului profesoral este şi atitudinea "cameleonică" a actualului ministru al învăţământului, Mihai Hărdău, care a dat o mostră de cum ştie guvernarea portocalie să o întoarcă "ca la Ploieşti".
Ministrul învăţământului dă dovadă de o politică duplicitară în ceea ce priveşte sistemul de învăţământ, în speţă bunăstarea şi drepturile profesorilor. În faţa colegilor şi reprezentanţilor confederaţiilor sindicale promite că va respecta doleanţele acestora, iar la momentul adevărului - discutarea bugetului - aruncă în derizoriu promisiunile.
În timpul discuţiilor la bugetul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, prevăzut în Legea bugetului din 2007 din cadrul comisiilor reunite de buget-finanţe, ministrul Mihai Hărdău a cerut să se respingă amendamentul, pe care a promis că-l va susţine, prin care se cerea redistribuirea a 420 de milioane de lei de la capitolul investiţii la fondul de salarii.
Astfel, în loc ca după 1 ianuarie 2007 să avem profesorii puţin mai "relaxaţi" din punct de vedere financiar, domnul ministru alege să-i ignore. Aprobarea acestui amendament nu ar fi impietat cu nimic procesul educativ, dar refuzul a bulversat sistemul de învăţământ, împingând profesorii la forme de acţiune sindicală, care cu siguranţă vor crea o breşă nedorită în procesul de derulare a anului şcolar 2006 - 2007.
Un calcul simplu ne arată că, prin redistribuire, salariile ar fi crescut cu 7% de la 1 ianuarie 2007 şi 15% de la 1 octombrie anul viitor faţă de 7 procente de la 1 ianuarie şi 11% din octombrie 2007, cât rezultă după amendamentul respins de ministrul Mihai Hărdău.
În campania electorală, Alianţa D.A. a amăgit electoratul în general, şi profesorii în special, promiţând 6% din p.i.b. pentru învăţământ. Cei care au crezut în "gogoşile portocalii", ignorând avertismentele şi modul concret de reformă în învăţământ propus de P.S.D., au acum o mare decepţie.
Din nefericire, nu putem decela la actualul guvern nici o strategie economică, nici o viziune de rezolvare a problemelor care să îndrepte reforma învăţământului într-o direcţie performantă.
Ca să nu ne transformăm într-o naţiune care suportă istoria şi o acceptă ca pe o fatalitate, trebuie să adoptăm o strategie de viitor începând cu valorizarea actului educativ recompensat corespunzător.
Nici un program politic nu mai are credibilitate în viitor dacă nu prevede salarii corespunzătoare, la nivelul ţărilor Uniunii Europene.


 
Domnul Traian Constantin Igaş:
Declaraţie politică: "Despre oligarhie şi cei care slujesc oligarhia"
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
De foarte mult timp, aş putea spune chiar imediat după Revoluţia din '89, cea în care unii dintre noi ne-am pus atâtea speranţe, am auzit vorbindu-se din ce în ce mai des despre oligarhie şi oligarhi. Două noţiuni diferite, dar care pornesc de la acelaşi numitor, aş putea spune.
Ca niciodată până acum am simţit nevoia să vorbesc despre aceste lucruri, acum, când apele politicii româneşti sunt atât de tulburi, precum şi-au dorit cei care se încadrează atât de bine şi în acelaşi timp slujesc mai mult decât bine aceste noţiuni.
Pentru început, aş vrea să-mi permiteţi să fac o definire clară a acestor noţiuni, pentru ca cei care le slujesc să-şi dea mai bine seama unde se găsesc, iar apoi am să vă explic şi de ce.
Într-o încercare de definire a oligarhiei, aflu, deşi acest lucru nu-mi era străin nici mie, nici domniilor voastre, că aceasta reprezintă guvernarea statului de către un grup, pervertită prin abuzul de putere. Ea reprezintă acea formă de guvernământ în care cea mai mare, sau poate întreaga putere politică este deţinută de un mic segment al societăţii, în general cel mai reprezentativ din punctul de vedere al politicii, exprimată fie prin bani, înrudire, putere militară sau influenţă politică.
În mod tradiţional, oligarhiile se perpetuează prin intermediul câtorva familii importante, ale căror progenituri sunt formate pentru a deveni moştenitorii acestei puteri. Tot ea reprezintă adeseori o manifestare a puterii, exprimată în mod nedemocratic, în care personaje cheie rămân în umbră, preferând să conducă din culise, de cele mai multe ori prin intermediul mijloacelor economice. O societate poate deveni oligarhică într-un anumit moment al evoluţiei ei, printr-un mecanism de acumulare graduală de mijloace economice în mod netransparent de către un grup restrâns de indivizi.
Am să vă întreb acum, doamnelor şi domnilor deputaţi, dacă această explicaţie a oligarhiei nu vă este raportată cumva la aceste vremuri prin care trecem, dacă aceasta nu este de fapt exact ceea ce trăieşte în prezent România.
Imediat după Revoluţie, anumiţi indivizi, beneficiind de sprijinul unor persoane aflate în funcţii de conducere importante şi slujitori ai mai vechilor politici anterevoluţionare, au reuşit de-a lungul timpului să acumuleze foarte multă putere, atât economică, cât şi politică. Au reuşit într-un timp foarte scurt să ajungă la un nivel de-a dreptul scandalos din punct de vedere economic, atât ei cât şi cei care i-au ajutat. Poziţiile s-au schimbat în timp. Astfel, cei care deţineau puterea şi au permis toate fărădelegile şi ilegalităţile, au ajuns să fie astăzi manipulaţi de către cei pe care i-au ajutat. Decizia nu le mai aparţine, iar puterea o deţin cei din umbră, aş putea chiar să spun că frâele se află în mâna lor, iar cei care se află, impropriu spus, la conducere, sunt de fapt marionete care nu fac altceva decât ceea ce dictează omul din umbră.
Iată de fapt adevăratul pericol în care astăzi suntem, aşa după cum am şi încercat să explic, acela că aproape întreaga putere politică este deţinută de un mic segment al societăţii. Un lucru extrem de grav, doamnelor şi domnilor deputaţi.
Preşedintele Traian Băsescu a început în 2004 lupta împotriva corupţiei. Cine ar fi crezut că va fi aşa de grea? A început să schimbe exact ceea ce am afirmat mai sus. Lupta împotriva acelui "mic" segment al societăţii, dar foarte puternic, care a ajuns să deţină aproape întreaga putere politică românească. Cetăţeanului simplu care întrebă de ce s-a ajuns în această situaţie, îi răspundem simplu: pentru că i s-a permis acest lucru de către cei care astăzi deţin funcţii politice foarte importante. Cât de puternic a ajuns acest "mic" segment, a ajuns să fie evident în aceste zile, când oameni politici până acum despărţiţi de bariere ideologice, şi-au descoperit afinităţi identice, comune, care brusc îi unesc. Toţi cei aflaţi într-o aşa zisă umbră au luat hăţurile în mână şi au început manipularea celor din primul eşalon.
Începe să fie din ce în ce mai evident numărul celor care slujesc această oligarhie, a celor pe care nu putem să-i numim altfel decât oligarhi. Ceea ce este cu atât mai dureros este faptul că ei sunt extrem de numeroşi şi, lucru care contrazice bazele democraţiei, aceştia sunt oameni tineri. Politicieni tineri care în mod normal ar trebui să condamne şi să lupte împotriva acestor oligarhi, ale căror origini se află în practicile comuniste, se alătură acestor grupuri de interese, acestor mici, dar extrem de puternice segmente ale societăţii, pe care ar trebui să le eradicheze.
De ce se întâmplă acest lucru care spuneam că contrazice ideile democraţiei iarăşi este uşor de explicat. Pentru că dorinţa de a se ridica individual la un alt nivel economic decât cel normal este mult mai mare şi mai puternică decât este caracterul lor. Pentru că majoritatea dintre ei preferă trecerea peste multe etape normale, fireşti şi ajung brusc asemeni celor care-i ajută pe ei, dar cărora acum li se supun în mod tacit. Iată cum reuşesc aceşti oligarhi să manipuleze o parte îngrijorător de mare a păturii politice actuale. Iată de ce mai întâi strigăm că dorim schimbarea preşedintelui care a declanşat o luptă acerbă împotriva anumitor grupuri oligarhice, iar apoi căutăm motive întemeiate pentru schimbarea acestuia. Iată de ce astăzi opoziţia votează legi cu ajutorul puterii, în sprijinul anumitor grupuri şi iată cum schimbăm regula jocului în timpul meciului. Şi toate astea exact în numele oligarhiei.
Suntem la mai bine de o lună de la aderarea în Uniunea Europeană. Şi cu toate acestea, din exterior se poate vedea cum încă, în România, interesul propriu primează în faţa interesului public. Ceea ce se urmăreşte de fapt este înlăturarea acelui "jucător" care poate înclina balanţa împotriva oligarhilor, sau, de ce nu, chiar înlăturarea lui.
Vă mulţumesc.


 
Doamna Cornelia Ardelean:
Integrarea României în Uniunea Europeană se dovedeşte, cel puţin deocamdată, o sabie cu două tăişuri pentru populaţia ţării, îndeosebi pentru ţăranul român. Locuitorii din mediul rural sunt total debusolaţi din cauza faptului că nimeni nu i-a informat în legătură cu noile reglementări referitoare la valorificarea produselor din propriile gospodării. Ţăranii sunt sceptici în ceea ce priveşte asigurarea traiului minim în cazul în care nu vor mai putea să-şi valorifice munca tradiţională, ba chiar susţin că respectarea noilor condiţii europene îi vor determina să ajungă la sapă de lemn. În urma discuţiilor pe care le-am purtat cu oamenii din zona rurală, concluzia generală a fost aceea că integrarea României în Uniunea Europeană s-a petrecut în mod nefericit, fără informarea prealabilă a efectelor noilor reglementări asupra ţăranilor. Agricultorii se plâng de faptul că un număr însemnat de ovine nu au fost supuse procesului de crotalizare, cu toate că ele au fost înregistrate în registrul agricol al Primăriei, iar din această cauză crescătorii de animale nu vor beneficia de subvenţii. Oamenii s-au mai arătat nemulţumiţi că în acest moment nu cunosc care sunt culturile pentru care se vor acorda subvenţii, de noile norme privind acordarea sumelor aferente subvenţiilor, dar şi pentru faptul că se află în imposibilitatea de a-şi vinde porcii crescuţi în gospodării.
Este cât se poate de evident că viaţa ţăranului român a ajuns în acest moment mai grea ca oricând. Consider că nu putem să stăm cu fruntea sus în Uniunea Europeană fără a avea o agricultură modernă şi performantă şi fără ca statul român să nu încurajeze micii producători şi fermieri, aşa cum se întâmplă în toată Europa. Nu putem să asistăm nepăsători la batjocorirea ţăranului român, adică a oamenilor care au trudit o viaţă întreagă pentru ca noi să avem pâinea cea de toate zilele. Cred că întreaga clasă politică şi toate instituţiile abilitate ale statului trebuie să facă un efort substanţial pentru informarea cetăţenilor despre noile reglementări prevăzute de normele europene, iar în cazurile în care se poate să propunem modificări legislative pentru a-i ajuta pe oameni.


 
Domnul Corneliu Ciontu:
Declaraţie politică: "Apel către presă în vederea ignorării conflictului dintre Palatele Cotroceni şi Victoria".
Doamnelor şi domnilor,
Stimaţi colegi,
Statul şi instituţiile statului trebuie să fie principalul promotor al stabilităţii, lucru valabil şi evident în orice democraţie competitivă şi stabilă. În mod normal, aceste instituţii ale statului sunt perene şi depersonalizate. În România, din păcate, instituţiile se subordonează persoanelor aflate la conducerea lor. Astfel, ceea ce era creat pentru a fi eficient şi protejat de influenţa subiectivă a oamenilor, la noi este supus criteriilor personale de evaluare şi de acţiune. Avem instituţii europene şi moderne, dar, din păcate, ele sunt supuse capriciilor personale ale celor aflaţi în posturi de conducere, iar acest lucru atrage la rândul său deprecierea imaginii acestor instituţii în rândul electoratului.
Deşi se presupune că scena politică este un spaţiu de confruntare paşnică între diversele politici oferite electoratului, observăm că, în ultima vreme, în România locul confruntării dintre politici a fost luat de confruntarea dintre oameni. Iar acolo unde raţiunea este înlocuită de patos şi interese personale, nici deciziile nu mai sunt coerente şi eficiente.
Asistăm, de luni bune, la un circ politic halucinant. Apar bileţele, dispar bileţele, grupurile de interese se faultează la ore de maxima audienţă, Parlamentul a devenit o scenă cu public naţional pe care se joacă opera suspendării preşedintelui Băsescu. Preşedintele, la rândul lui, adresează cuvinte calomnioase Parlamentului şi găseşte că acesta e un act de responsabilitate prezidenţială. Sistemul de valori a fost inversat şi am putea asista la instituţionalizarea conflictului de interese ca metodă de rezolvare a diferendelor.
Nu doresc să lungesc prezentarea stării politice actuale - o cunoaştem cu toţi, a măcinat nervii tuturor. Aş dori însă să fac presei o sugestie. Politica este un lucru "vandabil", ca orice produs. Prin urmare, şi politica este supusă legilor marketingului, are nevoie de publicitate. Mass-media este unicul canal prin care informaţia ajunge la electorat. Mă voi folosi de această declaraţie pentru a face un apel către mass-media ca, timp de două săptămâni, să ignore conflictul existent între principalii actori politici. Circul şi cabotinismul sunt o opţiune pentru orice persoană dornică de distracţie, dar, atunci când ele devin politică guvernamentală sau prezidenţială, trebuie supuse rigorilor instituţionale şi, mai mult, rigorilor societăţii civile.
Poate că nu ne aflăm în mijlocul unei crize insurmontabile. Problema e că obişnuim electoratul cu un conflict cronic, iar ceea ce nu mai frapează, devine obişnuinţă şi capătă o acceptare tacită. Ne vom obişnui copiii cu un dialog instituţional de tip sud-american, îi vom face să creadă că partidele sunt clanuri interlope în luptă pentru teritoriu şi, mai grav, că acesta e un lucru firesc.
În această fază a conflictului, din punctul meu de vedere, nu criticând atitudinile şi acţiunile domnilor Băsescu şi Tăriceanu mass-media poate contribui la normalizarea dialogului politic, ci izolând mediatic ciocnirile sterile dintre cei doi, deoarece critica oricând poate reprezenta o minge ridicată la fileu pentru fiecare dintre ei.
Nutresc speranţa că importanţi lideri ai mediei centrale vor înţelege corect apelul meu de ignorare, măcar şi temporară a bâlciului de prost gust oferit de cei doi combatanţi.
Vă mulţumesc.


 
Domnul Costică Macaleţi:
"Argument în favoarea studenţilor români"
Domnule preşedinte, stimaţi colegi,
Cunoaştem cu toţii că avem de-a face cu un guvern mai mult decât mediocru ale cărui "performanţe" se văd oglindite în viaţa de zi cu zi a românilor, care devine din ce în ce mai grea. Ei bine, acest guvern are în componenţa sa câţiva distinşi miniştri cu care, fără să ne fie jenă, ne putem încadra într-o panoplie a ridicolului, ce sfidează orice urmă de bun simţ.
În declaraţia de astăzi doresc să mă refer la un astfel de ministru. Vă voi vorbi despre distinsul domn ministru al învăţământului, Mihail Hărdău. Da, este vorba despre omul pentru care a avea la dispoziţie din bani publici o limuzină de lux care să-l plimbe prin lume şi în acelaşi timp a avea în ţară mii de profesori muritori de foame este un lucru cât se poate de normal. Vorba domnului ministru: "Acest Audi este un lucru normal, ca şi mătura şi făraşul din minister!".
Multe sunt "minunile" săvârşite de vajnicul ministru portocaliu. Ultima dintre ele constă în a aprecia ca nejustificată acţiunea în instanţă a Uniunii Naţionale a Studenţilor din România (UNSR), împotriva Ministerului Educaţiei şi Cercetării, apreciind că "gestul studenţilor este un act gratuit, care nu a fost gândit suficient". Mai pe scurt, UNSR a reclamat în justiţie faptul că senatele şi inspectoratele şcolare stabilesc condiţiile specifice, anume ce înseamnă un student performant, ce medie trebuie să aibă pentru a primi bursa, etc. Absolut corect. Însă, indiferent de ce criterii se folosesc pentru acordarea efectivă a burselor, în condiţiile în care senatele şi inspectoratele stabilesc că un student se încadrează în acele criterii, bursa acordată trebuie să acopere cel puţin cheltuielile de cazare şi masă, adică să fie egală cel puţin cu salariul minim pe economie. Replica domnului ministru la acţiunea cât se poate de justificată a studenţilor (fundamentată pe baza legii învăţământului), a fost în a declara că "dacă la fondurile alocate prin burse se adaugă şi alte facilităţi primite de studenţi, cum ar fi reducerile pentru transportul urban, CFR, subvenţii pentru cămine şi cantine, s-ar vedea că ei primesc, de fapt, mult mai mult decât salariul minim pe economie. Îmi pare rău pentru modul în care UNSR a înţeles să reacţioneze la eforturile MEdC".
Poziţia ministrului Hărdău în această problemă, ca de fapt în majoritatea problemelor pe marginea cărora domnia sa şi-a exprimat distinsa opinie, este mai mult decât ridicolă. Ea sfidează, pe lângă realitate, legislaţia României şi obligaţiile constituţionale ale autorităţilor statului de a veghea la bunăstarea cetăţenilor şi la siguranţa lor. Ce viitor va mai avea această ţară în condiţiile în care studenţii, viitoarele elite, sunt trataţi cu dispreţ şi obligaţi să studieze în condiţii grele şi care nu stimulează performanţa? Printre altele, studenţii şi-au exprimat dorinţa de a avea un dialog cu ministrul Hărdău şi cu premierul Tăriceanu, dialog care să aibă loc la Bucureşti, în complexul studenţesc Regie. Am o întrebare: când veţi merge, dacă o veţi face, să le vorbiţi studenţilor, ca să-i convingeţi că, împotriva legii, nu doriţi să le daţi burse decente pentru că şi aşa au prea mult, din ce vehicul veţi coborî în mijlocul lor, domnule ministru?


 
Domnul Cristian Silviu Buşoi:
Declaraţie politică: "Integrarea României în industria de apărare europeană"
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Stimaţi reprezentanţi ai mass-media,
În perioada 6 - 7 februarie 2007 am avut ocazia de a participa la Berlin la colocviul "Politica europeană de securitate şi apărare - strategii viitoare". Evenimentul a reunit parlamentari din toate ţările membre ale Adunării Uniunii Europei Occidentale.
În cadrul acestui colocviu, o dezbatere extrem de interesantă s-a purtat pe tema industriei europene de apărare. La dezbatere au participat, pe lângă parlamentarii din diferite Parlamente ale ţărilor europene, şi responsabilii şi conducătorii Agenţiei Europene de Apărare, dar şi manageri ai principalelor companii europene din domeniul industriei de apărare şi a tehnologiei spaţiale.
Cea mai importantă concluzie a fost aceea a creşterii cooperării între ţările europene în investiţii privind cercetările în securitate, tehnologii spaţiale. Pentru a rămâne competitivă faţă de concurenţa americană sau chineză, industria europeană de apărare are nevoie de o viziune a viitorului, de investiţii în domenii şi tehnologii cheie, dar şi de un efort al ţărilor europene de a cheltui mai mult, dar mai ales de a cheltui mai mult la comun.
România va cheltui în 2007 mai bine de 1 miliard de dolari numai din bugetul naţional pentru înzestrare, fără a mai pune la socoteală creditele externe. Din păcate, aceşti bani nu pot fi folosiţi pentru a oferi comenzi exclusiv industriei de apărare din România. România trebuie să îşi facă înzestrarea de pe piaţa liberă, pentru că are nevoie de cele mai noi şi mai bune tehnologii pentru a putea face faţă integrării armatei noastre în NATO şi pentru a respecta standardele Politicii Europene de Securitate şi Apărare. Industria de apărare românească, odată înfloritoare datorită contextului politic internaţional, trece astăzi printr-o perioadă dificilă. O parte a fost privatizată, alta se află încă în proprietatea statului. Unele întreprinderi au şanse de reuşită în economia de piaţă concurenţială, cele mai multe nu. Iar soluţia nu este alta decât aceea de a continua privatizarea.
E foarte greu ca într-o ţară ca România să impui decizia politică de a avea cheltuieli mai mari pentru apărare, şi mai ales să decizi ca o parte mai mare din aceste fonduri să fie cheltuite în comun cu celelalte ţări europene, în condiţiile în care România, o ţară aflată încă pe calea reformelor şi a modernizării, are nevoie de mai mulţi bani în investiţii în infrastructură, în educaţie, în sănătate.
Dar trebuie să înţelegem că pentru a trăi într-o lume mai sigură, unde drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt respectate, este nevoie de solidaritate între ţările europene şi de voinţa fermă de construi în comun o politică de securitate şi apărare eficientă şi durabilă.


 
Domnul Cristian Stănescu:
"Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei"
(Petre Ţuţea)
It`s a miracle!
Exclamaţia europarlamentarului englez Ashley Mote prefigurează sugestiv iniţialele Grupului Integritate, Tradiţie, Suveranitate (ITS), constituit cu aportul decisiv al celor cinci membri PRM din Parlamentul European.
Până la data de 16 ianuarie 2007, acei europarlamentari care nu s-au lăsat atraşi în niciun grup politic sau care au contestat iluzia unui superstat european monolit, au fost trataţi discriminatoriu în privinţa timpului acordat la dezbateri, mult diminuat în comparaţie cu al celorlalţi vorbitori. Asta în ciuda faptului că erau membri ai Parlamentului European, ca reprezentanţi ai milioane de votanţi şi aleşi tocmai pentru vederile lor contrare unei majorităţi politice care, deocamdată, face regula în sesiunile de la Bruxelles şi Strasbourg.
De acum încolo, datele problemei se vor schimba: oponenţii politici ai Grupului ITS vor fi obligaţi să împartă "masa negocierilor" cu membrii acestui grup, la toate activităţile sau evenimentele programate.
Nimeni nu va fi capabil să ne mai ignore. Grupul ITS va deveni o forţă în Parlamentul European!
Obiectivele sale fundamentale îşi au deja ecou în Europa şi chiar în SUA, de unde avocatul texan de origine română, Peter Costea, ne cere sprijinul pentru amendamentul cu privire la revizuirea art. 48 din Constituţia României, care să interzică poligamia şi să prezinte căsătoria ca fiind o relaţie bărbat-femeie.
Un amendament constituţional similar a fost adoptat deja în statul Texas, precum şi în alte 26 de state americane, în care s-au interzis poligamia şi căsătoriile unisex.
Deşi noi, românii, am fi avut şansa să fim primii europeni cu un alt fel de amendament constituţional, Letonia ne-a luat-o înainte.
Această cerere este rezultatul regăsirii aspiraţiilor distinsului avocat Costea, în angajamentul Grupului ITS de a păstra valorile familiei tradiţionale, alături de celelalte principii fundamentale ale Grupului ITS: de a recunoaşte şi a respecta valorile creştine, cultura şi tradiţiile civilizaţiei europene, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, interesul naţional, suveranitatea şi identitatea popoarelor statelor membre.
Membrii ITS sunt promotori ai naţionalismului luminat. Naţionalismul înseamnă iubire pentru naţiunea ta, dar, în acelaşi timp, cooperare cu celelalte naţiuni europene, într-un climat de civilizaţie şi respect, împotriva eventualelor abuzuri birocratice şi tehnocratice, netransparenţa actului de guvernare şi gestionare a fondurilor publice.
Deasupra oricăror epitete sau metafore care l-ar putea descrie, domnul senator Corneliu Vadim Tudor este legenda vie nu numai a naţionalismului luminat românesc, dar este la fel de bine cunoscut şi la nivel european. Dedicat neamului şi ţării sale, energic şi performant, domnul Corneliu Vadim Tudor este îndrăgit şi aşteptat de membrii Grupului ITS din Parlamentul European şi nu numai!


 
Doamna Daniela Popa:
Declaraţie politică cu privire la necesitatea adoptării unui statut al personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă.
Prin prezenta declaraţie politică, doresc să aduc în atenţia tuturor partidelor politice existenţa categoriei de personal aeronautic civil navigant din aviaţia civilă care îşi desfăşoară activitatea într-un mediu deosebit faţă de celelalte categorii de personal şi care, până în prezent, a fost neglijat de factorii politici, atât de Parlament, cat şi de Guvern în ceea ce priveşte reglementarea activităţii, obligaţiilor, răspunderilor şi drepturilor acestora.
Mediul în care personalul navigant îşi desfăşoară activitatea, mediul aerian, este un spaţiu fizic ostil şi imprevizibil, extrem de complex raportat la responsabilitatea unui pilot faţă de viaţa pasagerilor. Deciziile se iau în secunde şi sunt ireversibile în timp. În aceste condiţii, piloţii trebuie să aibă o pregătire profesională de excepţie şi o capacitate de concentrare deosebită, acestea fiind esenţiale în asigurarea siguranţei zborului.
Activitatea de zbor determină o uzură prematură a piloţilor şi se manifestă prin modificări ale structurii şi funcţiilor organismului cu efect asupra vitezei de reacţie umană în condiţii de lipsă de oxigen şi presiuni scăzute. Acest fapt reduce în mod semnificativ durata de viaţă. Studiile medicale şi socio-profesionale au relevat că anumite profesii din aviaţia civilă, cum este cea de pilot, se situează pe primul loc în ceea ce priveşte factorii de stres excesiv şi risc ridicat ca îmbolnăvire. Condiţiile de zbor la altitudini ridicate accelerează procesul de îmbătrânire biologică, reduce capacitatea de efort şi provoacă modificări la nivelul coloanei vertebrale.
Sunt cutremurătoare statisticile referitoare la îmbolnăvirile foarte grave cu evoluţii rapide şi decese la vârste tinere ale personalului aeronautic civil navigant. Rata de mortalitate atât în perioada de activitate, cât şi după ieşirea la pensie, este foarte ridicată. În primii 5 ani după ieşirea la pensie, rata îmbolnăvirilor grave ajunge la 90%, iar cea a mortalităţii depăşeşte 40%. Numai în cadrul unei singure companii aeriene, în perioada 2000-2005, la un număr de aproximativ 450 de persoane în activitate, au fost înregistrate 18 cazuri de deces, 4 cazuri de comoţie cerebrală soldate cu deces, 10 cazuri de cancer, 2 cazuri ce necesitau transplant de rinichi, 4 cazuri de diabet pe sistem nervos, 5 cazuri de infarct, 2 cazuri de leucemie, 4 cazuri de discopatii lombare cu intervenţii chirurgicale, un caz de invaliditate temporară cauzat de turbulenţe în timpul zborului, 19 cazuri de îmbolnăviri grave şi peste 30 de persoane obligate la un control periodic din 3 în 3 luni. Numărul persoanelor care reuşesc să ajungă la pensie este diminuat, iar speranţa de viaţă după pensionare este scăzută, media fiind între 56-58 de ani. La aceste cazuri tragice se mai adaugă şi cele 35 de persoane decedate în urma unor accidente sau catastrofe aeriene: 9 persoane decedate în anul 1989, 9 în anul 1991, 11 în anul 1995 şi 6 în anul 1996.
Programul variat de curse de zi şi de noapte generează consecinţe nu doar de ordin biologic şi medical, ci are implicaţii şi asupra vieţii sociale şi de familie a persoanei în cauză.
Factorul uman este determinant în asigurarea siguranţei zborului. Personalul aeronautic civil navigant se deosebeşte esenţial de celelalte categorii de angajaţi. Ei lucrează într-un spaţiu tridimensional, într-o continuă criză de timp şi într-o ambianţă severă, incompatibilă cu însăşi viaţa. Studiul efectuat de organisme internaţionale de profil referitor la radiaţiile pe timpul zborului a concluzionat că nivelul radiaţiilor creşte odată cu altitudinea, nivelul acestora dublându-se la fiecare 1500 m altitudine. În aceste condiţii, efectul zborurilor frecvente la altitudini de 11.000 - 12.000 m este devastator pentru sănătatea unui angajat.
Uzura prematură ridicată a personalului navigant ca urmare a desfăşurării activităţii de zbor, se transpune în modificări ale structurii şi funcţiilor organismului cu efect asupra vitezei de reacţie umane în condiţii de lipsă de oxigen şi presiuni scăzute, factor care reduce în mod semnificativ durata de viaţă. De aceea, considerăm că în centrul atenţiei trebuie să stea întotdeauna siguranţa zborului şi a pasagerilor, factorul uman fiind determinant în acest sens.
În prezent, aviaţia civilă se află într-un proces de reorganizare conform cerinţelor economiei de piaţă. Aceste transformări trebuie să se reflecte şi în domeniul resurselor umane, presupunând adoptarea unui plan de perspectivă şi a unei politici de personal pe termen lung care să ţină cont de specificul profesiei şi de implicaţiile activităţii de zbor asupra organismului uman.
Vechea Lege 3/1977 era mult mai realistă în ceea ce priveşte condiţiile de pensionare oferind posibilitatea pensionării după o activitate de 25 de ani de zbor şi la vârsta de 50 de ani, iar Legea 89/2004 a făcut posibil ca sistemul de pensionare prin pensie de serviciu aplicat unor categorii de personal din economia naţională să fie folosit şi pentru personalului aeronautic civil navigant, dar pentru o perioadă limitată de 3 luni.
Legea 19/2000 nu ţine cont de aspectele specifice profesiei şi nici de aportul individual la fondul de pensii, cu toate că personalul aeronautic civil navigant este încadrat la condiţii speciale şi condiţii deosebite de muncă. Legea nr. 399/2005 pentru modificarea şi completarea OUG nr.29/1997 privind Codul aerian al României prevede că drepturile şi obligaţiile personalului aeronautic civil se stabilesc prin reglementări specifice. Până în prezent nu s-a adoptat niciun act normativ, existând un vid legislativ în acest sens.
Există, însă, la Senat, în procedura dezbaterilor parlamentare, propunerea legislativă L999/2006 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din Aviaţia Civilă din România, faţă de care doresc să exprim sprijinul meu şi să îndemn la urgentarea adoptării acestei legi, proiectul de act normativ fiind expresia justificată a doleanţelor reprezentanţilor acestei categorii profesionale, susţinute de studii medicale şi de specialitate privind consecinţele activităţii de zbor asupra organismului uman.
În cadrul acestui proiect se defineşte categoria personalului aeronautic civil navigant: personalul care constituie echipajul de conducere de la bordul aeronavelor civile - piloţi, navigatori, mecanici şi/sau ingineri de bord şi operatori radionaviganţi; însoţitorii de bord; paraşutiştii; inginerii de recepţie şi control aeronave; inginer de recepţie şi control mijloace PNA-TC; personalul de inspecţie în zbor.
În prezent, la pensionarea acestei categorii nu se mai ţine cont nici de specificul profesiei exercitate, una dintre cele mai solicitante pentru organismul uman, şi nici de aportul individual la fondul de pensii. Precizăm faptul că personalul aeronautic civil navigant contribuie la fondul de pensii la nivel maxim de contribuţie, la care se adaugă şi o contribuţie suplimentară. Efectul acestor contribuţii nu se reflectă în mod just şi asupra cuantumului acesteia.
În acest context, proiectul de act normativ propune condiţii de pensionare adecvate efortului depus. La art. 44 se prevede pentru piloţi, însoţitori de bord, paraşutişti şi personalul de inspecţie de zbor vârsta de pensionare de minim 50 de ani şi cu vechimea în muncă de cel puţin 20 de ani, iar pentru navigatori, ingineri şi/sau mecanici de bord naviganţi, operatori radionaviganţi, ingineri de recepţie şi control aeronave şi ingineri de recepţie şi control mijloace PNA -TC vârsta de pensionare de minim 52 de ani şi cu vechimea în muncă de cel puţin 25 de ani. Pensia de serviciu propusă de proiectul de lege este de 85% din media veniturilor brute realizate pe ultimele trei luni de activitate.
Efortul bugetar necesar punerii în aplicare a proiectului de lege este nesemnificativ, în condiţiile în care în prezent numărul de pensionari în viaţă din categoria cuprinsă în lege este de aprox. 270, numărul mediu de personal navigant ce se pensionează anual este în jurul a 30 de persoane, iar rata anuală a mortalităţii este în medie de 45 de persoane. În prezent, pensia medie este de 795 lei, iar conform noii legi ar ajunge la 2.125 lei. Ar rezulta un efort bugetar de 4.149.600 lei în primul an de aplicare a legii, 3.990.000 lei în anul doi, 3.830.400 lei în anul trei, 3.670.800 lei în anul patru, 3.511.200 lei în anul cinci, 3.351.600 lei în anul şase, 2.872.800 lei în anul şapte şi în următorii. Mai adăugăm faptul că o creştere a numărului de pensionari în următorii 25 - 30 de ani nu este posibilă deoarece angajările se fac numai din rândul tinerilor cu vârsta între 20 şi 26 de ani.
Surprinzător este punctul de vedere al Guvernului care nu susţine propunerea legislativă, specificându-se că "acordarea unor beneficii ar conduce la crearea unei discriminări între diferitele categorii profesionale"! A crea un cadrul legislativ care să contribuie la protejarea sănătăţii şi vieţii aviatorilor, precum şi la creşterea siguranţei zborului este în opinia Guvernului o atitudine discriminatorie! De asemenea, celelalte observaţii cuprinse în punctul de vedere al Guvernului nu pot constitui motive de respingere a proiectului de lege deoarece acestea sunt minore şi sunt rezolvabile prin mici modificări ale celor câteva articole.
Importantă este menţiunea din avizul Consiliului Legislativ conform căreia stabilirea unui statut aplicabil unei categorii profesionale cum este cea a personalului aeronautic civil navigant profesionist ţine de competenţa exclusivă a autorităţilor naţionale şi nu implică conotaţii comunitare, ceea ce rezultă că soarta aviatorilor noştri depinde numai de deciziile Parlamentului şi Guvernului.
Un alt aspect pe care doresc să îl supun atenţiei, care nu este prevăzut în propunerea legislativă, el fiind obiectul unor acte normative speciale, este cel referitor la timpul de serviciu pentru zbor. În prezent, prin ordinul nr. 1941/2005 al Ministrului Transportului, Construcţiilor şi Turismului, timpul maxim de serviciu pentru zbor într-o perioadă de 24 de ore consecutive este de 13 şi 14 ore, iar în anumite condiţii ajungând şi la 18 şi 20 de ore, ceea ce depăşeşte cu mult prevederile Codului muncii. Aceşti timpi de muncă excesivi constituie încă un argument în plus care confirmă necesitatea adoptării prevederilor proiectului de lege, pe lângă condiţiile deosebite şi speciale de muncă şi impactul negativ al acestora asupra organismului personalului navigant.
Este evidentă imensa responsabilitate ce revine celor care lucrează într-o aeronavă şi trebuie să conştientizăm faptul că, în timpul unei deplasări cu avionul, viaţa pasagerilor se află în mâinile acestor profesionişti.
De menţionat este faptul că din ce în ce mai puţini tineri doresc să devină piloţi profesionişti, deoarece, aşa după cum unul dintre aceştia a spus, "nu merită să faci această meserie atât timp cât condiţiile de muncă sunt dure, trăieşti puţin, iar drepturile sunt ca şi inexistente în comparaţie cu efortul depus."
Consider că Parlamentul României trebuie să dea dovadă de realism şi receptivitate faţă de problemele specifice acestui domeniu de activitate. În acest sens, fac un apel către toate partidele politice să susţină adoptarea acestei propuneri legislative, mai ales că adoptarea acestui Statut este impusă de Legea nr. 399/2005 pentru modificarea şi completarea OUG nr. 29/1997 privind Codul aerian al României.


 
Doamna Daniela Popa:
Declaraţie politică: "Restricţionarea accesului românilor pe piaţa muncii din Uniunea Europeană - o decizie în contradicţie cu principiile fundamentale ale UE"
Extinderea Uniunii Europene aduce avantaje pentru toate statele membre. Beneficiile nu vizează doar consolidarea democraţiei, stabilităţii şi securităţii în Europa, ci includ şi aspecte pozitive legate de starea economiei europene.
În timp ce unele ţări membre ale Uniunii Europene anunţă măsuri de interdicţie a accesului pe piaţa muncii pentru România şi Bulgaria, altele îşi deschid porţile în speranţa unui impact pozitiv asupra propriilor economii. Polonia, Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia şi Finlanda intenţionează să deschidă piaţa muncii.
Italia nu a ajuns încă la o decizie finală. Totuşi, se pare că se preferă o strategie aprobată şi de cele 25 de state membre ale UE. Şeful Guvernului italian admite că tratează problema cu interes, pentru ca românii reprezintă la momentul acesta cea mai mare comunitate de străini din Italia, oficial 11% din totalul celor 3 milioane de imigranţi. Spania a transmis semnale clare ca nu va renunţa la barierele în calea imigraţiei cel puţin doi ani. Guvernul din Suedia analizează introducerea unei politici a uşilor deschise pentru muncitorii României şi Bulgariei. Suedia nu asociază valul de migraţie cu o criză economică.
Extinderea Uniunii a avut un efect pozitiv, deşi marginal, asupra pieţei de muncă din Suedia. Olanda ar putea introduce măsuri de limitare a migraţiei din noile state care au aderat. Şi Belgia are planuri de limitare a fluxului imigraţionist. Muncitorii ar urma sa fie admişi treptat în zonele unde exista criză de forţă de muncă. Decizia urmează să fie discutată în cele două mari regiuni ale ţării şi apoi prezentată Guvernului. Danemarca a anunţat un regim tranzitoriu pentru muncitorii din România şi Bulgaria, acelaşi care a fost aplicat şi în cazul ţărilor care au aderat în 2004. Astfel, românii pot fi angajaţi în Danemarca, dar vor fi plătiţi conform salariilor şi convenţiilor colective în vigoare în regat, pentru a se preveni dumpingul social. Restricţiile vor fi anulate după trei ani. Austria şi Germania ar putea să introducă măsuri de îngrădire a imigraţiei. Ungaria se gândeşte să impună anumite limite pe piaţa muncii. Marea Britanie, deşi era adepta liberei circulaţii a muncitorilor din ţările est europene, a decis să restricţioneze accesul muncitorilor din România şi Bulgaria, pentru o perioadă, urmând ca după un an de la implementare această decizie să fie reanalizată.
Aceeaşi schimbare de politică o are şi Irlanda. Franţa îşi deschide şi ea parţial piaţa muncii pentru cetăţenii din România şi Bulgaria. Va fi o deschidere progresivă a pieţei muncii, stabilită în urma discuţiilor cu parteneri sociali.
Oficialii Comisiei Europene susţin totuşi că temerile legate de o migraţie masivă a forţei de muncă din Bulgaria şi România după aderarea acestora la UE în ianuarie sunt nefondate, deoarece analizele arată că influxul de muncitori din ultimii ani a fost încet şi moderat. Legile Uniunii Europene permit perioade de tranziţie de până la 7 ani. Din mai 2006, cetăţenii din cele 8 state foste comuniste care au aderat la Uniunea Europeană pot practica fără constrângeri 61 de meserii, în 7 sectoare ale economiei - construcţii, hoteluri şi restaurante, agricultură, industrie metalurgică, comerţ sau imobiliare. Aceleaşi măsuri sunt decise şi pentru cetăţenii români şi bulgari.
Libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi persoanelor sunt principii fundamentale ale Uniunii Europene. Libera circulaţie a persoanelor este în strânsă legătură cu promovarea progresului economic şi social, cu atingerea unui nivel de dezvoltare sustenabil şi durabil. Este un concept fără de care nu putem înţelege noţiunea de cetăţean european. Principiul liberei circulaţii a persoanelor este strâns legat de asigurarea coeziunii economice.
Potrivit normelor europene, fiecare cetăţean are dreptul de a munci şi trăi în alt stat membru, fără discriminare pe bază de naţionalitate. Pe piaţa muncii, libertatea de circulaţie există încă de la începuturile Comunităţii Europene. În art. 35 al Tratatului Comunităţii Europene sunt stipulate dreptul de a căuta un loc de muncă într-un alt stat membru, dreptul de a munci în alt stat membru, dreptul la rezidenţă, dreptul de a rămâne pe teritoriul unui alt stat membru şi dreptul la tratament egal în ceea ce priveşte angajarea şi condiţiile de muncă.
În contextul limitării accesului pe piaţa muncii europene pentru cetăţenii români de către unele state membre şi constatând că aceste îngrădiri vin în contradicţie cu principiile de funcţionare ale Uniunii Europene, Partidul Conservator face un apel la reprezentanţii guvernelor naţionale şi la oficialii din instituţiile la nivel comunitar să analizeze cu mai multă responsabilitate şi fără discriminări această problemă deosebit de importantă.
Odată cu aderarea în Uniunea Europeană, cetăţenii români au devenit cetăţeni europeni, bucurându-se de toate drepturile ce derivă din aceasta.


 
Doamna Daniela Popa:
Declaraţie politică: "Apel la solidaritate!"
Programul de solidaritate socială în favoarea pensionarilor cu venituri reduse face obiectul unei propuneri legislative iniţiate de către reprezentanţii Partidului Conservator. Acest proiect de lege, care instituie o taxă de solidaritate socială de 1% din profitul anual net al fiecărui operator economic a cărui cifră de afaceri este mai mare de 100.000 de euro, a fost în dezbaterea Comisiei economice din Senat. Proiectul de lege a primit avize favorabile de la Consiliul Legislativ şi Consiliul Economic şi Social dar, din păcate, a primit un aviz negativ din partea Guvernului. Cu toate acestea, în cadrul comisiei sesizate în fond, votul a fost unul favorabil, aşa cum sperăm că se va întâmpla şi în plenul Senatului şi, ulterior, în plenul Camerei Deputaţilor.
Această taxă se va aplica pe o perioadă de 3 ani, iar sumele acumulate se constituie ca sursă a bugetului asigurărilor sociale de stat şi ar urma să fie folosite pentru creşterea pensiilor care sunt în cuantum mai mic decât salariul minim pe economie.
Prin iniţierea acestui demers legislativ, Partidul Conservator doreşte să sprijine pensionarii cu venituri reduse. Această categorie se află la limita supravieţuirii, după o viaţă de muncă pensionarii fiind în situaţia de a trăi de la o zi la alta tot mai greu.
Comunitatea economică nu poate rămâne indiferentă la problemele acestei categorii sociale defavorizate. În acest context, mulţumim tuturor oamenilor de afaceri care sunt de acord şi ne susţin în promovarea acestei propuneri legislative. Aşa cum arată şi titlul, Programul prevăzut în textul lui este menit a stimula solidaritatea socială, a consolida relaţia între categoria oamenilor bogaţi şi a celor săraci.
Suntem convinşi că putem miza pe aportul dumneavoastră în lansarea unor dezbateri publice, în scopul de a determina instituţiile statului, fie că este vorba de Legislativ sau de Executiv, să pună în aplicare această lege.
În numele pensionarilor români, vă mulţumim.


 
Doamna Doina Micşunica Dreţcanu:
Aş vrea astăzi să vă atrag atenţia asupra unor nemulţumiri exprimate printr-un mesaj care, din păcate, a fost trimis prin Internet şi în afara graniţelor ţării, de câţiva finalişti ai concursului" Vrei să fii nr.1?", organizat de TVR1.
Concursul a avut mai multe etape de preselecţie, în urma cărora 50 de finalişti au fost invitaţi la Bucureşti, la faza finală. Fondul de 500.000 de euro şi promisiunea că toţi finaliştii vor fi premiaţi, au determinat pe participanţi să vină, împreună cu un însoţitor, în noaptea dintre ani, la Bucureşti. Speranţele lor de a participa la o competiţie corectă, unde să-şi pună în valoare cultura generală şi poate să câştige marele premiu anunţat, i-au determinat să-şi cheltuiască poate ultimele rezerve financiare, să renunţe la ambientul plăcut al familiei sau la petrecerea din noaptea de Revelion.
Din păcate, "premiile"şi recompensele aşteptate şi-au făcut apariţia mai repede decât credeau ei: aparatele de vot s-au defectat şi nimeni nu a catadicsit să le repună în funcţiune, iar miile de euro zburau la publicul din sală, pentru întrebări extrem de simple.
Bătaia de joc a fost încununată de "premiile de consolare" oferite: bilete la Revelionul organizat la Romexpo. După 7 ore de stat în studio, obosiţi şi dezamăgiţi au ajuns totuşi la Romexpo... şi au plecat...fiindu-le locurile ocupate. Biletele le mai au şi astăzi, în amintirea unei nopţi în care TVR1 a demonstrat cu prisosinţă "seriozitatea"şi "profesionalismul" de care dă dovadă în activitate.
Scrisoarea pe care am primit-o se încheie cu un strigăt de revoltă: "Nu se poate aşa ceva! Este inadmisibil!", mesaj pe care îl împărtăşesc şi eu şi mai întreb: aceasta este televiziunea noastră naţională? Ce anume şi cine se ascunde în culisele ei? Cum serveşte interesul cetăţeanului?
Sunt câteva întrebări care sper că nu vor rămâne retorice, dacă conducerea TVR1 îşi asumă cu adevărat responsabilităţile unei televiziuni publice.


 
Domnul Ion Stan:
Doamnelor şi domnilor colegi,
Ianuarie ăsta fără zăpadă şi frig a zăpăcit de-a binelea o grămadă de oameni, până acolo încât să creadă că e primăvară.
Şi ce fac oamenii primăvara la casa lor? Curăţenie generală!
În casa în care stau gratuit şi temporar, s-au pornit unii oameni să scoată de prin dulapuri la aerisit prin conferinţe de presă, la "însorit" sub reflectoare TV, ce avea fiecare pus la păstrare pentru sezonul "rece", despre care se ştie că nu-i ca vara, dar nu şi când vine şi e mai bine să fii pregătit.
Crezusem că de aşa trebuşoară se ocupă gospodinele, aşa încât nu m-am prea mirat când una dintre ele, făcându-şi curăţenia de primăvară în memorie, a scos la iveală amintirea unui bileţel, păstrată cu grijă acolo vreo doi ani.
M-am mirat însă că un declarat vajnic bărbat a şi pus bileţelul cu pricina la vederea gazetarilor, atârnându-l pe gardul dinspre palatul numit, nu ştiu de ce, Victoria, uite-aşa, să vadă cine trebuie, cum ne scoatem noi intransigenţa, în lupta împotriva oligarhiilor de interese, la soare.
Şi iar nu m-am mirat că, în cea mai neaoşă tradiţie a mahalalelor bucureştene ca şi constănţene, clujene şi de fapt a tuturor mahalalelor lumii, replica vecinului la minunea de pe gardul cotrocenesc nu a întârziat să apară.
Vizatul a scos şi el pe gardul propriu, în ochii şi urechile celor care vor să vadă şi să audă, ce ţinuse la păstrare, în rafturile personale, până la vremea grijiturii celei mari, cum se spune pe la mine pe-acasă.
Rând pe rând, numiri de consilieri prezidenţiali, dosare de licitaţie, contracte de asistenţă juridică, avize medicale pentru căpşunari spanioli, dezinfecţii antiaviariene, toate au fost bine scuturate în ochii şi urechile celor ieşiţi pe la garduri.
Ba, mai mult, deşi mutat din cartierul cu pricina, un fost trăitor în aceeaşi mahala a ţinut morţiş să-şi etaleze strânsura fluturând în faţa lumii rezoluţii prezidenţiale redactate în doi peri.
Ce este de nesuportat în toată tevatura asta nu e numaidecât faptul că suntem siliţi a suporta mirosul de putred al acestor mizerii şi nu atât faptul că suntem plezniţi peste ochi şi urechi cu declaraţii care mai de care mai teatrale şi mai belicoase, cu ultimatumuri care nu obligă la mare lucru, dar au grijă să lase loc de retragere la o adică, ci faptul că "ţara arde şi baba se piaptănă"!
Şi ţara chiar arde pentru că: pe primele 11 luni ale anului 2006, contul curent al balanţei de plăţi a României a înregistrat un deficit de 8,85 miliarde de euro, în creştere cu 48,8% faţă de aceeaşi perioadă a anului 2005, motivat în principal de importurile masive, de productivitatea scăzută şi de creditele luate de stat pentru cumpărare de bunuri, executare de lucrări şi chiar pentru prestări de servicii; diferenţa dintre importurile şi exporturile de bunuri a crescut cu 48,1% comparativ cu intervalul ianuarie-noiembrie 2005, întrucât creşterea importurilor a fost de 24,5% faţă de numai 16,7% creştere a exporturilor; datoria externă pe termen mediu şi lung era la 30 noiembrie 2006 de 27,16 miliarde de euro, în creştere cu 10,3% faţă de finele anului 2005, ponderea datoriei publice fiind de 39,55%; valoarea exporturilor de produse agro-alimentare în perioada ianuarie-noiembrie 2006 a fost de 764,3 milioane de euro, iar cea a importurilor a fost de trei ori mai mare, adică 2,1 miliarde euro; raportul import-export în ţările Uniunii Europene în aceeaşi perioadă de timp era tot de trei la unu.
Ştiind precis că pot continua o atare enumerare încă şi încă, mă opresc totuşi, din dorinţa de a striga, să mă audă cine trebuie!
Puţin ne pasă de curăţirea tainiţelor voastre! Opriţi-vă!
Încă nu este primăvară în România!


 
Domnul Emilian Vasile Cutean:
Domnule preşedinte,
Stimaţi colegi,
Prin declaraţia mea politică de astăzi, doresc să atrag atenţia asupra modului de aplicare a prevederilor Legii administraţiei publice locale nr.215/2001 în judeţul Alba, mai precis în comuna Roşia Montană, unde Alianţa DA numai dreptate şi adevăr nu se poate numi.
Săptămâna trecută am avut întâlnire cu locuitorii acestei comune, care sunt nemulţumiţi şi revoltaţi de modul în care îşi fac datoria autorităţile locale, iar în acest sens au semnat un document transmis şi celor două Camere ale Paramentului, în speţă Comisiilor de abuzuri, combaterea corupţiei şi petiţii, prin care se arată comportamentul dictatorial şi incalificabil al prefectului judeţului Alba care,după constatarea încetării mandatului de primar al comunei Roşia Montană a domnului Nariţa Virgil Nicolae, s-a transformat în agent electoral al Alianţei DA.
Domnul prefect Cosmin Covaciu, în loc să se comporte ca un înalt funcţionar public, imparţial şi apolitic, aşa cum prevede legea, dă dovadă de rea-credinţă, favorizând partide politice al cărui membru a fost, abuzând de înalta sa demnitate, alături de reprezentanţii Ministerului Administraţiei şi Internelor, dat fiind faptul că nu respectă dreptul locuitorilor comunei Roşia Montană de a avea un primar ales, şi nu unul interimar, aşa cum doreşte domnia sa.
Nemulţumirea locuitorilor comunei Roşia Montană constă în faptul că, după emiterea ordinului de încetare a mandatului fostului primar, domnul prefect nu şi-a făcut datoria şi nu a dat dovadă de profesionalism, astfel că trebuia să facă propuneri Guvernului României, prin intermediul Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru a stabili data organizării de către Guvern a alegerilor locale extraordinare, acestea trebuind să aibă loc în termen de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii instanţei.
Prefectul judeţului Alba nu a făcut această propunere Ministrului Administraţiei şi Internelor, pentru stabilirea datei alegerilor, aşa cum îl obliga art.82 alin.(6) din Legea nr.215/2006, astfel că Guvernul nu a adoptat în acest sens o hotărâre prin care să se stabilească data alegerilor.
Prefectul judeţului Alba susţine că reprezentanţii Ministerului Administraţiei şi Internelor s-ar fi pronunţat că nu este posibilă organizarea alegerilor de primar decât după data de 13 mai 2007, pentru a nu "perturba", după spusele prefectului, organizarea alegerilor europarlamentare.
Această poziţie ascunde de fapt adevăratul motiv pentru care nu se doreşte organizarea alegerilor, şi anume faptul că lumea s-a săturat de Alianţa Portocalie care a adus numai nenorocire în ţara asta de la instalarea ilegală şi anticonstituţională în funcţie, în anul 2004, după cum a recunoscut şi preşedintele, aproape suspendat, al României.
Situaţia aceasta convine prefectului de Alba, întrucât cel care s-a instalat în locul fostului primar P.S.D. este un traseist politic ajuns acum în barca Alianţei aflată la guvernare, iar organizarea unor noi alegeri ar schimba această situaţie.
De asemenea, amânarea alegerilor are ca scop intrarea în perioada mai mică de un an până la alegerile locale la termen, perioada în care nu se mai pot organiza alte alegeri, aşa că, după cum spunea şi primarul interimar unor apropiaţi ai săi, "nimeni nu-l mai mişcă din loc până la anul în mai".
Un alt fapt deosebit de grav îl constituie şi participarea frecventă a prefectului la şedinţele partidului din care a făcut parte, lucru interzis de Legea înalţilor funcţionari publici.
Având în vedere aceste fapte grave de încălcare cu bună ştiinţă a legii, protestez împotriva celor care susţin acest mod de a face politică şi sper ca primul-ministru să ia măsurile ce se impun şi să-i tragă la răspundere, aşa cum am cerut şi în interpelarea adresată, pe cei vinovaţi, dispunând de urgenţă stabilirea datei pentru organizarea alegerilor de primar în comuna Roşia Montană.
Vă mulţumesc pentru atenţie.


 
Domnul Gabriel Sandu:
Stimaţi colegi,
După cum bine ştiţi, sâmbătă, 10 februarie 2007, a fost organizat în trei judeţe: Covasna, Harghita şi Mureş, un referendum privind autonomia autointitulatului Ţinut Secuiesc.
Deşi respect dreptul etniilor naţionale de a-şi păstra individualitatea culturală şi de a-şi expune şi susţine opiniile, consider că acţiunile de tipul acestui referendum sunt neconstituţionale şi ilegale. Scopul acestor acţiuni este de a declara autonomie pe criterii etnice, autoproclamatul Ţinut Secuiesc reprezentând un pericol la adresa integrităţii teritoriale a ţării noastre, în condiţiile în care în Constituţie este prevăzut clar că România este "stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil".
Odată cu fenomenul globalizării, se manifestă şi fenomenul complementar şi paradoxal al "proliferării etnopolitice", adică acutizarea politicilor etnice. Acest fenomen se manifestă şi în viaţa publică românească prin acţiunile de obţinere a autonomiei aşa-zisului Ţinut Secuiesc.
Pe de altă parte, România face parte din Uniunea Europeană, iar în acest spaţiu, orice acţiune de acest tip nu este recunoscută şi este considerată profund ilegală.
Având în vedere cele menţionate mai sus, consider că autorităţile statului trebuie să ia măsuri pentru prevenirea unor probleme mult mai grave care se pot ivi prin neluarea de măsuri clare în acest moment.
În această perioadă, eforturile majorităţii românilor şi ale autorităţilor centrale şi locale sunt canalizare spre realizarea parametrilor stabiliţi pentru integrarea în Uniunea Europeană, iar iniţiativele unor aripi radicale a maghiarilor din România, precum Uniunea Civică Maghiară şi Consiliul Naţional Secuiesc, sunt total scoase din context şi nu fac decât să deturneze atenţia de la problemele cu adevărat importante.
Aceste acţiuni sunt cu atât mai mult ilegale şi neavenite, cu cât România este recunoscută pe plan european şi mondial ca un model de respectare a drepturilor minorităţilor naţionale.
Consideră că nu trebuie confundate descentralizarea şi creşterea autonomiei locale cu crearea de enclave etnice şi ţinuturi autonome, pe alte criterii decât cele administrative.
De asemenea, consider că orice acţiune de tipul referendumului de sâmbătă trebuie stopată, iar autorităţile şi instituţiile statului trebuie să se implice activ pentru rezolvarea acestei probleme definitiv.


 
Domnul Emil Radu Moldovan:
"Praf în ochii românilor"
De la preluarea puterii de către portocalii, românii sunt tot mai amăgiţi şi înşelaţi cu tot felul de promisiuni deşarte. Cel care se achită cel mai bine de această sarcină care se pare că a devenit prioritară pentru actuala putere este preşedintele Traian Băsescu.
Animat de credinţa perfecţiunii deciziilor sale, enunţată la început în glumă şi cu jumătate de glas, acum însă din ce în ce mai prezentă, preşedintele Băsescu se joacă cu soarta României şi a românilor atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.
Pe plan intern, prin decizia de a graţia traficanţii de droguri, care are la bază doar propria convingere, neţinând cont de probele administrate în dosar, riscă să creeze un haos şi o incertitudine şi o mai mare a justiţiei în România. Pe plan extern, prin declaraţiile sale prin care se erijează în rolul de diriginte şi dă lecţii Uniunii Europene despre modul în care trebuie rezolvată problema dependenţei energetice a U.E. faţă de Rusia, riscă să arunce România într-o izolare completă.
Ba, mai mult, luându-şi rolul în serios şi arătând cu degetul spre Rusia ca spre un elev neastâmpărat pe care îl pui zece minute la colţ pentru a-şi reveni, după care aştepţi ca el să-şi înveţe lecţia şi să devină docil, pune în pericol siguranţa socială a românilor, deoarece riscă să compromită relaţiile şi aşa nu prea bune cu cineva care deţine robinetul pentru căldura românilor.
În loc să adopte o soluţie diplomatică, aşa cum au făcut liderii din Uniunea Europeană, discutând cu ceva timp în urmă cu preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, şi încercând să găsească o soluţie împreună, Traian Băsescu afirmă pe un ton autoritar că trebuie să găsim soluţii alternative şi să nu mai depindem în aşa mare măsură de gazul rusesc, uitând că nu vorbeşte cu vreun partid aflat la putere în România şi că nu reuşeşte să sperie sau chiar să şantajeze pe cineva în acest fel.
Din contră, poate chiar să enerveze pe cineva, şi asta în condiţiile în care noi plătim cel mai mare preţ la gaze din U.E. şi devenim tot mai dependenţi de gazele ruseşti, şi în urma unor astfel de declaraţii este posibil ca în viitor să plătim şi mai mult.
Toate aceste declaraţii şi atitudini au un singur scop, şi anume acela de a distrage atenţia românilor de la incapacitatea autorităţilor de a găsi soluţii la problemele lor şi a muta atenţia în altă parte.


 
Domnul Dumitru Ioan Puchianu:
"Trebuie întreţinut mitul lui Dracula pe bani publici?"
Domnule preşedinte,
Stimaţi colegi,
Cu puţin timp în urmă populaţia braşoveană a fost solicitată să răspundă unui sondaj pe tema: "Ce îi lipseşte Braşovului?" Rezultatul a fost şocant, majoritatea locuitorilor optând pentru mai multe locuri de distracţie. Aceasta în pofida faptului că, exact în aceeaşi perioadă, Consiliul Judeţean local anunţa că rezultatul unui sondaj privind achiziţionarea Castelului Bran cu astronomica suma de 60 milioane euro din bani publici a întrunit acordul a circa 87 % din locuitori; deci un act mai degrabă de cultură decât unul de divertisment. Asta numai daca privim Castelul Bran prin prisma valorii sale istorice, şi nu prin prisma mitului lui Dracula. De aici şi întrebarea logică: ce dorea în fond să achiziţioneze Consiliul Judeţean şi Ministerul Culturii pe bani publici, valoarea istorică a castelului sau mitul lui Dracula ? Pentru că indiferent dacă castelul a fost vândut sau nu şi indiferent de jocurile comerciale menite să majoreze succesiv preţul de pornire, este una ca pe bani publici să achiziţionezi un castel medieval prost întreţinut şi fără o valoare arhitecturala deosebită, şi alta este să achiziţionezi un brand cu rezonanţă internaţională.
Personal mă îndoiesc că majoritatea celor care au optat pentru această achiziţie de 60 milioane euro şi-au pus această întrebare sau au avut curiozitatea să viziteze muzeul Castelului Bran. Dacă ar fi făcut acest lucru ar fi constatat că între actualul castel-muzeu şi mitul lui Dracula nu există absolut nici o legătură. Tematica muzeului este exclusiv cea a amintirilor istorice dedicate familiei regale de după 1900: fotografii cu Regele Ferdinand, Regina Maria sau Principesa Ileana, mobilier de epocă şi obiecte contemporane acestora. Atât, şi nimic mai mult ! Nici o referire la Dracula. Ar fi fost şi greu de găsit ceva, atâta timp cât se ştie, istoric vorbind, că Vlad Ţepeş supranumit şi Dracula, nu a locuit aici decât două luni, în anul 1462, înainte de a fi întemniţat în Cetatea Vişegrad. Mitul lui Dracula este unul creat artificial şi, deci, ar fi fost imposibil ca autorităţile locale să poată crea ceva pe baze inexistente, căci una este să doreşti înfiinţarea unui parc de distracţii tematic şi alta să transformi de la zero istoria unui castel medieval. Istoria există, şi nu poate fi modificată sau modelată în funcţie de interesele economice locale. Singurii care se încăpăţânează să mai amintească ceva de mitul lui Dracula sunt micii comercianţi care îşi vând produsele artizanale la intrarea în muzeu.
Dacă Consiliul Judeţean Braşov şi Ministerul Culturii doresc cu adevărat să reînvie o istorie falsă a mitului lui Dracula la Bran, şi dacă consideră că riscul merită 60 milioane euro din bani publici, atunci singura soluţie ar fi dezvoltarea unei industrii turistice tematice colaterale în jurul castelului, nu cumpărarea unui castel medieval, cum sunt cu sutele în Europa, şi mai ales la un preţ mult supraevaluat. Căci, dacă în cazul unui excentric miliardar care doreşte să facă această achiziţie, este vorba în fond de banii săi, în cazul nostru este vorba de bani publici, şi fiţi siguri că judeţul Braşov are multe alte priorităţi nerezolvate din motive financiare.


 
Domnul Emil Radu Moldovan:
Declaraţie politică intitulată "Bilanţ portocaliu".
După doi ani de Guvernare Portocalie s-a ales praful de promisiunile trâmbiţate cu atâta tam-tam în campania electorală. Nimic nu s-a realizat, şi speranţele oamenilor au fost înşelate, din nou, de un "CDR" cosmetizat.
Pe lângă haos, degringoladă şi întâmplare, caracteristicile actului lor de guvernare, în acest timp scurs de la preluarea mandatului, au reuşit să creeze o polarizare nemaiîntâlnită până acum în societatea românească.
Prin introducerea cotei unice de impozitare, din punct de vedere al veniturilor realizate, populaţia României se împarte în două categorii. O categorie din care fac parte foarte puţini cetăţeni ai acestei ţări, ale căror venituri au crescut cu o repeziciune uimitoare, şi cealaltă categorie, reprezentată de restul populaţiei, ale căror venituri au scăzut continuu.
Astfel, deşi se anunţa o guvernare care va rezolva marile probleme sociale cu care se confruntă România, această guvernare de dreapta nu a reuşit decât să creeze altele şi mai mari, datorită atenţiei deosebite pe care a acordat-o sporirii veniturilor unei categorii sociale şi uitării totale a programelor sociale.
În tot acest timp, cel mai mult de suferit de pe urma acestei guvernări au avut oamenii cu venituri mici şi pensionarii cărora, dacă nu le-a crescut pensia cu 30% în termeni reali, aşa cum se lăudau portocaliii în campania electorală, în mod sigur le-a crescut factura la întreţinere cu acest procent, în schimb, pensia reală în aceşti doi ani a crescut cu 2 %. Este aproape imposibil de crezut că în următorii 2 ani se va întâmpla vreo minune şi va creşte pensia medie cu 28%.
La fel de dezastruoasă este situaţia şi în învăţământ, unde, în acest început de iarnă, datorită incapacităţii oamenilor din sistemul patronat de portocalii, copiii au fost nevoiţi să înveţe în frig, iar situaţia nu pare a avea o rezolvare rapidă, deoarece Guvernul a refuzat să aloce învăţământului 6% din PIB, încălcând astfel legea.
În sistemul sanitar situaţia este poate şi mai gravă, chiar catastrofală, dacă avem în vedere faptul că în timpul Guvernării Portocalii au murit oameni stând la cozi pentru medicamente, iar în spitale, datorită condiţiilor aproape inumane, oamenii mai repede se îmbolnăvesc decât se vindecă.
Pe scurt, toate sectoarele de activitate sunt la pământ, mai puţin agricultura, care zboară, odată cu fostul ministru Flutur, în zări îndepărtate, încât nimeni nu mai ştie unde e, şi vom fi nevoiţi să ne integrăm fără ea.
Această guvernare tinde să devină cea mai neagră din istoria României postcomuniste, dacă nu se fac schimbări majore şi guvernanţii vor înţelege să guverneze în interesul populaţiei, nu al unei camarile portocalii.


 
Domnul Emil Radu Moldovan:
Declaraţie politică intitulată "Integrare în genunchi".
Guvernarea portocalie prezintă ca pe o mare realizare a sa integrarea României în Uniunea Europeană. Pentru a celebra acest eveniment, ei au împărţit afişe cu liderii Alianţei prin toată ţara, care bineînţeles au fost făcute din banii statului. Deci ei îşi fac campanie electorala pe banii populaţiei.
Lucru foarte grav, cel puţin din două aspecte. În primul rând, pentru că folosesc banii publici în interes personal, şi în al doilea rând, pentru că mint cu neruşinare populaţia, prezentând nişte realizări care nu au avut loc. Ba, mai mult, în acest timp scurs de la preluarea puterii ei nu numai că nu au avut realizări, dar au reuşit să nemulţumească aproape toate categoriile sociale din România, scoţându-i pe cei mai mulţi dintre ei în stradă.
Dacă observăm cu atenţie ce s-a întâmplat după încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană în 2004 de către Guvernarea P.S.D., când la scurt timp puterea a fost preluată de portocalii, vom observa că totul a stat sub semnul dezastrului. Atât performanţele pe plan intern, care au adus la exasperare o populaţie din ce în ce mai săracă şi mai uitată de o guvernare de dreapta sensibilă doar la nevoile celor bogaţi, cât şi pe plan extern, unde de cele mai multe ori ne-am făcut de râs datorită prestaţiilor preşedintelui, dar şi ale primulu- ministru.
Nota de plată la toate aceste nerealizări a venit foarte prompt de la U.E. când, considerându-ne o ţară de mâna a doua în Uniune, ne-a oferit un portofoliu de comisar pe măsură: acela de şef peste fotocopiatoarele de la Bruxelles.
Toate acestea arată foarte clar că România se va integra în Uniunea Europeană în genunchi şi va fi considerată Cenuşăreasa Europei, datorită modului dezastruos în care a guvernat ţara Alianţa Portocalie.
Lucrurile vor arăta şi mai rău dacă după integrare România nu va reuşi să absoarbă fondurile comunitare şi va deveni un contribuabil la bugetul UE. Iar situaţia pare să se îndrepte în acea direcţie, deoarece Guvernul nu dă semne că ar putea să iasă din incompetenţa de care dă dovadă de doi ani încoace.
În această situaţie, singura soluţie ar fi să recunoască faptul că sunt depăşiţi de situaţie şi să lase persoanele competente să preia conducerea, până nu afundă prea mult în noroi ţara.


 
Domnul Emil Radu Moldovan:
Declaraţie politică intitulată "Guvernul repetent".
Sub Guvernarea Portocalie totul se prăbuşeşte, de la agricultură, sănătate, industrie şi până la învăţământ. Dezastrul se propagă cu aşa o repeziciune încât există riscul ca în scurt timp să cuprindă toate sectoarele de activitate.
După încheierea negocierilor privind aderarea României la Uniune Europeană în 2004, an ce a coincis şi cu preluarea puterii de către Alianţa P.N.L.-P.D., una dintre principalele coordonate ale politicii interne trebuia să fie elaborarea unui plan postaderare, care să conţină soluţii concrete pentru problemele cu care se vor confrunta românii.
Acest lucru nu s-a întâmplat însă, şi urmările acestui fapt sunt resimţite acum din plin de către români. Agricultura este la pământ, sistemul de sănătate este un pericol pentru cetăţeni, şi viaţa de zi cu zi a omului devine tot mai mult un chin.
La toate aceste probleme guvernanţii răspund cu cifre, afirmând că anul trecut am avut o creştere economică de peste 7%, că veniturile la bugetul de stat au crescut, că totul merge ca pe roate şi că toţi indicatorii economici au o evoluţie pozitivă.
Dar, dacă privim cu atenţie în jur, observăm că numai indicatorii economici au o evoluţie pozitivă, deoarece nivelul de trai al oamenilor în aceşti doi ani de Guvernare Portocalie a scăzut continuu, lucru reliefat şi de faptul că în această iarnă, mai mult de jumătate din familiile din România au avut nevoie de ajutorul de încălzire oferit de către stat.
Situaţia este deosebit de gravă deoarece după încă doi ani de guvernare sub aceleaşi auspicii s-ar putea ajunge la situaţia cu totul dramatică ca aproape toată populaţia ţării să depindă de ajutoarele de la stat, în perioada de iarnă.
Iar Guvernul României refuză cu încăpăţânare să accepte realitatea şi să acţioneze în consecinţă, preferând să prezinte o stare de lucruri fictivă, încercând astfel să-şi ascundă eşecul de până acum şi sperând că va reuşi în continuare să-şi menţină puterea, deşi s-a dovedit mai mult nociv decât folositor poporului român.
Astfel, în condiţiile în care Guvernul la mai toate materiile este corigent, pentru a nu duce ţara în pragul colapsului, singura soluţie este să fie declarat repetent.


 
Domnul Emil Radu Moldovan:
Declaraţie politică intitulată "Ipocrizia - politica portocalie".
Ceea ce până acum a fost spus doar de către Opoziţie şi negat cu vehemenţă de Portocalii a fost confirmat prin deciziile luate în mai multe rânduri de membrii actualei Puteri.
Deşi se arătau consternaţi atunci când liderii P.S.D. afirmau că odată cu actuala Putere s-a instalat şi eşecul în toate domeniile de activitate, iată că premierul, şi cu ceva timp în urmă, preşedintele, prin deciziile luate, confirmă adevărul acelor declaraţii.
Prin hotărârea sa de a se opera în afara ţării, deşi aceleaşi condiţii puteau fi oferite şi de unele spitale din ţară, premierul evidenţiază neîncrederea sa în sistemul medical românesc şi implicit eşecul politicii Guvernului condus de dânsul în domeniul sănătăţii.
Mai grav este însă faptul că deşi eşecul reformelor anunţate cu atâta tam-tam de ministrul Nicolăescu a devenit foarte evident, guvernanţii, în frunte cu premierul Tăriceanu şi preşedintele Băsescu, susţineau sus şi tare că situaţia din sănătate s-a îmbunătăţit în aceşti doi ani, iar în viitor va continua să se îmbunătăţească, când de fapt ei ştiau că situaţia este proastă şi va deveni şi mai proastă datorită incompetenţei ministrului şi neprofesionalismului reformelor sale.
Astfel, ei i-au minţit cu seninătate pe români şi nu şi-au dus la îndeplinire mandatul pentru care au ajuns la guvernare, şi anume să rezolve problemele cu care se confruntă populaţia. Ba, din contră, văzând că nu sunt capabili, au preferat să mintă şi să rămână la putere cu orice preţ.
În aceste condiţii, domnule prim-ministru Călin Popescu- Tăriceanu şi domnule preşedinte Traian Băsescu, vă întreb: cât mai aveţi de gând să continuaţi cu această ipocrizie, prezentând tot felul de situaţii favorabile, când de fapt ceea mai mare parte din populaţie se afundă tot mai mult în mocirlă?
Încetaţi odată pentru totdeauna cu experimentele făcute pe seama românilor care s-au săturat să fie bătaia de joc a unor miniştri-accident precum Mihail Hărdău, care nu au făcut altceva decât să instaureze haosul şi incertitudinea în învăţământul românesc, cu rezultate grave pentru mulţi ani de acum înainte.
Dacă nu aveţi oameni şi soluţii pentru situaţia actuală în care aţi adus România, decât să generalizaţi haosul, incertitudinea şi ipocrizia, mai bine vă retrageţi de la guvernare şi veţi rămâne în istorie drept un accident, în loc să continuaţi joaca de-a guvernarea şi să deveniţi o întâmplare nefericită.


 
Domnul Emil Radu Moldovan:
Declaraţie politică intitulată "Lupta pentru ciolan".
După certurile permanente ale partidelor din Alianţa D.A., în care se invocau diferenţe de viziune în ceea ce priveşte administrarea problemelor ţării, adevăratele motive au ieşit în cele din urmă la iveală. Acestea nu sunt altele decât lupta pentru ciola, şi dorinţa fiecărui partid din Alianţă de a pune mâna pe cât mai mult din acest ciolan şi a nu împărţi nimic cu partenerul de guvernare.
Ceea ce a edificat pe toată lumea despre această stare a lucrurilor a fost faptul că, după ce a obţinut Ministerul Economiei şi Comerţului, Partidul Democrat a renunţat la el ca la o măsea stricată atunci când a aflat că premierul, prevăzător, a trecut Oficiul pentru Privatizare din subordinea ministerului în subordinea AVAS, condus de un om fidel lui şi care iubeşte Partidul Democrat şi pe preşedintele Băsescu ca dracul tămâia.
Miza cea mare a acestor lupte crâncene între cele două partide este Oficiul pentru Privatizare, din cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, care deţine 135 de societăţi ce trebuie privatizate în perioada următoare; deci stupul cu miere din care să se înfrupte clientela politică.
Partidul Democrat, care îşi exprimă de câte ori are ocazia preocuparea pentru soarta românilor, a renunţat cu foarte mare uşurinţă la acest minister din fruntea căruia putea să facă foarte multe lucruri bune pentru toţi românii, încercând să rezolve problema facturilor la încălzire. Însă, încă o dată, cei din P.D. doar vorbesc, dar de făcut nu fac nimic. Fie că nu pot, fie că nu vor sau pur şi simplu au alte interese, care nu coincid cu cele ale populaţiei.
În acest sens, trebuie menţionat faptul că vicepreşedintele P.D., deputatul Ioan Oltean, a făcut presiuni pe lângă fostul ministru al economiei şi comerţului, Codruţ Şereş, ca unele firme ale "băieţilor deştepţi" să cumpere energie ieftină de la stat şi să o vândă scump, prejudiciind astfel interesele populaţiei, împovărând-o şi mai mult.
Astfel, în declaraţiile publice, liderii Partidului Democrat îşi arată îngrijorarea faţă de situaţia din domeniul energetic şi cer rezolvarea ei, astfel încât populaţia să nu mai fie afectată atât de grav, dar prin faptele lor, liderii democraţi nu fac altceva decât să pună umărul la degradarea nivelului de trai al populaţiei.


 
Domnul Emil Radu Moldovan:
Declaraţie politică intitulată "De la vorbe la fapte".
Din 2004 şi până în prezent liderii actualei puteri, în frunte cu preşedintele Traian Băsescu, ne spun de câte ori au ocazia ce lucruri măreţe vor face ei şi ce bine o vor duce românii.
Dacă aruncăm însă o privire în jur şi ne uităm atent la realitatea ce ne înconjoară, observăm că nici nu poate fi vorba de vreo realizare care să schimbe în bine viaţa românilor, ci, din contră, în aceşti doi ani scurşi de la preluarea puterii de Alianţa Portocalie situaţia românului de rând a devenit tot mai grea pe zi ce trece.
În timp ce preţurile au crescut galopant, salariile au avut o urcare asemănătoare cu cea a melcului, situaţie care face ca pentru foarte mulţi români cu venituri mici, traiul de zi cu zi în această ţară să fie un lux pe care nu şi-l mai pot permite. Dar majoritatea având o vârstă înaintată nici nu au altă soluţie. Iar Guvernul, care în mod normal ar trebui să se ocupe printre altele şi de rezolvarea problemelor cu care se confruntă populaţia, are, se pare, alte probleme mai importante de rezolvat, cum ar fi îmbogăţirea în continuare a unei pături privilegiate şi sărăcirea continuă a marei mase a populaţiei.
În aceste condiţii, domnule prim-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, vă întreb: când Guvernul pe care-l conduceţi va guverna şi pentru românii de rând, nu numai pentru cei bogaţi?
Nici în ceea ce priveşte promisiunile făcute de preşedintele Traian Băsescu românilor, pentru un trai mai bun situaţia nu este diferită. Astfel că, în loc să le poarte de grijă românilor, observăm că este foarte atent cu soarta marilor consorţii internaţionale, pentru care sună miniştrii, dă telefoane pentru a obţine un preţ mai mic la energie, asta în timp ce facturile pentru populaţie creşteau cu o repeziciune uimitoare.
Astfel că, Alianţa care trebuia să instaureze în ţară dreptatea şi adevărul a ridicat la rang de politică naţională minciuna şi nedreptatea, nedreptăţind populaţia, care a trebuit şi trebuie în continuare să suporte pe propria piele îmbogăţirea camarilei, atât din jurul preşedintelui, cât şi a primului-ministru, minţind ori de câte ori a fost nevoie, pentru atingerea scopului.
Nimic nu i-a oprit, au călcat totul în picioare, morală, adevăr; conştiinţa era pentru ei un cuvânt străin, ba chiar au reuşit să ducă ipocrizia până aproape de perfecţiune, pozând în fecioare neprihănite, când ei erau ditamai cocota satului.
Astfel, încă odată s-a demonstrat că CDR-ul cosmetizat sub diferite forme are lideri maeştri ai vorbei, dar corigenţi la fapte.


 
Domnul Emilian Valentin Frâncu:
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
De o bună bucată de vreme suntem martorii unui război fratricid, în care se înfruntă preşedintele şi primul-ministru. Acest conflict a devenit atât de dur şi atât de acaparator, încât nimeni nu mai ştie, azi, cu precizie cum a început totul, care a fost primul gest ce a dus la ripostă şi în ce a constat riposta la ripostă.
Am stat de vorbă, în cele câteva săptămâni de vacanţă parlamentară, cu diverşi cetăţeni care au venit la mine să îmi prezinte multele probleme care îi preocupă. Invariabil, după ce mi-am notat aspectele semnalate şi le-am spus cam cum văd eu soluţionarea chestiunilor respective, fiecare din ei şi-a manifestat, într-un fel sau în altul, preocuparea faţă de situaţia de insuportabil conflict la care s-a ajuns între preşedinte şi primul-ministru.
Îmi permit să citez, din memorie, cuvintele unui cetăţean din Râmnicu-Vâlcea. "Acest ianuarie, cu scandalul bileţelelor şi cu tot ce decurge acum din el, mă face să retrăiesc starea de spirit de la începutul anului 1999, când ţara era în fierbere din cu totul alte motive. Sunt vremuri interesante, nu mă mai pot dezlipi de televizor când e ora ştirilor de mare audienţă, e palpitant şi cred că nu numai mie îmi pulsează adrenalina la maximum. Dar am ajuns la o asemenea stare de încordare, încât simt că mă apropii de pragul insuportabilului".
Nu mi-am propus, în această declaraţie politică, să spun eu care anume din cei doi preopinenţi greşeşte în actuala stare de lucruri. Acest "banal amănunt" - cu ghilimelele de rigoare - este evident pentru oricine s-a uitat, cât de cât, la televizor şi a citit ziarele apărute în ultimii doi ani. Nici nu am eu căderea să despic, precum biblicul Moise, apele unei mări învolburate, ca să spun: "Iată, pe aici trebuie să mergem, dacă vrem să ieşim din impas".
Dar nu este mai puţin adevărat că trebuie să ne întrebăm - şi, cu siguranţă, asta o facem cu toţii - cine câştigă şi cine pierde de pe urma conflictului. Aş începe cu partea a doua a întrebării, fiindcă răspunsul este ceva mai uşor de dat. De pierdut, pierde toată lumea, inclusiv acela care crede că are de câştigat. Începând cu cetăţeanul de rând, trecând prin instituţiile statului şi sfârşind unde dorim să punem punct şi să tragem linie, toată lumea are câte ceva de pierdut.
Fireşte, cauzele pentru care s-a ajuns aici sunt extrem de importante. Nu puţini încearcă să dea impresia că sunt pe cale să descifreze aceste cauze, dar se opresc întotdeauna înainte de a ajunge la capătul drumului, înainte de a căuta un pic mai departe. Personalitatea fiecăruia dintre protagonişti este importantă şi nu trebuie neglijată, dar nu ne putem limita la o asemenea explicaţie, mult prea simplistă, după părerea mea.
Asemenea conflicte, mocnite sau nu, între preşedinte şi primul-ministru, au existat în mai toate guvernările precedente. Ele nu au ajuns la paroxismul de acum, însă nici nu pot fi minimalizate sau ignorate. Prin urmare, cauza trebuie căutată în însăşi întocmirea instituţională la vârf a statului şi, evident, în Constituţie şi în legile organice care reglementează existenţa a două centre de putere în sfera executivului: unul la Guvern, celălalt la Palatul Cotroceni.
În mod normal, ar trebui să avem un legislativ puternic Parlamentul, un executiv unic Guvernul şi un reprezentativ de nădejde - şeful statului. Aici ar trebui să punem "punctul pe i", fiindcă de aici derivă toate neajunsurile, fiindcă de aici derivă însuşi conflictul despre care vorbim.
Am auzit, zilele trecute, în gura unui parlamentar care, până nu demult, făcea parte din executiv, expresia: "Se încearcă acum alunecarea României spre o republică parlamentară"şi nu am putut să nu fiu uimit. Poate că respectivul domn ar trebui să deschidă Constituţia şi să ne arate tuturor unde anume scrie că România "nu este" deja o republică parlamentară; şi unde anume scrie că Parlamentul României "nu este" o instituţie suverană, ca expresie a voinţei populare exprimate prin vot universal, egal, liber şi direct.
Să ne mai mirăm că, de ani de zile, există o dublă campanie de discreditare - a Parlamentului, ca instituţie, şi a parlamentarilor, ca reprezentanţi ai acesteia? Dacă noi înşine, ca parlamentari, nu suntem solidari cu ideea că România este, prin Constituţie, cu totul altceva decât o republică prezidenţială condusă cu mână forte de un aşa-zis "despot luminat", atunci ce pretenţii să mai avem de la alţii?
Daţi-mi voie, în încheiere, să îi răspund colegului nostru aşa: Dragă domnule senator, nimeni nu dă acum vreo lovitură de stat, iar România nu alunecă spre o republică parlamentară. România este o ţară condusă de un Executiv, iar acesta din urmă se află - şi trebuie să rămână - sub controlul deplin al Parlamentului, indiferent care este "jocul zilei"şi indiferent cine ar fi... jucătorul de la Cotroceni.


 
Domnul Emilian Valentin Frâncu:
"Se împlinesc 88 de ani de la Marea Unire"
"Vă aşteptam de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari, încât ele răscumpără veacuri întregi de suferinţă. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfânta tresărire a întregului popor român, care de sute şi sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea zilei care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie ".
Acestea sunt, doamnelor şi domnilor deputaţi, cuvintele de întâmpinare pe care le-a adresat marele om politic liberal Ion I.C.Bratianu, prim-ministru al României la acea dată, delegaţiei din care făceau parte Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Miron Cristea şi alţii, sosiţi în Capitală pentru a prezenta, Regelui şi Guvernului României, Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918.
Reverberaţia acelor clipe o simţim în suflete şi noi, astăzi, când se împlinesc 88 de ani de la Marea Unire care a întregit fiinţa ţării şi a naţiunii române. O unire ce a venit ca parte a unui îndelungat proces istoric, începând cu dubla recunoaştere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Române, în anul 1859, continuând apoi prin proclamarea şi cucerirea independenţei de stat a României şi încheindu-se la 1 Decembrie 1918, când s-a desăvârşit unitatea statală a românilor.
Anul 1918 a avut o importanţă covârşitoare în destinul neamului nostru. O spun istoricii, o spun cărţile şi revistele, o spun oamenii politici şi o spun, deopotrivă, oamenii simpli ai acestui popor. O spune însăşi cronologia evenimentelor de atunci.
Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău, exprimând dorinţa românilor, a votat unirea Republicii Moldoveneşti cu România. A urmat, în lunile octombrie-noiembrie, eliberarea naţională a poporului român de pe cuprinsul Austro-Ungariei. Apoi, pe 27 octombrie 1918, deputaţii români bucovineni din Parlamentul de la Viena, primari ai localităţilor bucovinene şi alţi reprezentanţi ai românilor s-au reunit la Cernăuţi, într-o Adunare Constituantă, şi au adoptat o moţiune ce prevedea "Unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti, într-un stat naţional independent".
La rândul lor, românii din Transilvania s-au organizat, constituindu-şi organe administrative la toate nivelurile-consilii naţionale alese în mod democratic. Amos Frâncu - strămoş direct al meu - a organizat peste tot structuri ale Gărzii Naţionale Române menite să apere ordinea publică în perioada de vid militar generat de retragerea trupelor austro-ungare. Aşa încât, Consiliul Naţional Român Central a putut decide convocarea Marii Adunări Naţionale la Alba-Iulia, pentru a consfinţi unirea Transilvaniei cu România. Alba-Iulia a devenit simbolul unităţii naţionale a tuturor românilor. În ziua de 1 Decembrie 1918, pe porţile cetăţii unde, odinioară, intrase triumfător Mihai Viteazul, s-au revărsat, într-o ordine impresionantă, o mulţime de români. Prin prezenţa lor, ei voiau să certifice dorinţa de a se uni cu ţara şi de a fi martorii acestui moment istoric. Astfel, pe Câmpul lui Horea s-au strâns peste 100.000 de oameni, fiind prezenţi şi cei 1.228 de delegaţi aleşi anterior prin vot de cercurile electorale sau de organizaţii politice şi de instituţiile româneşti din Transilvania, printre care, oameni politici şi fruntaşi ai mişcării naţionale. Tatăl meu, Cornel Frâncu, participant la această Adunare, îmi vorbea adesea, cu multă emoţie, despre acele momente înălţătoare.
Gestul românilor nu a rămas fără ecou, atât în afară, cât mai ales în interiorul ţării. În ianuarie 1919 naţionalitatea germană din Transilvania, întrunită la Mediaş, a hotărât în unanimitate recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România. Tot în ianuarie 1919, populaţia evreiască din Transilvania a aderat şi ea la hotărârea de unire. Aceeaşi atitudine au adoptat-o şi şvabii din Banat care, întruniţi în Congresul de la Timişoara din august 1919, şi-au exprimat acordul la unirea cu România, considerând că hotărârea de la Alba-Iulia este o chezăşie pentru dezvoltarea lor etnică şi culturală.
Au trecut ani, s-au schimbat orânduiri şi guverne, iar teritoriul românesc a fost chiar ciuntit din nou în tumultul celui de-al doilea război mondial şi în avalanşa evenimentelor dramatice de după acesta. Toate relele şi mai puţin relele care s-au abătut peste noi de atunci şi până astăzi au fost îndurate cu stoicism de generaţiile care s-au succedat înăuntrul hotarelor acestei patrii. Un singur lucru a rămas neatins în conştiinţa noastră: bucuria veşnica a zilei de 1 Decembrie 1918 - devenită, în cele din urmă, Sărbătoare Naţională a României.
Şi ce pereche mai bună ar fi putut să fie, pentru această zi măreaţă - o zi astrală, aş putea spune eu - a istoriei noastre, decât apropiata sărbătoare a aderării României la Uniunea Europeană, pe care o vom marca exact la o lună după sărbătorirea celor 88 de ani de la Marea Unire! Iată doua evenimente sortite să intre în istorie sub auspiciile guvernării aceluiaşi partid, Partidul Naţional Liberal, şi în decembrie 1918, şi în ianuarie 2007.
Să ne bucurăm, aşadar - şi astăzi, şi peste o lună, şi peste un an. Cu voia Celui de Sus, să ne bucurăm apoi şi la împlinirea unui secol de la Marea Unire, atunci când acesta se va împlini în calendarul deceniului viitor.
Vă mulţumesc pentru atenţie.


 
Domnul Florin Iordache:
"Un preşedinte deasupra tuturor"
Stimaţi colegi parlamentari,
Ne aflăm într-un moment crucial, am putea spune, pentru ţara noastră şi nu numai. Zarurile au fost aruncate pe masa politicului, şi acum jocul se arată deschis tuturor colegilor din Opoziţie şi, de ce nu, şi din cadrul fărâmei Alianţei D punct A punct.
Preşedintele a încălcat, din nou, Constituţia amestecându-se nepermis în întreaga activitate a instituţiilor publice ale statului. O încălcare gravă a principiului separaţiei puterilor în stat s-a produs atunci când a intervenit în activitatea Parchetului, dând indicaţii publice, cine şi cum să fie anchetat. Însă, un nou hobby al domniei sale pare a fi acela de a calomnia deputaţii şi senatorii, acuzându-i că dau legi pentru infractori, fără să realizeze că prin afirmaţiile făcute s-a plasat totuşi deasupra lor, ca o căpetenie a unui trib mare care mânuieşte cu măiestrie actul decizional.
Cred, cu tărie, că Preşedintele şi-a depăşit atribuţiile conferite prin Constituţie. Câteva dintre marile gafe caracteristice domniei sale sunt: cererea şi primirea demisiilor şefilor serviciilor secrete, deşi ele sunt atributul exclusiv al Parlamentului, sau încălcarea separaţiei puterilor în stat, prin stilul propriu în care a înţeles să conducă şedinţele Guvernului, implicarea în problemele Justiţiei, exemplul elocvent fiind acela în care Preşedintele a acuzat magistraţii de corupţie.
Continuând seria gafelor, Preşedintele Traian Băsescu a făcut declaraţii surprinzătoare, la mai bine de doi ani de mandat. Într-o emisiune televizată, şeful statului le-a atras atenţia partidelor aflate la guvernare că nu este meritul lor că au ajuns la putere. "Partidele acestea au pierdut alegerile din 2004", a spus Băsescu, adăugând că el a fost cel care a decis să trimită P.S.D. în Opoziţie.
Adevărul rostit de Traian Basescu e util nu numai publicului larg, nu numai actualilor guvernanţi, ci şi multor colegi de-ai mei care ajunseseră mult prea repede la concluzia că "am pierdut" alegerile în 2004, şi care începuseră, în consecinţă, să caute cauzele unei înfrângeri care nu avusese loc.
Urmărindu-i gesturile şi declaraţiile din ultimul timp, constat cu mirare că domnia sa a fost atins iremediabil de sindromul amneziei de ocazie. Având în vedere că Traian Băsescu se crede mult deasupra Parlamentului, deasupra clasei politice, dincolo de Bine şi de Rău, de tot ceea ce înseamnă Dreptate şi Minciună, cred că orice menţiune suplimentară ar fi de prisos.
Traian Basescu nu are nevoie de nimeni şi nimic pentru a guverna singur, el nu are nevoie de ajutorul nimănui, ba chiar îl enervează când cineva îi sare în ajutor.
Mult invocatul motiv pentru care reprezentanţii Partidului Democrat nu sunt de acord cu suspendarea din funcţie a Preşedintelui Băsescu este acela că " regulile nu se schimbă în timpul jocului". Dacă într-adevăr lucrurile ar sta aşa, atunci nu ar mai trebui să ne străduim să adoptăm legi pentru că, pentru fiecare categorie de persoane, destinatari ai aplicării legilor, regulile jocului nu ar trebui schimbate. Cred că se foloseşte orice subterfugiu pentru ca Preşedintele să nu fie supus procedurii referendumului. Dar o întrebare se desprinde clar din contextual actual: " De ce se teme Preşedintele Băsescu? De ce îi este frică, dacă are încredere în populaţia care i-a dat girul şi pe care o sfidează prin minciunile cu care vine zi de zi în faţa micilor ecrane?"
Cred că, paradoxal sau nu, singurătatea este şi va rămâne unicul său aliat, singurul său prieten adevărat, călăuză în furtuna pe mare, care este gata-gata să răstoarne vasul speranţei şi al tupeului, am putea spune. Acţionând potrivit propriei credinţe şi împotriva voinţei electoratului, Preşedintele a generat o construcţie guvernamentală haotică şi instabilă, sortită unui eşec pe care îl trăim de mai bine de doi ani. Călăuzit mereu de gândul - care s-a transformat de curând în motto - că "orice alternativă este mult mai bună decât P.S.D.-ul", domnul Preşedinte ne-a transformat în martorii unui spectacol de neuitat, care însă are însă repercusiuni vădite asupra electoratului.
Vă mulţumesc.


 
Domnul Gheorghe Dragomir:
Declaraţie politică intitulată "Onoare, un cuvânt mai puţin utilizat în România"
Evenimentele de la sfârşitul săptămânii trecute, cu privire la demisia ministrului de externe Răzvan Ungureanu, au ridicat încă o dată tensiometrul analiştilor politici din România, dar şi al politicienilor care doreau un conflict cât mai accentuat între primul-ministru şi ministrul de externe.
Gestul său, acela de a-şi prezenta demisia de onoare, arată o responsabilitate politică ce se încadrează în normalitatea specifică unei democraţii aşa cum România îşi doreşte să fie, şi nu trebuie să mire pe nimeni. Ministrul de externe a urmat acele reguli impuse de bunul simţ politic, care îţi spun că în momentul în care primul-ministru îţi cere demisia, o oferi şi rămâi la dispoziţia partidului din care faci parte.
Mihai Răzvan Ungureanu a reprezentat şi reprezintă pentru Partidul Naţional Liberal un model de politician european veridic, care dă dovadă de fair-play, cu verticalitate, morală şi care a reprezentat cu cinste partidul din care face parte în calitatea sa oficială de deţinător al portofoliului Afacerilor Externe.
Cred că sunt în asentimentul colegilor mei atunci când spun că plecarea sa de la Ministerul Afacerilor Externe nu reprezintă decât o etapă în evoluţia sa politică. P.N.L. are nevoie de politicieni care fac parte din generaţia tânără şi care pot oferi o nouă viziune europeană asupra politicii româneşti.


 
Domnul Ilie Merce:
Declaraţie politică intitulată "Pseudointelectualii uzurpatori ai inteligenţei naţionale, marionete ale lui George Sörös , sar în apărarea cetăţeanului - preşedinte vinovat de încălcarea jurământului şi a înaltelor sale îndatoriri constituţionale".
Cei 50 de semnatari ai "scrisorii intelectualilor" care iau apărarea cetăţeanului-preşedinte par a se revendica drept uzurpatori ai calităţii de reprezentanţi ai clasei intelectualităţii din România.
Aşadar, cine reprezintă intelectualitatea română? Filosofi fără operă filosofică, istorici ai artei fără operă de istorie a artei, scriitori care după 1989 nu au realizat nimic important sau, pur şi simplu, nimic!
Să fie oare acesta motivul pentru care cei în cauză încearcă să iasă din anonimatul lor obscur, în speranţa că se vor face remarcaţi şi invitaţi să mulgă şi ei vaca puterii, alături de un Liiceanu, Patapievici, Rebengiuc, Alexandru Zub, Rădulescu-Zoner şi mulţi anonimi, precum Sever Voinescu, Mircea Mihăieş, Dan Tăpălagă, Sabina Fati, Tania Radu, care uzurpează până şi calitatea de intelectual.
Nu sunt oare aceleaşi voci disperate care în 2000 cereau naţiunii să-l aleagă pe Ion Iliescu în locul lui Corneliu Vadim Tudor? După ce Iliescu a fost ales, i-au devenit cei mai aprigi detractori. Asta da moralitate civică, şi halal onestitate intelectuală !
Morala subţire a frustrărilor nesatisfăcute ale pârâţilor intelectuali este cea a ideologiei urii, pe care au propagat-o şi pe care continuă să o însămânţeze doar pentru ca ei să se impună efemer în spaţiul public ca "dascăli ai naţiunii". "Banda celor 50" emite "judecăţi de valoare implacabilă": Băsescu şi ai lui sunt "băieţii buni", împotriva cărora s-a constituit "alianţa rea şi agresivă" a Partidului Social Democrat, Partidului România Mare şi a Partidului Conservator. Frustraţi şi complexaţi, cu gena urii în A.D.N., semnatarii apelului inventează, precum înaintaşii lor stalinişti, duşmani ai poporului. Popor pe care îl dispreţuiesc, considerându-l o masă de manevră ce poate fi manipulată cu tehnicile lor de intoxicare, cu diversiunea scandalurilor provocate, cu menţinerea permanentelor pericole inventate de mult prea iubitul şi stimatul lor comandant suprem, a cărui ştiinţă de a conduce se bazează pe o singură regulă: "Divide et impera", şi pe un unic criteriu: "Cine nu mi se supune, este împotriva mea".
Aceşti neostalinişti, care reprezintă "Coloana a V-a cominternisto-sörösistă în România", se pun de-a curmezişul Constituţiei, atentând la valorile supreme ale acesteia, prin prezentarea cetăţeanului-preşedinte cu dosare penale în aşteptare, pe autocratul şi veleitarul politic dictator, drept un simbol al democraţiei şi al luptei anticorupţie. Cei mai mulţi dintre semnatarii apelului nici nu au cunoscut textul acestuia înaintea apariţiei în presă. Să nu creadă cineva că mercenarii condeiului au avut curajul să se întâlnească şi să elaboreze ori să convină asupra conţinutului apelului. Nici vorbă! Nu le-a aparţinut nici măcar iniţiativa.
O elementară analiză de conţinut, stil şi sintactică îl indică drept autor pe scribul de serviciu al Palatului Cotroceni, fostul gazetar Elvis-Claudiu Săftoiu & Consoarta. Adeziunile semnatarilor s-au obţinut telefonic, prin S.M.S.-uri, email-uri şi chiar post factum.
Victime ale unor iluzii, pseudo-intelectualii de dreapta, semnatari ai apelului disperării, au ratat o mare şansă de a fi înţelepţi. Aceea de a provoca la o dezbatere naţională intelectualii de stânga, atât asupra chestiunii suspendării cetăţeanului-preşedinte, cât şi asupra cauzelor de adâncire ale crizei social-politice de care suferă cronic societatea românească. O societate drapată în portocaliul sinucigaş al revoluţiilor conduse de George Sörös pentru iudeo-americanizarea regiunii Mării Negre, extinse până în coasta nord-vestică a Chinei. Saltimbancii portocalii de la Bucureşti nici nu realizează în ce combinaţii geopolitice explozive sunt amestecaţi. Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac !
Mult mai important este cine şi de ce nu semnează "apelul celor 50". Foştii consilieri prezidenţiali Andrei Pleşu şi Renate Weber, deşi aproape în spirit cu mulţi dintre semnatari, sunt absenţele cele mai notabile. L-au cunoscut pe cetăţeanul - preşedinte şi ştiu bine ce-i poate pielea. În plus, spre deosebire de lista celor care au semnat orbeşte sau la ordin, ex-consilierii prezidenţiali ştiu că cetăţeanul-preşedinte s-a situat şi continuă să se situeze în afara Constituţiei României. Ei mai ştiu că imaginea lor ar avea de suferit în faţa opiniilor responsabile, care văd în acţiunea de suspendare a aventurierului politic un exerciţiu democratic firesc, asupra căruia nu trebuie să fie făcute presiuni, mai cu seamă din partea acelor oameni ai cetăţii care se revendică a fi democraţi, pardon, uzurpatori ai democraţiei.
Cine şi cui dă lecţii de democraţie ?
Nişte inşi care au angajamente şi datorii faţă de reţeaua ocultă internaţională condusă de George Sörös în numele unei aşa-zise societăţi deschise, în care statalitatea naţională este distrusă, în favoarea dictaturii internaţionale a unui anumit soi de organizaţii "neguvernamentale". Mai precis şi mai pe înţeles, un nou comintern, bazat pe reţeaua organizaţiilor neguvernamentale, care ştiu cât de profitabilă este corupţia şi cum poate fi ea practicată legal, la adăpostul nenumăratelor crize şi războaie, anume provocate pentru a deveni o inepuizabilă sursă de îmbogăţire pe seama aşa-ziselor acţiuni umanitare şi de consolidare a democraţiei.
Aşadar, nişte oameni de paie, marionete ale feluritelor grupuri de interese ilicite şi nelegitime, în raport cu interesele politice naţionale în actualul context intern, caracterizat printr-o ameninţare deosebit de gravă la adresa democraţiei, tocmai din partea cetăţeanului-preşedinte care, potrivit Constituţiei, a jurat să apere democraţia, vin şi sar în apărarea autocratului şi veleitarului politic cu apucături de tiran şi care a început să conducă precum un dictator.
Argumentele "celor 50" sunt de-a dreptul ridicole:
A. Se afirmă că cetăţeanul-preşedinte a declarat război corupţiei. Nimic mai fals! Dimpotrivă, el fiind, la rândul său, un mare corupt, a ajuns în funcţia actuală propulsat fiind atât de marii corupători din culisele Partidului Democrat, regrupaţi în ceea ce presa a botezat ca fiind "Mica Securitate", dar mai cu seamă de reţeaua internaţională a crimei organizate de stat, căreia i-a cerut protecţia, pentru a nu fi răspunzător în faţa legii de subminare a economiei naţionale prin distrugerea flotelor maritime, fluviale şi de pescuit oceanic ale României.
Este de notorietate în "high life"ul politic internaţional că puterea precedentă a temporizat şi blocat dosarul "Flota" nu din "fair play" politic, aşa cum au declarat adversarii săi politici, ci fiindcă au fost "rugaţi" (n.n. cu ghilimele de rigoare) de către reprezentantul unei mari puteri care, pentru a fi mai convingător, le-a iterat interlocutorilor săi că n-ar fi bine ca şi României să i se livreze gaze la o presiune mai scăzută.
B. I se atribuie cetăţeanului-preşedinte cererea de desecretizare a tuturor arhivelor securităţii. Nimic mai neadevărat. Arhivele Securităţii nu s-au desecretizat! S-a dat doar cale liberă folosirii acestora în jocurile politice, în numele unui aşa-zis liber acces la propriul dosar şi la deconspirarea ofiţerilor şi colaboratorilor securităţii dintr-un segment imprecis determinat, tocmai pentru a se putea manipula.
Arhivele securităţii vor fi desecretizate doar atunci când se vor da publicităţii acţiunile şi agenţii puterilor străine care au operat în România de la 23 august 1944 până la momentul aderării la NATO.
Arhivele sunt în prezent folosite pentru a marca şi finaliza şi adevăratele victorii ale Securităţii. Cea mai elocventă dovadă este chiar criza politică profundă care macină societatea. Ea a fost generată tocmai de aducerea în actualitate a temei securităţii şi mizei controlului serviciilor secrete.
C. I se atribuie cetăţeanului-preşedinte condamnarea, printr-un discurs exemplar, a comunismului şi a ravagiilor acestuia în România. O crasă dezinformare! Un exerciţiu de demagogie politică în care cetăţeanul-preşedinte s-a lăsat prins ca autor la falsificarea istoriei, exclusiv din interesul meschin de a acumula un plus de capital electoral.
Ce mai susţine "banda celor 50"? Susţine aberaţia că majoritatea clasei politice româneşti nu mai reprezintă poporul, ca oameni politici s-au rupt de mersul firesc al istoriei şi de aspiraţiile majorităţii poporului român.
Dar de unde ştie şi cât de bine cunoaşte pseudo-intelighentia cu vocaţie elitistă de dreapta care sunt aspiraţiile poporului român!? Dimpotrivă, producţia lor intelectuală a excelat prin "urinoterapie naţională", disertaţii scatologice şi alte forme ale dispreţului faţă de "vulgul naţional". Totuşi, în tirada lor verbală "cei 50" scapă şi marele adevăr care-i mână pe ei în luptă: teama ca iubitul lor preşedinte - pe care, fie vorba între noi, l-au bălăcărit urât în ultima vreme - să nu rămână posterităţii cu "un portret de infractor politic şi de potenţial dictator." Care portret, că asta este cruda, nuda şi trista realitate, domnilor telectuali!
"Gura păcătosului adevăr grăieşte" - spune proverbul.
Cât de actual este, pentru aceşti mercenari ai vorbelor, marele şi inegalabilul Eminescu?

"Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei.
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni".


 
Domnul Ioan Aurel Rus:
Declaraţie politică "Drum bun, cale bătută..."
Domnule preşedinte,
Doamnelor şi domnilor colegi,
Încă o dată s-a adeverit ce am spus noi, că ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu nu apăra interesele românilor şi ale României. El era aservit întru totul mentorului său «coadă de topor» Sörös. Acesta din urmă, împreună cu congresmanul american Tom Lantos, l-au impus în Guvernul de tristă amintire P.D.-P.N.L.-PC-UDMR. Încă de la început, agentura udmr-istă s-a impus în politica externă a acestui guvern. Nu a fost destul un bursier Sörös, adică Mihai Răzvan Ungureanu, ci au fost desemnaţi secretari de stat alte două unelte compromiţătoare ale democraţiei româneşti, Toni Niculescu şi Aurel Leuştean.
Cine este acest Anton Niculescu? Este o altă «coadă de topor», fost şef de cabinet al «mumieileniniste» Marko Bela şi iată-l pus mare secretar de stat la externe, care împreună cu alt bursier Sörös, Aurel Leuştean, au lucrat sistematic pentru destabilizarea şi defăimarea României peste hotare. Toţi împreună au hotărât, în colaborare cu premierul Tăriceanu, să vândă bunurile fundaţiei Gojdu Guvernului Ungariei, iar acesta, fără pic de ruşine, să le ofere contra cost unor evrei.
La întrunirea din octombrie 2005 de la Bucureşti, Guvernul Ungariei şi-a impus punctele de vedere în faţa unui Guvern al României pe post de vasal. Atunci s-a pecetluit soarta Fundaţiei Gojdu şi a bunurilor lăsate prin testament Bisericii Ortodoxe Române. Dacă aceste bunuri erau lăsate Bisericii Romano-Catolice, alta era soarta lor. Nu întâmplător premierul şi-a renegat credinţa, cununându-se la Budapesta în religia catolică.
Mihai Răzvan Ungureanu a contribuit din plin şi la politica de abandonare şi depopulare a Carpaţilor României. La aproape toate conferinţele şi întâlnirile euroregionale de montanologie, nu a trimis experţi, profesori, doctori sau academicieni români, ci l-a trimis pe un alt vânzător al sfintei Românii, «o coadă de topor» din Baia Mare, Peter Lenghel, membru al unui nu ştiu ce ONG. Acesta a reuşit să impună «Conferinţei din Carpaţi» o ţară fără munţi, cum e Ungaria. Din cauza lui, conducerea Conferinţei o exercită o altă ţară, şi nu România, ce deţine 60% din Carpaţi, cu peste 800 de comune locuite de ţărani care din munte îşi duc traiul zilnic.
Ce să mai vorbim de Tratatul cu Ucraina, ce trebuia amendat până în 5 noiembrie 2006, conform convenţiei comune! Tratat ce trebuia să rezolve problema românilor şi a averilor lor rămase în afara graniţelor ţării în urma Tratatului de la Viena, problema punctelor vamale, a canalului Bîstroe etc.
Abandonând interesul naţional şi pe români, iată-l vinovat şi de situaţia celor doi concetăţeni arestaţi în Irak. În acest ultim caz, ministrul Ungureanu şi-a dovedit din plin slugărnicia faţă de Băsescu, în detrimentul premierului. Salutăm demisia de onoare şi o aşteptăm şi pe cea a lui Elvis Claudiu Săftoiu, directorul SIE. Noului ministru de externe îi atragem atenţia asupra subalternilor, care sunt două vipere antiromâneşti ce trebuie extirpate urgent. Aşadar, domnule Ungureanu, drum bun...


 
Domnul Ioan Hoban:
Declaraţie politică intitulată "Podul peste Tisa şi graniţa cu Ucraina".
Încă din secolul al XVIII-lea, o punte peste Tisa lega localităţile Sighetul Marmaţiei şi Slatina (Solotvino), pe atunci ambele fiind localităţi româneşti. Puntea a fost înlocuită în 1880 cu un pod metalic care a fost distrus de bombardiere germane în al doilea război mondial.
După decembrie 1989, autorităţile maramureşene au venit cu propunerea reconstruirii podului. În toţi aceşti ani, P.N.L. Maramureş a militat pentru găsirea unor formule de finanţare. Astfel că, în 1999, Uniunea Europeană acordă o finanţare prin programul PHARE, argumentul cel mai bun fiind acela că între Sighet şi Solotvino nu există nici o legătură rutieră transfrontalieră, deşi localităţile sunt situate la aproximativ 500 de metri distanţă.
Construcţia podului a fost finalizată în 2001, bugetul proiectului fiind de 373.000 de euro, din care 298.000 - contribuţie UE prin fondurile Phare CREDO.
Sighetul devine, însă, şi punct vamal de importanţă majoră. Pentru finalizarea lucrărilor la punctul de trecere a frontierei şi a clădirilor aferente desfăşurării activităţii punctului vamal de la Sighet, Maramureşul a primit peste 30 de miliarde de lei vechi din partea Guvernului.
Podul, cu lungime de 227,5 metri şi o lăţime maximă de 3,8 metri, a fost inaugurat la mijlocul lunii ianuarie de preşedintele României, Traian Băsescu, şi de preşedintele Ucrainei, Victor Iuscenko. Podul permite circulaţia autovehiculelor cu o greutate de până la 3,5 tone şi asigură accesul la coridoarele rutiere internaţionale de transport IV şi V.
Reluarea traficului între Sighet şi Solotvino a fost de multă vreme aşteptată de cetăţenii celor două ţări. De altfel, mulţimea de oameni care s-a adunat pe cele două maluri ale Tisei a vorbit de la sine despre importanţa podului pentru ambele ţări, devenit acum o punte de trecere pentru Ucraina către UE.
Din păcate, autorităţile maramureşene au mari probleme cu întreţinerea perimetrelor de protecţie de la graniţa cu Ucraina. Deşi e vorba de frontiera externă a Uniunii Europene, nimeni nu e dispus să aloce bani pentru întreţinerea acestor zone.
Administraţiile locale susţin că nu au cum să facă rost de miliardele de lei necesare defrişărilor şi înlocuirii bornelor şi indicatoarelor de la graniţă. La această oră, fâşia de frontieră e acoperită pe porţiuni mari de tufişuri, numai bune pentru eventualii transfugi.
Dacă ne luăm după ce spune legislaţia internaţională, fâşia de frontieră trebuie să fie vizibilă din aer. Dar asta presupune curăţirea a absolut tot ce creşte pe o lăţime de 10 metri de la linia de graniţă, pe o lungime de peste 160 de kilometri. Ca să nu spunem că sunt necesare căi de acces, astfel încât controalele să se facă cât mai uşor. Aceste lucrări nu pot fi făcute din bugetele proprii, şi aşa sărace.
Primarii localităţilor de graniţă au sesizat cu aceste aspecte Prefectura Maramureş, Consiliul judeţean, partidele politice. De aceea mă adresez Guvernului României, întrucât se impune o Hotărâre de Guvern pentru alocarea acestor bani.


 
Domnul Ioan Munteanu:
Declaraţie politică adresată domnului Eugen Nicolăescu, ministrul sănătăţii. Subiectul: " Permanenta criză din sistemul de sănătate"
Deşi în Constituţia României se precizează că "Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat", experimentele pe care echipa ministrului Nicolăescu le fac duc la concluzia că această prevedere este ignorată în totalitate.
Aşa-zisa reformă din sănătate a generat numeroase disfuncţiuni, nemulţumiri şi critici, atât la nivelul populaţiei, cât şi la cel al oamenilor din sistem sau al unor oficialităţi europene care au remarcat caracterul neconstituţional, antisocial şi antieuropean.
Deşi ministrului Nicolăescu îi place să se laude ori de câte ori are prilejul, cu marile sale realizări, eşecurile şi crizele semnalate l-au obligat să recunoască faptul că "Spitalele au fost administrate total neprofesionist, au mers prost, au făcut datorii, iar oamenii sunt nemulţumiţi de felul în care sunt trataţi".
Cea mai recentă nemulţumire ţine de criza medicamentelor compensate şi gratuite, constatată în aceste zile în farmaciile din ţară.
Cu nonşalanţa care îl caracterizează şi care ascunde lipsa de competenţă profesională, domnul ministru afirmă că epuizarea acestor medicamente se explică prin numărul mare de viroze şi pneumonii. Dar acest număr mare de îmbolnăviri era previzibil, în condiţiile acestei ierni atipice. De ce nu s-au luat măsuri din vreme?
La fel de confuz ca de fiecare dată când caută scuze pentru nepricepere şi greşeli, ministrul sănătăţii îi găseşte vinovaţi pe farmacişti şi pe cei de la Casele de Asigurări de Sănătate: "Începând de luni (12 februarie) voi continua aceste întâlniri cu autorităţile de sănătate publică, casele de asigurări şi colegiile farmaciştilor, astfel încât să se urmărească din timp epuizarea plafoanelor şi să se intervină profilactic"(!)
Cu mare întârziere, domnul ministru constată că "Disfuncţionalităţile semnalate sunt cauzate de faptul că nu s-a ţinut cont de numărul de pacienţi care se adresează fiecărei farmacii şi că plafoanele pentru medicamente nu au fost distribuite corect".
În concluzie, ministrul sănătăţii afirmă că nu sunt probleme şi neagă criza din farmacii, deşi reprezentanţii Colegiului Farmaciştilor şi bolnavii sunt de cu totul altă părere.
Ca să nu mai vorbim de lipsa medicamentele din spitale, de faptul că bolnavii trebuie să-şi procure singuri tratamentul, de lista redusă de gratuităţi pentru sugari, gravide şi lehuze, de preţurile exagerate ale medicamentelor de bază, inaccesibile pacienţilor cu venituri limitate.
Oricât de grave ar fi problemele din sistemul sanitar şi oricât de mari nemulţumirile cetăţenilor, domnul ministru-contabil ne va asigura de fiecare dată că nu-i nici o problemă şi că reforma se desfăşoară perfect. Fără comentarii!


 
Domnul Ion Călin:
Declaraţie politică intitulată "P.S.D. continuă demersurile de suspendare a preşedintelui Băsescu".
P.S.D. va continua demersurile pentru suspendarea preşedintelui României, Traian Băsescu, pentru că nu mai dorim prelungirea crizei politice în care se află România, criza generată de conflictele dintre palatele Cotroceni şi Victoria. P.S.D. respinge solicitarea premierului de amânare a procedurilor de suspendare a preşedintelui pe motiv că în acest moment prioritare sunt alegerile pentru Parlamentul European. Potrivit obligaţiilor europene, alegerile europene pot să aibă loc oricând pe parcursul anului 2007. Aşadar, nu este nicio grabă în acest sens. Adevărata noastră prioritate trebuie să fie rezolvarea crizei politice fără precedent în care se află ţara şi programul postaderare. De aceea, P.S.D. consideră că în momentul în care premierul Călin Popescu-Tăriceanu a solicitat amânarea demersului de suspendare a preşedintelui, nu a avut în vedere decât să scape de responsabilitatea de a prezenta modul în care Guvernul pe care-l conduce vede ieşirea din această criză.
P.S.D. constata cu îngrijorare că în România criza politică continuă să se adâncească, iar cei care se află acum la guvernare şi care ar trebui să gestioneze treburile ţării sunt preocupaţi de diversiuni de tot felul, în funcţie de interesele grupurilor din care fac parte. Una dintre diversiunile prin care preşedintele Traian Băsescu încearcă să mintă din nou poporul român o reprezintă crearea partidului prezidenţial, care mai este denumit şi P.L.D.. Nu ştiu cine va mai avea naivitatea să-l urmeze pe preşedintele interimar Theodor Stolojan, care se şi crede în campanie electorală şi încearcă să-şi prezinte singurul mesaj electoral - susţinerea lui Traian Băsescu, pe care îl vede "ca un simbol al luptei anticorupţie" din România, un adevărat Corado Cattani în variantă dâmboviţeană. Probabil că Traian Băsescu va fi prezentat elevilor în manualele alternative ca un salvator al poporului român, alături de Monica Macovei care, într-unul din aceste manuale, este prezentată drept "salvatoarea Europei", "un adevărat noroc pentru România".
România se confrunta cu o situaţie fără precedent: a aderat la Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007 şi nici până cum nu este realizat un program naţional postaderare. Oamenii sunt derutaţi şi nu ştiu ce pot şi ce nu pot face în continuare. Şi aceasta pentru ca în locul informărilor legate de procesul de integrare reală a României în comunitatea economică europeană ei sunt bombardaţi cu informaţii legate de războiul care se poartă între preşedinte, premier, pe de o parte, şi oligarhiile acestora, pe de altă parte.
De aceea, noi vom continua să acţionăm pentru suspendarea preşedintelui, pentru a pune capăt acestui circ politic dat de Alianţa "Departe de Adevăr", pentru că vrem să ne ocupăm de problemele reale ale ţării.


 
Domnul Ion Luchian:
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Asistăm de câteva săptămâni la scandal după scandal pe scena politică românească, scandaluri care îl au, din păcate, la origine pe însuşi preşedintele Traian Băsescu, cel care ar trebui să constituie, în conformitate cu prevederile Constituţiei, dar şi prin prisma calităţii sale de prim om în stat, un factor de stabilitate în viaţa politică românească, nu unul de criză.
Astfel, nu mai departe de acum câteva zile, într-un discurs ţinut la DNA, domnul preşedinte a găsit de cuviinţă să-i catalogheze pe toţi oamenii politici infractori, afirmând că aceştia "fac legi pentru infractori, şi nu pentru interesul public".
În primul rând, este interesant cum domnul preşedinte s-a plasat în afara clasei politice româneşti, al cărei exponent proeminent este încă din 1990.
În al doilea rând, este evident faptul că o asemenea declaraţie nu are o bază reală solidă, ci face parte din continua campanie a preşedintelui de denigrare a instituţiilor esenţiale ale statului. Pentru că altfel, nu poate fi ignorat faptul că de la preluarea mandatului preşedintele Băsescu a promulgat mai mult de 90% din legile votate de Parlament, ceea ce îl face complice al legilor făcute pentru infractori, conform propriului discurs.
În lipsa unor prerogative constituţionale care să-i permită să intervină în toate domeniile, aşa cum o doreşte, domnul preşedinte face politică de stat prin declaraţii publice şi îndemnuri făcute procurorilor, judecătorilor şi miniştrilor.
Mai mult, domnia sa consideră că este singurul personaj de pe scena politică românească care cunoaşte adevărul, care cunoaşte "interesul naţional" - sintagmă foarte dragă actualului preşedinte -, care vorbeşte în numele întregului popor, de parcă la ultimele alegeri ar fi primit votul tuturor românilor, şi nu doar unei părţi a acestora.
Or, după 17 ani de exerciţiu democratic, domnia sa se pare că nu a înţeles că esenţa democraţiei constă tocmai în existenţa unei diversităţi de interese legitime ale cetăţenilor, interese care îşi găsesc în mod efectiv reprezentarea în urma alegerilor, aşa încât, într-un sistem democratic nu poate exista o singură soluţie pentru situaţii şi interese diferite şi nu poate exista o singură voce care să le reprezinte.
Jocul politic democratic se bazează în general pe consens, şi nu pe conflict, pentru că, aşa cum poate constata în aceste zile domnul preşedinte, şi împreună cu domnia sa toţi românii, un conflict dă naştere la conflicte.
În acest context, de scandaluri neîntrerupte, de crize politice artificiale, este remarcabil apelul primului-ministru către politicieni de a se amâna procedura de suspendare a preşedintelui. Acest apel reprezintă o dovadă de maturitate politică, nu de politicianism, aşa cum s-au grăbit unii oameni politici să afirme, pentru că prin el se doreşte revenirea la normal din punct de vedere politic, ceea ce este cu adevărat esenţial.
Până la urmă, datoria noastră de oameni politici responsabili este de a ne face fiecare cât mai bine treaba pentru care am fost aleşi, nu de a încerca să câştigăm o dispută politică, fie ea şi cu preşedintele ţării.
Vă mulţumesc,


 
Domnul Ion Stan:
Declaraţie politică intitulată "Doi ani de dictatură a ciumei portocalii în România".
Prin declaraţia noastră politică de astăzi anticipăm împlinirea a doi ani din istoria României, pe care judecata obiectivă a urmaşilor noştri îi va pune, neîndoielnic, sub semnul tragi-comicului, reprezentat de "dictatura ciumei portocalii".
Am mai consacrat acestei nefericite guvernări şi declaraţia politică din 6 iunie anul curent, intitulată "Performanţele Guvernului Tăriceanu - România, o ţară expirată". Era prima parte a unei cronici negre din viaţa politică a României prezente.
În această a doua parte a analizei noastre ne-am propus să evaluăm contraperformanţele Guvernului Portocaliu, prin prisma gravelor atentate pe care Puterea le-a săvârşit cu inconştienţă, neruşinare, dar constant şi perseverent împotriva Constituţiei României.
În primul rând, excesele extremiste ale liberalismului extra-doctrinar, practicat de primul-ministru, cumulate cu impotenţa politică a celor care uzurpează tradiţiile politice democrate, pe care le-au mutat de la stânga la dreapta eşichierului politic - precum miliţianul din anecdotă mortul de pe strada Edgar Quinet, pe cea a Academiei - au condus la acte de guvernământ profund antidemocratice, concretizate atât în ştirbirea şi anularea caracteristicilor statului de drept, cât şi în îngrădirea şi sufocarea pluripartidismului, ca valori constituţionale supreme.
În al doilea rând, Guvernul şi o aşa-numită societate civilă, eminamente portocalie, au exercitat presiuni permanente şi de o agresivitate inadmisibilă într-un sistem democratic, asupra Parlamentului, căruia i-au blocat funcţionarea normală şi au încercat, parţial reuşind, să-l transforme într-o anexă a Executivului. În acest mod a fost grav lezată separaţia puterilor în stat, s-au tulburat pacea şi stabilitatea socială.
Forţele politice parlamentare ale coaliţiei de putere au refuzat dialogul politic constructiv, au ignorat principiile democratice ale vieţii parlamentare şi s-au lansat, bazându-se pe instrumentele de forţă ale statului, într-o campanie de teroare politică împotriva Opoziţiei democrate.
În al treilea rând, un ministru al justiţiei aidoma femeii-comisar din literatura de glorificare a stalinismului, paradoxal, în numele satisfacerii exigenţelor Uniunii Europene, a pus Justiţia în slujba intereselor Puterii de a-şi timora şi reduce la tăcere liderii politici reprezentativi ai Opoziţiei.
Urmare: compromiterea reformei justiţiei, prin procese prefabricate, pe criterii politice, şi mârşave înscenări judiciare, prin care ciuma portocalie vizează să-şi netezească drumul către dictatură.
În al patrulea rând, o presă cât de cât combativă şi independentă a fost pusă sub o severă cenzură. Grupuri de interese ticăloşite au cartelizat o parte a mass-media şi au oferit-o pe tavă Puterii. Libertatea de exprimare, garantată constituţional, a fost astfel anulată fie de comenzile politice, fie de interese oligarhice - ambele puternic asistate financiar -, care au dictat că: "libertatea Opoziţiei de a se exprima nu presupune şi dreptul de a fi ascultată ori obligaţia mass-media de a o lua în seamă".
Prin practici total neortodoxe, monştrii portocalii au instituit un puternic embargo mediatic asupra Opoziţiei, ascunzând realităţile din viaţa parlamentară şi orientând informarea publică în direcţii profund nesănătoase, prin alimentarea paginilor ziarelor şi a jurnalelor de actualităţi cu permanentele diversiuni şi scandaluri politice, de afaceri şi can-can-uri, care nu au nimic comun cu frământările şi aspiraţiile poporului român.
Aşadar, statutului de drept i s-a contrapus "statul de drepţi": pluripartidismul a fost substituit cu dictatura ciumei portocalii; justiţia se înfăptuieşte extrajudiciar, prin culisele şi alcovurile palatelor, iar Parlamentul a fost pus în remorca Executivului. Şi pentru ca toate acestea să fie ascunse, Puterea nu a ezitat să pună botniţă presei ori să o manipuleze în scopul dezinformării opiniei publice.
În al cincilea rând, practicând un management strategic defectuos, Puterea a erodat credibilitatea externă a României, dovedind în nenumărate rânduri lipsa unei strategii coerente în domeniul relaţiilor internaţionale, iar principale consecinţe au fost: amplificarea aspectelor contencioase în relaţiile cu vecinii; gestionarea incompetentă şi lipsită de orizont a tensiunilor, diferendelor şi crizelor în relaţiile bilaterale, intervenite succesiv ori concomitent cu toate ţările vecine; absenţa preocupărilor responsabile pentru corecta poziţionare a politicii externe, în noul context geopolitic şi geostrategic regional, continental şi global; o demagogie ruşinoasă, regretabilă şi impardonabilă faţă de obligaţia constituţională a statului privind întărirea legăturii cu românii din afara graniţelor, pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase; nenumărate gafe de politică externă, la loc de frunte fiind, bineînţeles, cele în relaţiile cu Uniunea Europeană şi cu statele principali actori ai scenei politice internaţionale.
În al şaselea rând, depăşindu-şi prerogativele constituţionale, Guvernul Tăriceanu a politizat şi destabilizat profund, în momente critice pentru ţară, întreg sistemul securităţii naţionale, în toate componentele sale: de apărare, siguranţă şi ordine publică.
Nu reluăm toate etapele acestei destructurări, pe care Puterea le-a urmărit cu o perseverenţă patologică. Ne rezumăm doar a reitera concluzia declaraţiei noastre politice din 7 noiembrie anul curent, potrivit căreia "Legile securităţii elaborate de Guvernul Tăriceanu sunt o declaraţie de război la adresa Uniunii Europene"şi nu numai, sunt şi o declaraţie de război la adresa poporului român, pe care Guvernul îl ameninţa - paradoxal, tocmai în numele apărării democraţiei - cu instaurarea unui stat poliţienesc.
În al şaptelea rând, în numele redescoperirii roţii, a apei şi a aţei pentru tăiat mămăliga, ciuma portocalie a lovit nemilos în cultura şi educaţia naţională, neezitând să sfideze şi să umilească până şi Sfânta Biserică Ortodoxă Română, cea dintâi păstrătoare a spiritualităţii şi identităţii naţionale, supunând ierarhii şi reprezentanţii cultelor fie legii lustraţiei, fie controlului averilor, fie ameninţându-i cu dosarele întocmite de fosta Securitate.
Consecinţele, în învăţământ, au fost: terorizarea copiilor şi a părinţilor cu lungi şi păguboase experimente educaţionale, omiţându-se că acestea nu sunt traumatizante doar pe termen scurt, ci şi cu consecinţe incalculabile pentru viitorul naţiunii. Dar cea mai gravă dintre consecinţe este compromiterea sistemului educaţional românesc, cu vechi şi bune tradiţii, respectat şi recunoscut pe plan internaţional.
În cultură, consecinţele au fost şi mai dezastruoase, deoarece ministrul culturii, neregăsindu-şi obiectul de activitate, s-a transformat într-un inchizitor politic, anexă a discutabilului Consiliu Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
În al optulea rând, Guvernul a politizat, deprofesionalizat şi decredibilizat Sistemul apărării civile şi al managementului crizelor şi urmărilor calamităţilor naturale, dovada elocventă fiind aceea că, în al doilea an consecutiv, sate întregi intră în iarnă, unele pentru a doua oară, fără ca oamenii să aibă un adăpost. Comentariile sunt de prisos.
În al noulea rând, în numele unei aşa-zise reforme a sistemului public de sănătate, Guvernul şi-a promovat clientela politică incompetentă la conducerea instituţiilor sanitare, a marginalizat corpul de elită al medicinii româneşti şi a promovat turismul medical extern, prin cei mai distinşi reprezentanţi ai Puterii.
În al zecelea rând, ciuma portocalie a realizat, de data aceasta, performanţa de a-şi destructura unitatea doctrinar-pragmatică, tocmai la jumătatea mandatului, pentru ca cealaltă jumătate să fie ocupată cu grijile zilelor negre ce vor urma după ieşirea de la guvernare.
În al unsprezecelea rând, dar nu ultimul ca importanţă, noul sistem ticăloşit al Puterii pare a se afunda într-un scandal fără de precedent, asezonat cu conflictele de interese ale acoliţilor ei şi generat de demascarea unui jaf sistematic şi de mari proporţii în exploatarea surselor de energie şi distribuţie a acesteia. S-a întâmplat şi la case mai mari, şi era păcat să nu urmeze exemplul.
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Aşa cum menţionam la începutul declaraţiei mele, faptele noastre politice nu vor scăpa de judecata istoriei. Dar până la judecata istoriei, este inevitabilă şi mult mai aproape judecata alegătorilor.
Poporul nu ne-a trimis în Parlament şi nu ne-a încredinţat exercitarea suveranităţii naţionale împotriva intereselor sale, pentru a satisface orgoliile, dorinţa nemăsurată de putere ori setea de avere a unor efemeri şefi de partid.
Apelez, aşadar, la luciditatea dumneavoastră şi vă chem să redăm vieţii parlamentare forţa, strălucirea şi demnitatea prin care să ne bucurăm de încrederea şi respectul naţiunii.
Vă mulţumesc.


 
Domnul Ion Stan:
Declaraţie politică intitulată "Războiul dintre palatul Cotroceni şi palatul Victoria blochează elaborarea şi legiferarea legilor din domeniul securităţii naţionale".
Destructurarea şi politizarea sistemului securităţii naţionale rezultă a fi unul dintre obiectivele programatice ale Alianţei "Dreptate şi Adevăr", devenită între timp, Alianţa "Departe de Adevăr".
Unul dintre cele mai recente argumente, dintre multe altele, ale concluziei de o asemenea gravitate îl constitui dispreţul şi incompetenţa cu care reprezentanţii la vârf ai instituţiilor fundamentale ale statului - Administraţia Prezidenţială şi CSAT - tratează interesul naţional vital privind reconstrucţia juridico-instituţională a domeniului securităţii naţionale şi al activităţii serviciilor de informaţii pentru securitate.
Întreg procesul de elaborare şi avizare a proiectelor de lege prin aşa numitul "pachet al securităţii naţionale" a fost transformat într-o mascaradă care compromite în mod scandalos cele două instituţii.
"Opera legislativă" aprobată prin consens în şedinţa de Guvern din 25 octombrie 2006 şi asumată cu mare pompă în declaraţiile publice pline de sine ale primului-ministru Călin Popescu-Tăriceanu a fost remisă domnului Traian Băsescu, în calitatea domniei sale de Preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, pentru că acesta, în temeiul art. 4 lit.d) din Legea nr.415/2002, să avizeze cele cinci proiecte de lege privind "securitatea naţională", activitatea de informaţii, contrainformaţii şi protecţie, "Statutul profesional şi de carieră al ofiţerilor de informaţii", "organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe".
Preşedintele României a remis proiectele de lege Secretariatului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării care, fie în mod abuziv, fie din incompetenţă, nu include pachetul legislativ pe vreo ordine de zi a consiliului, pentru a fi analizat în vederea avizării. Avize care puteau fi favorabile sau nu, dar se respecta o procedură obligatorie.
În schimb, secretarul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, generalul-maior Ion Oprişor, se substituie CSAT şi, fără a fi îndeplinită cerinţa de avizare prevăzută de lege, recurge la un subterfugiu birocratic discutabil, comunicându-i ministrului delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului că "Nu au fost îndeplinite toate procedurile necesare supunerii spre avizare (...) şi, pe cale de consecinţă restituie proiectele spre a fi reconsiderate, deoarece:
• sunt marcate de deficienţe în ceea ce priveşte concepţia de elaborare, conţinutul şi respectarea normelor de tehnică legislativă;
• nu sunt avizate de către toate instituţiile sistemului naţional de securitate, a căror activitate o reglementează;
• observaţiile care au însoţit avizele unor instituţii au fost trimise şi Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
• observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ nu au fost soluţionate în totalitate". (Document: Administraţia Prezidenţială. Departamentul Securităţii Naţionale. Secretariatul Consiliului de Apărare a Ţării - DSN 1/128 din 11 ianuarie 2007)
Odată retrimisă mingea în terenul Guvernului, acesta ripostează comiţând mai mult sau mai puţin inspiratul document 2/nr.577/RS din 17.01.2007, prin care sunt respinse toate argumentele secretarului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, document din care cităm: "Ne exprimăm uimirea în legătură cu faptul că aceste proiecte de lege care au fost transmise oficial de către Guvern, sub semnătura primului-ministru, către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, în atenţia Preşedintelui României, sunt restituite Secretariatului General al Guvernului de către secretarul CSAT fără ca acesta să le supună, în prealabil, avizării Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. (...) Este pentru prima dată când proiecte de acte normative transmise de Guvern în vederea avizării sunt restituite, fără a fi dezbătute în şedinţa CSAT, printr-o adresă semnată de secretarul Consiliului (...)"
Ministrul delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului mai iterează secretarului CSAT depăşirea cu 45 de zile a termenului în care CSAT-ul era obligat, potrivit legii, să comunice avizele şi, în final, îl somează: "Să se conformeze reglementărilor în vigoare", deoarece "în raporturile dintre CSAT şi Guvern, în ceea ce priveşte proiectele de acte normative iniţiate de Executiv, instituţia consacrată de Legea nr. 415/2002 este cea a avizului, şi nicidecum cea a comunicării prin diverse forme de corespondenţă".
"Quod erat demonstrandum!"În actualul context politic intern, nici CSAT şi nici Guvernul nu doresc aşezarea pe baze legale a domeniului securităţii naţionale şi activităţii serviciilor de informaţii, deoarece acolo unde nu-i lege, domneşte fărădelegea, ceea ce este specific Alianţei "Departe de Adevăr", care guvernează prin teroare mediatică, teroare judiciară, vid legislativ, minciună, incompetenţă şi prostie.
Cum ar putea să renunţe Puterea portocalie la aceste instrumente atât de dragi pentru a se supune legii?!
Sistemul securităţii naţionale este aproape de faliment. Deriva anticonstituţională a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării continuă, iar declinul Puterii Portocalii a intrat în faza căderii libere.
Solicităm Preşedintelui României şi partidelor politice parlamentare să ia act de gravitatea crizei instituţionale care tulbură echilibrul politic şi ameninţă securitatea naţională şi ordinea constituţională, dispunând măsurile care se impun, potrivit Constituţiei.


 
Domnul Ion Stan:
Declaraţie politică intitulată "Preşedintele Traian Băsescu şi poliţia politică - autorii crizei muncitorilor români arestaţi de poliţia militară americană".
Sunt prea multe semnele de întrebare ridicate în legătură cu reţinerea, timp de trei luni, de către poliţia militară americană, a doi muncitori români angajaţi la o bază militară a S.U.A. din Irak.
Cel mai simplu raţionament ne face să ne întrebăm dacă cei doi cetăţeni ai unui stat aliat şi prezent alături de S.U.A. în Irak puteau fi arestaţi şi deţinuţi sub suspiciunea sau tentativa de spionaj, fără ca partea română să nu fie informată şi fără ca serviciile de contrainformaţii ale armatei S.U.A. să nu solicite cooperarea serviciilor omoloage româneşti.
Mai mult, procedurile de securitate ale alianţei Tratatului Atlanticului de Nord obligau şi la verificări prealabile angajării celor doi muncitori într-o bază militară, tocmai pentru a se preveni ca o putere străină ostilă să-şi infiltreze acolo agenţi cu scopuri de spionaj, sabotaj, terorism sau alte acte subversive împotriva forţei militare a S.U.A.
Nu putem să nu observăm că tocmai acest aspect delicat al problemei a fost de toţi ocolit, mai puţin probabil de ex-ministrul afacerilor externe care, în mod corect, l-a informat direct pe preşedintele României, care este şi preşedintele C.S.A.T.-ului.
Acesta a fost momentul în care eminenţa cenuşie prezidenţială a intrat în fibrilaţie, semnalizând precum ledul unei alarme nucleare şi punând în lucru cele mai pesimiste scenarii ale unui nou complot.
Prima ipoteză a vizat ticăloşenia Serviciului naţional de contrainformaţii care ori nu şi-a făcut datoria, ori a acţionat premeditat pentru a-i deteriora imaginea preşedintelui, de bun şi mare prieten al S.U.A., şi a-i submina loialitatea faţă de preşedintele Bush.
În faţa unui astfel de scenariu, cu sabia lui Traian Damocles deasupra capetelor, şefii serviciilor secrete ale preşedintelui au început să dea din colţ în colţ, achiesând la posibilitatea că s-ar putea ca cei doi muncitori să nu fi fotografiat de capul lor.
Imediat au fost elaborate mai multe versiuni de lucru, potrivit cărora trebuia verificat dacă nu s-a acţionat la comanda unui serviciu străin, care i-a trimis ca să se angajeze în bază ori i-a recrutat ulterior.
În paralel, preşedintelui i s-a mai sugerat că cei în cauză puteau fi victimele manipulării de către elemente ale fostei Securităţi, care au conceput o provocare pentru compromiterea relaţiilor cu S.U.A.
În faţa unei astfel de grave chestiuni de securitate naţională, preşedintele a dispus, în primă urgenţă, izolarea informaţională a primului-ministru, bănuindu-se că afacerea spionilor ar fi fost pusă la cale de fostul ministru liberal al apărării şi omul acestuia din conducerea Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării, colonelul în rezervă Vasile Păun, autor al mai multor provocări şi diversiuni, menite a decredibiliza profesionalismul şi neutralitatea politică a serviciilor de informaţii militare.
Mai mult, asupra premierului a fost aruncată bănuiala că ar fi patronat, cu bună ştiinţă, întreaga conspiraţie, avându-i-se în vedere antecedentele scandalului declanşat prin anunţarea, fără voie de la preşedinte, a retragerii efectivelor militare româneşti din Irak.
Ca atâtea lucruri de ascuns, Traian Băsescu avea tot interesul să exploateze situaţia pentru a genera o nouă criză politică şi un nou scandal, soldat cu îndepărtarea de la conducerea Ministerului Afacerilor Externe a unui ministru liberal loial instituţiei prezidenţiale a României. Un preţ mult prea mare, domnule Preşedinte!
Toate acestea explică, deopotrivă, atât furia, cât şi gafele şi minciunile prezidenţiale, în încercările disperate de a nu scăpa situaţia de sub control.
Interesează mai puţin cum s-a ajuns la finalul fericit pentru conaţionalii implicaţi şi folosiţi în această nouă criză politică, cât mai cu seamă se impune ca Parlamentul, prin comisiile permanente de specialitate, sau, dacă acestea sunt mult prea intim legate de domeniul pe care au datoria să-l supravegheze şi să-l controleze, atunci printr-o comisie de anchetă anume constituită să se facă lumină în hăţişurile întunecate ale intereselor şi relaţiilor imposturii prezidenţiale cu serviciile secrete.


 
Domnul Ion Stan:
Declaraţie politică intitulată "Deblocarea crizei politice care paralizează România are o soluţie sigură - demisia premierului Tăriceanu şi constituirea unui nou guvern, alcătuit din tehnocraţi independenţi politic, dar consecvenţi în promovarea şi realizarea intereselor naţionale în noul context pan-european".
Nu numai în opinia noastră, dar şi potrivit observatorilor politici occidentali, România se vede din exterior ca fiind paralizată de o criză guvernamentală. Acesta este, de fapt, un semnal pe care cancelariile occidentale ni-l transmit prin canalele media, cu prudenţa necesară, pentru a ne menaja sentimentele de demnitate naţională.
Preşedintele şi premierul României, angajaţi într-o luptă a orgoliilor personale, au dus ţara într-un impas politic pe care îl argumentăm cu următorul decalog:
1. În loc să-şi reformeze şi să-şi modernizeze administraţia incompetentă, Guvernul şi-a subminat şi ruinat susţinerea politică şi credibilitatea naţiunii guvernate.
2. În loc să dea curs reformelor supervizate, cu care a indus în eroare organismele Uniunii Europene, Guvernul se divizează şi îşi compromite nu numai propria imagine, ci şi pe cea a României, căreia îi accentuează izolarea în Uniunea Europeană.
3. Lipsit de o strategie postaderare, Guvernul este incapabil să absoarbă miliardele de euro repartizate României din fondurile comunitare, este incapabil să modernizeze sectorul agricol învechit şi fără voinţă de a ameliora sărăcia majorităţii populaţiei, dar prea preocupat de prosperitatea miniştrilor şi parlamentarilor săi, precum şi a clientelei politice.
4. În plină campanie de luptă împotriva corupţiei, premierul, în loc să credibilizeze aplicarea strategiei naţionale anticorupţie, a intervenit pentru influenţarea justiţiei în favoarea oligarhilor partidului său.
5. În loc să dovedească bună-credinţă şi onestitate în alegerea unei echipe guvernamentale incoruptibile, premierul recunoaşte public că, pentru a-şi apăra colaboratorii apropiaţi de tentaţiile corupţiei, a preferat, la limita legii şi probabil împotriva legii, să le creeze surse suplimentare de venituri de circa trei-patru ori mai mari decât salariile de ministeriabili sau parlamentari, numindu-i în tot felul de comisii şi consilii la societăţile naţionale şi regiile autonome ale statului şi ale unor bănci cu capital public de stat.
6. În loc să fie consecvent declaraţiilor sale referitoare la neutralitatea politică a serviciilor secrete, premierul a iniţiat şi supervizat proiecte legislative care legalizează dependenţa acestor servicii de interesele grupurilor oligarhice din spatele Guvernului şi care, într-o ţară subminată, constituie Guvernul din umbră, cel real şi puternic, dar antidemocratic, nelegitim şi anticonstituţional.
7. În loc să fie adeptul modernizării şi reconstrucţiei credibile a sistemului securităţii naţionale în interiorul cadrului legislativ al statului de drept, premierul, ca şi de altfel preşedintele Camerei Deputaţilor, atacă public serviciile naţionale de informaţii, care constituie dintotdeauna prima linie a apărării securităţii naţionale, ca şi cum acestea ar aparţine nu statului român, al cărui prim-ministru este, ci unor puteri străine României.
8. În loc să fie apărătorul consecvent al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum în repetate rânduri s-a erijat, dar se vede că demagogic Guvernul şi premierul au violat Constituţia, emiţând ordonanţe de urgenţă prin care sunt subminate garanţiile constituţionale ale libertăţii şi inviolabilităţii persoanelor.
9. Cu ridicole şi infantile tentative, incongruente şi mult prea tardive, de a elabora o strategie postaderare, Guvernul nu este pregătit să se prezinte la Bruxelles pentru negocieri, dovedind că este incapabil să-şi definească obiectivele şi să exprime ce vrea.
10. În loc să încerce salvarea Coaliţiei care l-a propulsat în fruntea Guvernului, premierul, în nemăsuratul său orgoliu, în venalitatea sa politică şi cinismul care îl caracterizează, a ales calea "războiului total" sau a "sinuciderii în grup", după cum a observat şi prestigioasa agenţie Reuters.
Opoziţia parlamentară a Partidului Social Democrat este, în schimb, fermă şi ştie ce vrea.
Cere demisia Guvernului imposturii politice care, obedient reţelelor interne şi internaţionale ale grupurilor de interese infracţionale, a subminat economic, social şi politic bazele de subzistenţă ale naţiunii, periclitându-i securitatea alimentară, energetică, medicală, cultural-educaţională, ecologică, precum şi reputaţia în comunitatea internaţională.
Incapabil să perceapă şi să descifreze semnalele care îi sunt transmise de cancelariile occidentale, premierul refuză să se retragă, iar încăpăţânarea sa nu poate decât să agraveze criza politico-instituţională a României şi să accentueze percepţia externă de ţară neguvernată.
Fiţi un bun român, domnule Tăriceanu, şi daţi măcar o singură dată dovada înţelegerii imperativului politic al momentului, pentru a avea parte de o judecată dreaptă din partea istoriei.
Realizaţi că deblocarea crizei politice care paralizează România are soluţia sigură în demisia dumneavoastră şi în formarea unui nou guvern, alcătuit din tehnocraţi independenţi politic, şi în promovarea şi realizarea intereselor naţionale în noul context pan-european. Este vorba, în primă şi ultimă instanţă, domnule prim-ministru, de opţiunea dumneavoastră între demnitate şi onoare sau ruşine şi umilinţă.


 
Domnul Ionel Palăr:
Declaraţie politică intitulată "Falsele priorităţi ale platformei".
Domnule preşedinte,
Doamnelor şi domnilor parlamentari,
Scena politică românească continuă să demonstreze atât populaţiei, cât şi Europei, faptul că oamenii politici nu au înţeles noţiunea de agendă publică şi de priorităţi, la 17 ani de la Revoluţie şi după aderarea la Uniunea Europeană.
Nu mă voi referi la acţiunea de suspendare a preşedintelui, iniţiată de Opoziţie, altminteri un drept al acesteia, care trebuie tratat cu maximă seriozitate şi responsabilitate de întreaga clasă politică.
Mă voi referi însă la atacurile nefundamentate, lipsite de argumente, ale unor formaţiuni politice încă nenăscute ca partid, care, prin vocea liderilor lor, nu fac nimic altceva decât să inoculeze neadevăruri şi false teme de discuţie în dezbaterea publică. P.N.L. a fost şi este preocupat de probleme precum integrarea europeană, lupta împotriva corupţiei, reformarea justiţiei şi a serviciilor secrete, descentralizarea administraţiei publice centrale şi locale. Spre deosebire de liberali, platformiştii au preocupări din zona manevrelor politice şi a minciunii, iar poziţionarea lor în sondaje arată clar ce crede electoratul despre structura lor politică.
Fostul consilier prezidenţial ar trebui să aibă în vedere faptul că, dintre toţi cei enumeraţi în atacurile sale - Norica Nicolai, Crin Antonescu, Ludovic Orban şi domnia sa, numai acesta din urmă a creat o formaţiune politică fără program, fără doctrină, fără vreo afiliere ideologică şi, în ciuda numelui, fără vreo platformă concretă. În ceea ce priveşte acţiunile politice la care face referire domnul Stolojan în cel mai recent atac al său la adresa P.N.L., poate ar fi înţelept să privească mai curând înspre platformiştii din jurul său, ale căror unice iniţiative politice constau în atacarea, criticarea şi dărâmarea unui singur om - Călin Popescu-Tăriceanu. Mă întreb, aşadar, unde este programul, care este proiectul politic, care sunt acţiunile concrete, constructive, pe care domnul Stolojan şi platforma domniei sale le promovează?
Vă mulţumesc.


 
Domnul Liviu Câmpanu:
Declaraţie politică intitulată "Prea multă autonomie strică?".
Unul din obiectivele majore ale programului de guvernare al Alianţei D.A. a fost obţinerea autonomiei Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, pentru ca aceasta să poată funcţiona în scopul pentru care a fost creată, acţionând flexibil la necesităţile financiare ale sistemul sanitar românesc.
Iată, în momentul de faţă, C.N.A.S. este autonomă! Foloseşte acest lucru cu adevărat asiguratului? Sau satisface anumite orgolii ale şefilor acesteia? Aceste întrebări sunt legitime datorită faptului că disfuncţionalităţile şi birocraţia din sistem persistă. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este cea care strânge fondurile C.N.A.S., iar aceasta le administrează după necesităţi, fiind nevoită să-şi încropească singură o bază de date cu privire la plătitorii către Fondul Asigurărilor Sociale de Sănătate.
Din păcate, utilizarea fondurilor se dovedeşte a fi necorelată cu necesităţile reale ale sistemului şi politica Ministerului Sănătăţii. Faptul că unul e cu banii, iar altul cu strategia, dizarmonizează sistemul.
În mod teoretic, CNAS reprezintă asiguraţii în raport cu furnizorii de servicii medicale de pe piaţă, cu care încheie diferite contracte de furnizare de servicii. Este imperios necesar pentru reprezentanţii CNAS să realizeze măcar în al doisprezecelea ceas că furnizorii de servicii medicale nu le sunt subordonaţi, ci parteneri de contract, iar contractul are, ca orice contract comercial, şi un caracter sinalagmatic - creează drepturi şi obligaţii din partea ambelor părţi. Impunerea unor programe informatice de raportare către Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate, programe de altfel nefuncţionale, nu înseamnă altceva decât "băgarea" mâinii CNAS în buzunarul furnizorului de servicii medicale.
Şi am să vă dau un exemplu, din judeţul Botoşani: în anul 2006 raportările către Casa Judeţeană s-au făcut pe un program cumpărat de către reprezentanţii CJAS din Botoşani, de la o firmă din Sibiu. La sfârşitul anul 2006, CJAS a reînnoit contractul cu firma din Sibiu pentru un program uP.D.atat, care ar trebui să permită raportarea îngrijirilor acordate bolnavilor cuprinşi în programul de diabet, insuficienţă cardiacă şi alte boli cronice. Însă, acest program nu permite raportarea examenelor de bilanţ, făcute conform normelor contractului-cadru pentru persoanele sănătoase. Cu alte cuvinte, aplicarea acestui program ne arată că, în România anului 2007, nu mai există oameni sănătoşi. Ba mai mult, pentru acest program, fiecare medic de familie trebuie să plătească, la început, câte 500 RON, urmând ca lunar să plătească încă 45 RON pentru întreţinerea soft-ului. Acest aspect este total nelegal, pentru că achiziţionarea programului este făcută de C.J.A.S., din fonduri proprii, achiziţie la care medicii de familie nu au niciun cuvânt de spus, însă pentru care trebuie să plătească.
Nu e destul că, în momentul de faţă, medicul vine către Casa de Asigurări şi cu bolnavul - pentru că medicul este cel care face demersurile ca un cetăţean să devină asigurat - şi cu serviciile, şi trebuie să mai plătească şi instrumente de desfăşurare a activităţii pentru cei de la Casă. Pentru ce dată li se vor solicita fonduri pentru consumabile, pentru birouri sau poate pentru decontarea deplasărilor celor de la Casa de Asigurări?
Îmi doresc din tot sufletul să nu ajungem în situaţia colegilor noştri din Franţa, care după ce s-au chinuit 5 ani să obţină autonomia Casei de Asigurări, s-au străduit alţi 10 să o treacă din nou în subordinea Ministerului Sănătăţii.


 
Domnul Marian Florian Săniuţă:
Declaraţie politică intitulată "ARIS - între corupţie şi nepăsare".
Stimaţi colegi,
Cu puţin timp în urmă, am avut ocazia să ascult declaraţiile premierului Călin Popescu-Tăriceanu, prilejuite de primirea unui important grup de investitori germani şi respectiv la inaugurarea la Călăraşi a celui mai important proiect de tip "greenfield" din ultimii ani.
De fiecare dată am fost plăcut impresionat de atenţia pe care domnia sa o acordă investiţiilor străine directe în România.
Este şi normal. Nu este cazul şi locul să dezvoltăm acest subiect atât de important pentru toate ţările lumii, competiţia fiind deosebit de acerbă pentru atragerea unui volum cât mai mare de investiţii directe, unul din motoarele dezvoltării economice.
Am fost neplăcut impresionat, însă, de absenţa de lângă premier a Preşedintelui Agenţiei Române pentru Investiţii Străine.
De fapt, acesta este motivul care mă determină să mă adresez dumneavoastră.
De mai bine de 5 luni, Agenţia Română pentru Investiţii Străine funcţionează fără conducere, după scandalul de corupţie dintre demnitarii săi ce a ţinut prima pagină a ziarelor româneşti şi străine, agenţia devenind şi victima unor interese politice mărunte.
ARIS, doamnelor şi domnilor, a fost creată în anul 2002 în urma necesităţii racordării României la competiţia mondială a atragerii de investiţii străine directe şi de punere în valoare a capabilităţilor capitalului autohton aflat în plină dezvoltare.
Nu a fost uşor să se combată şabloanele de imagine şi mentalităţi ce lucrau şi uneori încă mai lucrează atunci când vine vorba despre România.
Oamenii de afaceri ştiu cu toţii cât de importantă este imaginea în lumea afacerilor de succes. Nu a fost uşor să fie creată o echipă de specialişti care, dincolo de o pregătire profesională de excepţie, trebuia să dea dovadă de stabilitate, trebuia să reziste la tentaţiile de toate felurile şi mai ales trebuia să izbândească în competiţia cu celelalte agenţii cu experienţă în domeniul promovării şi atragerii de investiţii străine directe.
Dacă după 4 ani şi jumătate de funcţionare, ARIS a reuşit să atragă investiţii ce se măsoară în miliarde de euro şi în crearea a sute de mii de locuri de muncă directe şi indirecte, ca să nu mai vorbim despre taxele plătite bugetelor locale şi bugetului de stat, atunci această instituţie înseamnă că şi-a îndeplinit rolul pentru care a fost creată şi merită atenţia dumneavoastră pentru numirea unei noi conduceri şi evitarea oricărui partizanat politic, pentru alocarea resurselor necesare dezvoltării activităţii ARIS în străinătate şi în ţară, ca şi pentru efectuarea unei analize serioase la sediul acestei agenţii privind domeniile în care România îşi propune să atragă cu precădere investiţii străine, acum, în perioada posttranziţie.
În încheiere, stimaţi colegi, doresc primului-ministru să taie cât mai multe panglici inaugurale ale unor proiecte devenite realitate în România, fără a uita de eforturile celor care, cu seriozitate, onestitate şi modestie, le-au făcut posibile. Şi nu a fost uşor, ţinând cont de tumultuoasa politică dâmboviţeană, dar şi de inexistenţa unei strategii clare, parte a Programului de guvernare.


 
Domnul Marin Almăjanu:
Doamnelor şi domnilor,
Vin astăzi în faţa dumneavoastră pentru a saluta un gest de normalitate în politica românească.
Săptămâna trecută, premierul Călin Popescu-Tăriceanu a făcut un apel la liderii partidelor politice să-şi concentreze dezbaterile asupra alegerilor pentru Parlamentul European şi să amâne până după alegerile pentru Parlamentul European discuţiile privitoare la suspendarea şefului statului.
Intrarea României în Uniunea Europeană a însemnat un pas important pentru dezvoltarea economiei, pentru transformarea eforturilor făcute de toţi românii înultimii 16 ani în beneficiul unei vieţi mai bune, mai aproape de ceea ce ne dorim cu toţii - poporul roman.
Această declaraţie vine în contextul în care, în ultimele săptămâni, se constată faptul că clasa politică inversează ierarhia priorităţilor, punând obiectivele de partid deasupra obiectivelor României.
Zilele acestea s-au discutat teme precum suspendarea preşedintelui României, s-au adus argumente şi contraargumente pentru un demers care nu are perspective.
Acest mesaj al premierului are ca principal scop reorientarea atenţiei partidelor politice către adevăratele probleme ale României, către agenda cetăţeanului.
Prin această intervenţie, premierul Tăriceanu, dovedeşte încă odată că el este factorul de echilibru pe scena politică românească, încercând să treacă peste toate disputele de ordin politic care ar putea dăuna interesului naţional.
Salu, pe această cale, atitudinea primului-ministru şi aştept şi din partea celorlalţi competitori politici să dea dovadă de aceeaşi responsabilitate.
Vă mulţumesc.


 
Domnul Marius Iriza:
"Oamenii politici nu fac nimic altceva decât să facă legi pentru infractori"- acesta a fost mesajul transmis, în data de 6 februarie, la bilanţul DNA, chiar de către Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, uimind întreaga clasă politică actuală prin nonşalanţa cu care generaliza şi acuza de servitute faţă de grupuri infracţionale Parlamentul României, care, potrivit Constituţiei este: "organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".
Cum în ultimii doi ani Parlamentul a adoptat peste 10.000 de legi, iar cel care le-a promulgat este nimeni altul decât Preşedintele României, în cazul de faţă Traian Băsescu, declaraţia sa este mai mult decât surprinzătoare.
Prin declaraţiile sale, Traian Băsescu mai adaugă o "gafă politică" la şirul interminabil de "derapaje" pe care le tot face de la instalarea sa la Palatul Cotroceni. Dacă ar fi să ne reamintim doar de scandalurile, mai recente, în care actualul Preşedinte al României a fost unul dintre personajele principale, ne-am da seama că acesta nu este capabil să ocupe o funcţie atât de importantă.
Încă de la instalare, Traian Băsescu a încălcat Constituţia României lucrând în slujba unui anumit partid, deşi Constituţia îi interzice acest lucru. Totodată, a încercat sistematic să tulbure viaţa parlamentară, prin susţinerea schimbării preşedinţilor celor două Camere. O alta "gafă" a preşedintelui a constituit-o celebra "condamnare a comunismului", preşedintele asumându-şi în acele zile rolul de judecător al istoriei, fără să ţină seama de poziţia partidelor politice - pe care nu le-a consultat în această privinţă -, dar, mai ales, de faptul că Uniunea Europeană are recomandări care sunt împotriva unor astfel de acţiuni; Cipru, ţară membră a Uniunii Europene, este condusă de un partid comunist.
Multe ar mai fi de spus despre activitatea dezastruoasă desfăşurată de actualul Preşedinte, bileţelul roz, şpriţurile de la Golden Blitz, ofensele aduse Rusiei, flota dispărută, răpirea jurnaliştilor din Irak, cazul recent în care doi cetăţeni români au fost arestaţi de forţe aliate pentru spionaj, şi multe altele, ne fac să ne punem fireasca întrebare: Cât vor mai rezista românii cu un Guvern interesat mai mult de luptele politice interne decât de guvernarea României, dar şi cu un Preşedinte iresponsabil, preocupat de propria imagine şi de demolarea adversarilor politici ?


 
Domnul Marius Rogin:
Declaraţie politică intitulată "De ce se doreşte de fapt schimbarea preşedintelui".
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Suntem astăzi martorii unor evenimente care au reuşit să tulbure apele politicii româneşti. Toate evenimentele la care asistăm în această perioadă nu fac nimic altceva decât să dovedească faptul că mare parte din pătura politică românească este supusă unei oligarhii foarte bine instaurată şi asupra căreia se duce în prezent o luptă foarte acerbă.
Ce este, de fapt, această oligarhie? Într-o încercare de definire a oligarhiei, aflu, deşi acest lucru nu-mi era străin nici mie, nici domniilor voastre, că aceasta reprezintă guvernarea statului de către un grup, pervertită prin abuzul de putere. Ea reprezintă acea formă de guvernământ în care cea mai mare sau poate întreaga putere politică este deţinută de un mic segment al societăţii, în general cel mai reprezentativ din punctul de vedere al politicii, exprimată fie prin bani, înrudire, putere militară sau influenţă politică. În mod tradiţional, oligarhiile se perpetuează prin intermediul câtorva familii importante, ale căror progenituri sunt formate pentru a deveni moştenitorii acestei puteri. Tot ea reprezintă adeseori o manifestare a puterii, exprimată în mod nedemocratic, în care personaje cheie rămân în umbră, preferând să conducă din culise, de cele mai multe ori prin intermediul mijloacelor economice. O societate poate deveni oligarhică într-un anumit moment al evoluţiei ei, printr-un mecanism de acumulare graduală de mijloace economice în mod netransparent de către un grup restrâns de indivizi.
Acest lucru este din ce în ce mai evident în România, datorită tuturor lucrurilor care s-au întâmplat începând imediat după Revoluţie. Cei care au ajuns la guvernare şi care au provenit din vechea pătură comunistă n-au făcut nimic altceva decât să continue vechile practici cu care erau obişnuiţi. A apărut însă şi un alt grup. Cel al celor care au profitat de aceşti aşa-zişi politicieni şi de dorinţa lor aproape evidentă de a se ridica la cele mai înalte niveluri de avuţie. Acceptul lor tacit le-a permis acestora să facă abuzuri care au aruncat România într-un con de umbră şi neîncredere în ochii Uniunii Europene.
Parte din cei care deţineau puterea, au ajuns în acest fel din conducători, în conduşi. Puterea a trecut în acest fel în mâinile celor din umbră, iar cei din forurile de conducere n-au ajuns decât nişte marionete care n-au avut nimic altceva de făcut decât să se supună comenzilor. Iată de fapt adevăratul pericol în care astăzi suntem, aşa după cum am şi încercat să explic: acela că aproape întreaga putere politică este deţinută de un mic segment al societăţii. Un lucru extrem de grav, doamnelor şi domnilor deputaţi.
După alegerile din 2004, preşedintele Traian Băsescu a început o luptă acerbă împotriva grupurilor de interese. Faptul că până în prezent această luptă n-a putut fi oprită, n-a făcut nimic altceva decât să-i determine pe cei din umbră să strângă rândurile şi frâele pentru a-şi întări poziţiile. Oameni politici până acum despărţiţi de bariere ideologice şi-au descoperit afinităţi identice, comune, care brusc îi unesc. Apare însă un alt lucru extrem de dureros. Se observă într-o măsură din ce în ce mai mare că cei care slujesc această oligarhie sunt din ce în ce mai numeroşi. Lucrul care sperie şi mai mult este faptul că aceştia sunt tineri. Tineri politicieni, care în acest fel nu fac altceva decât să contrazică bazele democraţiei. Comportamentul lor ar trebui să fie altul decât cel de sprijinire a anumitor grupuri de influenţă. Ar trebui să-i vedem pe toţi luptându-se împotriva acestor practici, acestor obiceiuri care practic aruncă asupra noastră o pată de noroi. De ce se întâmplă acest lucru care spuneam că contrazice ideile democraţiei, iarăşi este uşor de explicat. Pentru că dorinţa de a se ridica individual la un alt nivel economic decât cel normal este mult mai mare şi mai puternică decât este caracterul lor.
Pentru că majoritatea dintre ei preferă trecerea peste multe etape normale, fireşti şi ajung brusc asemeni celor care-i ajută pe ei, dar cărora acum li se supun în mod tacit. Iată cum reuşesc aceşti oligarhi să manipuleze o parte îngrijorător de mare a păturii politice actuale.
În prezent, asistăm la o dorinţă acerbă de a-l schimba din funcţie pe preşedintele ţării, folosindu-se orice pretext. Nu există motive întemeiate pentru a face acest lucru, dar, cu toate acestea, s-a ajuns până la votarea în Parlament. În acest moment se observă o coalizare a Opoziţiei şi Puterii. Oameni care până acum au fost despărţiţi de ideologii doctrinare, au ajuns să facă front comun pentru a-şi păstra privilegiile. Acest lucru ne prezintă de fapt nivelul la care a ajuns această oligarhie care ne conduce.
Suntem în prezent parte a familiei europene. Uniunea Europeană a acceptat aderarea României datorită paşilor importanţi pe care am reuşit să-i facem în ultimii doi ani. Va trebui însă ca lupta declanşată împotriva corupţiei să fie menţinută, pentru că aceasta n-a fost încă eradicată. Dacă aceasta nu este însă susţinută şi sprijinită, se va întâmpla un lucru extrem de grav. Acele mici segmente ale societăţii vor continua să deţină puterea, iar interesul propriu va continua să primeze în faţa interesului public. Ca să fie eficientă, această luptă începută de preşedintele Traian Băsescu va trebui susţinută de fiecare dintre noi.
Vă mulţumesc.


 
Domnul Mihai Sandu-Capră:
Doamnelor şi domnilor,
Salutăm decizia Guvernul României, care a aprobat în şedinţa demiercuri, 7 februarie,Programele Operaţionale privind Dezvoltarea Capacităţii Administrative (PO DCA) şi Creşterea Competitivităţii Economice, acestea urmând să fie transmise oficial Comisiei Europene.
Programul Operaţional "Dezvoltarea Capacităţii Administrative" (PO DCA), finanţat din Fondul Social European, vizează dezvoltarea capacităţii administrative şi sprijinirea eforturilor de modernizare ale administraţiei publice romaneşti.
PO DCA va beneficia de 244.708.969 euro, din care 85% reprezintă contribuţia Uniunii Europene, în timp ce 15% este contribuţia statului roman. Implementarea PO DCA se va desfăşura în perioada 2007-2013, potrivit prevederilor Regulamentelor Uniunii Europene, iar plăţile se vor efectua pana în 2015.
Programul este structurat în şase părţi. Prima parte cuprinde o descriere a situaţiei actuale a administraţiei publice din România, cea de-a doua o analiză a punctelor slabe şi a punctelor tari ale administraţiei publice, cea de-a treia cuprinde strategia de dezvoltare a capacităţii administrative, care va fi finanţată din PO DCA, iar cea de-a patra se ocupă de repartizarea resurselor financiare în funcţie de priorităţile identificate. Ultimele două părţi tratează elemente legate de implementarea PO DCA, respectiv de partenerii identificaţi în elaborarea acestuia.
Principalele probleme identificate ţin de nivelul de încredere al cetăţenilor în administraţia publică şi se grupează în două mari categorii, şi anume: elemente de credibilitate a administraţiei publice şi probleme de receptivitate scăzută a serviciilor publice la nevoile cetăţenilor.
De aceea, PO DCA îşi propune să contribuie la reforma administraţiei publice în general, dar identifică trei sectoare prioritare în alocarea resurselor financiare, şi anume: sănătatea, educaţia şi asistenţa socială.
O prioritate este dezvoltarea capacităţii administrative, atât la nivelul central, cât şi la cel local, prin promovarea îmbunătăţirilor structurale care să sprijine managementul strategic şi prin optimizarea acestui proces pentru a moderniza performanţa legată de metode, instrumente şi proceduri.
O altă prioritate constă în îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei furnizării serviciilor publice, cu accentul pus pe descentralizare. Se adresează în principal administraţiei publice aflate la nivel local, dar nu în mod exclusiv. Sprijinul va fi direcţionat către îmbunătăţirea atât a serviciilor publice descentralizate, cît şi a celor care rămân centralizate.
Considerăm că aceste demersuri sunt extrem de binevenite deoarece va fi sprijinit efortul administraţiei publice locale de a îmbunătăţi capacitatea de absorbţie a fondurilor de dezvoltare.
Vă mulţumesc.


 
Domnul Mihăiţă Calimente:
Stimaţi colegi,
În intervenţia mea de astăzi aş dori să atrag atenţia asupra unei situaţii pe care noi, cei care astăzi suntem reprezentanţii poporului, trebuie să luăm poziţie. Mă refer la situaţia în care se află Insula Şerpilor.
Istoria acestui teritoriu este cunoscută.
Prin înţelegerile bilaterale - protocolul şi procesul-verbal de predare - semnate între România şi URSS în 1948-1949 România pierde Insula Şerpilor în favoarea URSS. Aceste înţelegeri sunt neconstituţionale, fiind nule şi neavenite. Orice înţelegere bilaterală prin care se cedau porţiuni din teritoriul românesc nu putea să intre în vigoare fără ratificarea ei de către Parlamentele celor două ţări - în acele vremuri Sovietul Suprem al URSS, respectiv Marea Adunare Naţională a României -, lucru care nu s-a întâmplat. Astfel, se consideră conform dreptului constituţional, că Insula Şerpilor nu a fost înstrăinată niciodată de jure.
Încorporarea Insulei Şerpilor la URSS a determinat diminuarea întinderii platoului maritim teritorial al României; din aceste cauze, nu s-a putut ajunge la un acord privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive din Marea Neagră, partea sovietică pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Şerpilor şi ţărmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului maritim, aşa cum au fost consacrate la Convenţia de la Geneva.
După destrămarea URSS, ucrainenii pretind că insula este locuită, pentru că, conform normelor internaţionale, dacă o insulă este locuită, atunci legile internaţionale îi dau şi dreptul la platou continental de 20 km.
În realitate, Insula Şerpilor are statutul de stâncă, deoarece nu este locuită permanent şi nu are surse de apă potabilă. În disperare de cauză, autorităţile ucrainene au deschis pe insulă, în ultimii ani, un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor.
În anul 1997 s-a semnat un tratat între România şi Ucraina prin care ambele state "au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă". România a semnat acest acord, ca o condiţie a aderării la NATO, care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate ţările vecine.
În 2004, partea română a adus această dispută împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, cu privire la delimitarea platoului maritim dintre cele două ţări, întrucât insula nu are importanţă socio-economică.
Acum, Parlamentul ucrainean a dat numele de satul Alb aşezării de pe Insula Şerpilor, într-o nouă încercare a Kievului de a dovedi că insula este un teritoriu locuit, astfel încât Tribunalul Internaţional de la Haga să decidă că Ucraina ar trebui sa beneficieze de un spaţiu maritim mai mare decât consideră România.
Această tentativă a Ucrainei nu poate avea efecte juridice şi nu poate influenţa în niciun fel procesul de delimitare a platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră, aflat din 2004 pe rolul Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga.
În virtutea acestor fapte, mă simt obligat să ridic problema Insulei Şerpilor în plenul Parlamentului României şi să solicit factorilor de decizie să ia toate măsurile necesare pentru soluţionarea acestei probleme teritoriale şi istorice cu Ucraina.
Vă mulţumesc.


 
Domnul Mircia Giurgiu:
Declaraţie politică: "Eliminăm creştinismul din şcolile româneşti?"
În cursul anului trecut, unul din profesorii din învăţământul românesc de stat a solicitat Ministerului Educaţiei şi Cercetării să emită un ordin prin care să fie eliminate icoanele creştine din şcolile publice.
Propunerea a iscat o serie de controverse atât în rândul părinţilor, cât şi al cadrelor didactice, dar şi printre elevi şi politicieni, mai ales că după 1989, simbolurile religioase au fost puse la mare cinste. În perioada comunistă icoanele au reprezentat un simbol al rezistenţei creştine în faţa ateismului.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a pronunţat, în sensul că Ministerul Educaţiei şi Cercetării să asigure condiţii de egalitate pentru exercitarea dreptului la învăţătură, să respecte caracterul laic al statului şi autonomia cultelor şi să asigure libertatea de religie, conştiinţă şi convingeri a tuturor copiilor.
În mod concret, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a cerut ca afişarea simbolurilor religioase să se facă doar în cursul orelor de religie sau în spaţiile destinate exclusiv învăţământului religios.
Pentru ca elevii care aparţin unor culte diferite de cele ortodox sau greco-catolic să nu se simtă discriminaţi, soluţia firească ar fi fost ca însemne religioase ale tuturor cultelor legal recunoscute în România să fie afişate în aceleaşi locuri cu cele ortodoxe sau greco-catolice.
În aceste condiţii, consider că membrii Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nu au luat decizia cea mai bună şi normal ar fi ca aceştia să demisioneze din funcţia pe care o deţin.
Revoluţionarii români nu şi-au dat sângele pentru reintroducerea cenzurii, ci pentru libertatea de credinţă şi conştiinţă.


 
Domnul Miron Ignat:
Stimate colege, stimaţi colegi,
Pentru foarte mulţi dintre noi limba rusă este limba pe care a trebuit s-o studiem începând cu clasele primare. Pentru unii era o obligaţie, fiind impusă în şcoli ca limbă străină de studiu. Însă pentru foarte mulţi, limba rusă a fost şi va rămâne limba marilor clasici ruşi, precum Puşkin, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Esenin şi mulţi alţii. Capodoperele marilor scriitori ruşi ne-au delectat prin profunzime, valoare literară şi încărcătură filozofică. Este suficient să citeşti o singură lucrare a unui clasic rus ca să-ţi doreşti să citeşti toate operele acestuia.
Din păcate, în ultimii ani, studiul limbii ruse a intrat într-un con de umbră, locul acesteia fiind luat de limbile "occidentale". S-a invocat, parcă, inutilitatea studierii limbii ruse, cunoaşterea acesteia neputând deschide "porţile succesului". S-a dorit o descătuşare de "fantomele" trecutului, ajungându-se până la situaţia absurdă de a ne fi ruşine că suntem vorbitori ai acestei limbi.
Şi totuşi, să nu uităm că limba rusă este vorbită de peste 145 de milioane de oameni ca limbă maternă, iar alte peste 120 de milioane de persoane pot purta o conversaţie în această limbă.
Am apreciat cu deosebită satisfacţie şi bucurie iniţiativa Preşedintelui Federaţiei Ruse, domnul Vladimir Putin de a declara anul 2007 ca An Internaţional al Limbii Ruse. Programul domniei sale a fost semnat chiar de Anul Nou şi a intrat în vigoare la semnarea lui. Prin acest demers au fost abilitate instituţii culturale şi educaţionale, precum şi Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse de a elabora până în luna martie un plan de manifestări culturale şi educative.
Anul Limbii Ruse a fost lansat oficial la Târgul Internaţional pentru Limbi Străine Expolangues 2007 în Paris, iar pe toată durata anului în curs vor fi organizate evenimente şi manifestări în peste 76 de ţări, cu susţinerea Guvernului Federaţiei Ruse. Sunt avute în vedere concursuri de eseuri în limba rusă în şcoli, seminarii şi activităţi din domeniile culturii, ştiinţei şi educaţiei. Tot în acest scop, Federaţia Rusă va facilita organizarea de cursuri de studiere a limbii ruse atât pentru începători, cât şi pentru cei cu cunoştinţe avansate. Dată fiind amploarea globală a acestei iniţiative, îmi exprim speranţa că limba rusă îşi va recăpăta locul de cinste în rândul limbilor străine universale, că ea va fi studiată în cât mai multe instituţii şcolare, că operele literare şi culturale ale marilor artişti ruşi vor redeveni, pe drept, opere de elită, şi nu discriminate şi defavorizate datorită amprentei istorice şi politice. Cultura rusă trebuie apreciată la adevărata ei valoare, limba marilor clasici ruşi trebuie să redevină limbă de studiu în instituţiile noastre şcolare.
Comunitatea ruşilor lipoveni din România a salutat iniţiativa preşedintelui Putin, deoarece limba rusă este limba noastră maternă, pe care o promovăm atât în rândul tinerilor, în şcolile unde studiază copiii noştri, dar şi printr-o varietate de manifestări culturale şi educaţionale. Pentru anul 2007, organizaţia noastră a elaborat un plan de activităţi şi proiecte în fiecare şcoală cu predare a limbii ruse materne, prin prezentarea de eseuri, manifestări culturale şi concursuri tematice, având şi sprijinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării din România. Depunem eforturi substanţiale pentru dotarea cabinetelor de limba rusă cu manuale, material didactic şi extra-curricular în limba rusă, destinate atât etnicilor ruşi lipoveni, dar şi tuturor slavofililor.
Consider că este în puterea noastră de a da credit acestei iniţiative lăudabile, de a ne alătura comunităţii internaţionale şi de a organiza manifestări care să readucă în conştiinţa noastră adevărata valoare a culturii şi limbii ruse. Este în puterea noastră să facilităm organizarea de evenimente în şcolile şi universităţile noastre, activităţi care să sărbătorească cum se cuvine Anul Internaţional al Limbii Ruse.
Vă mulţumesc.


 
Doamna Monalisa Găleteanu:
"Umilinţă şi dispreţ - răsplata pentru o viaţă de muncă"
În fiecare zi, România este scena pe care se joacă, act după act, cumplita dramă a societăţii româneşti. Actorii sunt cetăţenii de rând care-şi joacă propriile roluri triste într-un decor sărăcăcios şi vechi. Cei care pun în scenă această piesă proastă, sunt actualii guvernanţi, care privesc zi de zi, cu aer rece şi cinic haosul în care trăim.
Acum, în prim plan, avem scena deznădejdii, în care pensionarii sunt umiliţi de către actuala Putere şi derutaţi de un sistem în care domneşte confuzia. Dependenţa lor de un petic de hârtie, numit "cupon de pensie", a cărui posesie demonstrează că ei sunt încă vii, îi face neputincioşi în faţa oricărui ghişeu la care se adresează pentru a-şi cere un drept cuvenit. La medic şi la spital pentru consultaţii şi tratament, la bănci pentru un împrumut cu care să-şi amăgească bătrâneţea şi ultimele zile din viaţă, peste tot trebuie să prezinte cuponul care confirmă faptul că sunt pensionari.
Deşi încasează comisioane din partea Casei Naţionale de Pensii pentru distribuirea cupoanelor, Poşta română nu îşi face datoria. Factorii poştali tratează cu superficialitate distribuirea cupoanelor de pensie, pe care le returnează Casei Judeţene de Pensii, fără avizarea pensionarilor care nu au fost găsiţi acasă. După trei luni consecutive în care cuponul de pensie nu a fost semnat de titular, pensia este automat suspendată pe motiv că acesta ar fi decedat. Ca şi cum nu ar fi îndeajuns această neglijenţă, lezarea demnităţii pensionarilor continuă prin inducerea lor în eroare cu informaţii false de către funcţionari incompetenţi. La auzul unor zvonuri derutante conform cărora încasarea pensiei este condiţionată de deschiderea unui cont personal sau de solicitarea unui card bancar, pensionarii intră în panică. Aceste noţiuni sunt pentru cei mai mulţi dintre ei, mai ales pentru pensionarii agricultori, total necunoscute, iar înţelegerea şi acceptarea lor îi sperie.
Nici după o viaţă de muncă, bieţii pensionari nu au parte de tihnă, fiind purtaţi pe drumuri, lună de lună, pentru a-şi încasa amărâta de pensie. Sănătatea precară adesea întreţinută cu medicamente obţinute greu este pusă în pericol de efortul pe care pensionarii îl depun stând în picioare ore în şir într-un aer irespirabil. Mulţi dintre ei şi-au găsit sfârşitul vieţii stând la cozi interminabile şi degradante pentru condiţia umană, aşteptând să-şi ia drepturile cuvenite după o viaţă de muncă.
Nepăsarea şi dispreţul pe care actuala "Putere" le manifestă faţă de situaţia gravă a pensionarilor, confirmă dezinteresul acesteia pentru problemele sociale ale României. Solicităm pe această cale primului-ministru al României, domnul Călin Popescu-Tăriceanu, şi ministrului muncii şi solidarităţii sociale, domnul Gheorghe Barbu, soluţionarea de urgenţă a acestei crize fără precedent privind drepturile legale ale pensionarilor şi stoparea unui şir lung de umilinţe la care aceştia sunt supuşi, nemeritat, după o viaţă de muncă.


 
Domnul Paul Magheru:
Declaraţie politică: "Noul val de şovinism maghiar trebuie oprit!"
În contextul tensiunilor provocate de aşa-zisul referendum organizat de extremiştii maghiari, care forţează obţinerea cu orice preţ a autonomiei teritoriale, doresc să vă aduc în atenţie un alt caz grav, care se încadrează în aceeaşi serie de manifestări provocatoare la adresa populaţiei româneşti şi a ordinii de drept.
De la începutul anului, la Oradea, episcopul reformat Laszlo Tokes şi-a intensificat acţiunile antiromâneşti, acestea culminând, zilele trecute, cu recurgerea la gesturi de forţă, care au determinat intervenţia forţelor de ordine, pentru a stopa actul de încălcare flagrantă a legii şi a normelor elementare de bună convieţuire. Concret, miercurea trecută, episcopul Laszlo Tokes, aflat în fruntea unui grup de circa 30 de tineri, a încercat să intre abuziv pe un teren al Parohiei Ortodoxe "Sfânta Treime". Fără a se lăsa intimidat de ploaia torenţială, Tokes şi-a îndemnat enoriaşii ce-l însoţeau să arunce zeci de mingi peste gardul împrejmuitor, după care, cu un cleşte, a forţat lanţul şi lacătul porţii, pretextând că vrea să recupereze mingile şi să joace fotbal. A fost nevoie de intervenţia Poliţiei, la apelul preotului-paroh Florin Puşcaş, care a şi filmat, de altfel, circul la care s-a dedat prelatul, depunând împotriva acestuia o plângere penală.
Mânat de o viscerală ură antiromânească, Laszlo Tokes face eforturi, de ani de zile, să tulbure relaţiile dintre români şi maghiari, folosind orice prilej în acest sens. Aşa s-a întâmplat şi în cazul acestui teren de 250 de metri pătraţi, care a aparţinut Grupului Şcolar "Andrei Şaguna", al cărui imobil a fost retrocedat Episcopiei Reformate şi transformat în Liceul Reformat "Lorantffy Zsuzsanna". Terenul în cauză, situat între reşedinţa episcopului Tokes şi casa parohială a Bisericii "Sfânta Treime", a fost atribuit, în 2004, de Consiliul Municipal Oradea, parohiei ortodoxe, în compensaţie pentru un alt teren, cu o suprafaţă mai mare. Legalitatea hotărârii consilierilor locali a fost confirmată printr-o decizie a Curţii de Apel Oradea. Învins în instanţă, episcopul Laszlo Tokes încearcă acum să-şi impună legea proprie.
Episodul amintit face parte dintr-o serie recentă de ieşiri publice îngrijorătoare, dintre care nu pot să nu amintesc aici demonstraţia organizată la începutul anului, chiar de Sf. Ioan, când Tokes a instigat mulţimea, strigând: "După ce ne-au luat Ardealul, vor să ne ia şi terenul de sport".
Toată această escaladare a unui conflict artificial ne îngrijorează cu atât mai mult cu cât survine pe fondul amplificării demersurilor separatiste din inima ţării, cărora, iată, le dă apă la moară şi preşedintele Ungariei. Aflat în vizită oficială în ţara noastră, şeful statului vecin şi-a permis să afirme că autonomia teritorială este posibilă, pe un motiv că "nicăieri nu e îndreptată împotriva integrităţii teritoriale a statului respectiv". "Am exprimat exigenţele de a exista facultăţi în limba maghiară, independente", a mai declarat, cu aceeaşi obstinaţie, preşedintele Laszlo Solyom, care nu s-a sfiit să ceară unei ţări suverane accelerarea aplicării retrocedării bunurilor bisericeşti şi intrarea cât mai repede în vigoare a Legii minorităţilor.
În faţa acestui val de acţiuni sfidătoare, desfăşurate, iată, la toate nivelurile, autorităţile răspunzătoare au datoria de a lua atitudine şi de a răspunde, de câte ori este cazul, prin aplicarea promptă a legii.


 
Domnul Viorel Pupeză:
"Traficul de influenţă - sport naţional pentru Partidul Democrat"
Reprezentanţii de frunte ai Alianţei Departe de Adevăr au făcut o adevărată pasiune din trimiterea de bileţele, telefoane şi alte cele, care nu au alt rol decât cel de a promova propriile interese în defavoarea interesului comunităţii. Dacă ar avea atâta forţă de persuasiune, liderii Partidului Democrat, de la nivel naţional şi central, s-ar lupta ca tot al doilea român să aibă la butonieră un trandafir şi să adoarmă cu "vântul bate, apa trece". În lipsă de doctrină şi fapte care să le gireze oferta electorală, singura modalitate de a-şi coagula o masă de oameni uniţi din interese financiare rămâne traficul de influenţă şi jongleriile cu banii publici.
Situaţia nu putea fi alta nici în judeţul Bistriţa-Năsăud. Într-o declaraţie politică prezentată în martie 2005 în plenul Camerei, colegul democrat Ioan Oltean susţinea că profesionalismul pe care-l clama P.S.D. nu a însemnat, timp de patru ani de zile, decât "jaf, cumetrii mafiote şi incompetenţă crasă". El dădea drept exemplu şi modul în care primarii au optat pentru P.S.D., în defavoarea partidului pe care îl conduce. Nu ştiu cum se face, dar aceste afirmaţii, total deplasate la acea vreme, se pliază acum ca o mănuşă pe maniera Partidului Democrat de a face politică.
Şi în Bistriţa-Năsăud, finii şi naşii ajung să dezbată la aceeaşi masă probleme de administraţie locală sau aplicarea politicilor guvernamentale. Ocuparea funcţiilor în instituţiile publice deconcentrate a ţinut cont şi de acest criteriu, nepotismul, rubedenia şi interesul comun lăsând în plan secundar valoarea profesională a candidaţilor. De la reprezentantul executivului în teritoriu, până la ultimul consilier local sau judeţean, totul ar trebui să graviteze în jurul celui care anunţă cu surle şi trâmbiţe că banii alocaţi din fondul de rezervă al Guvernului i se datorează pe deplin acestuia.
Banul public nu mai reprezintă impozite şi taxe strânse de la populaţie, ci o pomană dată la intervenţia deputatului Ioan Oltean. Niciun leu din cele peste 660 de miliarde lei vechi, distribuite clienţilor primăriilor, nu a ajuns în judeţ fără ştirea deputatului democrat, astfel că ne întrebăm de ce sumele mai sunt dezbătute şi prin şedinţe de guvern.
Probabil că meritul său este real, pentru că intervenţiile sale pe lângă miniştrii Cabinetului Tăriceanu sunt deja cunoscute, fapt ce l-a consacrat ca "băiat deştept" al energiei. Dar nu a făcut lobby doar pentru energie mai ieftină pentru firma Beny Alex, fapt deja recunoscut. În mod surprinzător sau nu, aceeaşi firmă a beneficiat de fonduri guvernamentale consistente pentru lucrări de amenajare şi regularizare a râului Someş, în judeţul Bistriţa-Năsăud.
Prin întâlniri discrete sau declaraţii făţişe, liderul P.D. a reuşit să bulverseze activitatea administraţiei locale dintr-un judeţ întreg. Şirul proceselor dintre Instituţia Prefectului şi Consiliul Judeţean este alimentat permanent cu noi soluţii juridice şi iniţiative legislative care mai de care mai democratice. Plângeri penale, presiuni mediatice asupra justiţiei sunt tot atâtea manevre practicate în judeţ. Probabil că şi înscrierea unui copil în clasa I la un învăţător cu renume ar fi posibilă la intervenţia sa!
Decuplat de la banul public, P.D. va avea mari probleme în a face politică în singurul mod în care ştie să o facă, trafic de influenţă, promisiuni fără acoperire şi comisioane.


 
Domnul Ion Dumitru:
"Demagogie transfrontalieră!"
Liberalul Gheorghe Flutur, după ce a pus pe brânci agricultura românească, încercându-i pe ţărani în promisiuni, programe şi proiecte deşarte, şi-a îndreptate atenţia şi spre românii care îşi rup şalele prin Spania, Italia şi Grecia la cules de căpşuni, pepeni sau portocale. Nu a trimis după ei cine ştie ce caravană a fermierului! Pur şi simplu, pe liberali i-a apucat o cu totul altă grijă faţă de cei care au fugit din ţară din cauza sărăciei, lăsându-şi casele goale şi pământurile pârloagă. Una pur electorală. Românii din străinătate să poată candida pentru Parlamentul de la Bucureşti, fie sub steagul vreunui partid politic din ţară, fie ca independenţi. Au ajuns liberalii la concluzia că au cam fost terminate toate prin ţară şi că este momentul să se gândească la viitorul lor privind dincolo de graniţele României. Ideea este cel puţin năstruşnică. Ce ar putea să le promită ministrul Gheorghe Flutur celor care slugăresc pe plantaţiile de căpşuni? Că-i va ajuta să trăiască mai bine? Că va curge lapte şi miere? Sau, probabil, va încerca să implementeze pe meleaguri străine vreun program dintre cele care n-au avut rod în ţară? Cred politicienii aflaţi la putere că românii care şi-au luat lumea în cap pentru a-şi face un rost vor avea timp măcar să-i asculte? Fiindcă i-a fugit electoratul din judeţul de baştină, Gheorghe Flutur şi colegii săi din filiala P.N.L. Suceava au anunţat că îşi vor deschide cabinete parlamentare în Spania şi Italia. Dacă în România pupă-n bot văcuţe cu numele Europa, îşi închipuie ministrul agriculturii că poate lua taurii de coarne în Spania! Demagogie transfrontalieră, asta ne mai lipsea!


 
Domnul Filonaş Chiş:
"Lupta dintre palate şi abandonarea interesului naţional - caracteristica esenţială a vieţii politice din România"
Radiografia, chiar şi sumară, a vieţii politice româneşti la aproape 2 ani de la preluarea guvernării de către alianţa portocalie arată, fără echivoc, un adevăr şi o tristă realitate.
În toată această perioadă, viaţa politică românească a fost marcată necontenit de convulsii majore, de lupta dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu, de lupta dintre P.D. şi P.N.L. de situaţiile conflictuale create de partidele satelit Partidul Conservator şi U.D.M.R., care, la rândul lor, aveau alte interese şi priorităţi şi toate acestea, în dauna şi cu abandonarea completă a interesului naţional şi a programului de guvernare asumat.
În aceşti doi ani fatidici pentru ţară, viaţa românilor s-a înrăutăţit în mod evident, nivelul salariilor şi al pensiilor a scăzut (raportat la nivelul salariului mediu brut, pensiile au scăzut cu 4%), criza medicamentelor s-a cronicizat şi s-a acutizat, aşa-zisa reformă din sănătate a dus sistemul sanitar aproape de colaps, salariaţii din cadrul acestui sistem fiind batjocoriţi cu salarii de mizerie şi condiţii de muncă extraordinar de grele, fiind obligaţi să muncească în spitale fără cele mai elementare condiţiile cum ar fi medicamentele şi căldura.
Nu e de mirare că, în aceste condiţii, fenomenul de migraţie în alte ţări a tinerilor medici rezidenţi, dar şi a medicilor specialişti a căpătat un caracter de masă. Este incredibil cum, în anul de graţie 2006, guvernarea portocalie "cadoriseşte" tinerii medici rezidenţi cu salarii între 400-500 lei - mai puţin sau poate la fel ca femeile de serviciu de la o instituţie.
Atrag atenţia în mod cu totul special că dacă această situaţie va continua, România va rămâne, în scurt timp, fără medici, creându-se o situaţie extrem de gravă care va afecta fără îndoială întreaga populaţie a ţării.
Experimentele ministrului Hărdău au bulversat sistemul de învăţământ care se găseşte într-o continuă criză. Managementul deficitar al problemelor complexe din cadrul acestui sistem a generat nemulţumiri permanente în rândul cadrelor didactice, iar acum, în prag de iarnă, sute de şcoli sunt pe punctul de a-şi întrerupe funcţionarea din cauza neasigurării unor condiţii elementare de funcţionare.
Situaţia din agricultură este la fel de grea, sau poate mai grea decât în alte sectoare de activitate. Faptul că au fost eliminate subvenţiile din agricultură a făcut ca un milion de hectare de teren să nu fie lucrate, a dus la scăderea producţiei agricole la jumătate şi a condus la dublarea importului de produse agricole. Dar lucrul cel mai grav este că sute de mii de familii din mediul rural trăiesc într-o neagră şi cumplită sărăcie, fiind abandonate, fără să beneficieze de cel mai mic sprijin din partea guvernanţilor.
În aceste condiţii, nu este de mirare faptul că mai mult de 50% dintre români afirmă - potrivit sondajelor de opinie - că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită.
În calitatea mea de om politic şi parlamentar cer preşedintelui Băsescu, premierului Tăriceanu şi Guvernului României să revină grabnic la priorităţile pe care populaţia, pe care ţara le are cu adevărat.
Abordarea politicilor sociale dintr-o nouă perspectivă, ca investiţii productive cum ar fi: introducerea pensiei minime garantate, corelarea permanentă a salariului minim şi a pensiei minime cu costul vieţii; menţinerea listelor cu medicamente compensate şi gratuite; acordarea de ajutoare pentru micii agricultori şi stimulente financiare pentru asocierea lor în exploataţii agricole, alocarea unor ajutoare mai susţinute pentru populaţie pe timpul iernii care se apropie cred că ar fi priorităţile care se impun să fie în permanenţă pe agenda de lucru a Guvernului României şi a Preşedintelui Traian Băsescu.
Numai în acest fel, sloganul "să trăiţi bine" va avea cu adevărat valoare politică.


 
Domnul Ion Stan:
"Înalţii demnitari ai Alianţei D.A. ("Departe de Adevăr") îşi multiplică veniturile pe seama indemnizaţiilor astronomice de membri în comisiile de privatizare"
Zeci şi cel mai adesea, sute de mii de euro intră în buzunarele înalţilor demnitari ai Alianţei D.A. ("Departe de Adevăr") care fac parte din comisiile de privatizare şi unde, practic, cei mai mulţi nu mişcă un deget.
Aşa cum ne-am referit şi într-o intervenţie anterioară, funcţia de demnitate publică a devenit pentru miniştrii şi parlamentarii Alianţei D.A. ("Departe de Adevăr") o inepuizabilă sursă de îmbogăţire fără de muncă şi fără de just temei.
Chestiunea participării în comisiile de privatizare, ca şi angajarea consultanţelor în acest scop au devenit, deja, mult prea dubioase pentru a nu pune problema oportunităţii şi corectitudinii reglementărilor existente în materie.
Recentele scandaluri de spionaj şi trădare, situaţii penibile pentru imaginea şi prestigiul României, care aruncă anatema suspiciunilor asupra unor membri ai Guvernului şi altor înalţi funcţionari publici, au ca geneză tocmai modul în care comisiile de privatizare îşi fac datoria.
Nu putem fi de acord cu corupţia mascată şi cu jaful banului public practicate în spatele unor comisii de privatizare.
Problema cea mai gravă este, însă, numărul exagerat al derogărilor şi excepţiilor pe care primul-ministru le-a aprobat pentru demnitarii care, prin prezenţa lor în comisii, se pune în situaţii de incompatibilitate legalizate. Sunt peste o sută astfel de derogări, în timp ce, în legislatura anterioară, au fost doar două, ceea ce era într-adevăr excepţia şi nu regula instituită de primul-ministru.
Faţă de această situaţie scandaloasă, solicit birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului să învestească o comisie specială de anchetă în legătură cu demnitarii care au fost numiţi în comisiile de privatizare, pentru a se constata activitatea pe care au desfăşurat-o, prestaţiile depuse, veniturile încasate şi măsura în care acestea sunt justificate, respectiv dacă activitatea în cadrul comisiilor au depus-o în afara timpului şi activităţilor care le determină salariul de bază.


 
Domnul Dumitru Bentu:
Domnule preşedinte,
Stimaţi colegi,
Declaraţia politică de astăzi am intitulat-o "Fierul".
Sărăcia citoplasmatică ce se insinuează tot mai mult în viaţa românilor, sub actuala guvernare, îi împinge pe unii dintre ei la gesturi condamnabile şi disperate în acelaşi timp, furtul fiind unul dintre acestea.
În Valea Jiului, mai exact în Petroşani, mai multe unităţi şcolare au devenit ţinta preferată a hoţilor. Aceştia au sustras caloriferele de la Grădiniţa nr.2, lăsându-i pe copii fără căldură şi aşa precară.
Au sustras de asemenea şi cada de fontă în care erau spălaţi micuţii. "Suntem în permanenţă atacaţi de hoţii de fier vechi" afirmă reprezentanţii grădiniţei. La Şcoala generală Bosnea au furat până şi gardul de sârmă care împrejmuia unitatea de învăţământ.
Faptele par insignifiante cantitativ, faţă de marile afaceri din acest domeniu - al fierului vechi.
Cât despre zecile de mii de tone de fier ale vapoarelor, evaporate atunci când se aflau în "grija" actualului preşedinte, nu se mai suflă o vorbă. Parcă le-a înghiţit pământul sau marea.
Între timp, oameni ai primului-ministru sau, dacă vreţi, "prim-meniscului României" transformaţi în "băieţi deştepţi" nu se mai ocupă de metale feroase sau neferoase; au dat de energie vie - petrol, gaze, electricitate.
Definiţia cea mai simplă a curentului electric, "o mişcare dirijată de electroni" a devenit expresie a afacerilor fără fum - o mişcare dirijată de "profitoni".
Cei din Ferentari, mărunţi epigoni ai "marilor curentişti" au fost reîntorşi în întunericul ghetoului cu ajutorul tunurilor cu apă. Cine şi mai ales când îi va trimite în spaţiul meditativ adecvat pe "operatorii" tunurilor cu electroni?


 
Domnul Relu Fenechiu:
"Opoziţia trebuie să ţină cont de priorităţile momentului"
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Contextul politic actual - ne aflăm în primele şi cele mai importante luni după aderarea la Uniunea Europeană - ne obligă, pe toţi cei care le sfârşitul anului 2004 am obţinut sufragiile electoratului, să acordăm prioritate problemelor legate de primii paşi pe care trebuie să-i facem în dificilul proces de integrare.
Plecând de la această teză, premierul Călin Popescu-Tăriceanu a solicitat săptămâna trecută Opoziţiei un moratoriu în ceea ce priveşte demersurilor de suspendare din funcţie a preşedintelui Traian Băsescu. Intenţia premierului are o finalitate precisă: posibilitatea organizării la termen, 13 mai a.c., a alegerilor pentru Parlamentul European. Această dată nu a apărut din senin, nu reprezintă un dictat al premierului sau al Coaliţiei aflate la guvernare, ci reprezintă consensul tuturor partidelor parlamentare, consens materializat imediat după adoptarea legii alegerilor pentru PE.
Am rămas neplăcut surprins de atitudinea Opoziţiei, care a reacţionat violent la moratoriul justificat al premierului. Evident, nimeni nu are voie să conteste vreunui partid politic, indiferent dacă se află la putere sau în opoziţie, dreptul de a apela la instrumentele pe care democraţia le pune la dispoziţie.
Argumentele prin care reprezentanţii opoziţiei au respins moratoriul demonstrează însă lipsă de maturitate şi de pragmatism politic şi, ceea ce este grav, o lipsă totală de interes faţă de priorităţile României.
Un exemplu în acest sens îl constituie o afirmaţie a preşedintelui P.S.D., domnul Mircea Geoană, care a spus că: "alegeri europene pot fi organizate oricând pe parcursul anului 2007". Numai şi din aceată scurtă afirmaţie se poate trage concluzia că pentru P.S.D. contează în primul rând o acţiune de imagine proprie şi că manifestă un cras dezinteres faţă de o prioritate europeană a României. Domnul Geoană, care a fost şi ministru de externe, ştie foarte bine ce efecte va avea la Bruxelles o amânare a alegerilor pentru Parlamentul European, datorată exclusiv unor lupte politice interne. Dar, probabil pentru P.S.D., acest lucru nu contează. Interesul de partid este mai presus decât interesul naţional la principalul partid de opoziţie.
Am înregistrat tot dinspre zona P.S.D. şi reacţii care frizează absurdul. "Solicitarea premierului de a amâna demersul de suspendare a preşedintelui este urmarea unui armistiţiu temporar între grupurile de interese ale premierului Tăriceanu şi preşedintelui Băsescu", a declarat vicepreşedintele P.S.D., Victor Ponta.
În primul rând, remarc la unul dintre cei mai acerbi critici ai preşedintelui Băsescu, că a preluat de la acesta limbajul pe care şeful statului îl utilizează când iese la atac fără argumente şi mă refer la expresia "grupuri de interese". Dar, indiferent de formularea utilizată de domnul Ponta, a crede că premierul Tăriceanu sau liberalii ar face un armistiţiu cu persoane din anturajul preşedintelui, gen Elena Udrea, este mai mult decât ridicol. Şi, în ultimă instanţă, dacă tot se pomeneşte cuvântul armistiţiu dintre grupuri de interese (acolo unde ele există cu adevărat) relatările din presă spun cu totul altceva, şi anume că grupul denumit "Golden Blitz"şi care gravitează în jurul preşedintelui Traian Băsescu are în componenţă şi persoane care s-au bucurat ani de zile de favorurile P.S.D.
Ca politician responsabil, fac şi eu un apel la reprezentanţii Opoziţiei, să ţină cont în primul rând de priorităţile impuse de interesul naţional şi după aceea să ţină cont de interesele politice proprii. Pentru că, dacă demersurile Opoziţiei nu vor ţine cont de interesul naţional, de pierdut nu vor avea doar partidele din Opoziţie, ci şi România, iar acest lucru trebuie evitat cu orice preţ. Alegerile pentru Parlamentul European trebuie să se desfăşoare la termenul stabilit iniţial de toate forţele politice parlamentare, aceasta este prioritatea de moment, iar demersurile privind suspendarea şefului statului pot fi întreprinse şi ulterior, dacă Opoziţia le consideră necesare.


 
Doamna Raluca Turcan:
Parlamentul României s-a transformat în Parlamentul anti-România. Meritocraţia, activitatea prestată în beneficiul cetăţenilor, crearea de legi sănătoase, comportamentul civilizat care să devină model social, toate aceste atribute care ar trebui să caracterizeze cea mai democratică instituţie a statului, Parlamentul, au devenit vorbe în vânt. Preocuparea fundamentală a colegilor mei parlamentari, în special a celor de la Partidul Naţional Liberal, se rezumă la scandal şi răzbunare. Dintr-o clasă de elită, clasa politică s-a transformat într-o clasă de pradă.
Cum pot să-mi explic altfel atitudinea şi comportamentul parlamentarilor Partidului Naţional Liberal care, cu o înverşunare demnă de cauze mai bune, au eliminat din comisiile permanente toţi parlamentarii care au demisionat din P.N.L. şi au creat Partidul Liberal Democrat? Tentativa lor disperată de a reduce potenţialul Partidului Liberal Democrat este inutilă. În schimb, gestul lor răzbunător cu accente infantile aduce prejudicii cetăţenilo, deoarece expulzarea parlamentarilor P.L.D. din comisii va defecta grav actul legislativ.
Gratuitatea gestului răzbunător al Partidului Naţional Liberal este explicită. În locul parlamentarilor Partidului Liberal Democrat, P.N.L. a introdus în comisiile permanente parlamentari care nu corespund, profesional, cu specificul sectorului respectiv. Distribuirea iniţială a deputaţilor şi senatorilor în comisiile permanente a avut la bază competenţele acestora, în sensul elaborării unor acte normative profesioniste, în interesul cetăţenilor.
Comportamentul revanşard al P.N.L. îl depăşeşte pe cel al parlamentarilor P.S.D. care, atunci când au întâmpinat probleme similare, au acceptat, în multe cazuri, ca parlamentarii care au abandonat partidul să rămână, în continuare, membri în comisiile permanente în care au activat.
Acest aspect mă face să cred că P.N.L., pe care l-am considerat în ultimul timp o clonă tristă a P.S.D., a ajuns mai priceput în practici obscure decât originalul.
Partidul Naţional Liberal nu mai are nimic comun cu liberalismul în afară de particula "Liberal". Diferenţele dintre atitudinile Partidului Liberal Democrat şi cele ale Partidului Naţional Liberal sunt clare pentru toată lumea. Liberalism înseamnă valoare, competenţă, concurenţă corectă, transparenţă şi profesionalism, valori la care P.N.L. a renunţat total, optând pentru parteneriatul explicit cu P.S.D., P.R.M. şi P.C. Valorile liberale autentice au rămas definitiv în zestrea Partidului Liberal Democrat.
Deputaţii şi senatorii Partidului Liberal Democrat îşi asigură susţinătorii că vor continua să activeze în Parlament doar în interesul naţional, pentru crearea unei Românii europene.


 
Domnul Răzvan Petrică Bobeanu:
Declaraţie politică: "Tăriceanu şi operaţia!"
Căderea premierului Tăriceanu de pe motocicletă l-a ajutat pe acesta să crească în sondajele de opinie, dar în acelaşi timp îi dă şi bătăi de cap, cea mai recentă fiind operaţia suferită săptămâna trecută la o clinică specializată din Franţa. Până aici nimic spectaculos, doar poate o anumită neîncredere manifestată atât de premier cât şi de Traian Băsescu în posibilităţile şi capacitatea sistemului medical românesc. Însă, momentul ales pentru această intervenţie mi se pare cel puţin ciudat: în Parlament se dezbate una dintre legile cele mai importante ale anului, Legea bugetului pentru anul 2007, iar în P.N.L. lucrurile nu sunt nici pe de parte liniştite, platformiştii lui Stolojan câştigând teren pe zi ce trece. Dacă mai adăugăm şi replica lui Traian Băsescu, care, întrebat fiind dacă a vorbit cu premierul Tăriceanu după operaţia acestuia, acesta a răspuns hăhăind că e o simplă operaţie la picior, încep să cred că primul-ministru se simte mai bine în Franţa, departe de actorii politicii dâmboviţene, de trădările şi jocurile de culise din politica românească.
Din păcate, toate acestea se întâmplă doar cu o lună înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, iar în acest moment, în loc să avem o guvernare care să fie coerentă şi capabilă să gestioneze realităţile sociale ale României după momentul 1 ianuarie 2007, avem o coaliţie muribundă, în care P.N.L.-ul este sfâşiat între Tăriceanu şi Stolojan, P.D.-ul se poartă ca şi cum ar fi în opoziţie şi se delimitează de tot ceea ce însemnă act de guvernare, P.C.-ul se chinuie să depăşească limita pragului electoral, dar în zadar, iar U.D.M.R.-ul încearcă să-şi menţină cele cinci procente din sondaje lansând pe piaţă tot felul de teme legate de autonomie şi alte asemenea ce aduc atingere clară Constituţiei României. Iar deasupra tuturor, Traian Băsescu, păpuşarul şef, cel care nu a înţeles nici după doi ani de mandat că replicile unui preşedinte sunt şi trebuie să fie altele decât cele ale unui căpitan de vas. Din păcate, acesta este tabloul unei guvernări care nu mai este capabilă să se gândească la interesul naţional pentru că toate energiile sunt canalizate pentru rezolvarea intereselor personale, intereselor de grup şi de partid. Cine este vinovat pentru această situaţie? Cred că vom găsi şi singuri răspunsul.
Cine trebuie să explice populaţiei de ce factura la întreţinere va fi cu 30% mai mare decât anul trecut, de ce gazele se vor scumpi cu 20%, iar energia electrică cu cel puţin 10%? Dumneavoastră, domnilor guvernanţi, iar în aceste condiţii credeţi că mai interesează pe cineva cine va câştiga în P.N.L., cine va fi viitorul prim-ministru, dacă Tăriceanu va pierde lupta, credeţi că mai interesează pe cineva dacă Traian Băsescu îşi va scoate copiii lui de suflet, P.D.-iştii, de la guvernare sau dacă conservatorii vor părăsi arcul guvernamental? Nu domnilor guvernanţi, însă trebuie să înţelegeţi foarte clar că agenda dumneavoastră nu este nici pe departe cea a populaţiei. Aceasta este realitatea!


 
Domnul Răzvan Petrică Bobeanu:
Declaraţie politică: "Ce ascunde bugetul pe anul 2007?
În aceste zile, în Parlament, se discută bugetul pe 2007. O dezbatere care, dincolo de dimensiunea sa politică, presupune şi o componentă tehnică care de cele mai multe ori este pusă în umbră de dezbaterea politică. Tocmai de aceea, am considerat important să încerc în următoarele rânduri o analiză mai puţin politică şi mai mult tehnică pe marginea uneia dintre legile cele mai importante pe care Parlamentul le dezbate anual.
"Este un buget pentru cetăţeanul român considerat ca cetăţean european" spunea Călin Popescu-Tăriceanu, premierul României, la prezentarea proiectului de buget pe anul 2007 în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, reunite în şedinţă comună. În acelaşi timp, primul-ministru prezenta şi principalele obiective ale noului buget: educaţia, buget record de 5,2% din p.i.b., cercetarea 0,5%, sănătatea 4,12%, agricultura 2,3%. Una peste alta o creştere economică de 6,4%, o inflaţie de 4%, cheltuieli publice de peste 38,5% şi un deficit bugetar de 2,8%. Mai mult decât atât, premierul se lăuda că veniturile pe 2007 se ridică la 38,1 miliarde euro (35,2% din p.i.b.), reprezentând mai mult decât dublu faţă de anul 2004 când acestea au reprezentat numai 18,3 miliarde euro (aproximativ 29% din p.i.b.-ul acelui an). Numai că aceşti bani trebuie plătiţi de către cineva, domnule Tăriceanu, şi era normal să menţionaţi acest lucru, deoarece cei care suportă toate acestea sunt contribuabilii români, cetăţeni ai acestei ţări. Iar pentru a putea suporta toate aceste creşteri trebuia să menţionaţi că au fost mărite multe din cele 500 de mici taxe şi impozite (la 16% dividendele şi câştigurile de capital, impozitele pe proprietăţi, impozitele pe teren agricol ş.a.m.d.), adevărul fiind unul simplu şi dureros: statul şi-a dublat bugetul în defavoarea contribuabilului. Realitatea e că toate aceste sume sunt plătite din taxele şi impozitele achitate de cetăţeni, contribuţia la asigurări sociale furnizând grosul veniturilor bugetare, 27,07% din venituri, iar încasările din T.V.A. 26,41%. În concluzie 85,11% din sursele de venit ale statului sunt plătite, direct sau indirect, de consumatori.
În România există 4,6 milioane de angajaţi. La un calcul simplu fiecare angajat va trebui să plătească statului în anul care va urma impozite directe şi indirecte în valoare de 7049 euro, în timp ce salariul mediu brut va ajunge la 350 de euro, comparativ cu anul 2004, când deşi exista un sistem de impozitare progresiv, un angajat plătea impozite la stat 3380 euro anual. Cu alte cuvinte, salariaţii bugetari sau angajaţii în sectorul privat primesc pe hârtie, şi nu în mână, jumătate din suma pe care o plătesc statului. Aceasta este realitatea cuprinsă în filele proiectului de buget pe anul 2007!


 
Doamna Rodica Nassar:
"Domnul Ion Iliescu"
Iubit până la adulare de unii, contestat, chiar cu ură de alţii, domnul Ion Iliescu, fostul preşedinte al României, rămâne cel mai apreciat om politic din ţară.
Dotat cu multă inteligenţă, şarm şi o mare putere de muncă, Domnia Sa a reuşit, de-a lungul timpului, să treacă peste multe momente dificile şi să realizeze multe lucruri bune pentru care este extrem de apreciat.
Cunoscut încă înainte de 1989 prin opoziţia sa faţă de unele proiecte megalomane promovate de fostul preşedinte comunist, domnul Ion Iliescu a avut mult de suferit din punct de vedere profesional, social cât şi din punct de vedere personal.
În primele zile ale revoluţiei, numele său era pe buzele multor oameni care vedeau în Domnia Sa "salvarea României"şi ruperea sa de trecut.
Apariţia sa în ziua de 22 decembrie 1989 când proclama existenţa unei ţări numite România, democrată şi europeană, urmată de elaborarea şi prezentarea primei platforme program a Frontului Salvării Naţionale a adus mari speranţe oamenilor.
De multe ori s-a spus că nu reuşeşte să-şi aleagă prea bine colaboratorii şi trebuie recunoscut că nu o dată a fost trădat de aceştia şi am în vedere, în principal, criza care s-a declanşat prin desprinderea din P.S.D. a unei aripi intitulată A.p.R, care s-a prăbuşit înainte de a se lansa.
Astfel, într-o perioadă relativ tulbure în viaţa economică şi politică a ţării a creat unele suspiciuni în rândurile unor personaje considerate de ele însele "elitiste", numind prim-ministru un om care nu avea prea multă experienţă şi care nu numai că nu a relansat economia, dar aceasta a prezentat un regres care a încurajat această stare de nemulţumire, chiar şi în rândul altor categorii de persoane.
Pierzând alegerile din 1996, în faţa unui om aflat atunci pe val, dar care a clacat în scurt timp, domnul Ion Iliescu a început reorganizarea partidului. Deşi trădat, aşa cum spuneam, de unii foşti colaboratori, are meritul de a fi pus bazele unui partid puternic, cu multă priză la alegători, partid care a câştigat alegerile din 2000 concomitent cu revenirea Domniei Sale în funcţia de Preşedinte al României.
De la această dată, cu domnul Iliescu în funcţia de Preşedinte al României, şi domnul Adrian Năstase în funcţia de Prim-ministru, România este văzută cu totul altfel în străinătate, reuşindu-se multe acţiuni cum ar fi aderarea României în structurile NATO, efectuarea unor importanţi paşi în integrarea în Uniunea Europeană, semnarea tratatului cu Federaţia Rusă şi a multor altor tratate.
Aceste acţiuni, coroborate cu o vădită îmbunătăţire a situaţiei economice, ne conduc la ideea că acest ultim mandat a fost şi cel mai fructuos.
În fiecare an, în ziua de 3 martie, ziua de naştere a domnului Iliescu, mii de cetăţeni doresc să îl felicite şi să îi ureze numai bine mai ales acum când o serie de indivizi încearcă să-l culpabilizeze în legătură cu unele evenimente care au avut loc după 1990, atunci când ţara îşi căuta echilibrul şi încerca să-şi construiască noi instituţii democratice.
Eu personal îi voi ura şi anul acesta, cu multă sinceritate, la mulţi ani şi voi combate cu hotărâre orice situaţie în care domnul Iliescu ar putea fi implicat, având convingerea că dânsul va continua să fie cel mai bun om politic al României şi va îndruma cu mult profesionalism noua conducere a P.S.D..


 
Domnul Petre Străchinaru:
Domnişoarelor, doamnelor şi domnilor parlamentari,
Stimaţi reprezentanţi ai mass-media,
Ca urmare a situaţiei economice dezastruoase a judeţului Covasna, care, în ultimii ani a cunoscut o cădere de-a dreptul înspăimântătoare, vă aduc la cunoştinţă anumite realităţi şi fapte care, în bună măsură, au determinat starea de fapt. Nu am să aduc în discuţie politica falimentară şi de descurajare a investiţiilor dusă de către autorităţile locale, care au înţeles democraţia ca pe un instrument de manipulare politică şi etnică a cetăţenilor judeţului Covasna. Având în vedere, pe de o parte, lipsa totală a dorinţei de ridicare economică a judeţului Covasna din partea acestora, dar şi existenţa acestei cerinţe fireşti din partea cetăţenilor, mă alătur acestora din urmă şi solicit sprijinul autorităţilor centrale pentru soluţionarea măcar a acelor aspecte ce nu ţin de competenţele locale.
În judeţul Covasna au fost realizate de-a lungul timpului mai multe privatizări ce s-au dovedit a fi eşecuri răsunătoare, iar aici menţionez următoarele societăţi: S.C. Spirt-Amidon Ozun SA, SC MTS SA Târgu-Secuiesc, SC Comcereal SA Sfântu-Gheorghe, Fabrica de Ţigarete Sfântu-Gheorghe, SC IAME SA Sfântu-Gheorghe, SC Zoocomp SA Sfântu-Gheorghe, SC Horticom SA Sfântu-Gheorghe, SC Olt Turism SA Sfântu-Gheorghe. Aceste mari eşecuri ale privatizării din judeţul Covasna afectează mii de oameni, care se agaţă cu disperare de speranţa că încă se mai poate face ceva. Având în vedere că privatizarea a urmărit, de fapt, restructurarea economiei şi creşterea performanţelor în administrarea capacităţilor de producţie, este clar că toate aceste societăţi nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce le reveneau în urma semnării contractelor de privatizare.
Situaţia dramatică a zonei, în care o îndelungă politică anticetăţenească şi anticonstituţională a cauzat o gravă instabilitate economică, ale cărei consecinţe se traduc în investiţii pe cap de locuitor de 800 de ori mai mici faţă de media naţională, nu îşi mai poate găsi rezolvarea la nivelul autorităţilor locale. Aşadar, singura speranţă a judeţului a rămas reabilitarea societăţilor privatizate şi repunerea lor în circuitul economic, pentru a putea oferi o pâine pe masa covăsnenilor.
Ca o concluzie a celor prezentate, vă propun analizarea contractelor de privatizare a societăţilor enumerate, în contextul legiferării unei legi post-privatizare, în speranţa că şi pentru covăsneni mai poate exista şansă.


 
Domnul Vasile Mocanu:
Tema: "Aşa Nu, domnule preşedinte!"
Un preşedinte de ţară care nu respectă Legislativul acelei ţări nu merită poziţia de mare demnitate pe care o ocupă.
Este clar că Traian Băsescu începe să aibă mari probleme de comunicare cu cele mai importante instituţii ale statului. Faptul că şeful statului a anunţat că se va adresa Parlamentului nu rezolvă în niciun fel aceste probleme. Dimpotrivă, gestul său poate fi interpretat ca o nouă presiune politică asupra aleşilor. Nu poate fi o coincidenţă faptul că, în aceeaşi zi în care senatorii vor discuta tocmai despre suspendarea ministrului Monica Macovei, Traian Băsescu se va afla în Parlament. Ştim cu toţii că doamna Macovei este un soldat credincios al Cotroceniului.
Preşedintele Băsescu nu mai are argumente. Nu mai asistăm doar la şicane şi glumiţe între şeful statului şi adversarii săi politici. De ceva vreme, au apărut insinuările periculoase la adresa judecătorilor; acuzaţiile grave aduse Guvernului; iar acum jignirile la adresa deputaţilor şi senatorilor. Se pare că doar instituţia Preşedinţiei mai funcţionează în România, în timp ce adevăratele puteri ale statului de drept - cea legislativă, cea executivă şi cea judecătorească - fac legi, le pun în aplicare sau le interpretează doar în favoarea infractorilor.
Aşa Nu, domnule preşedinte!
Vă mulţumesc.


 
Domnul Iulian-Gabriel Bîrsan:
"Pe derdeluş, în sondaje"
Geoană, nea Nelu, Diaconescu, Ponta, într-un cuvânt băieţi din P.S.D. Ei se uită foarte trişti cum coboară în sondaje. Partidul coboară. Liderul coboară. Singur, nea Nelu Iliescu a rămas încremenit la 45. De ani, desigur. Pentru noi asta ar însemna o întoarcere în comunism. Iliescu este acolo, neclintit. În comunism.
Păi atunci, dacă nici congresul şi nici alegerile recente nu te aduc mai aproape de tortul cu frişcă, în inimile alegătorilor, trebuie să faci ceva.
Este adevărat, P.S.D.-iştii se luptă din răsputeri cu propriile slăbiciuni, dar asta nu este suficient. Este o zbatere de animal prins în capcană, fără ieşire. Vânători iscusiţi, Geoană şi ai lui caută soluţia salvatoare.
Şi dacă vrei să revii în sondaje la un nivel acceptabil, de cine te iei? Dacă eşti politician într-o ţară normală, te iei de ai tăi şi îi pui muncă. Avem, însă, şi o soluţie de la noi, din Balcani, simplă şi la modă.
Te iei de cel care stă foarte bine în preferinţele electoratului. Rupi şi tu o bucăţică de notorietate şi smulgi poate 3-4 procente să te scoţi niţel. În România ţinta predilectă a tuturor frustraţilor este, desigur, preşedintele Băsescu.
Au început cu gâdilături, ciupituri ba chiar au scos limba şi au înjurat cu nevinovăţie. Şanse mici, sondaje moi în continuare. Ce-i de făcut cu Băsescu? S-au întrebat P.S.D.-iştii.
Enervaţi că nu-l pot apuca aşa cum îşi doreau, minţi înfierbântate de comunismul cu faţă umană au decis, într-un exerciţiu democratic, cu iz de mineriadă, să-l suspende pe omul care i-a trimis în opoziţie prin victoria personală asupra lui Năstase.
Şi dă-i şi suspendă. În ziare, la radio şi la T.V. de nici gripa nu s-a mai luat de români ca pe vremuri. Sondajele făcute de prieteni arată o uşoară revenire.
P.S.D., susţinut şi de "gaşca" nebună a lui Vadim, suspendă în continuare, cu o poftă de hienă flămândă. Presa, avida, pune umărul la tot balamucul. Problemele serioase ale României sunt date uitării pentru a da frâu liber unor scenarii abracadabrante.
Ca băiat de la ţară, crescut în frica lui Dumnezeu şi în respect pentru aproape, nu pot decât să spun "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!"


 
Domnul Răzvan-Petrică Bobeanu:
"Suspendarea unui preşedinte..."
"Puci" sau "mineriadă" au fost cuvintele folosite de preşedintele României, Traian Băsescu, atunci când s-a referit la acţiunea opoziţiei de suspendare a sa din funcţie. O nouă greşeală a preşedintelui-jucător, pentru că a califica astfel o procedură perfect legală şi constituţională nu reprezintă decât o gafă a celui care ar trebui să fie, alături de celelalte instituţii ale Statului, garantul respectării Constituţiei.
Suspendarea preşedintelui României, prevăzută la art. 95 din Constituţie, nu este nici lovitură de stat, nu este nici puci, este doar o procedură constituţională menită a aduce echilibrul între puterile statului şi, în acelaşi timp, are rolul de a trage un semnal de alarmă atunci când preşedintele"uită" că activitatea sa se desfăşoară între nişte limite constituţionale. A forţa prevederile constituţionale a devenit ceva obişnuit pentru Traian Băsescu. De ce? Probabil fiindcă nu a înţeles că a conduce o naţiune membră a Uniunii Europene nu înseamnă să te comporţi după bunul plac, împroşcând cu noroi pe cei care nu ţi se supun, nu înseamnă să uiţi de obligaţiile externe ale ţării sau de diplomaţia atât de necesară celui care conduce instituţia prezidenţială.
Motivele care stau la baza cererii de suspendare a preşedintelui nu sunt foarte greu de explicat. A fi mediator între puterile statului, a asigura echilibrul între instituţiile statului sunt aspecte pe care preşedintele nu le poate omite sau neglija, pentru că aceste atribuţii prevăzute de Constituţie reprezintă însăşi coloana vertebrală a instituţiei prezidenţiale. Orice derapaj de la aceste prevederi constituţionale aduce atingere gravă atât separaţiei puterilor în stat, cât şi democraţiei. Rolul preşedintelui trebuie să fie de arbitru şi, în niciun caz, de jucător. Dorinţa preşedintelui de a-şi subordona Consiliul Superior al Magistraturii, de a dizolva cu orice preţ Parlamentul, faptul că de doi ani a evitat orice fel de consultări cu partidele politice pe temele majore ale ţării, dorinţa, mai mult sau mai puţin recunoscută, de a-şi subordona Serviciile Secrete sunt tot atâtea motive pentru care azi îl găsim pe Traian Băsescu izolat în turnul lui de fildeş de la Palatul Cotroceni, înconjurat de rapoartele sale de la Serviciile Secrete şi părăsit de toţi aliaţii politici din 2004, sătui să mai fie cobaii strategiilor prezidenţiale care au un singur scop, şi anume menţinerea pe linia de plutire a preşedintelui în sondajele de opinie.
De altfel, faptul că ultimele sondaje de opinie îl creditează pe Traian Băsescu cu un procent sub 50% pentru prima dată după 2004, explică şi teama de suspendare care se pare că l-a cuprins, pentru că altfel nu pot să-mi explic ieşirea sa la adresa Parlamentului, pe care-l cataloghează drept o adunătură de infractori care dau legi pentru infractori.
Domnule preşedinte Traian Băsescu, indiferent de părerea dumneavoastră faţă de cei care compun Parlamentul României, vă readuc aminte de art. 61 din Constituţia României, pe care cu obstinaţie refuzaţi să o respectaţi: "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării."Şi încă ceva, domnule preşedinte: sunteţi produsul clasei politice pe care o incriminaţi, nu mai încercaţi să păreţi altfel, că nu sunteţi. Şi poate, dacă clasa politică este plină de infractori, veţi binevoi să ne explicaţi şi nouă şi poporului, în ce stadiu mai este dosarul"Flota" sau procesul cu casa din Mihăileanu sau ce lucrări de asfaltare aţi mai pregătit pentru prietenii dumneavoastră de la Golden Blitz? Nu de alta, dar prea ne luaţi de fraieri!


 
Domnul Andrei Dominic Gerea:
"Republică parlamentară sau republică prezidenţială"
După 17 ani de la adoptarea Constituţiei, descoperim că legea fundamentală a României are numeroase lipsuri în ceea ce priveşte clarificarea relaţiilor între instituţiile fundamentale ale statului. Cea mai evidentă dintre toate - concurenţa contraproductivă dintre cele două părţi ale Puterii executive: preşedinte şi premier, denotă mai mult decât o simplă lipsă de prevedere a celor care au redactat textul Constituţiei. Nesfârşita dispută din cadrul Executivului este cauzată, de fapt, de modul neprincipial în care este gândită politica în România.
Constituţiile tuturor ţărilor avansate au fost scrise pentru a răspunde cerinţelor momentului, dar, mai ales, pentru a trasa direcţia pentru viitorul unui stat. Legile fundamentale din aceste state se adresează nu numai prezentului, cât, mai ales, generaţiilor viitoare. Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă Constituţia Statelor Unite ale Americii, adoptată acum mai bine de 200 de ani şi care este şi în prezent în vigoare.
Din păcate, acest model de a gândi principial nu a fost adoptat şi de România. Constituţia din 1991 a fost redactată pentru a se potrivi situaţiei politice de atunci, când, la putere, se găseau doi poli de putere importanţi: Ion Iliescu şi Petre Roman. Fiecare dintre cei doi trebuia să aibă ceva putere, însă niciunul dintre ei nu trebuia să aibă prea multă putere. De aici s-a născut sistemul nostru de guvernământ semiprezidenţial şi, prin urmare, semiparlamentar. Iată cum, prin încercarea de a mulţumi orgoliile a doi oameni, am avut parte, de la acel moment încolo, de veşnica "bătălie a Palatelor", disputa în care fiecare preşedinte sau premier încerca să-şi impună punctele de vedere în detrimentul celuilalt.
V-aş propune o viziune de natură logică asupra prevederilor constituţionale. Pe de-o parte, avem un preşedinte ales uninominal, prin vot universal, direct, cu atribuţii puţine în cadrul executivului şi un premier numit de Parlament, dar care are atribuţii mai multe şi mai puternice, din punct de vedere constituţional. Aşadar, avem parte de un nonsens, cel puţin la nivel logic.
Stimaţi colegi, consider că este de datoria noastră să decidem în privinţa acestui aspect al Constituţiei României. Mai clar, trebuie să decidem între a avea o republică parlamentară sau una prezidenţială. Fiecare cu avantajele şi dezavantajele ce decurg din modelele pe care le promovează.
Republica prezidenţială reprezintă o republică în care preşedintele (Şeful statului) conduce şi Guvernul. Cel mai concludent exemplu de republică prezidenţială este SUA. Constituţia îi conferă preşedintelui o putere considerabilă. Preşedintele SUA este şeful statului, al Guvernului, şeful armatei şi ministrul de externe. În mod obişnuit, el nu depinde de Parlament (aici nu poate fi vorba de un sistem parlamentar) şi nu constituie un guvern în sensul cunoscut al cuvântului, numind, în schimb, secretari de stat cu statut de consilieri, pe care preşedintele poate să îi revoce din funcţie după bunul său plac. O altă formă de sistem prezidenţial este cea din Franţa, elaborată sub Charles de Gaulle (Constituţia din 1958), mai ales în ceea ce priveşte deciziile plebiscitare (încă de pe vremea lui Napoleon I şi Napoleon III). În ambele cazuri, Parlamentul se află pe plan secund, iar puterea executivă se află în mâinile legislativului. Totuşi, preşedintele nu îl poate demite pe primul-ministru, acesta fiind atribuţia exclusivă a Parlamentului. Pe plan european, mai există o singură ţară cu organizare de tip prezidenţial, şi anume Belarusul. Şi cred că acest fapt spune destul de mult.
Pe plan mondial, cele mai importante republici prezidenţiale sunt Mexic, Brazilia, Argentina, Bolivia, Chile, Venezuela, Ecuador, Kazahstan, Pakistan, Senegal. Şi lista poate continua cu alte nume, la fel de "sonore"în ceea ce priveşte adoptarea unei linii democratice.
De cealaltă parte, republica parlamentară este un model de organizare statală, în care prim-ministrul (sau cancelarul) este şeful Guvernului, autoritatea executivă în stat, şeful statului (preşedintele) având, cu mici excepţii, funcţii simbolice. Cele mai puternice exemple pentru această formă constituţională sunt: Cehia, Estonia, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Malta, Ungaria.
Partidul Naţional Liberal şi-a precizat poziţia în cadrul acestei dezbateri privind modificarea Constituţiei, în favoarea modelului de republică parlamentară. Argumentele pentru această opţiune le considerăm clare:
• Parlamentul României, ca instituţie fundamentală a statului, trebuie să îşi reintre în drepturile prevăzute de Constituţie.
• România trebuie să se alăture modelelor constituţionale europene.
• Republica parlamentară împiedică, din start, eventualele derapaje ale personajelor politice aflate în fruntea statului.
• Modelul parlamentar clarifică raporturile între puterile statului şi le soluţionează echitabil, democratic, în cadrul dezbaterilor parlamentare.
Sunt convins că există printre dumneavoastră persoane care şi-au delimitat foarte clar opţiunea pentru una din cele două variante. Însă, cred că suntem de acord cu toţii că actualele prevederi constituţionale trebuie de urgenţă modificate.
Iar pentru cei care doresc o republică prezidenţială, pentru că au un lider foarte puternic, le reamintesc că acel lider nu trebuie neapărat să fie preşedinte. Dacă o persoană vrea cu adevărat să fie personajul politic cel mai important din stat, poate să opteze pentru un premier de republică parlamentară. Dar, haideţi, pentru prima dacă după Revoluţia din 1989, să lăsăm populismul deoparte şi să gândim un sistem democratic principial şi nu unul care să fie legat de persoanele prezentului.


 
Domnul Tudor Mohora:
Domnule preşedinte de şedinţă,
Stimaţi colegi,
Intervenţia mea de astăzi se referă la tema: "Premierul Tăriceanu şi Preşedintele Băsescu se află în întrecere, deocamdată în declaraţii, cu privire la creşterea economică"
Într-un interviu difuzat la Radio România în ziua de 28 decembrie 2006, Premierul Tăriceanu a afirmat că România ar putea recupera decalajele economice faţă de ţările membre ale Uniunii Europene într-o perioadă de 20-40 ani. Perioada mai scurtă de 20 ani este condiţionată de o creştere economică constantă şi de stabilitatea politică. Dacă mediul economic şi politic va fi nefavorabil, intervalul pentru recuperarea decalajelor existente, după părerea Premierului Tăriceanu, ar putea creşte la 40 de ani.
După câteva zile, într-o alocuţiune rostită la Sibiu la 1 ianuarie 2007, Preşedintele Băsescu a afirmat în aceeaşi problemă că "mai avem un drum lung, care înseamnă dezvoltarea noastră de acum înainte, un drum care va dura 15-20 ani ".
Iată deci, în numai câteva zile între cele două centre de Putere s-a dezlănţuit o întrecere, adevărat, deocamdată sub formă declarativă, cu privire la ritmul creşterii economice, respectiv al produsului intern brut pe locuitor (p.i.b./loc.) în perspectivă.
Compararea selectivă a datelor privind nivelul p.i.b./loc. şi a creşterii reale a acestuia în anul 2006, potrivit datelor preliminare difuzate de EUROSTAT, precum şi prelucrarea lor, permit o privire de ansamblu în legătură cu ritmul mediu anual de creştere economică necesar pentru eliminarea decalajelor care ne despart faţă de ţările membre ale Uniunii Europene. Rezultatele acestor comparaţii se prezintă astfel:
Ţări
2006
Numărul de ani necesar pentru egalizarea nivelului p.i.b./loc. exprimat în S.P.C. în ipoteza menţinerii ritmului de creştere realizat în anul 2006 de EU-25 şi ţările comparate iar pentru România o creştere de:
p.i.b./loc exprimat în:
euro şi S.P.C.**
%
Creşterea reală a p.i.b. 2003-2004 în %
***
5,7%
8%
10%
EU-25*
24.500
100,0
2,8
37
21
15
Irlanda
34.100
139,2
5,3
359
54
31
Olanda
30.900
126,1
3,0
49
27
19
Belgia
29.000
118,4
2,7
41
24
17
Germania
27.000
110,2
2,4
35
21
16
Spania
24.000
98,0
3,8
55
25
17
Grecia
20.800
84,9
3,8
47
22
15
Ungaria
15.600
63,7
4,0
35
15
10
România
8.800
35,9
7,2
-
-
-
* 25 ţări membre ale Uniunii Europene la 31 decembrie 2006
** S.P.C. = Standarde ale Puterii de Cumpărare
*** Ritm mediu anual estimat de Comisia Naţională de Prognoză
Nivelul p.i.b./loc. al României în anul 2006 se situează sub nivelul celor 25 ţări membre ale Uniunii Europene existente la 31 decembrie 2006 şi reprezintă numai cca. o treime faţă de nivelul mediu al acestui indicator pe ansamblul celor 25 ţări membre ale U.E.
Eliminarea decalajelor economice existente poate fi realizată de România numai în condiţiile unui ritm mai ridicat al creşterii economice faţă de ţările comparate, care, aşa cum se poate observa din tabelul prezentat, se caracterizează cu ritmuri reale de creştere diferenţiate şi care în medie pentru cele 25 ţări în anul 2006 se exprimă printr-o creştere reală de 2,8%.
Se pare că cel puţin declarativ, factorii de bază ai Puterii executive, Primul-ministru şi Preşedintele României, au înţeles însemnătatea orientării către realizarea unor ritmuri accelerate privind creşterea economică, fiind chiar în competiţie pentru obţinerea unor ritmuri cât mai ridicate.
În ultimii 2 ani am avut 6 intervenţii şi declaraţii politice în şedinţele Camerei Deputaţilor, în care am susţinut că România are nevoie de măsuri fundamentate pentru realizarea unui ritm mediu anual de creştere a p.i.b./loc. de 8% pentru eliminarea decalajelor economice care ne despart de ţările membre ale U.E. şi respectiv a celor privind nivelul de trai într-o perioadă de cca. 20 ani. Am cerut ca strategia Guvernului României în această problemă să fie prezentată şi dezbătută în Parlamentul României. Din păcate, voit sau nevoit, nu s-a găsit voinţa politică pentru un astfel de demers. În schimb, creşterea economică în anul 2005 a fost de numai 4,1%, faţă 8,3% realizat în anul 2004, pentru anul 2006 fundamentarea Bugetului de stat a avut în vedere o creştere de 6% ca până la finele anului, ritmul realizat să fie de aproape de 8% şi chiar în aceste condiţii Bugetul de stat pe anul 2007 a fost fundamentat pe o creştere de numai 6,4%.
Semnificaţia declaraţiei Premierului Tăriceanu privind recuperarea decalajelor faţă de alte state membre ale U.E. într-o perioadă de 20 ani, presupune un ritm mediu anual al creşterii economice de cel puţin 8%, ceea ce înseamnă 21 ani faţă de media celor 25 ţări membre ale U.E, 25 ani faţă de Spania, 27 ani faţă de Olanda, 54 ani faţă de Irlanda etc.
Dacă perioada de recuperare s-ar reduce la 15 ani, aşa cum rezultă din declaraţia Preşedintelui Băsescu, ritmul mediu anual al creşterii economice ar trebui să fie de cel puţin 10%. În aceste condiţii, eliminarea decalajelor faţă de ansamblul celor 25 de ţări membre ale U.E. ar necesita într-adevăr 15 ani, însă faţă de Spania ar fi necesară o perioadă de 17 ani, faţă de Olanda 19 ani, iar faţă de Irlanda 31 ani.
Preşedintele executiv al Partidului Democrat, la începutul acestui an, supralicitează, susţinând ca România să ajungă la standardul mediu de bunăstare din U.E. într-o perioadă de numai 10 ani, ceea ce ar presupune un ritm mediu anual al creşterii economice de 14%.
În contrapondere cu declaraţiile factorilor de bază ai Puterii, estimările specialiştilor din cadrul Comisiei Naţionale de Prognoză, publicate recent, se concretizează într-o creştere medie anuală a p.i.b. în perioada 2007-2013 de numai 5,7%. În aceste condiţii, eliminarea decalajelor economice faţă de ansamblul celor 25 ţări membre ale U.E. ar necesita o perioadă mult mai mare, respectiv de 37 ani. Faţă de Spania, perioada necesară ar fi de 55 ani, faţă de Olanda 49 ani iar faţă de Irlanda, datorită nivelurilor apropiate ale ritmului de creştere economică luate în calcul, 359 ani! Chiar şi faţă de Ungaria perioada necesară pentru eliminarea decalajelor economice ar fi de 35 ani. Rezultă că perioada de eliminare a decalajelor economice, inclusiv a celor privind nivelul de trai s-ar extinde pe un interval corespunzător de aproximativ două generaţii, ceea ce este foarte mult şi greu de acceptat pentru generaţiile existente.
Ţinând seama de datele prezentate, precum şi de declaraţiile vârfurilor Puterii executive din ţara noastră apar unele întrebări care necesită răspunsuri pertinente şi într-un termen cât mai scurt.
Dacă orientarea Puterii executive s-a îndreptat în direcţia unui ritm mediu anual al creşterii economice în viitorii 15-20 ani de 8%, respectiv de 10%, de ce nu s-au pus în discuţie aceste probleme în toamna anului 2006, înainte de definitivarea Bugetului de stat pe anul 2007, care a avut la bază o creştere economică de numai 6,4%?
Declaraţiile şi previziunile Premierului Tăriceanu şi ale Preşedintelui Băsescu se bazează pe calcule personale sau pe cele ale ministerelor sau ale altor instituţii specializate din subordinea Guvernului? Care sunt acestea?
Cum asigură Premierul Tăriceanu coordonarea activităţii ministerelor şi instituţiilor de prognoză din subordinea Guvernului şi cum le apreciază activitatea, dacă rezultatele cercetărilor acestora nu sunt luate în seamă la fundamentarea Bugetului de stat şi nici în declaraţiile făcute cu privire la recuperarea decalajelor economice faţă de statele membre ale U.E.?
De ce prognoza creşterii p.i.b. pe anul 2006 a fost infirmată trimestru de trimestru, excedentul bugetar în 11 luni ale anului 2006 a reprezentat 1,23% din p.i.b. iar în cursul anului au avut loc 4 rectificări bugetare, cu consecinţe negative privind realizarea cheltuielilor bugetare prevăzute şi îndeosebi a investiţiilor?
Ce măsuri economico-financiare au în vedere Premierul Tăriceanu şi Preşedintele Băsescu pentru stimularea realizării în viitorii 15-20 ani a unui ritm mediu anual al creşterii p.i.b./loc. de 8%, respectiv de 10% cu privire la:
• dezvoltarea, calitatea şi competitivitatea producţiei industriale şi stabilirea ramurilor prioritare ale acesteia;
• folosirea integrală a alocaţiilor financiare oferite de U.E;
• realizarea volumului uriaş de lucrări de infrastructură;
• valorificarea uriaşului potenţial al agriculturii noastre, precum şi al turismului;
• ridicarea nivelului salariilor şi al pensiilor la nivelul mediu din U.E.
Ţinând seama de importanţa aspectelor prezentate, solicit prezentarea şi dezbaterea în Parlament a răspunsurilor la întrebările formulate, deoarece declaraţiile menţionate privind creşterea economică, oricât de atractive ar fi ele, dacă nu sunt însoţite de măsuri concrete pentru atingerea obiectivelor formulate, riscă să rămână o simplă propagandă cu caracter demagogic, care nu poate contribui la dezvoltarea economică şi socială a României şi care fără îndoială va fi sancţionată, ca atare, de către electorat.


 
Domnul Ioan Ţundrea:
"Nonapel către intelectualii încremeniţi în propriul proiect"
Wikipedia ne spune că "Un intelectual este o persoană cu un înalt nivel cultural şi/sau ştiinţific, a cărei îndeletnicire comportă în mod esenţial o activitate spirituală (spre deosebire de îndeletnicirile manuale) în domeniul literaturii, artei sau ştiinţei şi care cercetează, analizează şi critică fenomenele sociale şi politice, semnificaţia şi efectele ideilor unei perioade istorice, sau fenomene ale naturii/structuri abstracte, ajungând la concluzii care pot influenţa evoluţia şi dezvoltarea acestora. Poate cel mai important atribut al unui intelectual este o gândire conformă cu logica şi ştiinţa, astfel fiind mai puţin tentat să cadă în ignoranţă, demagogie sau bigotism. Un intelectual este de obicei (afară de artişti) un om în căutarea adevărului, care nu poate fi decât ştiinţific, fiind la rândul lui un om de ştiinţă. Poziţia independentă a unui intelectual este bazată pe principii elaborate exclusiv pe cale raţională şi conduce în mod necesar spre nonconformism, având curajul, spre deosebire de ceilalţi, să adopte o atitudine critică, să-şi pună întrebări, să demascheze "adevăruri" larg acceptate, care se dovedesc a fi doar dogme. Totalitatea intelectualilor dintr-o comunitate socială (localitate, ţară sau comunitate de naţiuni) formează intelectualitatea acelei comunităţi, caracterizată prin diversitate. Cuvântul "intelectual", folosit ca substantiv, referitor la "muncitorul cu mintea" care îşi asumă şi o responsabilitate politică, a fost utilizat se pare pentru prima dată de Georges Clemenceau, referindu-se la "intelectuali" ca Marcel Proust sau Anatole France, care s-au unit cu ...mile Zola în apărarea lui Dreyfus."
Această definiţie extrem de cuprinzătoare relevă, dacă mai era cazul, că această ţară are nu doar 50 de intelectuali, de altfel respectabili, ci sute de mii de specialişti care corespund deplin acestei încadrări.
Nedrept este faptul că de 17 ani aceste sute de mii de intelectuali români au rămas anonimi, inducându-ni-se ideea că aceste câteva personalităţi se substituie mentalităţii tuturor, realitate care este absolut falsă.
Am citit cu nesaţ în toţi aceşti ani publicaţiile Dilemei, 22, Idei în dialog şi a celor mai multe din scrierile apărute la Humanitas fiind un admirator al modelelor culturale autentice pe care le-am venerat, amintind aici doar pe Alexandru Paleologu, Amedeo Lăzărescu, Neagu Djuvara, Octavian Paler, Aurel Stroe, Mircea Ciobanu, Petre Ţuţea sau Bălăceanu Stolnici.
Fiind conservator, evident pleiada de modele intelectuale pe care le venerez cuprinde personalităţile care ne-au scris istoria P.P. Carp, Tache Ionescu, fraţii Rosseti, Lascăr Catargiu şi mulţi alţii.
Evident că şi continuatorii conservatorilor au intelectuali de marcă amintind aici doar pe profesorul Irinel Popescu, avocatul Sergiu Andon sau profesorul Dan Voiculescu, autor a peste 20 de cărţi despre economie.
Caracteristic tuturor acestor intelectuali este faptul că personalitatea lor a evadat din încremenirea propriului proiect, dovedind că aceasta este soluţia pentru ca generaţiile şi timpul viitor să nu te zidească în uitare şi cel mai important aspect constă în faptul că nu ne-au impus această titulatură.
Suprasaturaţia de apeluri ale intelectualilor care impun o astfel de apreciere, debutează la începutul anilor 90 cu Apelul către lichele şi se finalizează în aceste zile cu apelativul de lichelism, termen cu care preşedintele îi gratulează pe reprezentanţii Parlamentului.
În consecinţă, intelectualilor anonimi care nu ne-au impus în toţi aceşti ani dreptul de a le fi recunoscute meritele şi care nu s-au înregimentat mental unor meschine cauze politice, noi, conservatorii, le mulţumim.


 
Domnul Eugen Bejinariu:
Declaraţia politică de astăzi o intitulez semnificativ "Devenim contemporanii unui important eveniment în istoria Ţării".
Istoria românilor încărcată de evenimente, fiecare cu specificul şi cu însemnătatea lui, timp de 50 de ani a suportat şi dominaţia regimului comunist.
După Revoluţia din decembrie 1989, în perioada celor 17 ani de tranziţie, poporul român a cunoscut bucuriile, greutăţile şi speranţele pentru o viaţă mai bună. Speranţele puse, la începutul anilor '90, în clasa politică, în întărirea democraţiei şi a statului de drept, în creşterea nivelului de viaţă nu s-au împlinit pe măsura resurselor materiale şi umane şi a aşteptărilor cetăţeanului român.
Nu ne vom asuma nici rolul analistului politic sau economic, nici al autorităţilor abilitate cu atribuţii de analiză şi prognoză şi nici a politicianului care ştie de toate, dar putem constata că realităţile noastre zilnice sunt dominate de inechităţi, sărăcie, mari pagube în patrimoniul natural şi cultural, accentuarea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci la baza vieţii sociale şi neînţelegeri, certuri, acuzaţii de tot felul şi crize în structurile Puterii. Ceea ce a rămas constant pozitiv a fost promovarea de către toate guvernele postdecembriste a politicilor orientate spre integrarea României în Uniunea Europeană şi care s-au finalizat la 1 ianuarie 2007.
Aderarea României la structurile Uniunii Europene, susţinută de marea majoritate a populaţiei româneşti, fiind un modern mod de unire a statelor europene, este comparată, ca eveniment istoric, cu Actul Unirii din decembrie 1918.
Integrarea în Uniunea Europeană reprezintă şansa poporului român pentru securitate, o viaţă prosperă şi demnitate naţională. Aderarea României la Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, propoziţia cea mai optimistă pronunţată de cei mai mulţi români de la Revoluţia din decembrie până astăzi şi apoi procesul integrării în structurile europene sunt momente şi procese complexe, de durată şi cu urmări binefăcătoare pentru populaţia românească.
Ca social-democrat, socotesc că prosperitatea pentru cei mulţi, securitatea şi valorile moral-naţionale moderne vor veni până la urmă, dar nu vor veni de la sine, aşteptându-le doar. Sunt necesare eforturi susţinute, un grad tot mai activ de participare a tuturor românilor în planul vieţii economice şi sociale, după cum necesare sunt şi compatibilizările impuse de modul de viaţă occidental modern.
Cetăţenii din comunităţile locale ale judeţului Suceava, parte a frumoasei Bucovine istorice, au susţinut demersurile aderării şi nădăjduim că vor participa şi la cele ce privesc procesul complex al integrării României în Uniunea Europeană, cu păstrarea specificului naţional şi îmbogăţirea zestrei comune a Europei.


 
Domnul Răzvan Petrică Bobeanu:
"Adio, Alianţa D.A."
Decizia democraţilor de a candida separat de "fraţii" liberali pe listele pentru Parlamentul European vine ca o ultimă confirmare, dacă mai era cazul, a faptului că portocaliul Alianţei D.A. a pălit de tot şi duce cu paşi hotărâţi spre o culoare nedefinită, palidă, spălată cu toate scandalurile care i-au însoţit încă de la asocierea lor nefericită.
Am fost un sceptic în ceea ce priveşte funcţionarea acestei Alianţei încă de la începuturile ei. Încăpăţânarea lor de a rezista împreună, în pofida tuturor loviturilor sub centură administrate reciproc, mi-a depăşit, trebuie să recunosc, aşteptările. Se pare că doar avantajele pe care şi le-au creat de când sunt la Putere şi de care se înfruptă din plin, i-au făcut să reziste până acum. Un lucru e clar însă: divorţul cu pretextul "nepotrivirii de caracter" este iminent.
Dar poate ar trebui să vorbim puţin şi de Naşul mare, cel care a cununat politic această Alianţă. Este bineînţeles omniprezentul Traian Băsescu. Iată că acum naşul nu mai e deloc interesat de fericirea însurăţeilor şi, ca un gest deloc elegant, plănuieşte să fugă cu fina, P.D., uitând totuşi că P.N.L. este cel datorită căruia este el preşedintele ţării. Este un soi de recunoştinţă numai de el înţeleasă. Lăsând la o parte problemele conjugale ale acestor actori politici, trebuie să ne reamintim, cu toată seriozitatea, că el a fost votat pentru a fi un mediator între instituţiile statului, şi nu pentru a cultiva o stare de conflict permanent între acestea.
Preşedintele s-a distanţat de sfera constituţională şi atunci când a folosit abuziv informările Serviciilor Secrete, acumulând dovezi împotriva adversarilor politici, şi atunci când şi-a făcut Guvern paralel la Cotroceni, dar şi prin faptul că ignoră opoziţia, iar pe plan internaţional gafează sistematic.
Pe de altă parte, atitudinea lui neconformă cu cea a unui şef de stat respectabil, condimentată cu injurii la adresa jurnaliştilor sau câteva păhărele de vin după care se aşează sfidător la volan, face ca mulţi dintre români să nu se simtă reprezentaţi de Domnia Sa. Şi momentul şedinţei de alegere a conducerii C.S.M. este elocvent pentru atitudinea sa neconstituţională, atunci când a urat succes magistratului preferat, înainte de depunerea candidaturilor. Dar cireaşa de pe tort rămâne totuşi tăinuirea existenţei bileţelului de la premierul Tăriceanu, timp de 2 ani, fapt care este în mod surprinzător trecut cu vederea de unii lideri de opinie.
Pentru toate aceste motive şi pentru altele pe care le-aţi depistat şi singuri, demersul de suspendare al preşedintelui mi se pare absolut justificat. Suspendarea preşedintelui nu este atât de dificilă pe cât ar vrea unii analişti s-o arate. Procedura reclamă acelaşi număr de voturi ca pentru trecerea unei moţiuni de cenzură, sau chiar pentru declanşarea alegerilor anticipate, atât de dorite de preşedintele Băsescu. Suspendarea preşedintelui nu poate fi considerată nici pe departe o lovitură de stat, aşa cum încearcă unii să insinueze, ci este un demers perfect legal, democratic şi constituţional, iar, după părerea mea, cu reale şanse de reuşită.


 
Domnul Gheorghe Chiper:
"Flutur a zburat, dar agricultura nu-şi poate lua avânt".
Ministrul Flutur a zburat din Guvern. Exprimarea nu este desigur academică, dar cred că îmi este permisă o metaforă care să definească într-un mod sugestiv agitaţia şi intrigile create în jurul numelui şi apucăturilor acestui ministru care, timp de aproape doi ani, a bulversat viaţa noastră politică, în ansamblul său, şi a generat un conflict major în structurile Guvernului.
Fără îndoială că, din postura de parlamentar P.S.D., nu pot decât să mă bucur că acest sinistru personaj s-a împotmolit în propriul venin vărsat în ieşirile publice, îndeosebi asupra a tot ceea ce înseamnă P.S.D., care a dus o adevărată campanie de denigrare a membrilor marcanţi ai partidului nostru, care a ameninţat, cu vădită poftă de răzbunare, fostul Guvern pentru fapte care, până acum, nu le-a dovedit nimeni. Fapte despre care nici el nu mai aminteşte, abandonând rolul asumat, de vârf de lance, în lupta anti-P.S.D. I-au rămas însă deprinderile de a genera conflicte, de a declanşa certuri, de a alimenta o stare de arţag, dacă nu se mai poate cu adversarii, atunci merge şi cu amicii politici.
Cu alte cuvinte, folosind tot stilul metaforic, aş putea spune că Flutur a încercat un zbor peste politica P.N.L., peste principii şi norme, peste uzanţele guvernamentale, dar a căzut în plasa ţesută de el însuşi pentru a-şi satisface propriile ambiţii, vanităţi şi orgolii, pentru a se pune în slujba unei alte cauze - pentru a detrona pe cel care l-a instalat în fotoliul guvernamental.
Nu am uzat de acest ton critic cu accente de pamflet doar pentru a înfiera un adversar notoriu al P.S.D. Aş vrea însă să ştie că instalarea lui Flutur în fruntea ministerului a coincis cu restrângerea subvenţiilor la jumătate faţă de anul 2004, că de atunci s-a pornit fenomenul abandonării cultivării terenurilor, într-un singur an suprafaţa nelucrată crescând în judeţul nostru de mai bine de trei ori.
Tot ministrului Flutur îi datorăm şi psihoza creată în jurul cazurilor de gripă aviară, fiindu-i imputabile chiar şi suferinţele îndurate de miile de familii care şi-au văzut masacrate orătăniile. Ca să nu mai vorbim de cei arestaţi pentru culpe grave, calificate astfel de anturajul de specialişti promovaţi de ministru dintre prieteni politici, pe care ulterior justiţia le-a anulat, rămânând însă stigmatul pus din cauza nepriceperii şi slugărniciei ministeriale pentru a-şi dovedi în grabă eficienţa în combaterea "fenomenului".
Din păcate, agricultura noastră nu dă semne de redresare nici după plecarea acestui demnitar anacronic, rămânând nerezolvate problemele apărute în ultimii doi ani în sector: fiscalitate excesivă (creşteri de 2,3 ori a impozitului pe terenurile extravilane la oraşe), lipsă de subvenţii pentru culturile de bază, dezordine şi subfinanţare, delăsare la nivelul conducerii guvernamentale şi al implementării programelor de integrare europeană.
Regretabil este, aşadar, că nici după "zborul" său din minister, agricultura nu-şi poate lua avântul necesar redresării, fiind tot mai evident că guvernanţii actuali nu se gândesc la marea masă a agricultorilor, a ţăranilor cu pământ mai puţin, a celor care trăiesc exclusiv din mica exploataţie agricolă.


 
Domnul Valeriu Gheorghe:
Având în vedere evenimentele din ultimele zile, astăzi mă voi referi la problema mult dezbătută a autonomiei Ţinutului Secuiesc. Conform art.1 alin.1 al Constituţiei, "România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil". Ca urmare, "referendumul" iniţiat de Consiliul Naţional Secuiesc în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, prin care se doreşte consultarea populaţiei secuieşti în privinţa cererii de autonomie a acestei zone este neconstituţional, deoarece pune în discuţie integritatea ţării.
De asemenea, potrivit Constituţiei, "nu pot fi supuse revizuirii, deci nu pot face obiectul unui referendum, caracterul naţional, unitar şi indivizibil al statului român, integritatea teritorială, independenţa justiţiei, pluralismului politic şi limba oficială a statului".
Ţinând cont de aceste prevederi, consider că "referendumul" atentează la ordinea constituţională, această acţiune reprezentând o incitare la separatism teritorial pe criterii etnice. Referendumul intern pentru autonomia Ţinutului Secuiesc nu are valoare juridică, fapt recunoscut chiar şi de către organizatori, iar orice încercare de a repune pe tapet acest subiect nu face decât să creeze tensiuni inutile.
Pe lângă aspectul anticonstituţional al acestui demers, trebuie amintit şi faptul că el este complet lipsit de fundament real. Statul român este un exemplu în Europa privind drepturile asigurate tuturor minorităţilor naţionale. Potrivit art.6 al Constituţiei, "statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase".
Pe de altă parte, argumentul adus de către cei care se pronunţă în favoarea decretării ţinutului secuiesc drept un teritoriu autonom, acela că ar conduce către o mai bună administrare locală, nu este decât un argument de faţadă, întrucât în prezent unităţile administrative locale se bucură de autonomie tocmai în sensul unei mai bune guvernări locale.
Mai mult, în cadrul Uniunii Europene, subiectul separatismului pe criterii etnice nu este unul de actualitate, în spaţiul comunitar orice individ fiind considerat cetăţean european, bucurându-se de drepturi egale.
În concluzie, sub nici o formă nu putem fi de acord cu autonomia teritorială pe criterii etnice sau de orice alt fel.


 
Domnul Ovidiu Ioan Silaghi:
"Euroliberalii români amendează Raportul Fava".
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Peste numai 24 de ore, în plenul Parlamentului European, se votează Raportul final al Comisiei Parlamentului European privind presupusa folosire a unor ţări europene de către C.I.A. pentru transportarea şi deţinerea ilegală de prizonieri (TDIP).
Ţin să vă precizez că, împreună cu colegii mei europarlamentari liberali români, am făcut în ultimele două săptămâni acţiuni intense de lobby, atât în grupul parlamentar al liberalilor europeni, cât şi în rândul altor europarlamentari, pentru a demonstra că unele prevederi din amintitul raport sunt injuste şi nu concordă cu realitatea.
După cum se ştie, Raportul "Fava" - îl denumesc aşa, după numele raportorului - are în structura sa şapte articole (157-164) cu referire expresă la România. În ceea ce priveşte unele prevederi din respectivele articole, în situaţia în care amendamentele noastre nu vor fi acceptate, atunci, pur şi simplu, vom vota "contra".
Partea referitoare la România este confuză şi conţine numeroase exprimări ambigue, acuzaţii neprobate şi elemente contradictorii.
Primele două articole - art.157 şi art.158 - se anulează reciproc. În primul, se "salută excelenta ospitalitate şi buna cooperare", manifestate de autorităţile române. În cel de-al doilea, se "constată reticenţa autorităţilor române în ceea ce priveşte realizarea unei anchete detaliate". Orice comentariu privind cele două articole este de prisos.
Nu pot fi de acord, de exemplu, cu exprimări de genul "comisia nu poate exclude, doar pe baza declaraţiilor făcute de autorităţile române, posibilitatea ca serviciile secrete ale Statelor Unite ale Americii să fi operat în România în mod clandestin" (art.164). Astfel de exprimări nu pot decât să dăuneze imaginii României. Să fie foarte clar. Nu este vorba de patriotism de paradă. Dacă acest articol era ferm şi menţiona, cu probele de rigoare, prezentate detaliat, că C.I.A. a operat clandestin în România, aş fi avut o cu totul altă poziţie şi, evident, declaraţia politică avea cu totul alt conţinut. Adică, extrem de dur la adresa fostului regim, pentru că majoritatea acuzaţiilor vizează perioada guvernării Năstase şi a prezidenţiatului domnului Ion Iliescu.
Nu pot fi, de asemenea, de acord nici cu teza a doua a art.162, în care se "deplânge faptul" - în limbajul diplomatic, o astfel de exprimare denotă o nuanţă de mare gravitate - că în timpul escalelor pe aeroporturile româneşti a unor avioane S.U.A., România a predat C.I.A. un număr de şase cetăţeni arabi şi a expulzat alţi doi, tot arabi. Mai am şi alte obiecţii, dar îmi exprim speranţa că miercuri, în plenul Parlamentului European, toate aceste exprimări ambigue şi unele acuzaţii nefondate la adresa României să nu mai apară în raport.
P.S. Mă aşteptam ca, în aceste zile, de când Raportul este finalizat şi dat publicităţii, să asist la o luare de poziţii a fostelor şi actualelor conduceri ale S.R.I. şi S.I.E. Tăcerea directorilor foşti şi actuali ai acestor instituţii nu poate decât să dea apă la moară celor care au interesul ca asupra României să planeze o serie de acuzaţii, chiar şi deloc clar dovedite.


 
Domnul Viorel Pupeză:
Declaraţie politică: "Românii vor trăi ".. mai liniştiţi după suspendarea preşedintelui Traian Băsescu".
Nu mai reprezintă o noutate faptul că preşedintele Traian Băsescu reprezintă o ameninţare la adresa ordinii constituţionale şi că, prin comportamentul său "popular", pune în pericol autoritatea instituţiilor constituţionale.
Prin acţiunile sale, şeful statului demonstrează că nu se poate ridica la înălţimea vremurilor în care România este membru al Uniunii Europene. El se comportă ca un veritabil politician populist, rămânând prizonier al disputelor dintre Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria.
Traian Băsescu nu scapă niciun prilej pentru a arunca sămânţa de scandal, fie că este vorba despre partidele parlamentare, lupta împotriva "oligarhiilor mafiote" sau relaţiile externe ale României.
Atacurile neconstituţionale asupra liderilor unor partide de opoziţie, referirile incriminante la adresa trusturilor de presă ne oferă imaginea unui preşedinte hotărât să dinamiteze pilonii oricărei democraţii: presa liberă şi opoziţia.
Suspendarea preşedintelui nu este doar o lecţie de pedagogie pe care Parlamentul trebuie să i-o predea, ci un "mai bine" pe care oferta electorală a Alianţei l-a propovăduit pe uliţele din România.
Relaţia cu cetăţeanul român nu trebuie văzută doar prin prisma băilor de mulţime pe care le orchestrează ori de câte ori are ocazia. La început, românii se arătau încântaţi de "apropierea preşedintelui faţă de cetăţean", fie că se întâlnea cu el la Golden Blitz, pe terasele de la malul mării, pe pârtii de schi sau prin supermarketuri.
Traian Băsescu s-a obligat să fie un preşedinte al tuturor românilor, dar asta nu înseamnă că toţi românii pot şi trebuie să stea în crâşme, să facă jocuri de culise şi să comercializeze dosare.
Poporul a vrut poate un preşedinte jucător, dar nu unul care să centreze, să paseze, să dea cu capul şi să rateze interesul naţional din 2 metri.
Dacă după doar trei mandate a înţeles care este menirea unui ministru al Transporturilor, asta nu înseamnă că românii trebuie să aibă atâta răbdare până ce el se va dumiri asupra rigorilor şi atribuţiilor funcţiei supreme în stat.
Dincolo de imixtiunile în politica unui stat precum Italia, aprobate sau nu de la Cotroceni, s-a gândit oare preşedintele că acolo trăiesc aproape 2 milioane de români care ar putea avea de suferit de pe urma "bileţelului" din ziarele italiene?
Oare de ce trebuie românii să suporte umilinţele fraţilor europeni pentru gafele unui preşedinte care în ultimul timp doar ".. uită de problemele lor, de agenda cetăţeanului, de promisiunile electorale, de misiunea sa. A uitat de "bileţelul" trimis de premier, a uitat doi "amărâţi" prin Irak. Noroc că şi-a amintit cine a câştigat alegerile în 2004 şi cum a schimbat el votul popular prin negocieri.
Prin acţiunea de suspendare pe care o iniţiază Partidul Social Democrat, vrem să-i oferim preşedintelui cel puţin 30 de zile de reîmprospătare a memoriei, concediu pe care şi l-ar putea petrece dintr-o baie de mulţime în alta, şi cu siguranţă românii ".. vor fi mai liniştiţi, pentru că "mai bine" oricum nu au trăit.


 
Domnul Ion Stan:
Declaraţie politică: "Ministrul anti-justiţie al Puterii portocalii continuă seria atentatelor la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului în vederea consolidării statului poliţienesc"
Apetitul puterii portocalii pentru instrumentele represive de control şi intruziune în drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului creşte pe măsura ireversibilităţii declinului care a început să-şi pună amprenta pe toate instituţiile şi agenţiile guvernamentale, a căror politică antipopulară este în prag de faliment.
Eşecul lamentabil al tentativelor de politizare şi aservire prin lege a serviciilor de informaţii pentru securitate a fost, în parte, compensat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.131 din 21 decembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigaţii a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, a cărei adoptare produce efecte de natură a submina statul de drept şi leza drepturile şi libertăţile constituţionale.
În concret, Ministerul Justiţiei a propus, iar Guvernul a aprobat noi măsuri de culegere de informaţii de către procurorii D.I.I.C.O.T., care se realizează prin violarea secretului bancar şi al comunicaţiilor, respectiv "punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora"şi "accesul la sistemele informatice".
Mai sus-menţionata ordonanţă de urgenţă are şi un preambul care se doreşte a fi o expunere a motivelor pentru care se modifică Legea nr.508/2004, dar în care necesitatea măsurilor intruzive nu este în nici un fel susţinută, creându-se aparenţa că modificările vizează doar:
1. unificarea competenţelor la nivelul serviciilor D.I.I.C.O.T. (n.n. ca urmare a lipsei obiectului de activitate);
2. conferirea procurorului-şef al D.I.I.C.O.T. a calităţii de ordonator de credite;
3. reglementarea cheltuielilor operative implicate de folosirea investigatorilor sub acoperire, a informatorilor şi colaboratorilor acestora.
Niciun cuvânt despre drepturile procurorilor de a viola secretul bancar ori accesa sistemele informatice, a căror definire în lege este extrem de generoasă, ca să nu spunem generică şi imprevizibilă, deoarece ar putea fi laptopul, telefonul fix, bancomatul, telefonul mobil, memory stick-ul, o bază de date şi multe altele asemenea.
Trebuie observat şi faptul că ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale şi nu pot afecta drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituţie.
Aberaţia legislativă a Guvernului Tăriceanu atentează flagrant la dreptul la viaţă privată al persoanei, deoarece accesul la un sistem informatic - fără autorizarea judecătorului - poate însemna şi accesul la hard-ul computerului, iar acesta presupune violarea domiciliului şi percheziţia domiciliară.
Intenţiile frauduloase ale Guvernului sunt dovedite atât de lipsa de transparenţă a adoptării şi legiferării măsurilor ce atentează la libertatea şi siguranţa persoanei, cât şi la momentul ales - în preajma sărbătorilor de iarnă şi înainte de intrarea României în Uniunea Europeană.
Având în vedere că atât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.131/2006, cât şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale, încălcându-se grav atât normele constituţionale, cât şi prevederile internaţionale la care România este parte, apreciem necesar ca birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului să ia act de încălcarea de către Guvern a Constituţiei, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, şi să dispună - pe cale de consecinţă - procedurile parlamentare necesare suspendării aplicării respectivelor dispoziţii ale celor două ordonanţe de urgenţă.
Având în vedere recidivele repetate ale ministrului justiţiei în ceea ce priveşte seria atentatelor la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în concret la dreptul la viaţă privată şi, nu în ultimul rând, la libertatea presei, îi solicităm demisia înainte ca organismele internaţionale de apărare a drepturilor omului şi libertăţii presei să responsabilizeze România pentru aberaţiile legislative ale doamnei ministru.
Nu am putea să nu menţionăm dovada de prostie legislativă a doamnei ministru care, în neostenita sa pornire anti-biserică, s-a gândit să prevadă în Proiectul de Lege privind Agenţia Naţională de Integritate controlul averii înalţilor ierarhi ai Bisericii, fără a cunoaşte că aceştia, ca monahi, nu deţin niciun fel de avere.
Halal ministru, aşa justiţie, vai de tine, Ţară!!!


 
Domnul Dumitru Bentu:
Declaraţia politică de astăzi se numeşte "Apucatul".
Născută aidoma unui organism modificat genetic, Alianţa P.N.L. şi P.D. s-a autointitulat - din raţiuni numai de ea ştiute - "Dreptate şi Adevăr". Nu cred că iniţiatorii au fost ghidaţi în demersul lor de proprietatea termenilor (dreptate = principiu moral şi juridic, care cere respectarea drepturilor fiecăruia, şi adevăr = termen complex definind existenţa obiectivă concretă, reală).
Iluminate, probabil, de reverberaţiile paşoptiste ale sintagmei, amplificate de evenimentele post-decembriste, cele două noţiuni juxtapuse de către laboratoarele de inventică ale partidelor respective se doreau expresia unui nou mod de abordare a demersului politic.
Această deviză a avut partea sa de contribuţie la câştigarea doar a turului al II-lea al "prezidenţialelor".
Întregul popor aştepta cu "înfrigurare" primele semne ale politicii dâmboviţene totuşi, germinate de sub hlamida portocalie a mult prea promovatului D.A.
Şi ce-a ieşit ne spune chiar premierul în aceste zile în care P.N.L. este cuprins de convulsiile unor rătăciri care i-ar putea fi fatale.
Cităm din epistolele Tăriceanului către platformişti: "De doi ani nu staţi decât după apucat - umblând pe la diverse ministere după afaceri care sunt în afara legii".
Felicitări, domnule preşedinte-premier. Acesta este ADEVĂRUL despre oamenii din Alianţa P.N.L.-P.D. Vă completează domnul Varujan Vosganian, candidatul la funcţia de comisar european, refuzat de Comisie încă din timpul zborului spre Bruxelles. Spunea domnia sa că mulţi colegi "deviaţionişti" au practicat şantajul, încercând să-şi condiţioneze fidelitatea faţă de actuala conducere prin obţinerea de diverse foloase materiale. Adevărat şi asta.
Aşteptăm acum şi DREPTATEA - pentru că cei din Alianţă sunt alocaţi unor "grupuri de interese, unor grupuri de presiune, unor grupuri de lobby, unor factori de influenţă, unor decizii oneroase".
Faceţi publice numele celor vizaţi, instalaţi indicatoare cu conţinutul "Spre DNA"şi aveţi ocazia să dovediţi că D.A. nu este o construcţie conjuncturală.
Vă trebuie puţin CURAJ, altfel jocul de-a "apucatul" va continua, iar Alianţa "Dreptate şi Adevăr" va avea soarta clădirii din thriller-ul "House of Wax".


 
Doamna Minodora Cliveti:
Declaraţie politică: România la "coadă" sau "Coada" - mod de viaţă la români.
Chiar dacă de la 1 ianuarie 2007, România a devenit membră a Uniunii Europene, pentru foarte mulţi dintre români acest nou statut nu este însoţit de nimic nou, nimic notabil, nimic pentru a justifica urarea portocalie: "Să trăiţi bine!".
În absenţa unei strategii post-aderare, guvernanţii au adoptat ca unitate de măsură naţională "coada", ceea ce pentru cetăţeni se traduce prin "statul la coadă"şi prin supunerea la foarte multe umilinţe.
Aproape că nu este zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu vezi: "cozi" la încasarea pensiilor; "cozi" la încasarea alocaţiilor pentru copii; "cozi" la medici; "cozi" la cumpărarea de medicamente; "cozi" pentru obţinerea asigurării de sănătate pentru călătoriile în străinătate; "cozi" la depunerea dosarelor şi încasarea drepturilor cuvenite persoanelor cu handicap; "cozi" la plata de impozite şi taxe; "cozi" la plata facturilor la utilităţi; "cozi" la depunerile de documente pentru prestaţii sociale la consiliile locale, la direcţiile judeţene de muncă; "cozi" la depunerile de documente pentru impozit pentru automobile în leasing; "cozi" la secţiile de poliţie pentru solicitări de acte, înmatriculări; "cozi" pentru înscrierea asistentelor medicale la cursuri de perfecţionare, iar exemplele ar putea continua.
Mai nou, graţie cinismului autorităţilor, pensionarii sunt obligaţi să stea la "cozi" pentru a declara că mai sunt în viaţă şi, deci, pot beneficia de pensia pentru care au trudit o viaţă.
Cu toate acestea guvernanţii nu văd şi nu aud nimic.
De când cu "gâlceava înţeleptului ca lumea", nimănui nu-i pasă; autorităţile se dovedesc a fi depăşite, legile nu se mai aplică sau se aplică prost, iar dispreţul faţă de cetăţean domneşte.
Toate acestea se întâmplă în România anului 2007 şi toate acestea nu fac decât să plaseze România în coada Europei şi în privinţa serviciilor oferite de instituţiile şi autorităţile publice.


 
Domnul Mihai Cristian Apostolache:
"Ţara tuturor posibilităţilor"
Asistăm de câteva zile la un şir de evenimente care confirmă pe deplin faptul că ne aflăm în ţara tuturor posibilităţilor.
Este vorba, în primul rând, de ultimele acţiuni care s-au produs în secuime, acţiuni pe care autorităţile le tratează cu indiferenţă, de declaraţiile ministrului educaţiei care, probabil, uimit de minunile pe care le face Audi-ul achiziţionat de ministerul pe care îl conduce, face declaraţii goale de conţinut şi care pun în pericol întreg sistemul de învăţământ din România, ajungând până la preşedintele-jucător, care confundă în permanenţă Constituţia cu o minge, lovind-o în permanenţă fără milă.
De partea cealaltă se află cetăţeanul, contribuabilul, stors de ultimul bănuţ, dar care este obligat să asiste la aventura portocalie, şi care aşteaptă ca într-adevăr efectele intrării în Uniunea Europeană să se facă simţite cât mai repede şi să beneficieze de un nivel de trai decent.
Tot în această parte se află şi grupul intelectualilor, care îl salută pe Traian Băsescu, şi care, în loc să propună soluţii concrete de dezvoltare a ţării, devin aliaţii lui Traian Băsescu, în lupta sa cu Constituţia.
Aşadar, putem spune că trăim în ţara tuturor posibilităţilor.


 
Domnul Horea Dorin Uioreanu:
Declaraţie politică: "Secuii faţă cu autonomia"
Stimaţi colegi,
Avem în spaţiul public, de câţiva ani de zile, o discuţie referitoare la dorinţa de autonomie a unei părţi a comunităţii secuieşti, un model extrem de ciudat, cu grave deficienţe de respectare a Constituţiei României.
Pe scurt, se înfiinţează o organizaţie care doreşte autonomie, întâmplător pentru comunitatea de secui din România. După ce se face un pic de scandal pe tema acesta, în care ideea principală este "vrei calule ovăz? se umblă prin sat cu întrebarea respectivă. Riscurile pentru organizatori sunt mari, dar vizibilitatea este garantată; rezultatele sunt uşor de preconizat.
Cam aşa s-a întâmplat şi în această săptămână cu Consiliul Naţional al Secuilor, care a iniţiat un aşa-zis referendum. Cu alte cuvinte, ca să înţeleagă toată lumea; s-a mers cu urna mobilă pentru a întreba locuitorii judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş asupra dorinţei de a-şi gestiona singuri banii şi problemele. Rezultatul ar fost şi mai categoric dacă erau întrebaţi de ce să mai dea bani statului.
Dincolo de aceste aspecte, presărate cu elemente tragico-comice, gestul respectivului Consiliu autointitulat "naţional" suferă aspecte penale şi necesită o discuţie serioasă. Pentru că este anormal ca o seamă de cetăţeni să încerce să se proclame stat în stat, fără ca nimeni să-i oprească. Este cel puţin anacronic ca bătălia pe electoratul maghiar să se ducă la un asemenea nivel riscant pentru statul de drept din România. Nu mai este nici momentul, nici locul pentru a crea astfel de discuţii, pe care le-aş cataloga cel puţin desuete.
Gestul separatiştilor secui îmi pare de o atitudine asemănătoare talibanilor, care nu au aflat de arta şi beneficiile dialogului. Din noua perspectivă de ţară membră a Uniunii Europene, orizonturile noastre ca popor se lărgesc. Este normal să discutăm mai mult despre proiecte la nivel macro şi mai puţin despre frustrări etnice.
Doresc să salut pe această cale atitudinea de dezaprobare a acţiunii CNS din partea colegilor maghiari de la U.D.M.R. Trăiesc în Ardeal, sunt crescut în Ardeal şi vorbesc în cunoştinţă de cauză: minoritatea maghiară nu are probleme de respectare a drepturilor sale din partea statului român.
Mai mult, ştiu că cetăţenii maghiari nu sunt interesaţi de o radicalizare a relaţiei cu comunitatea română. La fel ca şi pe cei români, aspectele importante care îi preocupă sunt cele legate de nivelul de trai.
O manipulare a acestei nevoi în scopuri cel puţin murdare ar trebui analizată de instituţiile care au atribuţii în acest domeniu. Altfel, am putea crea un precedent periculos.
Vă mulţumesc pentru atenţie.


 
Domnul Valeriu Ştefan Zgonea:
"Un alt fel de bine"
De mai bine de doi ani de zile, românii sunt obligaţi să încerce să accepte o altă definiţie a cuvântului "bine". Regimul politic impus lor din decembrie 2004, prin jocuri de culise, în dauna adevăraţilor câştigători ai alegerilor, de către Căpitanul de cursă lungă, se dovedeşte a fi o interfaţă portocalie a unei stări de agonie în care se zbate populaţia acestei ţări.
În încercarea disperată de a impune o nouă orânduire în România, bazată exclusiv pe principiile propriei sete de putere şi ale dominării absolute, reprezentanţii Partidului Democrat, în frunte cu preşedintele "tuturor românilor" au renunţat de mult la a se preocupa de problemele pe care au fost mandataţi să le gestioneze, şi sunt preocupaţi exclusiv de binele propriu, acum şi pe viitor.
Considerându-se atotputernici şi atotştiutori, corifeii democraţi acţionează pe toate fronturile pentru a îngropa sistemul democratic din România. Au început cu doi ani în urmă, prin debarcarea de la preşedinţia Camerei Deputaţilor a reprezentantului Partidului Social Democrat. Continuă azi acest demers, ignorând voinţa populară şi interesele majore ale acesteia, instrumentând acerb o adevărată campanie de denigrare a Parlamentului României - chintesenţă a democraţiei. Jignind parlamentarii români, pe care îi cataloghează drept "lichele", Traian Băsescu jigneşte însăşi populaţia tării, pe care parlamentarii, indiferent de culoarea politică, o reprezintă.
Preşedintele tuturor "românilor democraţi" impune reguli ale jocului diferenţiate, ţinând cont în acest demers exclusiv de apartenenţa la un anumit spectru de culori politice. Indiferent de încadrarea în limitele constituţionale, bine nu poate fi decât regula impusă de locatarul din Cotroceni. Nu promulgăm legi (a se vedea legea referendumului) pentru că, deşi conforme cu Constituţia, acestea ne sunt defavorabile! Modificăm acte normative (a se vedea modificările referitoare la listele electorale permanente aduse legii privind alegerea europarlamentarilor), ignorând întreaga legislaţie, pentru că doar aşa ne va fi bine! Ignorăm voinţa populară, nu ţinem cont de algoritmul politic rezultat în urma alegerilor generale din 2004, impunem noi majorităţi parlamentare, căci aşa e bine pentru partidele care nu au obţinut un număr semnificativ de mandate, dar care, în urma unui furt politic, marca Traian Băsescu, au ajuns la putere.
Scena politică românească este astăzi un teatru de război. Setea de putere bolnavă a licuriciului şef nu poate şi nu trebuie să mai fie singura cale către o stare de bine a unui popor care de atâtă vreme trăieşte de pe o zi pe alta.
Demersul Partidului Social Democrat de suspendare a Preşedintelui Traian Băsescu se înscrie astfel în linia logică a încercării de restabilire a ordinii sociale în România. Este momentul ca starea de bine să se instaureze cu adevărat în această ţară, este momentul să arătăm întregii lumi, dar mai ales românilor că suntem un popor care îşi respectă valorile şi principiile şi care acţionează pentru protejarea acestora. Şi mai ales, este momentul să redăm cuvântului "bine" adevăratul său înţeles.






Dan Dungaciu: Al doilea Trianon. Ungaria şi miza gazelor din Marea Neagră

$
0
0
1 iulie 2018, 16:47 de Redacţia Adevărul

Dan Dungaciu: Al doilea Trianon. Ungaria şi miza gazelor din Marea Neagră 


Există două tăceri asurzitoare ale Bucureştiului în politica externă. Una ţine de Chişinău (întoarcem capul de la un episod care, păstrând proporţiile, ar fi fost echivalentul invalidării de către Putin a victoriei lui Navalnîi în funcţia de primar al Moscovei), alta de Budapesta. Ultima tăcere are şi o teorie: dacă vorbim public despre ce face/spune Budapesta facem jocul ei. Ştiri pe aceeaşi temă „Bombă“ la Moscova: Spania, afară de la Cupa Mondială! Rusia merge în ... Mitinguri antiguvernamentale în Rusia în semn de protest faţă de creşt... Mourinho, pericol public pentru pariori: Ce a pronosticat pentru optim... Ungurii atât aşteaptă, adică să facem această greşeală, respectiv să reacţionăm, pentru că aşa ei şi-ar atinge obiectivele provocărilor şi ar câştiga neîndoielnic. Teoria e uluitoare. Căci dacă faci doi paşi înapoi realizezi urgent absurdul ei: ce să mai câştige Budapesta în plus dacă până acum a câştigat tot? Umileşte România prin refuzul de a-i onora Ziua Naţională, premierul Orban nu se întâlneşte cu oficialii de la Bucureşti, UDMR a deveni „filiala” FIDES în România, gazul din Marea Neagră l-a rezervat deja, Dunărea este blocată, deficitul comercial al României în raport cu Ungaria este aproape egal cu cel al Chinei. Ministrul maghiar de externe se erijează la Washington în apărătorul Europei, Budapesta devine treptat hub-ul regional al României, Bucureştiul este ţinut pe tuşă la OECD tocmai de vecinul cu care clamăm „prietenie perfectă”. Şi multe altele. Ce să mai câştige în plus dacă România ar reacţiona? În realitate, această teză este măsura neputinţei noastre de azi: relaţia cu Budapesta nu e o chestiune de adjective, ci o chestiune de proiecte. Proiect pe care Ungaria îl are, iar România, nu. Încremeniţi în propria neînţelegere, politicienii români dau senzaţia că 1918 sau Trianon-ul încă nu s-au petrecut şi în minţile lor. Nimic din potenţialul acelor evenimente (Centenarul, adică) nu vibrează în conştiinţele lor. România este defensivă, tăcută şi irelevantă. Iar declaraţiile oficiale sunt strict ca urmare a presiunii publice şi a întrebărilor intempestive. Reactive, fără viziune, fără miză, fără consecinţe. Suntem pe cale să consemnăm eşecul profund şi irepresibil al unei clase de decidenţi care va rămâne în istorie ca generaţia politică care a ratat Centenarul. Dar să le luăm pe rând. Ungaria sub semnul traumei. „Cea mai mare nedreptate din istoria lumii” Ungaria şi-a ales deja brand-ul de ţară în Centenarul unirii românilor şi în perspectiva lui 2020. El este trauma. Suntem o naţiune traumatizată de primul război mondial, de Trianon, şi voi toţi trebuie să înţelegeţi asta. Iar trauma este a noastră, numai a noastră, unică şi irepetabilă. În competiţia suferinţei din Centrul şi Estul Europei, Budapesta s-a declarat de departe câştigătoare. Noi suntem campionii suferinţei. Priviţi-ne rănile! Sunt încă deschise, purulente, evidente. Şi dacă nu sunt, vom face totul ca să fie! Şi pentru asta sunt expuse abundent, la Budapesta şi Bruxelles, pe străzi şi bulevarde, în expoziţii şi muzee. E o suferinţă exhibată, ostentativă, necenzurată. Rănile nu trebui vindecate, ci afişate, expuse. Nu se cere sprijin, ci compătimire. Nu vrem să rezolvăm sau să depăşim trauma, vrem să o accentuăm. Noi suntem în regiune imaginea „dreptului suferind”. Noi suntem un Iov al Europei de Est... Pasul firesc spre rezolvare nu există. Orice propunere ar fi o jignire; un veritabil atentat la identitatea naţională a ungurilor aşa cum o văd liderii politici de azi. Ei nu vor să se vindece, pentru că trauma e prea preţioasă. Dacă trauma se rezolvă, printr-un miracol, ce mai rămâne după? O întrebare pe care nimeni nu să o pună în mod serios.... Trauma sau sentimentul traumei este şi revendicativ. Iar în numele traumei cerem dreptul la reacţie, la compătimire, la sprijin. Le-a spus-o europenilor, cu subiect şi predicat, Janos Lazar, şeful de cabinet al premierului ungar Viktor Orban şi al doilea om ca putere din Ungaria, într-un discurs susţinut cu ocazia Zilei Coeziunii Naţionale, marcată – cum altfel? - în aceeaşi zi cu comemorarea semnării Tratatului de la Trianon în 1920: „Este timpul ca vecinii noştri şi liderii Europei să admită şi să-şi ajusteze politicile în consecinţă: naţiunea ungara este victima Tratatului de la Trianon şi nu iniţiatorul şi făptuitorul acestuia. Este inacceptabil ca singurul lucru pe care liderii ţărilor vecine îl pot spune este acela că e timpul ca ungurii să treacă peste vechile lor doleanţe. Naţiunea ungara ar trebui sa primească, dacă nu reparaţii materiale, cel puţin reparaţii morale pentru cea mai mare nedreptate din istoria lumii". Aţi înţeles? „Cea mai mare nedreptate din istoria lumii”. Vladimir Putin este un ins modest, s-a limitat la un secol. Pentru el, prăbuşirea URSS a fost „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. Pentru unguri, Trianonul este, nici mai mult nici mai puţin, „cea mai mare nedreptate din istoria lumii”. Acesta este în realitate sunetul de fond sau decorul pe care se derulează relaţiile bilaterale. Ungaria vrea să îşi ia în continuare revanşa după Trianon. Fără să mai existe posibilitatea un război propriu-zis, Budapesta vrea totuşi să mai lupte odată în primul război mondial. Şi să îl câştige. Relaţia România-Ungaria sub aspect etno-identitar Gesticulaţia etno-identitară a Budapestei a fost abundentă şi nici nu ştii de unde să începi. S-au construit instituţii de comemorare şi gestionare a memoriei, prin decret guvernamental, cum este oficialul Institut de cercetare VERITAS, cu trei obiective, printre care cel mai important este Trianonul şi consecinţele sale. O bună parte din iredenta maghiară aflată în afara graniţelor este prezentă aici şi îşi face încălzirea pentru 2020. În 2017 am consemnat refuzul obstinat, sfidător şi fără precedent la nivel european de refuz al participării diplomaţilor maghiari la Ziua Naţională a României. Nici ulterior nu a venit nicio confirmare că lucrurile se pot schimba în bine, în ciuda gesturilor umilitoare la care au recurs autorităţile de la Bucureşti. Plus ignorarea totală de către premierul Viktor Orban a oficialilor români pe care nu îi întâlneşte. Aproape concomitent, încep vizitele insistente ale istoricilor maghiari – vizată a fost în special Academia Română – pentru a redeschide un dialog pe chestiunea primului război mondial, consecinţe, evaluări retrospective. Unei instituţii cruciale din arsenalul românesc de politică externă i-a venit o idee şi mai năstruşnică: o reuniune pe un vapor a mai multor istorici din Europa care să se îmbarce la Budapesta şi să tot discute despre consecinţele primului război până la Sulina. În final, ar fi debarcat cu concluzii proaspete şi numai bune de servit în prag de Centenar. Spre meritul ei, Academia Română a fost prudentă. Şi pe bună dreptate. Ce are de discutat/clarificat România despre consecinţele primului război. Ce nu e clar? Ce e „de discutat”? Simpla punere în discuţie a consecinţelor are, evident, un obiectiv politic, nu academic. În primul rând că statutul naţional Ungaria nu este Imperiul Austro-ungar, nici măcar moştenitorul acestuia, entitatea care, după război, a căzut, alături de alte imperii, la judecata istoriei, care de atunci încoace a proclamat drept principiu politic suprem „principiul naţionalităţilor”, bazat pe majorităţi naţionale, nu minorităţi imperiale. Aşa s-a născut statul naţional Ungaria. Oficialii sau oficioşii maghiar nu realizează astăzi în ce schizofrenie se plasează unii dintre ei: pe de-o parte abhoră „pax americana” a preşedintelui Woodrow Wilson şi Tratatul de la Trianon, pe de altă parte Ungaria este condusă de un lider care este întruchiparea plenară a spiritului Trianonului (pe care chiar îl excede uneori), respectiv ideea de stat naţional bazat pe majorităţi etno-naţionale! Dacă era ceva de discutat însă, ar fi fost, poate, maniera de argumentare a delegaţiei maghiare conduse de Contele Appony, care, la Paris, în 1920, a încercat să amâne cât mai mult semnarea tratatului de pace care ar fi dus la recunoaşterea Unirii Transilvaniei cu România. Justificarea delegaţiei maghiare este uluitoare şi ar fi interesant dacă istoricii maghiari de la Budapesta, puşi astăzi pe conversaţii retrospective, dezbat această chestiune. Nu e nicio surpriză că în documentaţia livrată de Contele Appony este negată continuitatea daco-romană, că istoria românilor din Transilvania este distorsionată strict în conformitate cu teoriile lui Roessler (românii au venit din Balcani în secolele XIV – XV) sau că aceştia au fost „factor perturbator” al ordinii maghiare, fiind nevoie de eforturi pentru civilizarea „păstorilor seminomazi”. Ceea ce este şocant de-a dreptul este efortul încrâncenat de a demonstra Europei şi Americii, adică „lumii civilizate”, „inferioritatea rasei româneşti”. Nici mai mult nici mai puţin. Spicuim aproape la întâmplare: „Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase”... Şi încă: „Superioritatea maghiarilor şi a saşilor în discuţie nu se datorează nici protecţiei statului maghiar, nici unui sistem de opresiune bazat pe violenţă. Aceasta este o presupunere care este negată de datele statistice care demonstrează faptul că inferioritatea rasei româneşti se manifestă într-o manieră frapantă ori de câte ori le este lăsat spaţiu liber pentru iniţiativa privată”.... „Înapoierea civilizaţiei şi dezvoltării economice a românilor nu trebuie să surprindă pe nimeni, este o certitudine faptul că trăind într-un stat, alături de alte popoare, românii nu reuşesc şi nu au reuşit de multă vreme să egaleze acele popoare (…)“ Argumentaţia pură a unui imperiu care îi considera inferiori din punct de vedere rasial pe supuşii săi. Dar despre asta, lumea academică maghiară nostalgică după situaţia pre-Trianon şi în vizită la Bucureşti nu mai doreşte să discute astăzi. Relaţia România-Ungaria sub aspect geopolitic Nu mai este cazul să reluăm aici argumentele despre colaborarea consistentă şi primejdioasă dintre Budapesta şi Moscova. Ironia este în altă parte. Episodul recent cu declaraţiile la unison ale oficialilor unguri despre gazul din Marea Neagră şi „sabotajul” României a căpătat, dincolo de tonul ireverenţios, aspecte inimaginabile. Postura în care este pusă România este uluitoare. În primul rând, mesajul principal era transmis de la Washington (sincronizat cu cel de la Bucureşti), ocazionat de o conferinţă mondială dedicată energiei la care România nu avea niciun reprezentant. În al doilea rând, este vorba despre reprezentantul unui stat care este notoriul în regiune pentru trei lucruri: a). Ungaria a sabotat proiectul european Nabucco, care urma să aducă prin Turcia gaz natural din zona caspică şi Asia Centrală în Europa, pentru a se evita dependenţa de gaz rusesc; b). Viktor Orban construieşte centrala nucleară Paks cu tehnologie şi credite ruseşti, după unele voci ar fi una dintre cele mai mari afaceri de corupţie, în valoare de 10 miliarde dolari; c). Budapesta în mod unilateral a oprit proiectul european al conductei BRUA (Bulgaria, România, Ungaria, Austria) care urma să aducă gaz în Austria. BRUA nu mai există din cauza Budapestei, nu a Bucureştiului. Cu toate acestea, ajungem astăzi la o veritabilă şi ridicolă inversare de roluri. Lucrurile sunt însă clare. PProiectul Ungariei este de a deveni lider/hub regional, prin asta minimalizând şi scoţând de pe hartă România. Oprirea gazului la Budapesta este consecinţa acestui proiect, la fel şi viitoarea conectare la Turkis Stream sau prelungirea contractelor de gaz cu ruşii. Budapesta joacă astăzi cartea euroatlantică – aşa cum ieri o juca pe cea rusă – din oportunism, pentru a-şi maximiza poziţia în regiune şi a lăsa România în minorat. În ceasul al 12-lea Bucureştiul ar trebui să înţeleagă că dacă România a avut faţă de Ungaria o politică asumată şi explicită de appeasement(de cedări, împăciuitoristă), Budapesta a avut faţă de România o veritabilă politică de containment (îndiguire, blocaj). Relaţia România-Ungaria sub aspect politic Politic, Bucureştiul are faţă de Budapesta o atitudine concesivă şi de evitare a punerii Budapestei în faţa consecinţelor faptelor sale, considerând că, dacă îl va lăsa pe Viktor Orban să facă câte un exces, acesta se va potoli, astâmpărându-şi setea de provocări. Există un cuvânt în limba engleză cu profunde implicaţii pe arena internaţională – appeasement. Nu există o traducere consacrată. Sensul cel mai bun ar fi de politică împăciuitoristă, fiind vorba, în esenţă, despre tendinţa spre compromis a unei părţi, chiar cu încălcarea unor principii asumate şi consacrate, cu scopul evitării conflictului sau a războiului. Exemplul clasic este politica guvernului britanic condus de Neville Chamberlain, ilustrată prin Tratatul de la München din 1938. Politica de concesii, împăciuitoristă, nu a prevenit în niciun caz războiul, deşi acest obiectiv era justificarea concesiilor asumate. Dimpotrivă. Încurajat de această cedare, pe care a perceput-o ca o slăbiciune, Hitler a trecut la ofensivă şi a invadat Polonia. Cum a spus-o cinicul vulpoi Winston Churchill: „Un împăciuitorist este cineva care hrăneşte un crocodil sperând că el va fi mâncat ultimul”. Aceasta a fost şi este politica Bucureştiului. România a acceptat şi a înghiţit totul, hrănind în continuare crocodilul. Ungaria este azi bazată pe 70% vot extrem (vot iliberal plus vot de extremă dreapta), cu o singură pată salubră, respectiv liberală, în jurul Budapestei. Ungaria este astăzi un regim iliberal, o construcţie care are la bază o sofisticată evoluţie legislativă/constituţională care a modificat din temelii fundamentele societale şi politice ale statului vecin afectând, după unele voci, stâlpii de rezistenţă antitotalitară ai ungurilor. În pofida acestei realităţi, clamează superioritate morală. Iar România, paralizată, a făcut cedări de neconceput. Politic, UDMR-ul a ajuns „filiala” FIDESZ în România, iar şantajul acestui partid are nu doar o componentă de politică internă, ci una geopolitică. Cedările faţă de UDMR sunt solicitate de către Budapesta inclusiv pentru „îmblânzirea” poziţiei la OECD. România a ajuns cu mâinile legate. Budapesta sesizează situaţia imposibilă şi nu se poate abţine să nu o persifleze. În cadrul unei emisiuni difuzate pe 4 iunie de televiziunea ungară ECHO TV vicepremierul maghiar Zsolt Semjén a făcut o serie de afirmaţii uluitoare: „Noi trebuie să purtăm doliu după Trianon, trebuie să fim mândri că am supravieţuit şi trebuie să prezentăm dreptatea istorică. Este important să subliniem că niciun stat succesor nu are prea multe motive pentru a sărbători. Neluând în considerare faptul că Adunarea Naţională de la Alba Iulia nu a fost legitimă din punctul de vedere juridic, cea mai „tare” chestiune o reprezintă România, deoarece în zilele noastre în conştiinţa naţională a românilor nu Transilvania este problema principală, ci faptul că români care trăiesc pe teritoriul Republicii Moldova, în Basarabia, pe teritoriul delimitat de Prut, Nistru şi de Delta Dunării nu vor să se unească cu România. Din cauza faptului că Republica Moldova nu a fost anexată de România, această ţară a suferit prima mare înfrângere în istoria sa, ceea ce românii nu pot accepta niciodată. A doua chestiune este posibila separare a Munteniei de Moldova, ceea ce este o teamă permanentă în conştiinţa naţională a românilor şi pentru politicienii români”. Sunt vorbele unui vice-premier al unui stat cu care România are „o prietenie perfectă”. Relaţia România-Ungaria sub aspect economic În 2017, deficitul comercial al României în relaţia cu Ungaria a fost de 2,7 miliarde de euro (cu China a fost aproape, de 3 miliarde de euro!) Ungaria se proclamă hubul regional al României, se interconectează cu Vestul, face o politică regională (Balcanii de Vest) şi chiar globală (a se vedea recentele investiţii MOL în Pakistan) cu mult dincolo de dimensiunile ei. Budapesta joacă în „cele trei mări” şi îşi urmăreşte interesele economice, în condiţiile în care proiectele economice convingătoare ale României în acest format nu au apărut încă. România este şantajată şi ţinută în şah la OECD, unde Ungaria lucrează din greu să aşeze criterii politice ca precondiţii de aderare (în condiţiile în care state ca Rusia sau Columbia, care au primit „road map”-ul, nu au fost grevate de aşa ceva). Obiectivul la OECD al Ungariei este de fapt geopolitic şi geoeconomic, ca şi ca în cazul blocării Dunării, sugrumată la Budapesta ca să nu poată fructifica potenţialul enorm de transport pe care îl are, minimalizând, implicit, potenţialul Constanţei. Budapesta nu vrea o României puternică, deci nu vrea o României în OESD. Şi dacă va fi să accepte, preţul va fi enorm. În plus, în ultima vreme a mai apărut o tendinţă care merită consemnată aici. Economic, Ungaria „se vinde” în exterior ca având o piaţă de 12 milioane de consumatori, nu 10 milioane cât ar fi populaţia Ungariei. Milioanele în plus vin din aşa numitul „ţinut secuiesc”, pe care Budapesta îl prezintă ca făcând parte din zona ei economică, adică piaţă controlată de firmele maghiare (de aici şi transformarea UDMR în „filială” FIDESZ). Povestea gazelor din Marea Neagră este doar un episod în acest tablou amplu. Gazul românesc (concesionat) se pregăteşte să ajungă la Budapesta, şi până când diplomaţia românească va reuşi (cum?) să transforme BRU în BRUA gazul va fi distribuit, gestionat şi repartizat de Ungaria. În condiţiile în care gazul românesc din Marea Neagră va fi exploatat, miza României este să păstreze o cantitate cât mai mare pentru propria dezvoltare. Experţii vorbesc de trei direcţii: a). racordare gospodăriilor la gaze (35% în România faţă de 95% în Ungaria), care se poate face inclusiv prin fonduri europene sau chiar ajutoare de stat; b). centrale electrice pe gaz (nu pe cărbune sau nu preponderent pe cărbune); c). relansarea industriei petrochimice, care în România are o bază de plecare extrem de favorabilă, vechile platforme – Oltchim, Borzeşti Oneşti, Piteşti - având facilităţile necesare (curent, infrastructură de transport, aprobări de funcţionare etc.). Între timp însă, Ungaria sapă la propria groapă, şi la a altora. Căci victimele colaterale ale comportamentului sfidător şi iresponsabil al oficialilor maghiar pot să fie... Exxon Mobile şi OMV, companiile care au în acest moment licenţele de explorare ale gazului din Marea Neagră şi care se grăbesc, pe bună dreptate din punctul lor de vedere, să îl vândă. Nu îi interesează cui, dar, în condiţiile în care România nu are un plan pentru absorbţia gazului, acesta se va duce celui care l-a rezervat deja, adică companiilor maghiare. Şi aici poate apărea defecţiune politică. Prin sfidarea la adresa românilor, Budapesta oficială deschide o dezbatere publică în România despre gazele de la Marea Neagră care până acum a fost evitată. Adică politizează şi mai mult tema. Şi se va ridica următoarea problemă: de ce România trebuie să extragă acum, intempestiv, gazele de la Marea Neagră şi, în condiţiile în care nu are cum să le exploateze, să le vândă unei Ungarii – cal troian al Rusiei lui Putin - care umileşte, persiflează şi şantajează Bucureştiul? Nu e mai bine să aştepte până când le va putea fructifica ea?.... Proverbiala aroganţa maghiară riscă să joace festa Budapestei - cum a făcut de multe ori în istorie - şi de data aceasta. Consensul tăcerii. Cui i-e frică de Viktor Orban? Nu există concluzii, doar întrebări fără răspuns. Tăcerea pe chestiunea maghiară este, din păcate, unanimă azi în România, indiferent de culoarea politică şi poziţie partidelor (la putere sau în opoziţie). Proiectul Budapestei îl ştim. Nu îl cunoaştem pe cel românesc. De unde şi o întrebare care le rezumă pe toate: Când vom avea o poziţie coerentă a politicienilor şi a statului român pe această chestiune în care subiectele să fie puse, calm şi eficient, pe agenda naţională, europeană şi euroatlantică a Bucureştiului? Chestiunea maghiară, neclarificată la timp, e o bombă cu ceas.

Citeste mai mult: adev.ro/pb6wos

Rezoluția Universității de Vară de la Izvoru Mureșului Ediția – 2018

$
0
0

Rezoluția Universității de Vară de la Izvoru Mureșului, ediția 2018

July 8, 2018 • social• Views: 13

Rezoluția Universității de Vară de la Izvoru Mureșului

Ediția – 2018

Participanţii la Universitatea de Vară de la Izvoru Mureşului, ediţia a XVI-a, cu genericul România și românii de pretutindeni în anul Centenarului Marii Uniri, desfăşurată în perioada 1-7 iulie 2018, la finalul dezbaterilor, au adoptat următoarea rezoluţie adresată Administraţiei Prezidenţiale, Parlamentului și Guvernului României.

Luând act de faptul că:
Marea Unire de la 1918 reprezintă pentru toți românii un moment de referință și un reper în devenirea națiunii române.
Parlamentul României a considerat ca fiind pe deplin legitimă dorința cetățenilor Republicii Moldova care susțin unificarea celor două state și a declarat, la 27 martie 2018, că România și cetățenii ei sunt și vor fi întotdeauna pregătiți să vină în întâmpinarea oricărei manifestări organice de reunificare din partea cetățenilor Republicii Moldova, definind astfel politica statului român și a instituțiilor sale;
Procesul de asimilare forțată a românilor din comunitățile istorice din jurul granițelor și Balcani continuă în mod agresiv și sistematic, acestea fiind într-un stadiu avansat de pierdere a identitățiilor etno-lingvistice;


Fenomenul emigrării masive a populației României s-a amplificat, producând la scară largă procese și efecte complexe cu care statul român nu s-a mai confruntat până în prezent și care implică inclusiv pierderea treptată a identității naționale;
Parlamentul Ucrainei a decis suprimarea învățământului gimanzial, liceal și superior în limba română, prin adoptarea unei noi legi a educației, iar Curtea Constituțională a Ucrainei a invalidat legea cu privire la bazele politicii lingvistice de stat prin care limba română obținuse statut oficial la nivelul mai multor unități administrativ-teritoriale de nivelul I, II și III;
Republica Serbia evită să aplice Recomandarea APCE nr.1845 (2008) privind situaţia minorităţilor naţionale din Voivodina şi a minorităţii etnice române din Serbia;
Parlamentul Republicii Albania a recunoscut minoritatea aromână înrudită, cu numele ei propriu, prin adoptarea unei noi legi privind protecția minorităților naționale, care permite României ca stat înrudit să sprijine cultural-identitar minoritatea aromână din Albania;
Ministerul pentru Românii de Pretutindeni este – în privinţa numărului de personal – penultimul printre organelle administrației publice centrale din România, iar bugetul alocat organizațiilor reprezentative ale celor 12 milioane de români de pretutindeni este, în continuare, derizoriu;
Românii de confesiune romano-catolică din județele Bacău, Iaşi şi Neamţ sunt supuşi unui proces de maghiarizare forțată, prin abuzul unor politicieni care au impus autorităţilor locale deschiderea de clase cu predare în limba maghiară, cu toate că 98% dintre romano-catolicii din aceste judeţe se declară români;
Românii din judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş sunt expuşi în continuare unui proces de deznaționalizare metodică și sistematică, precum și de segregare şi purificare etnică din cauza politicii autorităţilor locale, dar şi ca urmare a dezinteresului autorităţilor statului român,

solicităm următoarele Administraţiei Prezidenţiale, Parlamentului și Guvernului României: 
Referitor la românii de pretutindeni 
  • regândirea structurală, în ansamblu, a instituțiilor abilitate să gestioneze relaţia cu românii de pretutindeni, pentru ca acestea să poată răspunde rapid și eficient nevoilor majore de natură identitară, educațională, administrativă și spirituală ale comunităților de români din afara frontierelor;
  • definirea și aplicarea unor politici concrete care să susțină procesul de reunificare al celor două state românești, în principal prin unificare culturală, susținerea consistentă a mass-mediei românești de peste Prut  și din țară, realizarea în mod concret a spațiului informațional comun, facilitarea accesului investitorilor din România în Republica Moldova, accelerarea interconectării energetice a celor două maluri ale Prutului ș.a..;
  • reînființarea Oficiului pentru Republica Moldova în subordinea Primului Ministru;
  • alocarea unui număr de cel puțin 100 de posturi Ministerului pentru Românii de Pretutindeni (MRP), profesionalizarea personalului din MRP, debirocratizarea legislației și a procedurilor privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni și alocarea către MRP a unui buget de 50 de milioane de euro;
  • regândirea în regim de maximă urgență a procedurii de acordare a burselor pentru elevii etnici români din Ucraina, în sensul simplificării semnificative a acesteia;
  • acordarea de burse de sprijin identitar tuturor elevilor din Ucraina care studiază în școli sau clase cu predare în limba română;
  • acordarea unor indemnizații de sprijin pentru toți profesorii din școlile și clasele cu predare în limba română din afara graniţelor României;
  • acordarea de burse și indemnizații de sprijin identitar elevilor și profesorilor din șolile și clasele cu predare în limba română existente în statele în care există comunități românești autohtone;
  • sprijinirea înființării de școli publice sau private cu predare în limba română în statele în care există comunități românești autohtone;
  • sprijinirea înființării, în comunitățile mari din emigrație, a unor școli bilingve;
  • aplicarea corectă a normei legale de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului în circumscripția electorală pentru cetățenii români cu domiciliul în afara țării, raportat la numărul real al acestora;
  • asigurarea unui număr suficient de secții de votare peste hotare, ținând cont de numărul real al cetățenilor români cu drept de vot, precum și de numărul de secții de votare organizate în scrutinele anterioare;
  • punerea în aplicare a prevederilor HG nr. 492/2004 prin înființarea ICR Kiev, cu filială la Cernăuți, ICR Moscova, ICR Belgrad, ICR Atena;
  • completarea HG nr. 492/2004 cu noi prevederi despre înființarea ICR Sofia și ICR Tirana, cu filială la Saranda, și înființarea unor filiale ICR la Bălți și Cahul;
  • elaborarea de către Ministerul pentru Românii de Pretutindeni a unei hărți electronice a tuturor zonelor locuite de români;
  • punerea în aplicare a ordonanței de guvern privind  repararea Casei Memoriale Aron Pumnul din Cernăuți, ca sediu al Muzeului Mihai Eminescu;
  • inventarierea situațiilor de încălcare de către Ucraina a Tratatului bilateral din 1997 în partea referitoare la asigurarea drepturilor naționale ale etnicilor români;
  • aplicarea în regim de urgenţă a Strategiei naționale pentru românii de pretutindeni pentru perioada 2017-2020, prin care comunităţilor româneşti din vecinătate şi Balcani trebuie să le fie asigurate mijloacele necesare păstrării identităţii naţionale, iar Federația Organizațiilor Românești din Centrul și Sud – Estul Europei să devină principalul partener de consultare al instituțiilor Statului Român în implementarea Strategiei;
  • modificarea metodologiei de selecţie a bursierilor;
  • completarea Legii cetățeniei române nr. 21/1991, astfel încât aceasta să prevadă posibilitatea dobândirii, în procedură simplificată, a cetățeniei române, de către românii de pretutindeni;
  • suplimentarea numărului de posturi pentru Comisia Națională pentru Cetățenie din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie;
  • instituirea prin lege a zilei de 10 mai ca Zi a Românității Balcanice și reluarea în acest sens a tradiției existente până în anul 1948;
  • monitorizarea respectării și implementării Recomandării APCE nr. 1845 (2008)  privind situaţia minorităţilor naţionale din Voivodina şi a minorităţii etnice române din Serbia;
  • stoparea procesului de maghiarizare a românilor romano-catolici din judeţele din Moldova şi sprijinirea păstrării identităţii româneşti a acestora.
 Referitor la românii din județele Covasna, Harghita și Mureș 
  • elaborarea, sub egida Academiei Române, a unei Strategii guvernamentale coerente de dezvoltare economico-socială şi culturală a județelor Covasna și Harghita, care să asigure efectiv respectarea drepturilor comunității românești numeric minoritare în zonă;
  • înfiinţarea în cadrul Secretariatului General al Guvernului a unui Departament pentru comunităţile româneşti numeric minoritare din țară, structură fără personalitate juridică, al cărei obiect de activitate să îl constituie sprijinirea acestora şi care să asigure coerenţa şi continuitatea preocupărilor autorităţilor centrale faţă de problematica acestor comunități;
  • numirea unui consilier prezidenţial, respectiv, al primului ministru, care să monitorizeze situaţia comunităţilor româneşti numeric minoritare din țară şi să coordoneze politicile guvernamentale privind românii aflați în dificultate culturală și identitară;
  • asigurarea respectării statutului, rolului și funcțiilor limbii române ca limbă oficială în activitatea instituţiilor administraţiei publice locale, inclusiv prin amendarea normelor care aduc atingere acestui statut în teritoriu;
  • organizarea  în acest an al Centenarului Marii Uniri a unei ședințe a Guvernului  României, în județele Covasna și Harghita,  ocazie cu care să se  aprobe o serie de proiecte de larg interes cetățenesc, cu implicații concrete asupra bunei conviețuiri interetnice;
  • stabilirea prin lege a unor garanţii privind asigurarea cadrului legal de reprezentare a populaţiei româneşti din zonă în structurile decizionale legislative şi administrative locale şi centrale;
  • distribuirea în mod proporţional cu ponderea populaţiei româneşti a fondurilor alocate pe proiecte culturale de către autorităţile locale și rezolvarea problemei încadrării unor intelectuali de naţionalitate română la Bibliotecile Judeţene Covasna și Harghita, la casele  municipale de cultură și în primăriile municipale, orășenești  și  din localităţile etnic mixte;
  • neadoptarea Codului administrativ, cu amendamentele UDMR, care  țintesc diminuarea funcțiilor limbii române în administrația de stat și diminuarea atribuțiilor prefectului, având drept ultim scop autonomia teritorială pe criterii etnice şi purificarea de români a zonei;
  • implicarea europarlamentarilor români, precum și a membrilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Congresului Puterilor Locale și Regionale, în prezentarea corectă a situației reale referitoare la respectarea de către România a prevederilor instrumentelor juridice europene și internaționale în domeniul autonomiei locale și a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale;
  • anularea restituirilor ilegale de proprietăți imobiliare care au aparținut statului român, precum și adoptarea unei legi care să permită îndreptarea abuzurilor privind retrocedarea ilegală a unor proprietăţi agricole, forestiere şi imobiliare din România. În acest sens, susținem Memoriul istoricului dr. Vasile Lechințan privind anularea retrocedărilor ilegale către Episcopia Romano-catolică de Alba Iulia;
  • încetarea finanţării din bani publici sau a oricărei alte forme de sprijin a manifestărilor, programelor, proiectelor sau acţiunilor de orice natură care contravin intereselor naţionale ale poporului român, Constituţiei şi legilor ţării, culturii şi tradiţiilor istorice, precum şi bunei convieţuiri interetnice;
  • adoptarea unor reacţii ferme de respingere şi dezaprobare a imixtiunilor inacceptabile ale reprezentanților Guvernului de la Budapesta în problemele interne ale României și asigurarea respectării prevederilor Tratatului de înțelegere, cooperare și bună vecinătate dintre România și Ungaria;
  • denunțarea și contracararea încercărilor de denaturare a identității românilor romano-catolici din Moldova, care urmăresc manipularea unei comunități  religioase în scopuri geopolitice și transformarea ei artificială într-o așa-zisă „minoritate națională”;
  • finanţarea lucrărilor de reabilitare a cimitirelor şi monumentelor eroilor români din localităţile judeţelor Covasna și Harghita;
  • alocarea fondurilor necesare pentru începerea lucrărilor de amenajare a Muzeului în aer liber  din Voineşti-Covasna, din cadrul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni;
  • alocarea fondurilor necesare pentru continuarea cercetărilor arheologice la Cetatea Zânelor, cetate dacică din Covasna, şi  introducerea ei în circuitul turistic;
  • introducerea în regim de urgență a restaurării bisericii ortodoxe din Brețcu, județul Covasna, valoros monument istoric aflat într-un avansat stadiu de degradare;
  • asigurarea finanțării pentru construcția unei noi săli de sport la Complexul Sportiv Național Izvoru Mureșului;
  • susținerea Grupului de Acțiune și Solidaritate Civică  Națională  pentru Românii din Harghita și Covasna constituit cu ocazia ediției din acest an a Universității de Vară de la Izvoru Mureșului.
Izvoru Mureșului, județul Harghita, România 
7 iulie 2018

Semnează:
Alianța pentru Centenar
Federația Organizațiilor Românești din Centrul și Sud – Estul Europei
Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni
Centrul European de Studii Covasna – Harghita
Asociația Civică pentru Demnitate în Europa
Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș
Asociația Romano – Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaș”
Asociațiunea ASTRA, despărțământul „Mihail Kogălniceanu” din Iași
Asociațiunea ASTRA, despărțământul „Eugen Hulea” din Alba Iulia
Asociația „Răsăritul Românesc” din Republica Moldova
Platforma Civică „Acțiunea 2012”
Asociația „Din trecutul nostru”
Blocul Unității Naționale din Republica Moldova
Asociația Unirea – ODIP
Mișcarea civică „Tinerii Moldovei”
Uniunea Interregională „Comunitatea Românească din Ucraina”
Comunitatea Românilor din Serbia
Congresul Românilor din Serbia
Asociația pentru Cultura românilor/vlahilor din Serbia, „Ariadnae Filum”
Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria
Federația Asociațiilor de Români din Europa
Asociația Casa Mării Negre din Constanța
Asociația „Voievozii Munților” din Vâlcele, județul Covasna

Matei CAZACU— L'exil roumain en France

$
0
0

L'exil roumain en France

Longtemps, les Roumains ont cru que le premier exilé roumain en France était un ancêtre de Ronsard que le poète présente dans sa XVIe Elégie qui date de 1554 :

Or quant à mon ancestre, il a tiré sa race
D'où le glacé Danube est voisin de la Thrace :
Plus bas que la Hongrie, en une froide part,
Est un Seigneur nommé le Marquis de Ronsart,
Riche d'or et de gens, de ville et de terre.
Un de ses fils puisnez assembla hazardeux,
Et quittant son pays, faict Capitaine d'eux…
Et hardy vint servir Philippes de Valois,
Qui pour lors avoit guerre encontre les Anglois.

Malheureusement, cette noble généalogie imaginée par le professeur Jean A. Vaillant et le poète roumain Vasile Alecsandri dans les 5e et 6e décennies du XIXe siècle, a été infirmée par les historiens français, et un spécialiste a même identifié le modèle roumain en la personne d'un boyard valaque du XVIe siècle qui portait le surnom "Maracine", l'équivalent de "ronce" en roumain1. Après cette première ratée, les contacts franco-roumains se font essentiellement en sens contraire, en général via Constantinople et le Levant, s'intensifient au XVIIIe siècle et deviennent réguliers lorsque des précepteurs, des professeurs, des commerçants, des artisans et des aristocrates français s'installent dans les deux pays roumains. Deux familles aristocratiques roumaines au moins ont des ancêtres français sûrs - les secrétaires princiers Lens (de Linchou de Marseille) et les Millo (XVIIIe siècle), une autre, les Cazaban, descendent d'un Jean Cazaban, marchand de Carcassonne sous Louis XIV2. Le comble est que même le roi Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1866-1914) avait huit ancêtres français (dont deux grand-mères nées respectivement Murat et Beauharnais), un belge et seulement sept allemands !3L'imaginaire généalogique des boyards roumains a inventé quelques ascendants français comme "les Valois de l'an 800"(sic !) (pour la famille Cantacuzène), les comtes de Baux de Provence (la famille Bals), Raoul de la Motte Houdar, chevalier croisé de la IIIe Croisade (famille Lamotescu)4. Le courant contraire, de Roumanie vers la France, date de la seconde moitié du XIXe siècle lorsque les Roumains vouent un amour immodéré à Napoléon III et à la France qui avaient contribué de façon décisive à la création de l'Etat national (1859). A tel point qu'apparaît une expression aujourd'hui oubliée mais très répandue à l'époque, à savoir que "chaque Roumain a deux patries : la Roumanie et la France". Par conséquent, venir en France ne signifiait pas un exil, mais tout simplement le déménagement dans une seconde patrie !

L'exil des Roumains en France - surtout des Valaques et des Moldaves- commence après la révolution de 1848 lorsque bon nombre de révolutionnaires échappent aux autorités ottomanes et russes qui occupent les deux principautés roumaines et mettent fin au gouvernement provisoire installé à Bucarest. Un article dans Le Courrier Français du 11 décembre salue l'arrivée à Paris des "hommes d'élite qui ont préparé et dirigé le mouvement de Bucarest"5.
Les révolutionnaires vont rentrer au pays après la Guerre de Crimée et le Congrès de Paris et vont constituer le noyau du personnel politique de l'Etat roumain réalisé par l'union de la Moldavie et de la Valachie en 1859 sous la protection des Grandes Puissances européennes. Aux côtés de leurs écrits et correspondance, des témoignages de leurs amis français (Jules Michelet, Edgar Quinet, Paul Bataillard et A.I. Ubicini, pour ne citer qu'eux), des rapports de police et des articles de presse, des archives du Grand Orient de France, un autre type de sources permet de jeter un coup d'oeil dans l'univers de leur vie quotidienne : il s'agit des registres de baptêmes, de mariages et de décès de l'église roumaine de Paris ouverte en 1853 dans un immeuble de la rue Racine et qui va déménager après 1881 au 9, rue Jean de Beauvais dans l'ancienne chapelle du collège homonyme achetée par l'Etat roumain6. On constate ainsi que jusqu'à la Première Guerre Mondiale, l'émigration roumaine est essentiellement aristocratique et/ou littéraire bien qu'un grand nombre de Roumains résident à Paris ou sur la Côte d'Azur pour des périodes plus ou moins longues, et que rares sont ceux qui choisissent de s'y établir à demeure. L'exception est fournie par les mariages mixtes, notamment dans les rangs de la noblesse, car la Roumanie est exportatrice de céréales qui enrichissent les grands propriétaires terriens disposant d'énormes domaines, ce qui leur permet de contracter des alliances avec des familles françaises aristocratiques appauvries7.
Quelques exemples suffiront pour illustrer notre thèse. Ainsi, les deux derniers princes de Moldavie et de Valachie d'avant l'union de 1859 ont choisi de s'exiler en France autour de cette date : il s'agit, pour le premier pays, de Mihail (Michel) Sturdza (1834-1849), installé à Dieppe, mort à Paris en 18848, et de Grigore (Grégoire) Alexandru Ghica (1849-1856) qui se suicide dans son château de Mée, près de Melun9. De même, les deux derniers princes de Valachie : Gheorghe (Georges) Bibescu (Bibesco) (1842-1848), mort à Paris en 1873, qui laissa une importante postérité en France10, et son frère et successeur au trône, Barbu Stirbei (1849-1853, 1854-1856), mort à Nice en 1869. Parmi les descendants des grands boyars (les titres de noblesse ont été abolis dans les Pays roumains en 1858), notons Ion (Jean) Balaceanu (Bucarest 1828-1914 à Nice, marié à Angelina Bonfils), homme politique, diplomate, ministre et mémorialiste11, Marie Bengescu (1850-1936), historienne de l'art français12, Georges de Bellio (Bucarest 1828-Paris 1894, marié à Catherine-Rose Guillemot), grand collectionneur d'art et notamment des Impressionnistes13, Elena Vacarescu (Hélène Vacaresco, Bucarest 1864-Paris 1947), exilée en France en 1891 et dont le nom était porté par le prix littéraire Femina-Vacaresco14, le journaliste et polémiste Grigore Ganescu (Grégoire Ganesco, Craiova 1830-Montmorency 1877)15. Egalement le tragédien Edouard De Max (Eduard Alexandru Max, Iasi 1865-Paris 1924), sociétaire de la Comédie Française16, tout comme Jean Yonnel (né Ion Schachmann, Bucarest 1891-Paris 1968), Elvire Popesco (Bucarest 1894-Paris 1993), à Paris depuis 1923, et Marie (Marioara) Ventura (Bucarest 1886/88-Paris 1954), à Paris 1919 ; la pianiste Clara Haskill (Bucarest, 1895- Suisse, 1960), le dessinateur Pal (Ioan Paleologu, Bucarest 1855- Paris 1942) et le sculpteur Constantin Brâncusi (Brancusi) (Hobita 1876- Paris, 1957), qui s'est installé à Paris en 1904. Rappelons aussi Bernard Natan (Iasi 1886-1943 Auschwitz, né Tannenzapf), pionnier du cinéma muet et propriétaire de la firme Pathé-Natan (1929, faillite 1935 suivie de procès pour escroquerie, arrestation puis déportation17), enfin le grand philologue Lazar Saineanu (Sainéan) (Ploiesti 1859-Paris 1934), auteur d'ouvrages fondamentaux sur Rabelais et sur l'Argot français18, obligé de s'expatrier de Roumanie qui lui refusait la naturalisation car né de parents juifs (à Paris depuis 1901)19. Trois médecins au moins sont venus s'ajouter à cette liste : Constantin Levaditi (1874, Galati - 1983, Paris), Benjamin Schatzman (1876, Tulcea- 1942, Auschwitz), et Solo Lebovici qui émigre en France en 190520, qui seront suivis par des milliers d'autres entre les deux guerres. Notons également l'installation en France à la fin du XIXe siècle de l'ingénieur Jean Ipcar (1850 Bucarest-1924) et de son épouse Annette (1863 Bucarest-1939), les grands-parents du côté maternel d'Eugène Ionesco, dont la mère, Thérèse, était née en France21. Et enfin, deux éditeurs, J (ean ? Joseph ?) Gamber, éditeur universitaire installé 7, rue Danton, à Paris, et Jean Viziano, connu comme homme d'affaires et francmaçon22. Nous sommes très mal renseignés sur les gens simples, ouvriers ou personnel de maison, mais un nom surgit de cette masse anonyme : Filip, longtemps fonctionnaire à l'ambassade roumaine de Paris, dont le fils, né à Cannes en 1922, sera le grand acteur Gérard Philipe. Il faut noter que Filip père a essayé de défendre l'ambassade en août 1944 lorsqu'elle fut prise d'assaut par des communistes armés, et il s'en est fallu de peu pour qu'il ne soit pas assassiné. Il s'est réfugié par la suite à Barcelone où son fils lui rendait des visites en cachette23.
On ne peut clore ce chapitre introductif sans mentionner un autre Roumain célèbre mais peu connu, Henry Négresco, le propriétaire (1913) de l'hôtel qui porte son nom à Nice24.
Citons les mots écrits par Nicolae Iorga qui arrive à Paris en 1891 et va retrouver la France après la Première Guerre Mondiale :
"Il y avait beaucoup de Roumains à Paris, - pas seulement des étudiants, certains heureux d'y rester pour toujours comme le grand savant de laboratoire, M. Livaditi de Iasi, marié à l'une des filles du docteur Istrati le nationaliste enflammé venu mourir à Paris, alors que leur descendance disparaissait complètement dans le milieu français. Des retraités, comme un certain Cosmovici des Voies Ferrées, des aventuriers avec un passé détestable au pays natal, noceurs de toutes les nuances, des gens commodes qui ne concevaient pas de participer à la dure labeur de reconstruction de l'après-guerre, tous ces gens s'étaient entassés dans tous les coins de l'immense métropole, vivant chacun pour soi, au milieu des siens, sans chercher des contacts, considérés compromettants, avec d'autres Roumains. On voyait seulement quelques vieilles dames à la chapelle roumaine auprès de laquelle se conservait une tradition musicale qui poussait beaucoup de monde étranger à assister aux concerts donnés par le choeur ; une bibliothèque abandonnée depuis longtemps a dû être passée au tamis afin de mettre à l'abri ce qu'elle contenait de plus rare et de plus précieux"25.
*
Avec la Première Guerre Mondiale, la présence des Roumains en France et notamment à Paris prend des proportions autrement plus importantes que l'immigration antérieure et, comme conséquence, la multiplication des sources et des ouvrages en tous genres - dictionnaires, anthologies, monographies, articles de revue, illustrations, monuments, etc - rend la synthèse beaucoup plus difficile26.
Nicolae Iorga, qui redécouvre Paris en janvier 1921 comme invité du Collège de France, notait dans son volume de mémoires Academy of Arts and Sciences). Ouvrage paru :
"L'assaut vers les plaisirs sans fin imaginées à Paris, qui devait être offert gratuitement aux alliés roumains, avait été si grand, que, dès la fin des hostilités, à la légation de France < à Bucarest >, où le spirituel < Robert > de Flers était chargé d'affaires, (...) on n'arrêtait pas de viser les passeports. J'ai dit à de Flers que, s'il continuait de les aider, "il n'y restera aucun Roumain en Roumanie". "Il y aura", m'a-t-il répondu avec un noble geste, "des Français qui reviendront"27. En effet, on comptait 13 245 Roumains en 1926, principalement à Paris (10 000) et 1200 en banlieue, et 15 387 en 193128, alors que le nombre des naturalisations passait de 2 539 en 1926, à 4 982 dix ans plus tard.29.
Pour la période de l'entre-deux-guerres, le gros des exilés roumains se recrutent de préférence dans les provinces réunies en 1918 : Transylvanie, Banat et Bucovine (anciennement dans l'Empire austro-hongrois) et Bessarabie (dans l'Empire russe entre 1812 et 1918). Après quelques hésitations, la Roumanie avait signé le Traité des minorités (1919) qui accordait la citoyenneté roumaine à tous les habitants des provinces nouvellement réunies, mettant ainsi fin à la politique de naturalisation des étrangers en vigueur depuis 1866, politique hostile aux Juifs. L'insécurité régnant à la frontière avec la Russie bolchevique (qui avait déclaré la guerre à la Roumanie en 1918) et les troubles de la Hongrie voisine suite à l'éphémère république communiste de Bela Kun, l'apparition et le développement des mouvements d'extrême droite nationalistes, conjuguée avec la mise hors la loi du parti communiste de Roumanie, section roumaine du Komintern (1921 et 1924), ont joué un rôle décisif dans la décision de bon nombre de Juifs, de Hongrois et de Slaves (Russes et Ukrainiens) de Transylvanie et de Moldavie et Bessarabie, munis de passeports roumains, de s'expatrier et de chercher fortune en France et ailleurs. Nous ne possédons pas de chiffres précis sur ce mouvement de populations - en général des artisans, des petits commerçants et des ouvriers -, mais quelques noms et organisations émergent du lot comme le Comité national des Roumains de Transylvanie et de la Bukovine (qui édite le journal La Transylvanie, 15 mai 1918-15 février 1919, 19 numéros parus) présidé par Traian Vuia, la Colonie roumaine de Paris, qui publie L'Echo franco-roumain en 1920, 12 numéros parus, et Le courrier franco-roumain, politique, économique et littéraire, 6 novembre 1920-1922, 51 numéros parus, et enfin La Roumanie Nouvelle. Organe de la Fédération des Roumains de France et de l'Association les Amis de la Roumanie (1927)30.
Les premiers à s'organiser sont les Bessarabiens, presque tous Juifs et communistes, qui forment en 1925 une Association des émigrés bessarabiens en France sous l'impulsion et avec l'aide de Cristian Rakovski, l'ambassadeur d'URSS à Paris, lui-même d'origine bulgare car né en Dobrogea (Dobroudja) du Sud, territoire annexé par la Roumanie en 1913 et à nouveau en 1918. Ensemble avec d'autres organisations de Russes blancs, les Bessarabiens vont oeuvrer pour le rattachement de la province à l'URSS, bon nombre d'entre eux vont adhérer au PCF, feront de l'espionnage en faveur de la patrie du socialisme et certains combattront dans la Résistance31. Ces émigrés bessarabiens ont été particulièrement actifs en 1932 lorsque les autorités roumaines et la Ligue pour la défense des droits de l'homme en Roumanie ont protesté publiquement contre les massacres du Nistru (Dniester) que des milliers de paysans (en majorité Roumains de la RSSM) essayaient de traverser pour échapper à la terreur et à la famine en Ukraine. A cette occasion, des étudiants roumains ont publié des articles dans la presse française, ont organisé des réunions dans les quartiers de Paris et de Genève, et ont alerté le grand journaliste Géo London qui a mené une enquête sur le terrain en Bessarabie où il a constaté la réalité des véritables massacres perpétrés par les garde frontières soviétiques à l'encontre des populations pacifiques32. Naturellement, L'Humanité et l'ambassade soviétique à Paris ont contesté les faits, mais lors d'un meeting au Musée Social du 13 avril 1932, Géo London a fait un ample compte rendu des résultats de son enquête en dépit des manifestations bruyantes des Bessarabiens venus en "groupe compact" qui sont finalement réduits au silence par l'intervention du "citoyen Smokine, ayant fui lui-même la malheureuse république soviétique moldave"33. Un Mémorandumà ce sujet, signé par 634 réfugiés, a été adressé à la Société des Nations et présenté par N. Smochina devant l'illustre assemblée, ce qui a eu comme conséquence l'intervention de l'Office Nansen pour les réfugiés qui a fourni des aides aux fuyards34.
D'autres immigrés bessarabiens ont été des fourreurs comme le père de Robert Badinter, sénateur et ancien Garde des sceaux, le grand-père de Madame Cécilia Attias née Cziganer, la première épouse de l'ancien président Nicolas Sarkozy, d'autres ont été tailleurs, cordonniers, ouvriers ou commerçants. Il faut également citer les noms de Charles Michelson (né Haïm Michelsohn, 1906- Paris 1970), proche de Georges Mandel et l'un des fondateurs et dirigeants de Télé Monte-Carlo et d'Europe 135, et de Benno-Claude Vallières (né Bention Grebelsky), (Soroca 1910- Paris 1989), spécialiste en aéronautique, ami et l'un des plus proches collaborateurs de Marcel Dassault qui lui confia la présidence de plusieurs de ses sociétés dont la Société des Avions Marcel Dassault- Bréguet Aviation36.
Quatre autres personnages ont défrayé la chronique dans l'entre-deux-guerres ou après et, même s'ils ne sont pas tous Bessarabiens, on peut dire que trois d'entre eux ont milité pour l'URSS et le Komintern. Le premier en date est Joseph Joinovici (Kichinev, 1905-Paris 1965), chiffonnier de son état et agent double ou même triple pendant la guerre et l'Occupation lorsqu'il travailla pour l'URSS, les Allemands et pour la Résistance notamment communiste en tant que collaborateur du grand argentier du PCF Jean Jérôme. Après la guerre il s'enrichit par la vente des surplus américains et d'autres affaires mystérieuses ce qui lui valut un procès et une condamnation en 1949. Lorsqu'on apprit sa mort en 1965, "beaucoup de personnages influents de la IVe République (poussèrent) un soupir de soulagement. Joinovici (emportait) dans la tombe ses terribles secrets, la liste de ceux qu'il avait compromis, la vérité sur des meurtres non résolus"37.
Le deuxième et peut-être le plus intéressant, est Louis Dolivet (1908-1989). Né Ludovic Brecher à Sant, dans le nord de la Transylvanie, il s'installe à Paris au début des années '30 après des études sommaires ("élève visiteur") à Genève à l'Institut des relations internationales. Ici il devient un ardent militant pour la paix dans l'ombre du fameux Willi Münzenberg, l'agent du Komintern chargé de la propagande à l'Ouest, et contribue à la création du Rassemblement universel pour la paix (RUP), une organisation pacifiste noyautée par le PCF dans lequel il est connu, sous le nom de Udeanu, comme un des principaux agents d'influence du Kremlin. Après 1940, il émigre aux Etats-Unis où il contracte un mariage prestigieux avec Beatrice Whitney-Straight (dont le frère Michael espionnait également pour l'URSS), rejeton d'une riche famille qui possédait des journaux, continue son activité en faveur de la paix (avec le journal Free World) et revient en France au moment où il allait être arrêté et enquêté sur ses relations avec l'URSS (ultérieurement, les Etats-Unis lui refuseront l'entrée même pour assister à l'enterrement du fils qu'il avait eu avec Beatrice Straight). En France il se lance dans la production cinématographique et produit des films avec notamment Orson Welles (M. Arkadin, 1955) et Jacques Tati (Mon Oncle, 1958)38.
Le troisième personnage, également sulfureux, est le banquier et homme d'affaires ("financier franco-roumano-soviétique", selon Henry Coston) Albert Igoin, né Jaller Haïm ou Jaller Haïm David (Tg. Frumos 1915-Paris 1982, arrivé en France en 1933 et naturalisé en 1938). Président de France Navigation, "entreprise créée en 1937 au siège de la Banque Commerciale pour l'Europe du Nord, organisme bancaire des Soviets en France", il rachète la Société Parisienne de Banque avec l'appui de Pierre Lebon, député gaulliste des Deux-Sèvres. Après la Libération il entre dans le cabinet de Charles Tillon, ministre communiste de l'Air. En 1955 il est milliardaire et se fait arrêter par la D.S.T. pour fausse identité et enrichissement douteux : c'est le début de "l'affaire Igoin" qui durera deux ans, mais la justice lui donne raison et il est libéré. Pourtant de nombreux points d'interrogation subsistent comme l'écrit le même Henry Coston :
"La presse ne s'est pas montrée très loquace, en général, sur l'aspect politico-financier de cette affaire de fausse identité. Le respect que le journaliste d'aujourd'hui porte aux milliardaires serait un sujet d'étonnement pour ses devanciers. Comment, voilà un étranger fraîchement naturalisé, trafiquant sous de faux noms, qui avoue aux policiers de la D.S.T. être l'heureux possesseur de huit petits milliards "gagnés" en huit petites années, et il ne se trouve personne dans la grande presse pour s'indigner, pour réclamer une enquête sur l'origine de cette prompte et surprenante fortune ?"39
Albert Igoin avait attiré l'attention de la D.S.T. depuis qu'en 1954 il avait commandité Robert Hersant, le patron d'un important groupe de presse qui venait d'acheter Le Figaro grâce à un important prêt de l'homme d'affaires roumain (30 millions de francs)40. Après cette date, il garde profil bas tout en continuant à faire des fructueuses affaires qui le mettent en contact, dans les années 1970, avec un jeune administrateur de fonds américain du nom de Bernard (Bernie) Madoff avec lequel il se lia d'amitié et auquel il confia des fonds importants. Après la mort d'Igoin, sa veuve, sa fille et sa petite-fille ouvrirent elles aussi des comptes chez Madoff à hauteur de plusieurs dizaines de millions de dollars41. Notons enfin qu'Albert Igoin était un passionné de Spinoza et édita les Cahiers Spinoza dans lesquels il publia plusieurs articles.
Le quatrième membre de ce carré d'as est l'as de coeur et porte le nom de Léon Cotnareanu (né Leibovici à Podul Iloaei, en Moldavie, 1891 + 1970 à Genève), ancien coiffeur à Jassy, selon La Libre Parole (1935)42, consul de Roumanie à Cherbourg et heureux époux de Madame Le Baron, l'ex-femme du parfumeur François Coty dont elle avait divorcé en 1929. A cette occasion, elle avait empoché plus de 300 millions de francs et la propriété du Figaro qu'elle offrit à son deuxième mari43.
On constate donc que l'émigration roumaine en France dans l'entre-deux-guerres est surtout le fait de Juifs qui fuient la montée du nationalisme et de l'extrême droite et les persécutions dont ils sont victimes à commencer par les étudiants et les jeunes écrivains et artistes. Quelques noms célèbres, juifs et non-juifs, tous poètes et prosateurs, mais aussi philosophes, doivent être rappelés ici dans l'ordre chronologique de leur arrivée à Paris : le philosophe Stéphane Lupasco (né Stefan Lupascu Bucarest 1900-Paris, 1988) à Paris depuis 1916, tout comme le physicien et philosophe Pius Servien (né Serban Coculescu, Bucarest 1902 - Paris 1959) ; Tristan Tzara (né Samuel Rosenstock à Moinesti, 1896-1963, Paris), fondateur du mouvement Dada à Zurich en 1916, installé à Paris en 1920 ; Benjamin Fondane (né Benjamin Wechsler à Iasi, 1898-1944 à Auschwitz ), à Paris depuis 1923 ; Ilarie Voronca (né Eduard Marcus, Braila 1903-Paris 1946), à Paris en 1926 ; Lucien Goldmann (1913, Bucarest - Paris 1970), à Paris depuis 1934 ; Gherasim Luca (né Salman Locker, Bucarest, 1913-Paris 1994), à Paris depuis 1938.
Une mention à part doit être faite pour les étudiants en médecine et les médecins roumains, en majorité juifs, qui, profitant du "privilège roumain" (1853 et 1897, possibilité de suivre des études de médecine, de postuler au Doctorat d'Etat et d'exercer en France avec le baccalauréat roumain), s'inscrivent en grand nombre dans les Facultés de médecine après 1918 : ils représentent 11 % du total des étudiants en médecine à Paris en 1920, et 36 % en 1930 . Cette même année, ils représentent 34 % des étudiants de Montpellier, 53 % à Nancy et 76 % à Rouen. Une loi de 1933 supprime le "privilège roumain"44et prévoit que seul le bac et la nationalité françaises permettent l'accès au Doctorat d'Etat, mais décide le maintien des situations acquises. D'où une croissance exponentielle des naturalisations françaises dans lesquelles entrent aussi les étudiants et médecins roumains et polonais : 100 000 entre 1921 et 1925, et 300 000 entre 1926 et 193045. En 1948 on estimait le nombre de médecins juifs originaires de Roumanie à 4 00046.
Notons encore les noms de deux pionniers de l'aviation en France, Traian Vuia et Henri Coanda (1886-Bucarest 1972), du critique musical Antoine Goléa (né Siegfried Goldman 1906 à Vienne dans une famille de juifs roumains - Paris 1980), du peintre Victor Brauner (Piatra Neamt 1903-Paris 1966), le directeur de music-hall et de théâtre Mitty Goldin (né Mitty Goldenberg 1895- Paris 1956), directeur du fameux A.B.C. du boulevard Poissonnière, et enfin la non moins célèbre maîtresse princière et épouse morganatique du futur roi Carol II, j'ai cité madame Ioana Maria Valentin Lambrino (Zizi Lambrino, Bucarest 1896-Paris 1953), exilée en France en 1920 avec son fils, Carol Mircea à la suite d'un juteux arrangement financier avec les autorités roumaines47. A plusieurs reprises, cette dame fera parler d'elle en liaison avec le prince Carol exilé en France entre 1925 et 1930, puis après la guerre lors des procès en reconnaissance de paternité et héritage de son fils que les tribunaux français ont reconnu comme le fils aîné et légitime du défunt roi de Roumanie.
La Deuxième Guerre Mondiale a eu comme conséquence, entre beaucoup d'autres, l'augmentation exponentielle de l'exil roumain, notamment des réfugiés politiques appartenant à toutes les couleurs de l'éventail politique et social. Les Juifs surtout ont eu à souffrir sous l'Occupation, même si une partie d'entre eux a pu bénéficier de la protection des autorités roumaines qui leur ont offert des passeports de ce pays allié de l'Allemagne dans la guerre contre l'URSS. Certains ont refusé cette chance, comme ce fut le cas des parents de Serge Klarsfeld (dont la mère était originaire de Bessarabie) et ne faisaient pas confiance au régime autoritaire (d'abord fasciste, puis de dictature militaire) de Bucarest qui a déporté les Juifs de Bessarabie et de Bukovine à l'Est du Nistru, en Transnistrie d'où la moitié ne sont plus revenus vivants.
Pendant la guerre on enregistre la création à Paris de deux organisations roumaines qui prennent le relais de la Fédération des Roumains de France (1927). Il s'agit du Comité National Roumain (CNR) formé surtout d'anciens diplomates et d'intellectuels. Son président, Constantin Antoniade (1880-1953), ancien diplomate auprès de la SdN et ministre à Berne, avait donné sa démission sous le règne de Carol II et s'était installé à Paris où il a publié d'intéressants ouvrages sur la Renaissance, Machiavel et la diplomatie vénitienne. Il avait comme vice-président Dimitrie N. Ciotori (1892-1965), lui aussi ancien diplomate en poste à Londres, installé à Paris, et George Raut, attaché auprès du B.I.T. et grand collectionnaire d'oeuvres d'art. Parmi les membres du Comité notons l'historien Constantin Marinescu (1891-1982), directeur de l'Ecole Roumaine en France de Fontenay aux Roses, l'architecte Serban Cantacuzène, le poète et savant Pius Servien (né Serban Coculescu + Paris 1952), Horia Radulescu, spécialiste de l'histoire du théâtre français en Roumanie, Emil Turdeanu (1911-2001), slaviste et spécialiste de la littérature ancienne roumaine et slave,,etc. Le C.N.R. se plaçait sous l'égide ("le haut patronage et la garantie morale") de l'association Les Amis du peuple roumain dirigée par Alphonse Dupront, Ferdinand Lot, Emmanuel de Martonne, Mario Roques et le docteur Constantin Levaditi.
A son tour, le Front National Roumain faisait remonter ses origines à 1941 et était formée de communistes et d'anciens d'Espagne dont certains étaient actifs dans la M.O.I. Elle avait comme président l'aviateur Traian Vuia, dont il a été question plus haut, et sort de la clandestinité lors des combats pour la libération de Paris en août 1944. Ce sont ses membres qui ont "libéré" le consulat roumain, menacé de mort le fonctionnaire Filip et aussi arrêté pour quelques mois un boursier roumain nommé Emil Cioran ! Le gouvernement français refusera de reconnaître le F.N.R. comme organisation légale et ses membres seront en grande partie expulsés en 1948 pour activités illégales.
On peut parler d'un exil politique roumain en France seulement après l'installation à Bucarest d'un gouvernement dominé par les communistes (mars 1945). Le ministre des Affaires Etrangères de ce gouvernement sera, jusqu'en 1947, Georges Tataresco, libéral dissident et ancien président du Conseil (1934-1937), ensuite ministre de Roumanie à Paris. Tatarescu décide de rappeler tous les diplomates en poste du régime Antonescu et envoie même le luxueux paquebot Transilvania pour les récupérer, eux et leurs familles. L'appel trouve un écho négatif et la France, la Grande-Bretagne, la Suisse et les autres pays de l'Europe Occidentale, plus tard les Etats Unis, voient affluer un grand nombre de diplomates, politiciens, hommes d'affaires et intellectuels roumains. Paris est le centre principal de cet exil politique estimé, pour le monde entier, par les spécialistes à 300 à 400 personnes pour la période 1949-198948. Pour l'intervalle 1944-1948, ces chiffres peuvent être augmentées d'au moins un quart, sinon plus. Il s'agit, évidemment, des gens actifs sur le plan politique qui avaient choisi l'exil afin de pouvoir continuer leur action.
La première action d'envergure des exilés politiques roumains s'est déroulée lors de la préparation et des travaux de la Conférence de Paix destinée à conclure les traités avec les anciens satellites de l'Allemagne : l'Italie, la Roumanie, la Hongrie, la Bulgarie et la Finlande, traités qui ont été signés le 10 février 1947. La délégation officielle roumaine était dirigée par le même Tatarescu et comprenait quelques ministres socialistes et communistes, cinq ambassadeurs, diverses personnalités comme Hélène Vacaresco et Antoine Bibesco, des journalistes et des économistes. Sa mission était difficile, le pays occupé par l'Armée Rouge était exsangue, les provinces de l'Est (Bessarabie et Bucovine du Nord) récupérées par l'URSS qui avait imposé des clauses politiques et économiques très lourdes par la Convention d'Armistice de septembre 1944. Finalement, les buts du gouvernement roumain étaient l'obtention du statut de cobelligérant dans la guerre contre l'Allemagne, la réduction des exigences financières soviétiques et la reconnaissance de l'appartenance de la Transylvanie du Nord (occupée par la Hongrie en 1940) à la Roumanie. Finalement, seule la dernière revendication a été satisfaite par les vainqueurs49.
Face et en parallèle à la délégation officielle, un groupe d'exilés formé surtout de diplomates et hommes politiques a joué un rôle important dans la création d'une atmosphère favorable à la Roumanie et a présenté sa véritable situation économique et politique aux Grandes Puissances et à l'opinion publique. Ce groupe était dirigé par Grigore Gafencu (1892-1957), ancien ministre des Affaires Etrangères et ambassadeur à Moscou en 1940-1941, exilé depuis 1943 en Suisse et auteur, entre autres, de deux ouvrages fondamentaux, Préliminaires de la guerre à l'Est (1944) et La Fin de l'Europe (1943). Le 29 juillet 1946, le groupe publiait un long mémoire intitulé La Roumanie face à la Conférence de Paix qui a été distribué à toutes les délégations et à un grand nombre d'hommes politiques et diplomates occidentaux50.
Cette activité nécessitait des fonds importants que l'exil roumain avait réussi à se procurer par un véritable tour de passe-passe : en 1943-4, le gouvernement de Bucarest avait décidé d'ouvrir un compte de 20 millions de francs suisses dans une banque helvétique dans le but d'assurer la survie de quelque centaines d'intellectuels obligés de quitter le pays avant l'arrivée de l'Armée Rouge. Cette mesure avait été prise après la découverte des charniers de Katyn où la fine fleur de l'intellectualité polonaise avait été exécutée par le NKVD sur ordre de Staline et de ses complices. Après l'installation du premier gouvernement procommuniste en mars 1945, Constantin Visoianu (1897-Washington 1994), l'ancien ministre des Affaires Etrangères, avait ordonné par un ordre antidaté le transfert de 6 millions sur le compte personnel d'Alexandre Cretzianu (1895-1979), le ministre roumain à Ankara. Après avoir refusé de rentrer au pays, les deux diplomates ont utilisé le fonds pour alimenter l'exil roumain en dépit des essais du gouvernement de Bucarest puis d'autres groupes d'exilés de récupérer l'argent. En fin de compte, Cretzianu, qui s'est installé aux Etats Unis (tout comme Visoianu, est devenu le seul trésorier de cette manne qui a servi la cause démocratique jusqu'en 1973-4 lorsque des mauvais placements et la chute du cours du dollar ont mis fin à ses activités51.
La concentration à Paris de tous ces politiciens posait le problème de leur organisation dans un organisme représentatif, une question ardue qui soulevait des disputes de préséance et de légitimité concurrentes. On voit ici la profonde vérité qu'exprimait cette pensée de Churchill qui s'applique parfaitement aux Roumains aussi :
"Les Grecs sont, ensemble avec les Juifs, la race la plus passionnée de politique au monde. Tout désespérée que soit leur situation, ou grave le péril qui menace leur pays, ils restent divisés en de nombreux partis avec une multitude de chefs qui se combattent avec acharnement. On a dit à juste titre que là où se trouvent trois Juifs, on trouve deux premier ministres et un chef de l'opposition ; le même est vrai aussi dans le cas de l'autre race ancienne et célèbre, dont la lutte pour la vie, tumultueuse et sans fin, remonte jusqu'aux origines de la pensée humaine".
En effet, l'arrivée à Paris en juin 1946 du général Nicolae Radescu (1874-1953 New York), le dernier premier ministre de gouvernement démocratique obligé de démissionner en 1945, et de Grigore Niculescu-Buzesti (1908-1949 à New York), un jeune et ambitieux diplomate, suivis par d'autres membres des partis "historiques" en butte aux persécutions des communistes, ont eu comme conséquence des regroupements et des querelles de clocher qui n'étaient pas sans rappeler celles de Roumanie. Trois d'entre eux - Gafencu, Cretzianu et Niculescu-Buzesti - avaient des pleins pouvoirs émis par les chefs des National-Paysans et des National-Libéraux, respectivement Iuliu Maniu et Constantin (Dinu) I.C. Bratianu restés à Bucarest. En foi de quoi, ils avaient chacun l'ambition d'être le chef des exilés, mais ils devaient compter également avec la prétention du général Radescu qui considérait que cet honneur lui revenait de droit en tant que dernier premier ministre démocrate. En mai 1947, Radescu lançait un appel imprimé adressé au pays dans lequel il annonçait la libération imminente de la Roumanie par les Anglo-Américains, appel qui a déplu aux "plénipotentiaires" qui soupçonnaient le vieux général de s'ériger en un De Gaulle roumain. C'est pourquoi ils ont créé à Genève un "groupe" ou "commission" officieuse des partis politiques destinée à faire contrepoids aux velléités du général qui ne disposait, lui, d'aucun parti politique. Selon les souvenirs d'un contemporain, ils "ont décidé que, au cas où les liens avec le pays seraient interrompues, ils allaient se constituer en un conseil ou comité national auquel les Alliés pourraient (en cas de conflit avec la Russie) reconnaître le caractère d'un gouvernement. Les Américains se seraient engagés, dans cette éventualité, de faire sortir le Roi du pays. Il faudrait leur demander de faciliter l'évasion d'autres hommes politiques importants.52" D'autres projets concernaient la constitution d'une Internationale des agrariens opposée au Komintern (supprimé depuis 1943), la présentation d'un mémoire à la Commission économique européenne qui tenait sa session à Genève, la création de deux centres de documentation à Washington et à Genève, la publication de périodiques de propagande, des interventions auprès des Anglo-Américains, etc. Le procès verbal, signé aussi par le général Radescu, prévoyait l'égalité en droits de tous les membres, mais la lutte pour la direction et la domination dans le comité était déjà engagée. A l'automne 1947, le général Radescu partait pour l'Amérique en annonçant qu'il allait créer là-bas le Comité national.
En janvier 1948, le roi Michel arrivait en Suisse après avoir été obligé d'abdiquer le 30 décembre précédent. Entre temps, le "groupe" constitué à Genève avait l'ambition de se constituer en Comité politique, mais était à son tour divisé entre deux fractions. Finalement, en août 1948, il se transforme en Conseil des partis politiques roumains en exil (trois national paysans, deux national libéraux et un socialiste indépendant) et publie le plus important journal de l'exil roumain, La Nation Roumaine. Bulletin d'informations du Conseil des partis politiques roumains, qui paraît jusqu'en mai 1973 (260 numéros) et était fincancé par Alexandre Cretzianu. Enfin, suite aux insistances du roi Michel, voit le jour le Comité National Roumain (6 avril 1949) présidé par le général Nicolae Radescu et formé de cinq membres des partis politiques et de cinq personnalités indépendantes. Agréé par le roi, le Comité a été reçu comme membre de l'organisation des Comités de l'Europe Libre patronnée par les Etats Unis qui les considéraient comme des gouvernements en exil. Mais, les frictions au sujet du Fonds national s'aggravant, le général Radescu, qui réclamait son transfert à la disposition du Comité, se retire de la présidence et fonde sa propre organisation, l'Association des Roumains libres (novembre 1950). Le nouveau président du Comité National sera Constantin Visoianu qui va diriger ses destinées jusqu'en 1975, date de sa dissolution, avec le concours d'Alexandre Cretzianu au poste de grand trésorier et bailleur de fonds. Ces deux organismes - le Comité National et l'Association des Roumains libres - vont dominer l'exil roumain, avec quelques avatars, jusqu'à la chute du régime communiste. Cependant, grâce au Fonds National, l'action du Comité sera beaucoup plus importante et de longue durée et ses effets seront visibles en premier lieu à Paris.
Suite à la création de l'OTAN et le déplacement en Asie de la confrontation entre les deux alliances politiques, le nombre de Roumains qui choisissent de rester en France et de ne plus fuir vers l'Amérique ou le Canada, augmente dans des proportions considérables jusqu'en 195O-52. L'Office français de statistiques enregistre, pour la période du 1er janvier 1947 au 1er janvier 1950, un nombre de 3 000 Roumains naturalisés français et 7 000 réfugiés politiques en novembre 1951. En avril 1964, on comptait 14 580 Roumains naturalisés ou réfugiés, un chiffre qui allait augmenter dans les années suivantes et jusqu'en 1989. Et pour la période 1949-1949, l'on estime à 85 le nombre d'organisations et à 44 le nombre de publications périodiques roumaines, des chiffres importants qui obligent l'historien qui veut les étudier à des choix très sévères53.
Ces chiffres traduisent l'augmentation du nombre d'exilés roumains en France aux débuts de la Guerre Froide. Peu d'entre eux, et seulement les plus aisés et ceux en bons termes avec les autorités, obtiennent un passeport pour une émigration légale. L'immense majorité utilise les filières d'évasion qui fonctionnent à travers la Hongrie ou la Yougoslavie (notamment entre 1949 et 1950), certains traversant le Danube à la nage. La filière hongroise est de loin la plus active et la mieux organisée. Elle est l'oeuvre d'organisations comme le American Joint Distribution Committee qui évacue les Juifs de Roumanie ou de Pologne via Budapest et Vienne et de là vers l'Italie et les Etats Unis, ou la France.54D'autres faisaient appel à des passeurs qui n'étaient pas toujours sûrs55et dont le nombre allait se réduire suite aux arrestations et à la fermeture des frontières avec du fil de fer barbelé, des mines et des rondes de garde-frontières avec des chiens (août 1949)56. Après cette date, le nombre de réfugiés tombe brutalement et ceux qui arrivent sont en général venus des pays européens où ils avaient été internés par les Alliés pour différentes raisons.
Neagu Djuvara (né en 1916) a distingué trois vagues de réfugiés roumains en France présents en 1948 : les Roumains établis à l'étranger avant la guerre et les membres des missions diplomatiques qui avaient choisi l'exil après 1945 puis après l'abdication du roi Michel (30 décembre 1947). Ce groupe était très restreint, de l'ordre de quelques centaines personnes, mais comptait dans ses rangs, en dehors des diplomates de carrière, des personnalités importantes du monde des lettres, des arts et des affaires. Rappelons pour mémoire le trio Emil Cioran, Eugène Ionesco et Mircea Eliade, tous les trois venus en Occident comme diplomates, les deux premiers en France, le troisième à Londres puis à Lisbonne. Mircea Eliade s'installera aux Etats-Unis en 1955 mais garda toute sa vie un appartement à Paris où il venait passer quelques mois pendant les vacances universitaires. S'y ajouteront des personnalités aussi diverses que le compositeur Georges Enesco, Marthe Bibesco, l'avocat Wilhelm Filderman (1882-Paris 1963), ancien président de la communauté juive de Roumanie, le romancier Constantin Virgil Gheorghiu (auteur de "La 25e heure"), le poète Paul Celan, les journalistes et critiques littéraires Monica Lovinescu et Virgil Ierunca. Parmi les hommes d'affaires, en majorité juifs, on doit mentionner les cousins Gyula et Aladar Zellinger et leurs descendants, chiffonniers, spéculateurs sur le marché noir, puis promoteurs immobiliers qui ont ajouté le titre nobiliaire italien (ou papal) de Balkany57, Isidore Karmitz, enrichi dans la pharmacie et les laboratoires pharmaceutiques, qui quitte Bucarest en 1947 avec sa nombreuse famille (45 personnes et 90 valises sans contrôle douanier)58et d'autres de moindre envergure.
Un deuxième groupe était formé par les anciens "légionnaires", membres de l'organisation fasciste de La Garde de Fer réfugiés en Allemagne depuis 1941 et enfermés dans des camps de concentration comme Buchenwald d'où ils furent libérés par les Alliés, ce qui leur permit, pour ceux qui avaient noué des rapports d'amitié avec des détenus français de s'installer en France, comme ce fut le cas du chef d'orchestre Remus Tincoca ou du prêtre Vasile Boldeanu qui fut le desservant de l'église roumaine de Paris pendant plusieurs décennies et dont il sera question plus loin.
Le troisième groupe est formé par les derniers arrivés avant la fermeture totale des frontières occidentales avec la Hongrie (fin 1948) et la Yougoslavie. Ici, sur la frontière du Banat partagé par les deux pays, le conflit de Tito avec Staline a eu des conséquences dramatiques : en vue de la préparation d'une guerre, les autorités de Bucarest ont déporté plus de 50 000 paysans roumains et souabes des villages sis près du Danube et les ont installés dans la Sibérie roumaine, la plaine du Baragan à l'est de Bucarest. Leur place a été prise par des unités militaires et un contrôle sévère des gens dissuadait la plupart des amateurs d'évasion. A leur tour, les autorités yougoslaves ont pris des mesures pour arrêter les fuyards qui étaient envoyés travailler dans les mines quand ils n'étaient pas rendus aux Roumains contre un wagon de sel par personne. Ceci explique la diminution dramatique du nombre des réfugiés qui arrivent en France après 1950, pour la plupart des gens envoyés à des congrès ou différentes autres missions officielles et qui profitent du séjour dans une ville occidentale pour faire défection et demander l'asile politique.
A cette époque, la socialisation et l'intégration d'un exilé ou d'un clandestin roumain fraîchement débarqué à Paris commence par une visite obligatoire au CAROMAN, Comité d'Assistance aux Roumains créé en janvier 1940. Dans ses mémoires, Neagu Djuvara, le secrétaire de CAROMAN, se souvient :
"Les réfugiés qui arrivaient clandestinement et avaient l'adresse du CAROMAN, pouvaient frapper à n'importe quelle à ma porte, jour et nuit. C'était commode. < Djuvara habitait dans le local de l'association >. Je devais avoir toujours sur moi de l'argent pour le métro ou un taxi (si c'était après minuit), et leur offrir des bons pour un asile de nuit avec lequel on avait un accord d'hébergement. Parfois je devais les y accompagner (...)
"Lorsque les réfugiés arrivaient enfin en France, nos moyens matériels étaient si faibles, même dérisoires, les cas sociaux si divers et souvent insolubles, que l'essentiel de mon activité se réduisait à courir les autorités françaises ou les organisations de bienfaisance françaises ou internationales pour obtenir des permis de séjour, une aide matérielle ou une bourse d'études, ou bien un visa d'émigration de l'autre côte de l'Océan. Oh ! Les atttentes à la Préfecture de Police de Paris avec mes "clients" infracteurs ! Les caprices et les insultes des fonctionnaires exaspérés par la foule des nouveaux venus clandestinement… Après de telles séances, je rentrais le soir épuisé, comme battu..
"Pour le reste, le plus important était de savoir écouter l'hisoire de chacun, les demandes d'aide, les confessions, les plaintes interminables. (...)
"La proportion des "cas sociaux"était évidemment beaucoup plus grande dans les rangs des réfugiés que dans le cas de la population locale, la chose était confirmée par les assistantes sociales, des cas sociaux, des cas psychiques, dépressions nerveuses graves, des cas de démence, suicides. (...)
"...La masse des réfugiés était extraordinairement mélangée. Qu'on ne s'imagine pas qu'il n'y avait que les bourgeois et les latifundiaires qui fuyaient ! Cette catégorie remplissait, par ailleurs, les prisons et les camps de concentration de Roumanie"59.
La trajectoire de Neagu Djuvara est révélatrice pour l'évolution des choses : en 1951 il acceptera de travailler pour L'Organisation Internationale des Réfugiés (O.I.R.) qui deviendra en 1956 OFPRA qu'il quittera laissant sa place de responsable avec les réfugiés roumains à son ami Alexandru (Sandu) Ghica, à son tour suivi par Lilyn Stoicescu et enfin par Raluca Petrulian. A son tour, Djuvara va travailler pour un organisme secret issu de la collaboration de la S.D.E.C.E. avec la C.I.A. qui préparait et assistait les volontaires roumains destinés à être parachutés à l'Est.
La deuxième institution importante que tout réfugié roumain se devait de fréquenter - en dehors de l'administration française - était l'Eglise. A Paris se trouvaient - et se trouvent encore - deux Eglises roumaine, une orthodoxe et une Mission gréco-catholique. La première, sise dans le Quartier Latin au 9, rue Jean de Beauvais, fonctionnait, comme on l'a vu plus haut, depuis 1853, la seconde dans la petite rue Ribéra du XVIe arrondissement. Outre les offices religieux du dimanche et des jours de fête, ces deux institutions avaient organisé des cantines pour les réfugiés où se côtoyaient chômeurs, étudiants, ouvriers et même des personnalités dans la gêne comme Emil Cioran, lui même fils de pop orthodoxe. Ce lieu de sociabilité jouait également le rôle de bureau d'embauche ou "marché aux esclaves" pour ceux qui cherchaient un travail.
L'église orthodoxe n'était pas à l'abri des passions politiques qui faisaient rage parmi les Roumains : un des popes avait été contraint de s'en aller pour avoir officié le mariage religieux de l'ex-roi Carol II avec sa maîtresse, d'autres étaient tenus à l'écart à cause de leurs convictions légionnaires d'extrême droite (Gardes de Fer), d'autres chassés pour des conflits de calendrier julien ou grégorien. Finalement, c'est un ancien commandant légionnaire qui s'est imposé, le Père Vasile Boldeanu, célèbre pour avoir commandé l'équipe qui devait liquider le roi Carol lors de sa fuite du pays en septembre 1940 (attentat échoué). Comme beaucoup d'autres de ses camarades, Boldeanu s'était réfugié en Allemagne en janvier 1941 après l'échec d'un putsch contre le général Antonescu, avait été interné dans les camps de Rostock puis de Buchenwald, avait fait la connaissance de détenus français et certains juifs, et avait trouvé l'asile en France en tant qu'ancien déporté. Son église s'était mise dans la dépendance canonique du Synode Russe de New York et refusait tout contact avec Bucarest. Les autorités roumaines, mettant à profit les bonnes relations avec la France du général de Gaulle, avaient entrepris la récupération de l'église de Paris et de sa maison qui étaient, formellement, propriété de l'Etat roumain depuis 1881. Mais, comme le régime communiste avait fermé l'église en 1947, l'association pour le culte roumaine avait obtenu, en vertu de la législation française, l'utilisation des locaux suite à leur abandon par le propriétaire légitime. A partir de 1971-2, le consul général de Roumanie, le colonel de Securitate Ioan Popescu, avait reçu mission de s'emparer de ce symbole roumain au coeur de Paris. L'évêque - car il y avait aussi un évêque - fut facilement acheté, un prêtre co-adjuteur fut expédié de Bucarest, mais Boldeanu refusa toutes les avances des autorités des "sans-Dieu". En vain son père, sa fille et son fils restés au pays et qu'il n'avait plus revu depuis 1941 purent-ils venir lui rendre visite (le père et le fils choisirent la liberté ; sa femme, qui ne s'était plus remariée, refusa de les rejoindre). En vain le colonel Popescu offrit au pop un salaire de 4 000 francs par mois, rien n'y fit. On passa alors à la vitesse supérieure : vu que les autorités françaises saisies du dossier conseillaient la voie de la justice, Bucarest essaya sa chance ou alors profita de l'occasion pour faire un procès à Boldeanu. Un prêtre orthodoxe français (aujourd'hui évêque ukrainien de Saint-Ouen) dépendant de l'Eglise Orthodoxe Roumaine (via une Eglise des Gaules créée par un réfugié russe Maxime Kovalevski, évêque de Saint-Denis !) publia dans Droit de vivre, l'organe de la L.I.C.A. (future L.I.C.R.A.), un article comparant Boldeanu à Lischka et à Barbie et se demandant comment un tel scandale était possible. Le pop lui fit, à lui et au directeur de la publication, Jean Pierre-Bloch, un procès en diffamation qu'il gagna haut la main en dépit (ou peut-être à cause) des faux témoins envoyés de Bucarest et qui répétaient devant le juge de la XVIIe Chambre le même récit appris par coeur (1973-4). J'ai assisté à ce procès afin de voir la prestation de maître Robert Badinter, l'avocat de la défense, qui fut littéralement pulvérisée par l'avocat de l'accusation.
Après cet échec, le gouvernement de Bucarest essaya, en désespoir de cause, une dernière manoeuvre et réussit à gagner à sa cause le premier ministre Jacques Chirac lors de sa visite en Roumanie (juillet 1975) en lui promettant l'achat de 12 000 peaux de vache par an en provenance de la Corrèze, sa circonscription électorale. En foi de quoi Chirac ordonna au préfet de Police d'envoyer à l'église roumaine un commissaire avec l'ordre d'évacuation sous 24 heures. Boldeanu, qui en avait vu d'autres dans son existence, ne se laissa pas impressionner et s'adressa à son avocat, maître V.V.Stanciu, spécialiste en criminologie et grand franc maçon, qui posa le problème au plus haut niveau de la Loge du Grand Orient. Le grand maître contacta le président de la République et lui expliqua les termes de l'alternative : en somme, mieux valait avoir un fasciste repenti qu'un "agent secret en soutane" envoyé de Bucarest à l'église des Roumains qui votaient depuis toujours massivement à droite. C'est ainsi que le président Valéry Giscard d'Estaing eut un motif de plus de dissension avec Jacques Chirac.
L'épilogue de cette affaire est que le consul Popescu fut rappelé et récompensé pour son insuccès avec la Direction Générale des Cultes. Le prêtre Boldeanu, qui avait réussi l'union de tous les Roumains autour de sa personne à la condition de renoncer à toute activité politique, ce qu'il promit solennellement, connut une longue déchéance physique et morale lorsque les journaux annoncèrent qu'une réunion secrète des chefs de la Garde de Fer qui s'était tenue à Madrid en 1980, avait décidé le changement du nom du parti ("Tout pour le pays") et avait confié sa présidence d'honneur au… R.P. Vasile Boldeanu !
La deuxième église roumaine de Paris intitulée Mission gréco-catholique est apparue après la Deuxième Guerre Mondiale et compte parmi ses fidèles une majorité de Transylvains et de gens originaires du Banat, de Maramures et de Crisana, descendants des Roumains orthodoxes qui ont accepté l'Union avec Rome en 1701 lorsque la Transylvanie et les régions voisines du nord et de l'ouest des Carpathes appartenaient à l'Autriche. Beaucoup plus discrets et moins nombreux que les orthodoxes, les gréco-catholiques sont en majorité paysans et se mêlent moins de politique que leurs frères qu'ils accusent, in petto, d'avoir applaudi ou approuvé la suppression de leur Eglise par le régime communiste en 1948 et son incorporation de force dans l'Eglise Orthodoxe. Pourtant, leur salle de réunions a abrité dans les années '50-'80 grand nombre de manifestations des partis politiques et d'autres groupements qui ne trouvaient pas de place à l'église orthodoxe. Cette église a connu un formidable regain de popularité et d'audience après 1990 avec l'arrivée en France de milliers de travailleurs saisonniers originaires des villages du Maramures et de Crisana et qui sont connus par le nom d'un village, Certeze. Mais, peu de temps après 1990, un conflit s'est produit entre la Mission et la Maison Roumaine qui n'a plus pu utiliser la salle de réunions pour ses manifestations.
Le réfugié roumain à la recherche de satisfactions intellectuelles voyait se présenter un large choix d'opportunités : il y avait, tout d'abord, la Fondation Royale Universitaire Carol Ier (sous le patronage du roi Michel, décembre 1950), qui possédait une bibliothèque de 5 000 volumes, offrait un grand nombre de conférences dans tous les domaines (il y avait huit sections spécialisées) et publiait des livres et des revues en français et en roumain. S'y ajoutaient des bourses d'études (à 80 000 francs par tête) qui avaient totalisé, en 1951 et 1952, la somme de 5,5 millions de francs. La Fondation avait eu son heure de gloire en 1959 lorsqu'elle organisa la fête du Centenaire de l'Union des principautés roumaines avec la participation d'un grand nombre de personnalités politiques et culturelles françaises, anglaises et américaines60. Au début des années '70, la Fondation périclita faute de ressources suffisantes, fut un temps subventionnée par l'inévitable Cretzianu (qui assurait aussi le coût de la publication des revues et des livres), puis mit la clef sous la porte en 1973. Sa place a été prise, en 1984, par La Maison Roumaine qui hérita de la bibliothèque et l'archive de la Fondation et obtint un local de la Mairie de Paris. Lorsqu'elle dut à son tour déménager, elle perdit toute sa bibliothèque et archive dans l'incendie d'un garde-meubles61. Pourtant, l'institution continua ses activités grâce à l'énergie et au dévouement de quelques personnes et tint ses réunions (conférences, réunions politiques, fêtes religieuses) dans le local de la mission gréco-catholique.
D'autres organismes culturels roumains qui méritent d'être mentionnés ont été Le Centre Roumain de recherches (février 1950), fondé avec le soutien du prince Nicolae (officiellement M. Nicolae Brana), le frère cadet déchu de ses droits du roi Carol II, une institution qui organisait des conférences savantes en règle générale à la Sorbonne, et un important cénacle littéraire connu sous le nom de son fondateur, le Cénacle Mamaliga (1954). Ce cénacle, placé sous la présidence d'honneur de Mircea Eliade, avait comme animateur un personnage étrange, Leonid Mamaliga, un brillant homme d'affaires aux velléités littéraires et avait choisi comme nom de plume L.M. Arcade, une discrète allusion à l'ange déchu qui prépare la grande révolte des anges du roman homonyme d'Anatole France. Après le départ de Mircea Eliade pour les Etats-Unis, le cénacle se transporta au domicile de L. Mamaliga à Neuilly et fut actif jusqu'en 1992-3. Réuni avec une cadence de quatre à six fois par an, le Cénacle de Neuilly a rassemblé des écrivains, des poètes, des artistes et des scientifiques non seulement de l'exil, mais aussi de Roumanie, des gens de passage à Paris et qui rencontraient ici des amis, des connaissances ou des admirateurs (mais aussi des critiques). Mircea Eliade resta le grand protecteur du cénacle où il a lu, lors de ses séjours réguliers à Paris, plusieurs nouvelles et récits, tout comme Vintila Horia et Stéphane Lupasco, pour ne citer qu'eux.
Les Roumains de Paris et de toute la France avaient également le choix entre plusieurs publications périodiques dont nous avons déjà cité La Nation Roumainequi paraissait en français et quia cessé sa parution en 1972. Pourtant, le journal le plus lu entre 1948 et 1989 était un mensuel qui portait le titre un peu mystérieux de B.I.R.E., titre qui ne veut rien dire en roumain. Heureusement que le sous titre précisait qu'il s'agissait d'un Bulletin informatif des Roumains de l'exil. L'éditeur et unique auteur des articles était un vieux journaliste roumain René Theodosiadis, né en 1910 d'un père grec et d'une mère française. Emigré en 1947, d'abord en Grèce puis en France, il avait repris le journal (fondé en février 1948) en 1951 après la retraite de son fondateur et l'avait transformé en arme de combat contre le communisme. B.I.R.E. était dactylographié avec beaucoup de fautes de frappe sur une antique machine à écrire par un vieux monsieur vivant dans un sous-sol, puis multiplié, et se présentait sous la forme de 6 à 8 feuillets agrafées ensemble de format A 4. Le journal était très bien informé car M. Théo, franc maçon avec le coeur à droite, entretenait des liens serrés avec la police et les services secrets français avec lesquels il échangeait des informations sur et des réfugiés roumains. Le style était celui de la presse de scandale d'autrefois, les invectives colorées et les informations brèves et précises. On le lisait avec un plaisir un peu pervers, car la prose de M. Théo volait bien bas mais était toujours intéressante et même distractive. En 1978, le journal a sorti un numéro anniversaire reproduisant en français et en résumé tout son contenu depuis 1948, et a dédié plusieurs pages aux messages amicaux de diverses personnalités de l'exil. Une photographie pleine page du banquet donné en l'honneur du rédacteur montrait ce dernier recevant une coupe en argent semblable aux celles gagnés par les sportifs, entouré de sa femme et de plusieurs vénérables de la loge roumaine du Grand Orient de France. C'était en quelque sorte le chant du cygne de René Théo qui passait la main, quatre ans plus tard, à un jeune et brillant homme d'affaires, Mihai Korne, devenu en septembre 1982 le gérant et directeur responsable de B.I.R.E. Quelques mois plus tard, Korne se retirait de l'affaire et fondait son propre journal Lupta (la Lutte, mal traduit en anglais "The Fight" au lieu de "Struggle"). Les nouveaux rédacteurs étaient M. et Mme Radu Câmpeanu, ce dernier un ancien membre du Parti national libéral et président d'une grande variété d'associations roumaines de Paris. Avec le numéro de décembre 1989, B.I.R.E. disparaissait et Radu Câmpeanu prenait la route de Bucarest où il allait s'investir dans la lutte politique ouverte après la chute du régime communiste.
Enfin, pour compléter le paysage, une mention doit être faite de l'activité de la rédaction de Radio Paris qui émettait en plusieurs langues et bénéficiait, pour sa rédaction roumaine, des contributions de plusieurs journalistes dont le plus apprécié était Virgil Ierunca (né Virgil Untaru 1920-2006, Paris). Après la fermeture du poste en 1975, un cadeau de Valéry Giscard d'Estaing à Brejnev pour marquer la fin (illusoire) de la Guerre froide, Ierunca et son épouse, Monica Lovinescu (1923-2008, Paris) sont devenus les vedettes de Radio Free Europe de Munich dont ils assuraient la rédaction parisienne. Malheureusement pour les exilés, les émissions de la RFE étaient directionnées vers la Roumanie et pour les écouter à Paris il fallait des appareils très performants.
Tel était le paysage général de l'exil roumain en France en 1977, l'année où tout a basculé. Depuis le début des années '60, le nombre d'exilés en provenance de Roumanie avait grossi dans des proportions énormes apportant en général des hommes et des femmes jeunes et le plus souvent apolitiques. Leur motivation principale était surtout économique et leur soin immédiat était de ne plus penser à la Roumanie et de ne plus rencontrer des Roumains. Les chiffres fournis par B.I.R.E. en provenance de la préfecture de police et de l'O.F.P.R.A., sont éloquents : 1 500 touristes roumains avaient choisi la liberté en Occident en 1968 ; 35 Roumains demandent l'asile politique en France entre décembre 1968 et janvier 1969 ; on comptait 5 000 réfugiés roumains en France en janvier 1970 ; entre janvier et juin 1971 leur nombre s'était accru de 156 personnes ; 35 autres étaient arrivés en janvier 1972, plus de 89 en juillet-août 1973, environ 180 en 1976, ce qui faisait un total de 4 870 exilés (moins qu'en 1970, car la majorité de ceux-ci avaient obtenu la naturalisation après cinq années de séjour ininterrompu). Ce n'était pas la Hongrie de 1956 ou la Tchécoslovaquie de 1968, mais les chiffres augmentaient chaque année apportant leur contingent de médecins, d'ingénieurs et d'architectes. Pour ces nouveaux arrivants, le Comité National Roumain et l'Union des Roumains Libres ne signifiaient pas grand'chose, ou plutôt des formules dépassées, des structures peuplées de personnes et de politiciens d'un autre âge. Même si les deux organismes ont été renouvelés à partir de 1978 (pour les premiers) et de 1984 (pour les seconds), leur impact sur les exilés et sur l'opinion publique française était très faible. Même la signature de l'Acte Final de la Conférence de Helsinki en 1975 comprenant la fameuse Troisième Corbeille (sur la libre circulation des hommes et des idées) n'avait pas influencé les esprits qui le voyaient comme une nouvelle trahison de l'Europe de l'Est par les Occidentaux.
Les choses ont changé avec l'arrivée à Paris de Paul Goma en novembre 1977. Son action pour les droits de l'homme en Roumanie avait commencé en janvier-février et lui avait valu une immense popularité dans le pays et les foudres des autorités. Il avait été arrêté en avril puis libéré sous la pression de l'opinion publique internationale et avait subi durant toute l'année toutes les formes de pression, chantage et persécution imaginables. Nous étions quelques uns (Monica Lovinescu et Virgil Ierunca, Mihnea Berindei (1948-2016), Maria Bratianu et Sanda Stolojan, Alain Paruit et quelques autres) à former un Comité de solidarité avec Goma et nous l'avons accueilli à l'aéroport, lui, son épouse et leur fils. Une des premières questions qu'il nous a posée a été : "mais que fait donc la Ligue pour la défense des droits de l'homme en Roumanie ? Pourquoi ne s'est elle manifestée durant ces onze mois de combat ? Personne d'entre nous ne connaissait l'existence de cette organisation fondée en 1923 à Bucarest par un avocat, Gheorghe Costa-Foru et affiliée à la Ligue française créée, ne l'oublions pas, pour la défense de Dreyfus. Finalement, l'un d'entre nous, Theodor Cazaban, s'est souvenu qu'il était en fait secrétaire de la Ligue dont le président était le professeur de droit Virgil Veniamin, ancien président de toutes sortes d'organisations roumaines, un personnage trouble dont le nom avait été prononcé en 1969 lors de l'affaire Caraman du nom du chef d'un réseau d'espionnage infiltré à l'OTAN pour le compte de l'URSS et de la Roumanie. La Ligue, réanimée en 1954, avait été dirigée jusqu'en 1965 par un ancien diplomate roumain, Nicolae Dianu (1889-1966), connu pour sa lutte courageuse contre le communisme62, pour tomber ensuite entre les mains de Veniamin qui l'avait laissée en sommeil. Sur les conseils de Goma, nous avons pratiqué l'entrisme, avons créée une nouvelle majorité et élu un nouveau président (Constantin Cesianu, 1913-1983, Paris), puis après son décès, Sanda Stolojan (1919-2006, Paris) et Mihnea Berindei comme vice-président qui ont mené le combat contre le régime de Ceausescu jusqu'en 1989. Ainsi, la décennie '80 a été, pour l'exil roumain en France, marquée par l'action de la LDH qui a réuni toutes les énergies des anciens mais aussi des nouveaux réfugiés. Face à eux s'est dressée la diaspora roumaine ancienne et récente, un conglomérat de personnes qui nous considéraient des dangereux gauchistes, voire trotskistes et anarchistes (comme l'écrivain Const. Virgil Gheorghiu (démasqué comme informateur de la Securitate), René Théo et ses amis, les compagnons de route et les agents d'influence communistes (comme le député FN Gustav Pordea ou le milliardaire Iosif Constantin Dragan), beaucoup de membres des partis politiques traditionnels dont le fiasco en Roumanie après 1989 est patent, les membres de la Garde de Fer, etc.
Matei CAZACU
---/---

1 C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Tara Româneasca si Moldova a. 1324-1881 (La Chronologie des princes de Valachie et de Moldavie), I, Bucarest, 2001, p. 202-206.
2 Un ancien collègue de lycée et ami issu de cette famille m'a raconté la fierté avec laquelle une de ses tantes montrait à qui voulait le voir un acte de Louis XIV en faveur de Jean Cazaban, marchand de Carcassonne, où les dernières lettres du mot "marchand" avaient été effacés laissant voir seulement "mar" qu'elle complétait par "marquis"! Pour la véritable histoire de la famille, voir F.-L. Iorga, E. Dimitriu, Les Cazaban. Une chronique de famille, Bucarest, 2007.
3 N. Iorga, "Relations latines de la famille royale roumaine. Quelques notes généalogiques", in Bulletin de l'Institut pour l'étude de l'Europe sud-orientale, IV/1-2 (Iasi, 1917), p. 12-21 ; M.S. Radulescu, "Despre ascendenta franceza a dinastiei regale a României" (A propos de l'ascendance française de la dynastie royale de Roumanie), in Arhiva genealogica, IV/3-4 (Iasi, 1997), p. 259-270.
4 F.-L. Iorga, Stramosi pe alese. Calatorie în imaginarul genealogic al boierimii românesti (Ancêtres au choix. Voyage dans l'imaginaire généalogique de la noblesse roumaine), Bucarest, 2013. Pour d'autres familles roumaines avec des ancêtres français voir M.S. Radulescu, "Familii franceze stabilite în Tara Româneasca în secolul XIX" (Familles françaises établies en Valachie au XIXe siècle), in Idem, Genealogii, Bucarest, 1999, p. 292-300.
5 Signé "P.", cet article a été traduit en roumain et reproduit par O. Boitos, Raporturile românilor cu Ledru-Rollin si radicalii francezi în epoca revolutiei dela 1848 (Les rapports des Roumains avec Ledru-Rollin et les radicaux français à l'époque de la révolution de 1848), Bucarest, 1940, p. 53-56 (Asezamântul Cultural Ion C. Bratianu, XLVII). Lors d'une réunion du groupe des parlementaires radicaux, Ledru-Rollin présente les jeunes Valaques en ces termes exaltés :"ils sont les membres du gouvernement provisoire, ils sont les anges déchus" (Idem, ibidem, p. 58-9). Voir aussi N. Corivan, Din activitatea emigrantilor români în Apus (1853-1857). Scrisori si memorii, (L'Activité des émigrés roumains en Occident (1853-1857). Lettres et mémoires), Bucarest, 1931. (Asezamântul Cultural Ion C. Bratianu, XVI) ; C. Durandin, Révolution à la française ou à la russe. Polonais, Roumains et Russes au XIXe siècle, Paris, 1989. Pour leurs oeuvres, voir Alexandre et Getta Hélène Rally, Bibliographie franco-roumaine, I, Les oeuvres françaises des auteurs roumains, II, Les oeuvres françaises relatives à la Roumanie, Paris, 1930.
6 N. Iorga, "Colonia româneasca din Paris dupa condicile bisericii ei" (La colonie roumaine de Paris d'après les registres de son église), in Revista Istorica, XI (Bucarest, 1925), p. 7-9.
7 Al. Davier, "Români la Paris : marile familii (1870-1918)" (Des Roumains à Paris : les grandes familles (1870-1918), in Magazin istoric, XXXIII, n° 7 (Bucarest, 1999), p. 71-76.
8 Voir M. S. Radulescu, "Posteritatea lui Mihail Voda Sturdza (La Postérité du prince Mihail Sturdza)" in Idem, Genealogii, Bucarest, 1999, p. 228-234 : il était considéré "le plus riche propriétaire des Principautés Danubiennes de son temps" et possédait, outre le château de Dieppe, un hôtel particulier à Paris au 73, rue de Varenne.
9 A. Sacerdoteanu, "Castelul de la Mée lânga Melun. Inscriptiile de pe mormintele Ghiculestilor" (Le château de Mée près de Melun. Les inscriptions des tombeaux des Ghica), in Revista Istorica, XVIII (Bucarest, 1932), p. 276 : huit personnes.
10 M. S. Radulescu, "Domnitorul Gheorghe Bibescu si cultura franceza (Le prince Georges Bibesco et la culture française)", in Idem, Memorie si stramosi (Mémoire et ancêtres), Bucarest, 2002, p. 97-110 ; Mihai Dim. Sturdza, Familiile boieresti din Moldova si Tara Româneasca (Les familles nobiliaires de Moldavie et de Valachie), I, Bucarest, 2004, p. 441-535.
11 Voir Th. Cornel, Figuri contimporane din România. Figures contemporaines de Roumanie, Bucarest, 1909, p. 198 (texte français et roumain).
12 Mihai D. Sturdza, op. cit., I, p. 431-442.
13 C'est une véritable impiété que sa collection, aujourd'hui au Musée Marmottan, porte le nom de son gendre Jules Donop de Mouchy, alors qu'elle y a été offerte par la fille de Bellio, veuve Donop de Mouchy, cf. R. Niculescu, "Georges de Bellio, l'ami des impressionnistes", in Paragone. Rivista mensile di arte figurativa e letteraria, XXI (1970), n° 247 (septembre), p. 26-66 ; n° 249 (novembre), p. 80-85 ; A l'apogée de l'impressionnisme. La collection Georges de Bellio, Paris, Musée Marmottan Monet, Lausanne, La Bibliothèque des Arts, 2007.
14 Robert Scheffer, Orient Royal, Paris, 1918 ; Hommage à Hélène Vacaresco, Paris, 1937 ; Stefania-Viorica Rujan, Trois cas d'intégration dans l'espace culturel français : Anna de Noailles, Marthe Bibesco, Hélène Vacaresco, Iasi, 2003.
15Dictionarul literaturii române de la origini pâna la 1900 (Dictionnaire de la littérature roumaine des origines à 1900), Bucarest, 1979, p. 887. Il est notamment l'auteur de Diplomatie et nationalité (Paris, 1 856), collaborateur au Nain jaune, Le Courrier du Dimanche, Le Parlement, et fonde La Liberté (à Tours) et Les tablettes d'un spectateurà Montmorency.
16 P. Ory, dir., Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France, Paris, 2013, p. 274.
17 Idem, ibid., p. 612-613.
18 Lazare Sainéan, Histoire de mes ouvrages, Paris, 1930 ; C. Saineanu, Celui à qui on n'a pas rendu justice. Lazare Sainéan, le grand philologue (1859-1934), Craiova, 1946.
19 Sa fille, l'actrice Elisabeth Nizan (1896-1969) est entrée en 1915 à la Comédie Française où elle a joué jusqu'en 1936, puis de nouveau à partir de 1938.
20 P. Ory, op. cit., p. 511-512, 517-518, 760.
21 M. S. Radulescu, "Genealogia lui Eugen Ionescu", in Idem, Memorie si stramosi (Mémoire et ancêtres), Bucarest, 2002, p. 32-42.
22 Gamber était originaire de Orsova, dans le Banat. Découvert par Nicolae Iorga, il publia tous ses oeuvres français et finit par faire faillite. On retrouve Jean Vitziano parmi les membres fondateurs du Comité d'Etude des Questions d'Extrême-Orient, organisme issu du Club des Montagnards, cf. H. Coston, Partis, journaux et hommes politiques d'hier et d'aujourd'hui, Paris, 1985, p. 353.
23 Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie (1948-1990) (Souvenirs d'exil), Bucarest, 2002, p. 61.
24 Al. Davier, "Henry Négresco, un rege al hotelurilor de lux din Franta" (Henry Négresco, un roi des hôtels de luxe de France), in Magazin istoric, XXXIV (Bucarest, 2000), n° 10, p. 51-56 ; P. Ory, op. cit., p. 618.
25 N. Iorga, O viata de om asa cum a fost, (Une vie d'homme telle qu'elle a été), III, Bucarest, 1934, p. 54.
26 Aux ouvrages généraux cités plus haut (notamment la Bibliographie franco-roumaine des époux Rally) il convient d'ajouter les titres suivants par ordre chronologique de parution : I. Jianu, Les artistes roumains en Occident, Los Angeles, 1986 (The American Romanian aussi en anglais ; V.C. Dumitrescu, O istorie a exilului românesc (1944-1989) (Une histoire de l'exil roumain (1944-1989), Bucarest, 1997 ; A.S. Marinescu, O contributie la istoria exilului românesc (Une contribution à l'histoire de l'exil roumain), vol. I-X, Bucarest, 1999-2010 ; M. Pelin, Opisul emigratiei politice. Destine în 1 222 de fise alcatuite pe baza dosarelor din arhivele Securitatii (Le registre de l'émigration politique. Des destins dans 1 222 fiches compilées à partir des dossiers des archives de la Securitate), Bucarest, 2002 ; F. Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989. Scriitori, reviste, institutii, organizatii (Encyclopédie de l'exil littéraire roumain 1945-1989. Ecrivains, revues, institutions, organisations), Bucarest, 2003 ; J.-Y. Conrad, Roumanie, capitale… Paris, Paris, 2003 ; V.D. Dobrinescu, I. Patroiu, Documente franceze privind începutul organizarii exilului românesc (Documents français concernant le début de l'organisation de l'exil roumain), Bucarest, 2003 ; I. Calafeteanu, Exilul românesc. Erodarea sperantei. Documente (1951-1975) (L'exil roumain. L'érosion de l'espoir), Bucarest, 2003 ; D. Dobre, V. Nanu, M. Toader, Comandanti fara armata. Exilul militar românesc (1939-1972) (Commandants sans armée. L'exil militaire roumain (1939-1972), Bucarest, 2004 ; D. Dobre, D. Talos, Români în exil, emigratie si diaspora. Documente din fosta Arhiva a CC al PCR (Roumains en exil, dans l'émigration et diaspora. Documents de l'ancienne Archive du CC du PCR), Bucarest, 2006 ; D. Dobre, I. Huiu, V. Nanu, Personalitati ale exilului românesc în arhivele Securitatii (Personnalités de l'exil roumain dans les archives de la Securitate), Bucarest, 2007 ; D. Dobre et alii, Sursele Securitatii informeaza (Les sources de la Securitate informent), Bucarest, 2008 ; D. Dobre, O istorie în date a exilului si emigratiei românesti (1949-1989) (Une histoire chronologique de l'exil et de l'émigration roumaines (1949-1989), Bucarest, 2013 ; P. Ory, dir., Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France, Paris, 2013 ; D. Dobre, V. Nanu, Au ales libertatea (Ils ont choisi la liberté), Târgoviste, 2015 (Institutul pentru investigarea crimelor comunismului si memoria exilului românesc).
27 N. Iorga, O viata de om, III, p. 54-55.
28"En 1931, les 15 387 Roumains sont moins concentrés à l'intérieur de la capitale et se répartissent en banlieue ou dans les régions industrielles du Nord, de la Lorraine, de l'Alsace ou du Sud-Ouest" (J._Ph. Namont, in P. Ory, op. cit., p. 729.
29 J.-Ph. Namont in P. Ory, éd., Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France, p. 729 : "L'entre-deux-guerres est aussi la période où les Roumains prennent leur place dans l'immigration économique, comme ouvriers dans l'industrie et l'agriculture".
30 Al. et H.-G. Rally, Bibliografie franco-roumaine, I, n° 4228, 4229, 4 243,4408.
31 Voir Le problème bessarabien. Mémorandum adopté le 22 juin 1927 par la Conférence des associations d'émigrés bessarabiens de France, de Belgique, d'Allemagne, d'Autriche et de Tchécoslovaquie, Paris, 1927. A partir de 1928 apparaissent à Paris La Voix de la Bessarabie (n° 1, mai 1928), puis le Bulletin d'information de l'association des émigrés bessarabiens en France (n° 1, 1er décembre 1929) ; D. Bruhman, Exils bessarabiens. Entre Kichineff et paris, itinéraires d'une association d'émigrés bessarabiens en France (1925-1939), Paris, 2012. Pour leur rôle dans la résistance, voir B. Holban (né Bruhman), Testament. Après quarante-cinq ans de silence, le chef militaire des FTP-MOI de Paris parle, Paris, 1989.
32 Cf. L'Ordre, du 17 mars 1932, article reproduit par N. Smochina, "art. cité" plus loin, p. 257-260.
33"Les nuits rouges du Dniestr", in Lu du 22 avril 1932 ; N. P. Smochina, "Din amarul românilor transnistrieni. Masacrele de la Nistru" (Les souffrances des Roumains de Transnistrie. Les massacres du Dniestr), article écrit en 1933 et publié en roumain et en français dans Moldova Noua, VI (Bucarest, 1941), p. 239-295 et 35 illustrations.
34 Paru dans le quotidien parisien L'Ordre du 23 mars 1932 et par N. Smochina, "art. cit.", p. 269-272 et photos LXVII-LXVIII.
35 H. Coston, Le veau d'or est toujours debout, Paris, 1987, p. 325.
36 H. Coston, Le veau d'or, p. 380.
37 H. Sergg, Joinovici. L'empire souterrain du chiffonnier miliardaire, Paris, 1986 ; T. Wolton, Le KGB en France, Paris, 1986 ; H. Coston, Le Veau d'or, p. 295.
38 Thierry Wolton, Le KGB en France, Paris, 1986, p. 210-211 ; Idem, Le grand recrutement, Paris, 1993 ; S. Jansen, "Louis Dolivet kominternien" in Communisme, 40-41, Paris, 1995, p. 117-129. On le soupçonne d'avoir eu accès aux comptes suisses de Münzenberg, assassiné par le NKVD en 1940 dans le sud de la France, d'où il tenait les doublons d'or espagnols qu'il distribuait aux amis, comme ce fut le cas de Jacques Tati, voir l'interview de Jean-Luc Godard avec Alain Bergale (Godard par Godard, 1997) à propos de son film Film Socialisme. Il s'agissait, à n'en pas douter, de l'or de la Banque d'Espagne expédié en URSS sur un bateau de la compagnie France Navigation, propriété de l'URSS et du PCF, et dont un tiers avait disparu avant son arrivée à Odessa.
39 H. Coston, Les financiers qui mènent le monde, Paris, 1955, p. 122-123, note ; T. Wolton, Le KGB en France, p. 41-45.
40 H. Coston, La Fortune anonyme et vagabonde, Paris, 1984, p. 170.
41 Diana B. Henriques, The Wizard of Lies. Bernie Madoff and the Death of Trust, New York, 2011, p. 67, 74-75 ; R. Gubert, E. Saint-Martin, Et surtout n'en parlez à personne, Paris, 2009.
42 H. Coston, Les financiers qui mènent le monde, p. 250.
43 Jean Galtier-Boissière et alii, Les "gros", Paris, 1958, p. 430-450. (Le Crapouillot) ; voir aussi Stelian Neagoe, éd., Constantin Argetoianu, Insemnari zilnice (Notes journalières), I, 1935-1936, Bucarest, 1998, p. 56-58 où l'on précise que Léon Cotnareanu, en visite en Roumanie en 1935, avait offert 500 000 francs pour le foyer des étudiants roumains à la Cité Universitaire, un projet qui n'a pas abouti. Il avait, par ailleurs, un frère directeur à la Banque Transatlantique. Madame Cotnareanu a vendu en 1950 la majorité de ses 60 000 actions du Figaroà Jean Prouvost, cf. H. Coston, Les financiers qui mènent le monde, p. 250.
44 Obtenu par le docteur Carol Davila, d'origine française (on le disait fils de Franz Liszt et de la comtesse d'Agoult, femme écrivain sous le pseudonyme Daniel Stern.
45 J. Boudard, De l'envahissement du corps médical français par certains éléments "nés" en Pologne et Roumanie, Thèse, Paris, 1939 ; H. Nahum, "Défense corporatiste, xénophobie et antisémitisme dans le milieu médical. Le "privilège roumain", 1930-1940", in Histoire des sciences médicales, 42 (2008), n° 1 ; Idem, La Médecine française et les Juifs 1930-1945, Paris, 2006.
46 Information de Grigore Pop-Câmpeanu (+2008), ancien fonctionnaire de l'EHESS qui avait
étudié la médecine et avait trouvé ce chiffre dans un manuel de français à l'usage des étrangers portant le titre approximatif de Conversations avec Monique. Il s'agissait, évidemment, également des médecins diplômés en Roumanie ayant émigré en France, comme ce fut le cas du docteur Drucker de Cernauti, le père de Michel Drucker, le bien connu animateur de télévision.
47 Voir les détails de la convention du 2 juin 1920 chez Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), II, Ferdinand I (Histoire des Roumains au temps des quatre rois (1866-1947), Bucarest, 2011, p. 104.
48 Dinu Zamfirescu, préface à Dumitru Dobre, O istorie în date a exilului si emigratiei românesti (1949-1989) (Une histoire chronologique de l'exil et de l'émigration roumaine),
Bucarest, 2013, p. 8.
49 E. Ciurea, Le Traité de paix avec la Roumanie du 10 février 1947, Paris, 1954.
50 Traduit en roumain et enrichi d'un second volume de documents et correspondance sur le même thème par D. Zamfirescu et alii, România la Conferinta de pace de la Paris, 2 volumes, Bucarest, 2007 et 2011.
51 D. Cornea, "Contributii la cunoasterea chestiunii "Fondul elvetian"în lumina presei din exil si a documentelor Securitatii" (Contributions à la question du "Fonds suisse"à la lumière de la presse de l'exil et des documents de la Securitate), in Caietele INMER (Institut National pour la Mémoire de l'Exil Roumain), VI/14 (Bucarest, mars 2009), p. 29-34.
52 Raoul Bossy, Jurnal (2 noiembrie 1940-9 iulie 1969), éd. I. Mamina, Bucarest, 2001, p. 343 < et suiv.
53 Voir leur liste chez D. Dobre, O istorie în date, p. 282-284 et 294-296.
54 vers 1946-1948, la filière roumaine avait réussi à amener à Vienne jusqu'à 75 personnes, uniquement des Juifs, par jour, cf. C. Felix (pseudonyme de James McCargar), A short Course in the Secret War, Lanham, 2001, p. 215. Ce succès s'explique par "the tacit blessing of the Soviets" et au fait que le Joint accordait des donations substantielles au Parti Communiste hongrois. Un des acteurs de cette filière a été le sociologue Serge Moscovici qui raconte dans ses mémoires avoir entrepris quelques voyages à Vienne ajoutant qu'il était communiste mais espionnait les sionistes roumains.
55 Sur le territoire de la commune Valea lui Mihai, près d'Oradea et à 12 km de la frontière hongroise, on a découvert des cadavres ayant le ventre ouvert et les intestins à l'air, preuve qu'on les soupçonnait d'avoir avalé des pierres précieuses, cf. Gh. Jurgea Negrilesti, Troica amintirilor. Sub patru regi (La troïka des souvenirs. Sous quatre rois), Bucarest, 2002, p. 270.
56 Le récit d'une telle évasion à la fin de l'année 1947 a été fourni par Theodor Cazaban, Captiv în lumea libera (Captif dans le monde libre), Cluj, 2002, p. 76-78.
57 H. Coston, Le veau d'or, p. 210 ; voir l'histoire de la famille telle qu'elle a été présentée par l'actuel maire de Levallois Patrick Balkany au juge d'instruction en 2016 et résumée par L. Valdiguié, L'Enquête Balkany, Paris, 2017, p. 289-293. Voir aussi Ph. Madelin, Dossier I… comme immobilier, Paris, 1974.
58 Voir les circonstances de leur départ de Roumanie avec des passeports en règle en 1947 chez S. Milcoveanu, Memorii, Bucarest, 2008, p. 494-495, et l'achat en France des usines Société Chimique des Usines du Rhône et Poulenc-Frères. On ne peut donc plus soutenir l'affirmation de Jean-Luc Douin que la famille Karmitz "fuyait la politique antisémite du maréchal dictateur Antonescu allié à Hitler" (dans P. Ory, éd., Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France, p. 461). La dictature d'Antonescu a pris fin le 23 août 1944, le maréchal a été jugé et exécuté en 1946, alors que les Karmitz ont émigré à la fin de 1947 ! Qui plus est, ils avaient continué leurs activités professionnelles durant toute la période de la dictature.
59 N. Djuvara, Amintiri, p. 49-55.
60 N. Djuvara, Amintiri, p. 120-123.
61 Idem, ibidem ; voir aussi M. Cazacu et Chr. Stefanescu, George Cioranescu si exilul românesc. Documente din arhiva Fundatiei Regale Universitare"Carol I" (Georges Cioranescu et l'exil roumain. Documents de l'archive de la Fondation royale universitaire "Carol Ier"), Bucarest, 2007.
62 Il avait notamment intenté, ensemble avec le bulgare G. Dimitrov et le polonais J. Kowalewski, en 1952 à Paris un procès en diffamation contre Renaud de Jouvenel, l'auteur d'un livre infecte sur L'Internationale des traîtres< agrarienne >, et son éditeur André Wurmser, et l'avait gagné en dépit de la flopée de faux témoins venus de Bucarest et d'ailleurs pour soutenir que la démocratie et la liberté florissaient dans les pays de l'Est. Avec l'argent obtenu, il avait publié l'année suivante un livre intitulé Les communistes démasqués qui reproduisait les plaidoiries et les dépositions des témoins.

Ion Varlam.— COMUNISMUL ESTE EXPRESIA POLITICÃ A CRIMEI ORGANIZATE

$
0
0

COMUNISMUL ESTE EXPRESIA POLITICÃ A CRIMEI ORGANIZATE
Hoţii la putere nu constituie o bandã izolabilã de complici puşi pe pradã. Ei sunt continuatorii tipului comunist de dominaţie politicã care este însãşi expresia politicã a crimei organizate.
Adaptat la dispariţia pretextului marxist, PSD şi partidele lui satelite au preluat metodologia ex-partidului unic ale cãrui tehnici de acaparare a puterii le folosesc pentru pregãtirea noului totalitarism la a cãrui instalare asistãm zilnic dar fãrã a ne înţelege asupra modalitãţilor de a pune capãt acestei ascensiuni.
Structurile active ale PSD au reuşit sã infiltreze şi sã devieze de la obiectivele lor definitorii chiar şi instanţele al cãror scop proclamat şi recunoscut este lupta împotriva comunismului, cum este spre pildã AFDPR, transformatã de noua ei conducere în instrument de legitimare a puterii neo-comuniste cu care ne-au procopsit bolşevicul Ion Iliescu şi "minierii" care au înlocuit Securitatea. Partidele istorice care incarneazã legitimitatea democraticã tocmai prin respingerea lor fermã a oricãrui tip de compromis cu totaliutarismul bolşevic, au fost scoase din joc puţin dupã ieşirea lor din ilegalitate, fiind cu succes infiltrate şi fagocitate de agenţii neo-comunismului la putere, care au reuşit sã le prefracã în "aliaţi obiectivi" ai puterii opoziţie a lor.   
Nicãieri şi niciodatã comuniştii nu au cucerit, nu au exercitat şi nu au pãstrat puterea în mod legal şi conform voinţei generale exprimate prin sufragiul universal. Pretutindeni şi întotdeauna ei au luat, exercitat şi conservat puterea prin mijloace care, în lumea civilizatã, cad sub incidenţa codului penal (crminal law).
Activiştii comunişti şi susţinãtorii lor sunt nişte rãufãcãtori specializaţi în omucidere, tâlhãrie, jaf şi fraudã al cãror unic scop real este însuşirea totalã şi absolutã a tuturor formelor de proprietate. Dacã obiectivele patrimoniale ale adepţilor comunismului nu au fost clar revelate şi fãţiş proclamate pânã la abandonarea faţadei marxiste a modelului bolşevic de totalitarism în 1990, astãzi ele constituie motivarea de netãgãduit a "noii clase conducãtoare" - cum a numit sociologul comunist Milovan Djilas oligarhia politicã generatã de regimulrile care au înlocuit prin "revoluţie" instituţiile politice ale statelor "burghezo-moşiereşti" de Armata roşie dupã înfrângerea "fascismului"în 1945.
Urmaşii actuali ai noii clase constituite de Stalin pentru a opera schimbãrile necesare bunei funcţionãri şi vasalitãţii necondiţionale a statelor satelite ale URSS, sunt astãzi rãmãşiţele nomenclaturii de partid - cu neamurile şi ciumetiile lor  (parentela politicã) şi aparatul de partid, adicã clientela politicã a categoriei precedente. Cu alte cuvinte, serviciile secrete formate din membrii verificaţi ai gãrzilor pretoriene oficial desfiinţate odatã cu pretinsa scoatere din peisajul politic al defunctei conduceri supreme.
Aceastã oligarhie colonialã controleazã tot ceea ce mişcã în Ţarã prin centrele de decizie şi de profit infiltrate de creaturile "serviciilor" (gãrzile pretoriene şi structurile de informaţii).
Pe planul politic, Partidele istorice, purtãtoarele fireşti ale legitimitãţii democratice, au fost primul inamic care trebuia scos din joc. Conştienţi de lipsa lor absolutã de legimitate în contextul concurenţei democratice, oamenii Kremlinului în frunte cu coteria lui Ion Iliescu au scos rapid şi brutal de pe piaţa politicã partidele care întruchipau în mod necontestabil legitimitatea democraticã, în frunte cu PNŢCD.
Dupã fagocitarea acestora, s'a restabilit monopolul absolut asupra mijloacelor de informare. A cãror aparentã libertate şi obiectivitate sunt este asiguratã de farsa talk-show-urilor conduse de propagandiştii cei mai infocaţi de ieri, preschimbaţi în moderatori de adoptarea stilului civilizat al confruntãrilor politice care au loc pe posturile occidentale.
Pe planul puterii economice, filialele de faţadã ale noului partid unic au obţinut exploatarea succesiunii patrimoniului rezultat din acapararea proprietãţii private prin aşa zisa naţionalizare.
 Corupţia împotriva cãreia s'au ridicat oamenii strãzii este consubstanţialã sistemului comunist. Situaţiile publice şi interesele patrimoniale ale potentaţilor zilei sunt asigurate prin fraudã şi corupţie. Mai întâi ca succesiune de la prima generaţie de tâlhari, şi apoi prin aranjamentele ce caracterizeazã mecanismul tranzacţiilor în toate domeniile, patronate subteran de fosta Securitate. "Lasã-te corupt, Mon Cher, ca sã fii şantajabil!
În România actualã cel ce nu este un anti-comunist intransigent şi tenace, nu este un democrat credibil!
Prin urmare, singura cale de a ieşi din impasul în care ne sbatem astãzi este scoaterea înafara legii a tuturor celor care provin din aparatul politic al sistemului numai de formã abolit la 22 Decembrie 1989 , prin legiferarea urgentã (înainte ca Putin s'o facã inutilã!) a Punctului 8. al Proclamaţiei de la Timişoara.
Lichidarea prin mãsuri ferme a moştenirii comunismului nu este în niciun chip mai puţin justificatã, nici pe planul etic, nici pe cel al rigorii  juridice decât aceea a fascismului: la fapte egale, pedepse egale! Europa se mai agitã isteric de fiecare datã cã viseazã reapariţia unor manifestãri ale naţional-socialismuluii, dar este insensibilã la extinderea şi intensificarea hegemoniei ideologice a stângii revoluţionare, instrumentate, ca întotdeauna de stãpânitorii de la Kremlin.
Orice concesie fãcutã în aceastã direcţie ne condamnã la acceptarea democraţiei închipuite de autorii regimului intaurat prin expediţiile de terorişti de cãtre cei despre nimeni nu mai poate pretinde cã n'ar fi în serviciul comandat al acelei mari puteri care din nou îşi aratã ambiţiile expansioniste, ameninţându-ne existenţa istoricã şi graniţele imemoriale! 
Ion Varlam

Comentariu Dan CULCER. 
Nu cred că «extinderea şi intensificarea hegemoniei ideologice a stângii revoluţionare, instrumentate, ca întotdeauna de stãpânitorii de la Kremlin»
Dimpotrivă, este o armă de imperialismului trans-național, preluată de la stânga. Este vorba de oligarhi capitaliști care se bat cu alți oligarhi capitaliști, în numele și pentru instaurarea unuia dintre cele două tipuri de imperii:
1. Transnațional global, al ideologilor de tip Soros, speculatorul cu a sa Societate Deschisă pentru comerțul fără frontiere și pentru circulația liberă a capitalului financiar neimpozabil.
2. Imperiul bazat pe un nucleu național, de tip rus, sovietic, promovat pe linia Stalin, Putin sau american, bazat pe tipul alb, anglo-saxon, promovat de Trump. Acest model se află în conflict cu trans-naționalii care reprezintă băncile dezvoltate pe modelul cămătăresc, evreiesc sau goi. 

POGROMUL DE LA ABATOR și Institutul de Medicină Legală

$
0
0
 Comentariu de Dan Culcer. Dacă o astfel de crimă a avut loc, în arhivele Institutului de Medicină Legală (Mina Minovici) trebuie să existe documente privind ancheta specifică. De ce nu le caută nimeni? Autorul unor studii despre problema evreiască, Sorin Vieru, probabil evreu el însuși, a lucrat ca redactor sau secretar de redacție al revistei de medicină legală a acestui Institut înainte de 1990. După 1990 a devenit universitar. Ar trebui consultat. Poate știe ceva.

POGROMUL DE LA ABATOR
MĂRTURIA UNUI LEGIONAR

Simion Ghinea Vrancea
fost membru în Secretariatul Mişcării Legionare
Publicată în „Expres Magazin“ Nr.4
30 Ian. – 5 Febr. 1991
Cuvîntul redacţiei:
De la ivirea sa pe scena politică, dar mai ales de la venirea sa la putere, Partidul Comunist Român a confiscat şi istoria. Toate evenimentele în care P.C.R. era implicat sau doar contemporan, erau interpretate în lumina intereselor partidului. Revoluţia ne-a restituit şi istoria.
Acum avem din nou dreptul să ne scriem istoria aşa cum a fost, având un singur criteriu, adevărul. În aceste împrejurări este cu atât mai regretabilă amploarea care s-a dat comemorării rebeliunii legionare şi pogromului antievreiesc din Ianuarie 1941, puterea politică pronunţându-se asupra acestui eveniment şi etichetându-l, în condiţiile în care istoricii sunt departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt.
Am ascultat până acum doar punctul de vedere al unei poziţii. Să-l ascultăm şi pe al celeilalte. Publicăm aşadar şi opinia unui om care a făcut parte din conducerea Mişcării Legionare şi care deci cunoaşte evenimentele din interior. Credem că poate suscita discuţii menite să ne conducă la aflarea adevărului.



Redacţia

O ÎNSCENARE – MASACRUL DE LA ABATOR
De cinzeci de ani are loc în România un proces straniu. Zic straniu pentru că în timp ce acuzatorii au putut spune verzi şi uscate, acuzaţii au tăcut pentru că li s-a pus lacăt la gură.
În 1947, Petre Pandrea a tipărit o carte de specialitate – era un penalist emerit, în care cita cazuri de „psihoză şi demenţă colectivă“ din timpul revoluţiei franceze şi din aşa zisa rebeliune legionară din Ianuarie 1941.
Doi ani mai târziu, ne-am întâlnit în aceeaşi celulă la Ocnele Mari: eu ca legionar, Pandrea ca „tovarăş de drum imbecil“ (expresia lui Pandrea). Îi citisem cartea şi l-am întrebat, ce surse a folosit cu privire la evreii ciopârţiţi şi spânzuraţi în cârlige la Abatorul din Bucureşti în zilele „rebeliunii“? Mi-a răspuns, din cartea Pe marginea prăpastiei,despre care mult mai târziu am aflat că fusese întocmită de Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret de informaţii (S.S.I.). Asta aveam s-o aflu, a precizat Pandrea, cu puţin timp înainte de arestare, de la medicul şef al Abatorului.
       Petre Pandrea îl cunoscuse pe doctor în casa lui Lucreţiu Pătrăşcanu, aflând cu altă ocazie că pe la sfârşitul lui Noiembrie 1940, doctorul fusese vizitat la birou de o echipă de poliţişti „misterioşi“, care i-au cerut voie să fotografieze anumite „aspecte“din incinta abatorului. Medicul a fost contrariat: Ce să fotografieze şi de ce? Dar după două luni avea să deslege misterul, văzând fotografiile din infama culegere de minciuni, trucaje şi calomnii menite să-i discrediteze pentru totdeauna pe legionari în ţară şi străinătate. Povestea cu abatorul, aşa cum a spus-o Pandrea, a circulat prin toată închisoarea. Zece ani mai târziu m-am întâlnit iar cu Pandrea, de data asta la închisoarea din Aiud şi din nou l-am rugat să reia povestea cu abatorul, de faţă fiind prinţul Ghica şi Petre Tuţea.
Să presupunem că totuşi versiunea din „Pe marginea prăpastiei“ nu cade pe temeiul doar al celor relatate de Pandrea. Se impun atunci, de la sine, câteva întrebări:
1. Cum de n-a fost implicat nici un legionar în abominabila crimă de la Abator? Repet: nici unul! Şi mă refer la legionari calificaţi ca atare, nu la scursurile mahalalei, care în împrejurări tulburi, precum cele pe care le trăia Bucureştiul, puteau pune cămaşa verde pentru ca, la adăpostul ei, să intre prin casele oamenilor paşnici să fure şi chiar să ucidă. Antonescu a fost necruţător cu legionarii, care plătiseră cu sângele lor detronarea regelui nebun Carol al II-lea şi prin asta înlesniseră înscăunarea lui Antonescu la putere, în ziua de 6 Septembrie 1940. Sute şi mii de tineri au luat drumul temniţei, unii pentru vini imaginare. Alţii au fost executaţi. Dar, încă o dată, nici unul pentru cele întâmplate la Abator. Nici un legionar, în 1941, nu a fost acuzat de crime faţă de evrei.

2. Cum de au avut timp legionarii, în zilele de cumpănă ale rebeliunii, când se juca viitorul lor politic, chiar viaţa lor, cum de au avut timp şi ce motive au avut pentru a se deda la devastarea magazinelor şi caselor evreeşti?

3. Cum de n-a fost transformat acest loc pângărit – abatorul – într-un sanctuar, într-un simbol al holocaustului, ca Auschwitzul, de pildă, după 23 August 1944? Cum de se vorbeşte despre un „progrom de la Bucureşti“ abia acum, după 50 de ani?
       La prima întrebare se poate răspunde uşor. Nu evreii reprezentau pentru legionari pericolul mortal, ci putchul militar din ziua de 21 Ianuarie 1941, al cărui autor era generalul Antonescu, sprijinit de o putere străină, respectiv Germania lui Hitler. Căci numai cu asentimentul acestuia Antonescu a trecut la acţiune, fapt care nu-l onorează. Să vii la putere sau să vrei să rămâi la putere cu ajutor străin, e cea mai mârşavă abdicare de la demnitatea ta de român. (Asta am învăţat-o de la Corneliu Codreanu).
La celelalte întrebări las să dea răspuns persoane mai calificate. Acest răspuns va trebui să cuprindă rezultatele minime ale anchetei penale: numele victimelor şi ale făptuitorilor, ştiut fiind că nimic nu a împiedicat, la momentul respectiv, cercetarea şi  anchetarea completă a „crimelor legionare.“ Au făcut-o? Dacă nu, de ce?

Europarlamentarul Cătălin Ivan : „Am sentimentul unui proces accelerat de de-românizare a zonei”

$
0
0

Europarlamentarul Cătălin Ivan a fost prezent, pentru prima oară, la  biroul său  din  Sfântu Gheorghe

Pentru a fi mai aproape de cetățenii români din județele Covasna și Harghita, Europarlamentarul independent Cătălin Ivan și-a deschis un birou teritorial chiar în municipiul Sfântu Gheorghe.

Deși mai sunt câteva luni din actualul său mandat, Cătălin Ivan a decis să își deschidă un birou teritorial în Sfântu Gheorghe, pentru a putea avea o imagine mai clară asupra problemelor cu care se confruntă cetățenii din județele Covasna și Harghita.
„Faptul că mi-am deschis biroul europarlamentar aici înseamnă că pentru mine, problemele românilor de aici sunt foarte importante și vreau să intru în contact direct cu cât mai mulți dintre ei, să aflu cât mai multe.”
Marți, 28 august a.c., europarlamentarul și-a luat în primire biroul, însoțit fiind de către consilierul său, Dan Tănasă.  Întrebat care ar fi temele de interes asupra cărora își va concentra atenția, și cum le va prioritiza, Cătălin Ivan a menționat: „Aș prefera să spun la momentul în care ceva din ce am discutat se și realizează, pentru că nu vreau să creez false așteptări (…). De principiu, nu las nimic nefăcut. Când am plecat la un drum și mi-am asumat anumite proiecte, le-am dus până la capăt. La viitoarea conferință de presă sper să vă putem spune lucruri concrete care s-au și întâmplat. Cu siguranță va fi funcțional telefonul gratuit, acel TelVerde prin care orice cetățean  din zonă, cetățean român, indiferent de etnie, poate să semnaleze abuzuri din partea administrației publice, ori alte probleme cu care se confruntă. Până să devină funcțional, persoana care răspunde la telefon trebuie să facă un curs de pregătire  ca să respecte legislația în ceea ce privește protejarea datelor cu caracter personal. Biroul este deschis de acum; azi (marți, 28 august, a.c.) este prima zi de muncă a mea aici, voi veni cât de des pot, cel mai rar o dată pe lună, iar data viitoare voi spune și lucruri care s-au întâmplat deja.”
„Am sentimentul unui proces accelerat de de-românizare a zonei”
De cele mai multe ori situația socio-politică din zona HarCov este văzută, la nivel central și chiar la nivelul Uniunii Europene, numai prin prisma felului în care aceasta este prezentată, subiectiv, de către o mână de politicieni. Din păcate foarte puțini dintre politicienii români iau atitudine în ceea ce privește încălcarea drepturilor românilor minoritari numeric, din județele aflate chiar în inima țării. Acest lucru a fost sesizat și de către Cătălin Ivan, care plănuiește să schimbe această situație. „Am sentimentul unui proces accelerat de de-românizare a zonei. Prin toate mijloacele, prin legi date în complicitate cu partidele  de la București, UDMR gonește românii din Harghita și Covasna. Avem o lege acum care scoate românii din administrația publică (Codul Administrativ), avem o lege a învățământului care spune că școlile care ajung sub 300 de elevi, pierd personalitatea juridică, ceea ce înseamnă că foarte multe școli românești vor fi închise, și foarte multe alte legi, dar nu numai legi, decizii locale, un mod de a administra public comunitățile locale în Harghita și Covasna, care, puse împreună, fac viața imposibilă, sau foarte grea pentru români. (…) Europarlamentarul, conform legii, are mandatul de a reprezenta cetățenii în Parlamentul European, în mod direct. Parlamentul European este singura instituție care reprezintă cetățenii Europei. Celelalte reprezintă Guvernul sau alte instituții. Doar Parlamentul European are această responsabilitate, acest mandat. Eu, ca europarlamentar, reprezint fiecare cetățean român, nu numai din Harghita și Covasna, ci din această țară. Faptul că mi-am deschis biroul europarlamentar aici înseamnă că pentru mine, problemele românilor de aici sunt foarte importante și vreau să intru în contact direct cu cât mai mulți dintre ei, să aflu cât mai multe. Cum le vom soluționa? Prin pârghiile pe care le am în Parlamentul European, prin pârghii pe care le vom găsi în Parlamentul național. Sunt foarte multe drepturi pe care cetățenii români, ca cetățeni europeni le au, dar nu le cunosc. Le sunt încălcate zilnic aceste drepturi și nu au reacție și pentru că nu – și cunosc drepturile și pentru că nu au sprijin. Vom face o broșură cu toate drepturile pe care le au cetățenii europeni, mai ales cei numeric minoritari. Vin aici, pe-o parte ca să reprezint oamenii din această zonă, dar și să ofer sprijin, în egală măsură. Vom colabora mai mult, voi fi prezenți aici mai des… Eu cred că o presiune pe administrația centrală, pe Parlament, pe Guvern se poate realiza foarte ușor, dar și pe Bruxelles, astfel se pot schimba foarte multe lucruri. Am putea, de exemplu, și noi să facem o conferință despre problematica românilor din Harghita și Covasna, conferință europeană, de ce nu? (…)

Oana-Mihaela Costache

Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu

$
0
0

Editorial
Investigații
Ancheta

Început
Posted by justițiarul4 decembrie 2016
Decembrie 1989: „Pleacă ai noștri, vin ai noștri” (I)
– Dialoguri neconvenționale
Apropierea sfârșiturilor de an ne inspiră nevoia de bilanțuri, pe de o parte și de reflecții, pe de altă parte. Prin tradiție, românii, popor de țărani, își ordonau gândurile în această perioadă de început a iernii, după culesul porumbului și punerea recoltelor la adăpost.
Apoi, apropierea sfârșiturilor de an ne readuc în memorie acel decembrie însângerat, de la care multor români le-au rămas mai multe întrebări decât răspunsuri. În anii electorali, confruntarea politică extinde bilanțurile, referirile întinzându-se adeseori pe întreaga perioadă post-comunistă. Opinia publică își pune mereu întrebările „ce a fost bine?”, „ce a fost rău?”, „ce se putea face?” Inevitabil se ajunge și la întrebarea „ce trebuie făcut în continuare?” L-am abordat pe profesorul universitar Corvin Lupu la o discuție pe tema evoluției României post-decembriste și a stadiului în care se găsesc evoluțiile și involuțiile societății românești.
Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, cu ce propuneți să începem discuția noastră?
Corvin Lupu: Dacă pornim discuția de la rădăcina evenimentelor, adică din 22 decembrie 1989, trebuie să pornim investigația de la cei care dețineau puterea.
Marius Albin Marinescu: Bine, atunci pornim discuția de la Ceaușescu, sau de la poporul român?
Corvin Lupu: Eu nu aș porni discuția nici de la Ceaușescu și nici de la poporul român, pentru că ei dețineau puterea doar aparent. De fapt, puterea o dețineau structurile de forță: în primul rând, Securitatea, în al doilea rând, Armata și în al treilea rând, Miliția. Nici astăzi, puterea nu este deținută decât aparent de politicieni, în realitate ea fiind deținută de cei care dețin informația și care, prin informație, controlează Justiția, Parchetul, Poliția și presa.
Marius Albin Marinescu: Dar și deținătorii informației sunt conduși de președintele României, care este om politic.
Corvin Lupu: Da, președintele este om politic, deci este „om”, este supus greșelilor, iar cei care dețin informația îi cunosc aceste greșeli, i le pot valorifica și pot oricând să-l distrugă, dacă nu-l mai pot folosi. Le lângă aceasta, nu uitați că serviciile țin în mâna lor și viața președintelui.
Marius Albin Marinescu: Interesant. Ce aveți în vedere când faceți această ierarhie a instituțiilor care dețineau puterea în decembrie 1989?
Corvin Lupu: Poate să pară discutabil faptul că am poziționat Securitatea înaintea Armatei în ierarhia de putere din timpul evenimentelor din decembrie 1989. Am avut în vedere faptul că Securitatea deținea controlul absolut asupra sediului puterii și a tuturor informațiilor din întreaga țară. Securitatea avea și forțe speciale de luptă, deosebit de bine instruite. Mă refer la Trupele de Securitate, la Direcția a V-a de Securitate și Gardă și la U.S.L.A. Dacă Armata ar fi vrut să ia puterea singură, împotriva voinței Securității, care prezumăm că s-ar fi poziționat de partea lui Ceaușescu, ceea ce nu a fost cazul, ar fi trebuit să bombardeze sediul C.C. al P.C.R., ceea ce nu se poate decide cu ușurință, iar marii planificatori externi care acționau pentru acapararea României nu doreau acest lucru. În acest caz, Ceaușescu, dacă ar fi fost apărat, avea posibilitatea retragerii în buncărul antiatomic, blindat, unde avea comunicații cu toată țara, cu toate unitățile M.Ap.N. și ale M.I., care îi mai erau devotate lui și miniștrilor Milea și Nuţă. Acolo, în buncăr, avea hrană, apă și oxigen pentru mai multe luni de zile și, astfel, cei care ar fi încercat să cucerească puterea ar fi eșuat. Nu era simplu să-l ataci pe Ceaușescu bombardând sediul C.C. al P.C.R., în situația în care Securitatea l-ar fi apărat, conform obligațiilor legale pe care le avea.
Când am afirmat că Securitatea deținea puterea cea mai mare, am mai avut în vedere și faptul că instituția îi avea în mâna ei atât pe conducătorul statului, cât și pe toți demnitarii țării, care erau păziți/„protejați” și monitorizați continuu de cadre de securitate. Aceasta este valabil inclusiv pentru ministrul Apărării. Așa a fost posibil ca ministrul Vasile Milea, în 22 decembrie 1989, „apărat” de căpitanul de securitate Vătămănescu, să fie asasinat și Securitatea, împreună cu trădătorii din Armată să dea lovitura de stat și să-l aresteze pe comandantul suprem, șeful statului.
Apoi, dacă Securitatea ar fi respectat legislația și l-ar fi apărat pe Ceaușescu, nu aveau loc acele evenimente tragice și, probabil, marii planificatori externi ar fi trebuit să renunțe pe moment la proiect, sau să adopte un alt plan de preluare a controlului asupra României, ceea ce nu era chiar ușor. În acest caz, trebuia acționat pe calea armelor sau a bombardamentelor, ca în Iugoslavia, dar asta era cu atât mai greu cu cât Uniunea Sovietică declarase întregii Lumi, prin vocea președintelui Gorbaciov, că nu va mai interveni armat în țările din zona ei de influență. Un atac militar din partea Occidentului, de asemenea nu era convenabil, statele occidentale pozând în luptători pentru pace, democrație și umanism. Oricum, în acest caz, în care România ar fi fost atacată convențional, poporul român ar fi înțeles că miza este acapararea economiei țării, ar fi înțeles care este „prietenia” reală a străinilor, ce trebuie făcut și multe alte lucruri, pe care, după 22 decembrie 1989 și până în prezent, o mare parte dintre români nu le-au înțeles, iar unii, nu le înțeleg nici astăzi. Poporul român  nu a fost pregătit să-și apere patria. Comuniștii i-au învățat pe români să-și apere numai regimul politic, care este trecător și i-au lăsat neinformați și nepregătiți pentru marile încercări care s-au abătut asupra lor după decembrie 1989. Poporul român a înțeles că apărarea patriei înseamnă apărarea regimului politic ceaușist, iar când regimul politic nu le-a mai plăcut l-au lăsat de izbeliște cu țară cu tot.
Dar, deja am călcat adânc pe linia istoriei contrafactuale, cea care „ne spune” ce ar fi fost, dacă ar fi fost, altfel decât a fost, ceea ce nu îmi place deloc, pentru că nu are legătură cu știința istorică. Acestea sunt un fel de povești.
Marius Albin Marinescu: Ați pomenit de bombardarea Iugoslaviei. De ce credeți că a vrut Occidentul să distrugă această țară?
Corvin Lupu: Occidentul, aflat în criză cronică de supraproducție, făurise proiectul de acaparare a estului Europei și de transformare a lui într-o piață mare de desfacere a produselor, pe care să o controleze puterile occidentale. Pentru aceasta trebuiau distruse economiile naționale ale statelor din această jumătate estică de continent. Acest proiect se putea implementa cel mai ușor și repede prin supunerea acestor țări cu regim socialist de stat, prin aducerea lor în starea de periferie internă a U.E. și a N.A.T.O. Cu alte cuvinte, să „le aducă la lanț”. Or, Iugoslavia ducea o politică de independență și nu accepta „aducerea la lanțul” organismelor supranaționale. Occidentul invitase Iugoslavia, cu mulți ani în urmă, să facă parte din U.E. și din N.A.T.O., dar Belgradul a refuzat, la fel cum procedase și în cazul solicitărilor Tratatului de la Varșovia și a C.A.E.R.-ului. Iugoslavia a dus politica ei tradițională de independență. Ea nu voia să-și predea economia pe mâna corporațiilor internaționale care să i-o lichideze, cum s-a întâmplat în România și a rezistat cât a putut. Nici după repetatele dezmembrări, Serbia nu a dorit să adere la U.E. Nici astăzi nu vrea. Ca să scape de presiunea „rechinilor” occidentali,  a mimat jocul de-a aderarea, care are susținătorii ei, dar Serbia profundă vrea să fie liberă. Iugoslavia s-a bazat exagerat de mult în faptul că fusese aliata S.U.A., a Marii Britanii și a U.R.S.S., în timpul celei de a doua conflagrații mondiale, s-a încrezut în tratatul solid pe care îl avea cu Kremlinul, datând de un secol și jumătate, tratat care a suferit diverse actualizări și s-a mai bazat pe faptul că Occidentul va respecta Actul Final al Conferinței O.S.C.E. de la Helsinki, semnat în august 1975 de 32 de state europene, la care s-au alăturat S.U.A. și Canada, prin care semnatarii s-au angajat să respecte independența și suveranitatea tuturor statelor, neamestecul în treburile interne ale altor state și statu-quo-ul teritorial, în conformitate cu prevederile Tratatului de Pace de la Paris (1947). Or, Occidentul a încălcat grav și cu o brutalitate primitivă dreptul internațional pe care a jurat să îl respecte, iar Rusia, condusă de bețivul Boris Elţân, nu și-a respectat angajamentele față de această țară. În seara de 23 martie 1999, în jurul orei 19.00, televiziunea de la Moscova a relatat despre întâlnirea dintre președintele Boris Elţân și președintele F.M.I., Michel Camdessus, acesta din urmă anunțând că F.M.I. oferă Rusiei un împrumut nerambursabil în valoare de 17,5 miliarde de dolari. În aceeași seară, la ora 21.00, avioanele N.A.T.O. bombardau Iugoslavia! Acesta a fost prețul cu care Elţân i-a vândut pe iugoslavi…. După ce Uniunea Sovietică și-a trădat aliații/supușii și apoi s-a dezmembrat, Federația Rusă, moștenitoarea tratatelor încheiate de fosta Uniune Sovietică, a ajuns pe mâna lui Boris Elţân pe care, în anul 2014, președintele Vladimir Putin l-a numit „trădător”, ca și pe Gorbaciov, de altfel.
Marius Albin Marinescu: Dorința de libertate și de independență națională, s-a pedepsit crunt…
Corvin Lupu: Da, așa este. Dar s-a mai pedepsit încă ceva. S-au pedepsit performanțele excepționale economico-financiare, sociale, culturale, educative, sportive și din alte domenii ale țării, din perioada ei comunistă, când țara avea indicatorii economico-sociali binișor peste media Uniunii Europene. Iugoslavia adoptase de mulți ani doctrina „O țară, două sisteme”, cea care, mai târziu, avea să conducă la performanțele social-economice excepționale ale Chinei comunisto-capitaliste. Cu alte cuvinte, s-a distrus o țară comunistă, realmente ca o floare, pentru că dăuna grav propagandei occidentale, care susținea că în comunism nu se poate performa. După părerea mea, în viitor, statele independente nu vor mai acționa dogmatic, ci vor implementa politici aparținând unor doctrine și regimuri politice diferite. Ideologia strâmtă, rigidă,  este desuetă.
Ca să scurtez răspunsul la problema ridicată de dumneavoastră, domnule director, Occidentul nu suporta să propage popoarelor cât de rău este comunismul, iar Iugoslavia să demonstreze că acel regim era atunci și unul liber și unul eficient economic și unul care oferea nivel de trai ridicat întregului popor, nu numai unei minorități. Acel regim oferea un viitor poporului iugoslav și era, din multe puncte de vedere, superior regimului iudeo-capitalist din S.U.A. și din vestul-Europei. Orice anticomunist trebuie să recunoască realitatea istorică a fostei „zivela Iugoslavia”, ca să o parafrazez pe celebra solistă de muzică pop, Lepa Brena. Iugoslavia a fost o țară mijlocie, dar de mare succes. A reușit în proiectele sale de țară fără să îngenuncheze în fața nimănui.
Marius Albin Marinescu: Ați vorbit despre „poporul iugoslav”, la singular. De ce nu ați folosit expresia „popoarele iugoslave”?
Când m-am exprimat cu formula „poporul iugoslav”, i-am avut în vedere pe sârbi, croați, bosniaci, herțegovinieni, muntenegreni și sloveni, care sunt toți de același sânge, slavi sudici trecuți în anul 602 peste Dunăre, așezați în vestul Peninsulei Balcanice și amestecați cu tracii băștinași. Pe parcursul istoriei, după Marea Schismă a Creștinismului din 1054, sârbii și muntenegrenii au rămas racordați la Patriarhia Ortodoxă, croații, herțegovinienii și slovenii, care au fost sub dominație austriacă și influență italiană au trecut la catolicism, iar bosniacii, care au făcut parte din pașalâc, au îmbrățișat religia musulmană. Dar repet, toți sunt de același sânge și vorbesc limba sârbo-croată. Desigur, în Iugoslavia trăiau și locuitori de alte etnii, dintre care macedonenii și albanezii erau cei mai importanți. Pentru noi importanți au fost cei 500.000 de etnici români care au rămas în Banatul zis „sârbesc”, dar locuit majoritar de români. Iugoslavia nu le-a recunoscut drepturile naționale românilor, i-a oprimat și a dus o politică de asimilare forțată, astfel că astăzi doar aprox. 200.000 se mai declară români…
Marius Albin Marinescu: Statul român nu a reușit să-și ocrotească conaționalii din afara granițelor.
Corvin Lupu: Da, a fost un eșec istoric pe această linie. La sfârșitul primului război mondial, când s-a încheiat pacea, regina Maria și diplomații români au obținut România Mare cuprinzând și întregul Banat, inclusiv pe cel Sârbesc. Sârbii au protestat vehement pe lângă Marile Puteri și pe lângă guvernul de la București. Unii dintre politicienii români, în frunte cu Take Ionescu, fost ministru de Finanțe și de Externe, unul dintre cei mai mari politicieni români din toate timpurile, au fost de părere să se cedeze și să se lase Banatul Sârbesc Iugoslaviei, pentru ca această țară să devină singurul vecin prieten al României. Cu toți ceilalți aveam dispute teritoriale și neînțelegeri, mai mari sau mai mici. Privind retrospectiv, cred că nu a fost cea mai înțeleaptă decizie politică aceea de a abandona jumătate de milion de români și teritoriile lor, dar, desigur, a fost mult mai greu de luat decizia atunci, la cald, în vâltoarea evenimentelor. Astăzi, noi emitem judecăți de valoare la rece, liniștit, după un secol.
Marius Albin Marinescu: V-ați referit la propaganda occidentală anticomunistă care se făcea în timpul Războiului rece. După dezmembrarea Uniunii Sovietice, această propagandă și-a schimbat direcția, orientându-se în direcția promovării globalismului, a internaționalismului mondialist găunos, distrugător al națiunilor europene. Cine îl combătea, era imediat taxat drept comunist. Acest mondialism este cel care a fost înfierat de către noul președinte ales al S.U.A. Pentru mine a fost o surpriză și o revelație să-l aud pe Donald Trump declarând că se va opune acestei doctrine politice globaliste și că va susține o Europă a națiunilor.
Corvin Lupu: Da, este un proiect grandios, așa cum a fost el prezentat succint în compania electorală din S.U.A. El reprezintă un deziderat al multor popoare, al majorităților etnice din statele europene și a vechilor americani, acei urmași ai coloniștilor, cei care au construit America cu lopata, târnăcopul și hârlețul, iar acum, din munca lor, se dau ajutoarele sociale pentru milioane multe de emigranți hispanici și pentru tot felul de venetici, majoritatea intrați clandestin în țară. Nu este un proiect ușor de implementat. Proiectul va întâmpina o teribilă adversitate din partea evreimii internaționale. Asta nu o poate face singur Donald Trump, cu toată determinarea pe care a arătat-o în campania electorală. Dacă acele componente puternice, neevreiești, din servicii și cu grupările de evrei creștini și cu toți cei care i-au fost alături în lupta cu uriașa forță din spatele lui Hillary Clinton, îl vor susține și pe această linie, sunt șanse, dar nu știu dacă două mandate prezidențiale vor fi suficiente. Evreimea a pătruns adânc în societatea americană și a ținut-o captivă din interior. Să vedem ce va fi după 20 ianuarie. În orice caz, cu o asemenea linie politică, S.U.A. pot să câștige din nou de partea lor opinia publică internațională, care este majoritar antievreiască, neagreând modelul lor de acaparare și de traficare a muncii altora. Președintele ales a mai spus ceva important, anume că statele care nu se vor alinia cursului pe care îl vor proiecta S.U.A., vor avea probleme. Rămâne de văzut în anii viitori în ce măsură aceste proiecte vor putea prinde viață.
Revenind la România regimului socialist de stat, sistemul a fost bine conceput pentru apărare, dar nu a fost asigurat împotriva situației că șefii Securității trădează, încalcă legislația și se alătură agresorilor străini. Ceaușescu nu avea deloc încredere în Securitate, dar nu a găsit soluții pentru evitarea prăbușirii lui și a țării. Or, odată cu el, s-a prăbușit România în ansamblul ei, nu numai Ceaușeștii, în sensul că țara și-a pierdut libertatea națională, i-a fost lichidată sau acaparată economia, apoi resursele naturale, apoi mare parte din resursa umană, creșterea demografică etc. etc.
Marius Albin Marinescu: Da, de acord, dar în schimbul libertății naționale pierdute, cetățenii au primit drepturi individuale pe care nu le aveau în regimul trecut.
Corvin Lupu: Au primit unele drepturi și au pierdut altele. Este cert că libertatea de circulație și libertatea cuvântului au fost două drepturi foarte importante, pe care comuniștii nu le-au dat românilor și care, după 1989, odată obținute, i-au făcut pe cei mai mulți să se simtă liberi, fericiți și să ignore faptul că, prin mijloace subtile, perverse, li se luau bogățiile, li se umbla în toate sertarele, li se afectau multe resorturi intime ale națiunii, li se tăiau una câte una pârghiile prin care țara s-ar fi putut elibera de sub dominația străină, într-un cuvânt li se lua viitorul.
Ulterior, încet, încet, românii au început să vadă că au pierdut mult. Au văzut că au ajuns din nou să aibă cea mai mare mortalitate infantilă  din Europa, cei mai mulți tuberculoși și cea mai mare descreștere demografică din Europa, în paralel cu situația în care țiganii au cea mai mare creștere demografică dintre toate popoarele europene, ceea ce va conduce la schimbarea raportului etnic, iar România va deveni țara romilor. Cu riscul să fiu etichetat drept „rasist”, eu afirm cu tărie că aceasta este cea mai mare nenorocire din istoria națională a românilor, respectiv aceea de a deveni o minoritate etnică în fosta lor țară, iar majoritari să nu fie unguri, germani, francezi sau englezi, ci țiganii! Această politică a fost programată încă din primii ani post-comuniști. Sub comuniști, nu se dădeau ajutoare sociale, ci se ofereau locuri de muncă și nu se dădeau alocații pentru copii decât angajaților. Țiganii care nu munceau, nu primeau nici alocații de copii. Primeai bani dacă munceai. După lovitura de stat, țiganul Ion Iliescu le-a oferit tuturor țiganilor din România ajutoare sociale fără muncă, iar apoi le-a încurajat creșterea demografică oferindu-le alocații pentru copii celor care nu munceau, ci trăiau din furturi și din alte infracțiuni. După decembrie 1989, țiganii au cunoscut o importantă creștere demografică față de perioada anterioară. Cu cât mai mulți copii fac țiganii, cu atât pot trăi fără muncă mai ușor. Ajutoarele sociale și alocațiile de copii întrețin majoritatea țiganilor adulți din România. Din munca românilor, se întreține țigănimea din România… Pentru etnia română, această politică este una distrugătoare.
Marius Albin Marinescu: Opinia publică are încă îndoieli și există multă lume care mai crede că Securitatea, de fapt, l-ar fi apărat pe Ceaușescu până în ultima clipă.
Corvin Lupu: Opinia publică a fost bombardată cu atât de multe teze, majoritatea false, încât este firesc să nu mai știe ce să creadă, sau să-și formeze păreri greșite. Realitatea este că Securitatea a acționat în ultimele ei două decenii de existență duplicitar. Pe de o parte, mima devotament total față de Ceaușescu și reprima manifestările de nemulțumiri sociale, altele decât cele pe care „le patrona” ea, prin inducerea fricii în rândul românilor și, mai rar prin măsuri mai dure.
Pe de altă parte, Securitatea acționa mână în mână cu planificatorii sovietici ai Planului „Dniestr”, planul de răsturnare de la putere a lui Ceaușescu și de înlocuire a lui cu un lider devotat Moscovei și cataliza acțiunile anticeaușiste. Securitatea acționa subtil dar direct pentru încurajarea declanșării unei revolte populare care să favorizeze plănuita lovitură de stat. Artizanii finali ai acestei „lucrări” au fost generalul Iulian Vlad, „braț la braț” cu generalul Victor Athanasie Stănculescu, până după scoaterea lui Ceaușescu din sediul puterii, când între ei s-a produs o ruptură, datorată ordinelor primite de Stănculescu de a acționa pentru a lua țara de sub controlul Securității.
Problema de astăzi a opiniei publice din România este că toate forțele care conduc România, și cele externe și cele interne, mențin uriașa minciună a „revoluției neprihănite”, a „emanaților” și a „eroilor” din stradă și a schimbării regimului ca urmare a „voinței suverane a poporului”. Povești nemuritoare pe care istoricul Cristian Troncotă le-a numit „tezele din decembrie”, cu vădită nuanță peiorativă. O parte a presei este și ea complice la operațiunea de continuare a manipulării poporului, invitându-i la „reconstituirea adevărului” pe actorii implicați în evenimente și vinovați de multe rele, pe procurorii militari care, în loc să afle și să scrie adevărul în motivarea dosarelor, au ascuns adevărul și-l ascund și acuma. Nu poți să afli adevărul despre crimele din 1989 numindu-i să le investigheze pe reprezentanții celor care au comis faptele reprobabile. Adevărul despre decembrie 1989 dezavantajează grav pe reprezentanții regimului politic instaurat după arestarea și asasinarea lui Ceaușescu, regim care, din aproape în aproape, s-a perpetuat până astăzi.
De asemenea, sunt promovați în acțiunea de „aflare a adevărului” reprezentanții revoluționarilor și/sau „revoluționarilor”. Timp de 27 de ani, revoluționarii /„revoluționarii” au încasat indemnizații grase, au primit gratuit terenuri intravilane, scutire de impozite pe afaceri și pe salarii, scutire de taxe de școlarizare pentru copii, locuri de veci gratuite și au fost tratați în societate ca niște eroi. Acești revoluționari/„revoluționari” au adoptat tactica lor și nu admit existența nici unui complot intern sau extern, ci doar rolul decisiv și integral al acțiunii lor din stradă. După părerea mea și a multor altor cunoscători, a ieșit la lumină fără putință de tăgadă, că, pe de o parte, acești revoluționari/„revoluționari” au fost doar figuranți folosiți într-o piesă de teatru regizată, iar pe de altă parte, unii dintre ei, numeroși, au fost deconspirați de C.N.S.A.S. ca fiind agenți ai Securității. Numărul acestora din urmă este foarte mare în punctele „cheie”.
După anul 1997, când s-au verificat de către autoritățile regimului politic al Convenției Democratice listele de revoluționari, s-a constatat că mii de oameni erau falși revoluționari și au fost scoși de pe liste. Dar, noua conducere a revoluționarilor a început să adune dosare cu cereri ale altor „revoluționari”, să le aprobe și să le dea drepturile bănești și toate celelalte, în locul celor care au fost deposedați de calitatea de revoluționar. După anul 2001 și după anul 2005,  au avut loc noi verificări ale listelor de revoluționari și s-a constatat că mii de alți oameni trebuie radiați de pe liste. Au fost și anchete, trimiteri în judecată etc. Cu toate acestea, falșilor revoluționari nu le-a imputat nimeni uriașele prejudicii aduse bugetului de stat, bugetelor locale și patrimoniului local afectat de împroprietăririle care s-au făcut. Regimul „ticăloșit” nu dorea să renunțe la această armată de profitori care țin ascuns adevărul și pe criminalii din decembrie 1989 și din perioada următoare, mulți dintre ei purtând pe umeri stele cu mare greutate. Dar, important este că fenomenul falșilor revoluționari nu este decât o altă pagină a marelui fals care a fost „revoluția” română. Prea multe aspecte s-au bazat pe minciună. Armata de falși revoluționari a fost necesară F.S.N. și derivatelor sale (P.D.S.R., P.D., P.L.D., P.D.L., P.S.D.), să se legitimeze în fața opiniei publice și a istoriei false pe care a născocit-o conducerea F.S.N. Fiecare regim politic continuator al F.S.N. a dorit să aservească în folos politic propriu această masă de manevră gălăgioasă, care respinge agresiv tezele reale ale loviturii de stat dată prin conlucrarea serviciilor secrete străine cu trădătorii din interiorul României și faptul că ei, cei care au fost în stradă, nu au fost decât pionii necesari proiectării unor imagini falsificate. Pe banii poporului român, în anul 2004, s-a înființat Institutul Revoluției Române, cuprinzând un număr de 25 de membri numiți pe viață (!) de președintele Ion Iliescu, în ultimul an al ultimului său mandat, astfel ca acești noi profitori de salarii obținute foarte ușor să apere „tezele din decembrie” și să scoată la lumină „verzi și uscate”, numai adevărul să-l țină ascuns.
Marius Albin Marinescu: După părerea multora, cărțile dumneavoastră, cu deosebire „Trădarea Securității în decembrie 1989”, dau răspuns majorității întrebărilor care anterior apariției lor erau fără răspuns.
Corvin Lupu: Eu am scris cu foarte multă „bună credință” aceste cărți, am investit timp îndelungat pentru a pătrunde în cât mai multe dintre grotele în care actorii din decembrie 1989 au ascuns adevărurile despre evenimentele care au condus la jefuirea și înstrăinarea României. Am sacrificat multe pentru a scrie adevărurile dureroase din aceste cărți. Inclusiv legături cu oameni. Mi-am făcut mulți dușmani. Unii capi influenți ai fostei Securități m-au reclamat la S.R.I. și au cerut să fiu pedepsit.
Marius Albin Marinescu: V-au reclamat la Sibiu sau la București?
Corvin Lupu: M-au reclamat și la Direcția Județeană de Informații Sibiu și în centrala SRI. Dar despre asta nu vreau să vorbesc acum.
Marius Albin Marinescu: Practic, după câte am reținut explicit din lucrările dumneavoastră, Ceaușescu era prizonier în mâna Securității, iar Ion Iliescu și feseniștii săi au fost lăsați de Securitate să ajungă la putere, după care noii conducători s-au întors împotriva Securității…
Corvin Lupu: Ca să ne justificăm titlul articolului-interviu al nostru în fața cititorilor, am să prezint un clișeu al evenimentelor. În ziua de 22 decembrie 1989, în primele ore ale după-amiezii, la Televiziunea Română, devenită instantaneu „Liberă”, ca urmare a faptului că generalul Iulian Vlad a dat ordin ca instituția să fie pusă la dispoziția conspiratorilor, a apărut pe ecran Ion Iliescu. Telespectatorii îl credeau român de sânge și român de simțiri și credeau în el, ulterior dovedindu-se că nu era nici una, nici alta și n-a fost nici de bună credință pentru poporul român. Cu aplomb, Iliescu a înfierat securiștii, i-a declarat o clică de teroriști ceaușiști și le-a cerut ca în „ultimul ceas” să treacă „de partea poporului”, adică a trădătorilor din grupul din care făcea el parte. Prin aceasta el spunea explicit că până atunci Securitatea nu ar fi fost „de partea poporului”, deci n-ar fi acționat împotriva lui Ceaușescu, ceea ce era o minciună sfruntată. De aici a început marea derută legată de Securitate. Paradoxal, în ciuda acestei cuvântări manipulatorii, deși l-a văzut pe Iliescu vorbind la televiziune, generalul Vlad a telefonat la direcția de protocol a Securității și a ordonat să i se trimită tovarășului Iliescu ceai și sandwich-uri, pentru că nu a mâncat nimic toată ziua. Plecase „mult iubitul și stimatul conducător” Nicolae Ceaușescu (mai corect spus, fusese arestat) și venise „și mai iubitul și mai stimatul conducător” Ion Ilici Iliescu, mai corect spus fusese adus de ofițerul de securitate Florin Velicu, cel care l-a luat cu mașina pe „emanat” și l-a dus la Televiziune și la Ministerul Apărării, unde i s-a predat puterea în prezența reprezentanților instituțiilor de forță ale României.
Marius Albin Marinescu: Discursul lui Ion Iliescu a fost urmat și de alte discursuri ale altor „revoluționari” care mișunau prin fața ecranului, care erau îndreptate tot împotriva Securității. Dar, în acest timp, Corneliu Coposu și alți români care nu făceau parte din conspirație au fost opriți la ușa televiziunii și nu li s-a permis intrarea. Poporul avea voie să-i vadă doar pe cei pe care serviciile secrete străine, cu concursul celor românești, îi stabiliseră să preia conducerea țării.
Corvin Lupu: În istoria „de cumetrie”, fiecare vede poporul ca fiind cel mai bine reprezentat de grupul din care face el parte. Privitorii Televiziunii Române „Libere” chiar au crezut că începe o epocă în care Securitatea, care era după părerea lor, criminală, formată din torționari, duplicitari și trădători, va fi înlăturată total. Faptul că în stradă se striga „Jos Securitatea!”, le întărea telespectatorilor această convingere. Convingerea s-a consolidat când, ieșind pe străzi, după ce focul de arme s-a mai liniștit, o parte a populației a văzut că pe zidurile unor orașe ale României au apărut lozinci ca „Securiști, activiști, mina vă așteaptă!” sau „Moarte securiștilor!”. Cu atâta convingere s-a proiectat în societate ideea că noul regim este unul antisecurist, încât reprezentanți ai minerilor din Valea Jiului au luat poziție publică spunând că ei nu-i vor primi pe securiști să lucreze în mină, pentru că minele României nu sunt batalion disciplinar pentru securiști.
Marius Albin Marinescu: Da, așa este. Atunci, în decembrie 1989 și imediat după aceea, Iliescu a menținut discursul anti-Securitate și direcția discursurilor sale și ale „oracolului din Dămăroaia”, Silviu Brucan, a fost preluată de întreaga clasă politică și de sutele de ziare apărute fulgerător. Cum au evoluat raporturile între  Securitate și noua putere?
Corvin Lupu: Noua putere, în frunte cu Ion Iliescu, nu avea cum să aibă încredere în securiști, pentru că știa cum îl trădaseră pe Ceaușescu, știa cum i-a ocrotit pe ei, pe conspiratori, mimând că îi supraveghează pentru a-i reprima, în timp ce Securitatea îi supraveghea pentru a-i folosi și a-i dirija împotriva lui Ceaușescu. „Românii” Brucan, Iliescu și Măgureanu au primit în secret din partea Securității pașapoarte cu care au circulat în străinătate pentru a face legătura cu serviciile secrete care urmau să fie implicate în acțiunea împotriva României, care s-a dovedit o agresiune neconvențională, un adevărat război.
După ce conspiratorii l-au avut pe Ceaușescu în mână și după ce l-au asasinat, au trecut la confiscarea puterii Securității și folosirea ei în favoarea noii puteri politice. Pentru aceasta au lucrat etapizat. Mai întâi, l-au folosit în continuare pe generalul Vlad la comanda Securității, timp de opt zile. Acesta a preluat imediat conducerea întregului Minister de Interne.
Marius Albin Marinescu: A întregului Minister de Interne, nu numai a Securității?
Corvin Lupu: Da, a întregului Minister de Interne. În după-amiaza de 22 decembrie, din ordinul generalului Vlad, a fost arestat ministrul Tudor Postelnicu. Cel care l-a arestat a fost procurorul militar fost securist Dan Voinea, fără aprobările necesare. Pentru a aresta un ministru, în legislația de atunci, era nevoie ca procurorul să aibă mandatul procurorului general, Nicolae Popovici, care, la rândul său, avea nevoie de aprobare de la conducerea țării. Asta era legea. Nicolae Popovici dăduse ordin tuturor procurorilor din Procuratura Generală să rămână în birourile din sediu și să aștepte dispoziții. Dan Voinea, împreună cu alți doi colegi, Mircea Levanovici și Ovidius Păun, au încălcat ordinul și s-au pus la dispoziția generalului Vlad. La ordin, însoțiți de „revoluționari”, care erau de fapt agenți ai Securității, l-au adus pe Postelnicu în biroul din care comanda generalul Iulian Vlad și i l-au aruncat la picioare, ca pe un trofeu. Postelnicu l-a salutat pe subalternul său Iulian Vlad,, dar acesta nu i-a răspuns… În dimineața aceleiași zile de 22 decembrie, generalul Vlad vorbise la telefon cu generalul Emil Macri, omul său de încredere, cu care fusese în tinerețe la cursuri în Uniunea Sovietică. Macri era la Timișoara. După discuția cu generalul Vlad, Macri i-a dat ordin colonelului Filip Teodorescu să-i aducă un pistol mitralieră de la ofițerul de serviciu, intenționând să-l împuște pe generalul Constantin Nuţă, secretar de stat în Ministerul de Interne și șef al Inspectoratului general al Miliției. Dar Nuţă plecase din sediu cu o mașină a Miliției condusă de ofițerul Viorel Bucur. În 1991, Viorel Bucur, actor important al evenimentelor de la Timișoara, eliberat din penitenciar, a devenit student la Facultatea de Drept „Simion Bărnuțiu” din Sibiu și mi-a atras atenția asupra unor derulări ale evenimentelor din Timișoara pe care, ulterior, le-am verificat și s-au dovedit adevărate. Pe Nuţă nu l-au omorât la Timișoara, ci l-au omorât doborând elicopterul în care îl legaseră fedeleș de scaune, împreună cu unul din adjuncții săi, generalul Velicu Mihalea, pentru a-i trimite la București. Dosarul morții lui Nuţă a fost finalizat cu mistificarea adevărului, ca toate dosarele Justiției Militare, cea care a executat ordinele de ascundere a adevărului, date de noua putere.
Astfel, prin eliminarea lui Postelnicu și a lui Nuţă, generalul Vlad a rămas „jupânul” Ministerului de Interne, minister în care, până la arestarea „jupânului” s-au întâmplat foarte multe evenimente năprasnice, toți cei care nu s-au raliat total și necondiționat acțiunii puciștilor fiind pedepsiți fără milă. Dar acest lucru nu a fost foarte îmbucurător pentru noii guvernanți, care doreau ei puterea, nu doreau creșterea puterii generalului Vlad.
Conspiratorii au bulversat activitatea Securității, pentru a-i diminua influența. Prima componentă desființată a fost Direcția a IV-a de Contrainformații Militare, apoi Direcția a V-a de Securitate și Gardă și U.M. 0110, unitate de contraspionaj pe spațiul U.R.S.S. și al țărilor socialiste. În primul rând au fost vizați și eliminați, unii prin moarte, cei care nu au acționat de partea conspiratorilor și care au respectat consemnele și regulamentele în vigoare la data evenimentelor.
În 31 decembrie 1989 au fost arestați patru dintre cei mai importanți șefi ai Securității, generalii Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu, Gianu Bucurescu și Gheorghe Vasile. Arestarea securiștilor are multe dedesubturi, cu multe componente. Securitatea l-a arestat pe Ceaușescu și l-a predat conspiratorilor, împreună cu puterea politică, dar nu le-a predat și miliardele de dolari pe care le ținea ascunse în diverse conturi, din diverse bănci. Banii fuseseră ascunși de Ceaușescu pentru ca să nu poată fi folosiți pentru aprovizionarea populației cu alimente și cu bunuri de larg consum și au continuat să rămână ascunși. Dacă populația ar fi fost aprovizionată, putere de cumpărare exista, șomaj nu exista, populația nu s-ar fi răsculat și tot proiectul ar fi fost compromis.
Marius Albin Marinescu: Unde erau banii aceștia? 
Corvin Lupu: În primăvara anului 2014, când C.S.A.T. a dispus desecretizarea documentelor fostei Întreprinderi de Comerț Exterior „Dunărea”. Patru miliarde de dolari se găseau, jumătate în conturi deschise la „Bancorex”, pe numele întreprinderii, cealaltă jumătate din bani, în conturi deschise la alte bănci românești și străine. În afara acestora, Securitatea mai avea un număr de 332 de ofițeri care dețineau și calitatea de „directori de credit” pentru conturi în care se găseau alte multe miliarde de dolari, sumele depuse fiind pe numele lor de persoane fizice. După 22 decembrie, după anunțul „desființării Securității”, gogoriță a conspiratorilor și mai ales după 31 decembrie 1989, conturile inițiale au fost înlocuite cu altele și s-a produs o bulversare organizatorică a I.C.E. „Dunărea”, transformată în societatea „Crescent” care a favorizat ascunderea mai bună a sumelor fostei Securități.
(Va urma)
A consemnat Marius Albin Marinescu
Posted by justițiarul
 „Pleacă ai noștri, vin ai noștri”. De la Securitate la alte servicii de informații (II)
– Dialoguri neconvenționale
Marius Albin Marinescu: S-ar putea ca unii dintre cititorii noștri să fie derutați. Ați afirmat în prima parte a interviului că miliardele de dolari existente în conturi ale Securității au fost ascunse „de Ceaușescu”. Au fost ascunse față de el, adică să nu fie cunoscute de Ceaușescu, sau el le-a ascuns?
Corvin Lupu: Da, aveți dreptate, nu am fost explicit, în măsură suficientă. Sensul afirmației mele a fost că șefii Departamentului Securității Statului, ai Centrului de Informații Externe și ai I.C.E. „Dunărea” au ținut ascunși și au plimbat acești bani prin conturi ale diverselor bănci pentru ca Ceaușescu și guvernul să nu știe de existența lor și să nu-i poată folosi pentru a înlătura criza alimentară, energetică și de bunuri de larg consum cu care se confrunta România. Principalii șefi și decidenți ai celor trei structuri erau generalii Iulian Vlad și Aristotel Stamatoiu și colonelul Constantin Rotaru, ultimul fiind ultimul director al I.C.E. „Dunărea”, ulterior promovat director adjunct al S.I.E. și avansat până la gradul de general cu patru stele.
Criza era mare, dar indusă artificial. Depozitele Ministerului Comerțului Interior și cele ale Rezervelor de Stat erau arhipline, iar magazinele erau goale-goluțe și românii nu aveau ce mânca. Depozitele de carburanți ale țării erau arhipline, iar românilor li se dădea benzina raționalizat. Întreruperile livrării de curent electric produceau pagube economico-sociale foarte mari, nu aduceau nici un fel de economii, dar ele se făceau continuu, în scopul de a-i exaspera pe români. Țara avea și bani mulți și produse de toate felurile, dar era ținută într-o criză greu suportabilă de majoritatea locuitorilor țării. Aceste agresiuni împotriva populației au creat cadrul necesar și suficient pentru ca să se amorseze o revoltă populară, care, nefiind prevenită în nici un fel de către cei care trebuiau să o prevină în teren, a făcut posibilă o evoluție a evenimentelor care a catalizat lovitura de stat și preluarea puterii de către agentura străină din România. În ziua de 22 decembrie 1989, după două decenii și jumătate de independență națională, România a ajuns din nou sub controlul politic, militar și informativ al Uniunii Sovietice gorbacioviste și, după cum am mai arătat, etnicii români de la vârful conducerii de stat au fost înlocuiți cu minoritari etnici, evrei, țigani și unguri, exact ca în perioada de după al doilea război mondial, cu mențiunea că atunci, totuși, primii doi șefi, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza erau etnici români.
Marius Albin Marinescu: Cum a ajuns însă Securitatea să controleze aceste sume uriașe de bani ai țării?
Corvin Lupu: Conform sarcinilor primite de la Ceaușescu, despre care avea cunoștință și Guvernul, Securitatea trebuia să plaseze pe piața internațională produsele de export ale României, în cele mai avantajoase condiții de preț, să facă exporturi de armament, unele cu încălcarea unor prevederi internaționale, sau în zone de conflict supuse embargoului, să vândă diamante sintetice pe piața neagră etc. Securitatea trebuia să plaseze pe piață și produsele de mare căutare, dar și produsele greu vandabile. Adeseori, ofițerii de securitate externă ai I.C.E. „Dunărea” făceau contrabandă cu aprobare. Această importantă implicare a Securității în activități guvernamentale, altele decât cele prevăzute de legislația ei, a abătut-o de la rolul ei de asiguratoare a securității statului și de culegătoare de informații, aducând-o în poziția de gestionară a „borcanului cu miere” al țării și transformând ofițerii de securitate în adevărați bișnițari. Conform sarcinilor primite, Securitatea trebuia să-și rețină anumite procente din vânzările pe care le efectua. În realitate, Securitatea reținea în conturile I.C.E. Dunărea sume mult mai mari decât cele cuvenite.
Apoi, mai era o formă prin care Securitatea obținea sume importante de valută din exporturile României. Multe întreprinderi mari exportatoare aveau contabilii șefi ofițeri acoperiți de securitate, sub motivația asigurării secretelor și protecției informative a datelor, în cadrul activităților de cooperare economică internațională. Cu ajutorul acestor contabili (ofițeri acoperiți sau agenți), se făcuse și următoarea practică. Produsul principal al întreprinderii se vindea și sumele erau evidențiate în contul principal „la vedere” al întreprinderii. Dar întreprinderile mai produceau și piese de schimb, sau alte componente decât produsul principal. Din vânzarea acestora se obțineau sume importante de bani care erau evidențiate în conturi secrete deschise pe numele unor directori de credit, sume care nu erau vărsate la bugetul de stat ci păstrate în conservare. Majoritatea acestor sume au fost plimbate prin diverse conturi pe numele unor ofițeri de securitate directori de cont și sustrase după 22 decembrie 1989.
Marius Albin Marinescu: Ceea ce ne spuneți dumneavoastră este un  rezumat foarte coerent și concis al evenimentelor. Este ca o definiție a evenimentelor. Dar această pagină de istorie rămâne una dintre cele mai controversate din întreaga istorie a României. Unii dintre cei care vorbesc despre evenimentele din decembrie 1989, inclusiv istorici, prezintă lucrurile diferit, afirmând că securiștii ar fi fost niște eroi, în frunte cu generalul Vlad. Astfel este Alex Mihai Stoenescu, care afirmă că generalul Vlad a cooperat cu generalul Gușă și împreună au scăpat țara de război civil, de dezmembrare și de invazia armatei sovietice. De asemenea, Aurel Rogojan vorbește despre generalul Vlad de parcă ar vorbi despre Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare
Corvin Lupu: Aveți dreptate. Sunt și istorici care afirmă aceste lucruri, dar nici Alex Mihai Stoenescu și nici Aurel Rogojan nu sunt istorici. Stoenescu este subinginer în domeniul metalurgiei. Asta nu l-a oprit să scrie o carte bună despre evenimentele din decembrie 1989. O carte bună pentru că este vastă și prezintă multe aspecte importante, dar, în același timp, ocolește momente esențiale ale evenimentelor, cele care pot să-l facă pe cititor să înțeleagă adevărurile interzise: trădarea generalului Vlad, trădarea generalului Gușă, asasinarea generalului Milea, cooperarea dintre Securitate și conspiratorii grupului Iliescu&Co, cooperarea trădătorilor din România cu serviciile străine de informații, criza indusă din România, conflictul profund dintre Securitate și Ceaușescu, protejarea de către Securitate a grupului de opozanți condus de Ion Iliescu, rolul aparatului de agenți și informatori ai Securității în evenimentele din decembrie 1989, ce s-a întâmplat cu arhivele Securității și multe altele. Alex Mihai Stoenescu, informator de bază al Securității, a fost ajutat de șefi importanți ai instituției să scrie o carte vastă, din care să rezulte că rolul decisiv în derularea evenimentelor din C.C. al P.C.R. l-a jucat doar generalul Stănculescu, că armata a tras în popor, fără nuanțări și cu asta gata. Mai departe, în opinia manipulatorilor, românii vor mai avea dreptul să afle mai multe adevăruri doar după 50 de ani. Ion Ilici Iliescu i-a întrebat pe români de ce se grăbesc să afle adevărul despre decembrie 1989, că nu s-a aflat încă cine l-a omorât pe Kennedy. Deci, să nu se grăbească.
O componentă a manipulării este și menținerea problematicii evenimentelor din decembrie 1989 doar asupra răspunsurilor la întrebarea „Cine a tras în noi?”, cu cele două derivate ale sale, înainte și după ziua de 22 decembrie. Când analizăm un război, o lovitură de stat, nu cercetăm doar cine a tras cu pușca. Sunt lucruri mult mai importante. Oamenii cei mai importanți nu sunt cei care au tras în stradă. Desigur, pentru omul de rând, neavizat, morții sunt cel mai important lucru. În evenimente au murit mai puțin de jumătate din oamenii care au murit în accidente de circulație pe parcursul unui an. Pentru ansamblul evenimentelor, sunt mult mai importante urmările evenimentelor, ce se întâmplă cu națiunea, cu baza materială a societății, cu bogățiile naturale, cu dezvoltarea științifică și tehnologică, cu problemele de securitate națională în diverse domenii, cu viața și viitorul milioanelor de români care nu au murit etc. Nu putem restrânge judecata istoriei României la cei 1.600 de morți, din care aprox. 500 au fost militari, unii dintre aceștia, efectiv împușcându-se între ei.
Marius Albin Marinescu: Este destul de greu să spui familiilor că morții lor nu sunt cei mai importanți…
Corvin Lupu: Aveți dreptate. Pentru familiile morților acele decese sunt cele mai importante. Sunt tragedii care marchează, de regulă, două, chiar trei generații ale respectivei familii. Dar istoria are totuși criterii pe care le apreciază ca fiind mai importante, decât morțile individuale.
Marius Albin Marinescu: Totuși, aceștia sunt eroi ai luptei pentru libertăți individuale. Ei erau convinși că fac bine, nu credeau că se va ajunge unde s-a ajuns. Unii chiar erau dispuși să se sacrifice.
Corvin Lupu: Eu nu vreau să îi minimalizez pe cei care au avut curajul să iasă în stradă înainte de 22 decembrie, care au ieșit de bună credință, neștiind că se raliază unei mișcări declanșată intenționat de anumite forțe, pentru a se putea desfășura anumite operațiuni care să conducă la lovitura de stat. Mulți dintre ei erau convinși că fac bine ceea ce fac. Fiecare are părerile lui. Mulți erau convinși că cel mai mare rău în societate este să nu se găsească la magazin alimente, carburant la benzinării, hârtie igienică etc. Foarte puțini să gândeau că poate fi și mai rău, iar răul să devină unul atât de profund încât să pună în pericol viitorul națiunii, existența românilor ca majoritari în țara lor și chiar existența națiunii române în formula etnică în care s-a constituit. Nu vreau să precizez și să comentez calitatea umană foarte scăzută a majorității celor care au ieșit în stradă în prima parte a evenimentelor. Majoritatea oamenilor de calitate care au ieșit în stradă, au ieșit în 22 decembrie, după arestarea lui Ceaușescu, deghizată în „fugă”, când la TVR „Liberă” deja se vorbea despre „criminalul” Ceaușescu și toate cele care se spuneau. Atunci au prins curaj cu toții și le-a venit dorința de a fi și ei în stradă, mulți construindu-și atunci biografii anticomuniste și anticeaușiste, pe care, de fapt, nu le-au avut niciodată.
Cât despre „eroismul revoluționarilor”, la care v-ați referit dumneavoastră, eu am anumite rezerve. Au fost oameni care au fost împușcați prin fereastră în timp ce erau în casă sau la birou, au fost oameni împușcați în timp ce fugeau să se ascundă, au fost oameni care au fost împușcați pentru că, din greșeală, au văzut ceva sau pe cineva ce nu trebuiau să vadă, unii au fost împușcați din ricoșeuri, practic, întâmplător, n-a vrut nimeni să-i omoare, iar unii militari s-au împușcat între ei din prostie și pentru că nu au fost instruiți pentru acest gen de evenimente etc. Toți aceștia au fost declarați „eroi” și au primit toate drepturile acordate prin lege eroilor. Eu cred că s-a demonetizat tare calitatea de „erou”. Erou poți să fii doar atunci când ai o realizare deosebită, ieșită din comun, fie pe timp de război, sau de pace. Simpla prezență în stradă, sau faptul că ai dat foc unei case, sau i-ai dat în cap unui soldat care-și făcea datoria într-un anumit loc, faptul că ai omorât un milițian pe care tu l-ai declarat, prin abuz, „terorist”, nu ar trebui să confere calitatea de erou nimănui. Printr-o politizare excesivă și din dorința puterii F.S.N.-iste de a se legitima și de a-și lărgi cercul de aderenți, s-a făcut această inflație de „eroi”. Dar toți acești „eroi” susțin sus și tare că în decembrie 1989 a avut loc o revoluție curată, că ei, cei din stradă, au făcut totul, l-au dat jos pe Ceaușescu, au schimbat regimul, au dat libertate, au introdus democrația etc. Pentru aceasta sunt utili regimului politic, iar acesta îi plătește, îi susține și îi folosește pentru perpetuarea minciunii și manipulării românilor. Ei sunt, alături de profitorii regimului și de o parte a presei corul asurzitor care face să nu se audă adevărul despre acele evenimente sângeroase și antinaționale.
Marius Albin Marinescu: Am urmărit și anul acesta emisiuni de televiziune dedicate evenimentelor din decembrie 1989, în care au venit numeroși invitați care au fost rugați să scoată adevărul al lumină. Mie mi s-a părut că telespectatorii obișnuiți, cei care nu sunt cunoscători ai evenimentelor, care nu s-au preocupat de ele, nu au înțeles nimic și, după fiecare asemenea emisiune, confuzia crește, în loc să se limpezească apele.
Corvin Lupu: Am văzut și eu câteva emisiuni de acest fel. Cele văzute de mine au fost foarte slabe. Producătorii au adus laolaltă în emisiune securiști, revoluționari cu acte, politicieni, foști consilieri prezidențiali și propagandiști ai regimului euro-atlantic. I-au adunat pe toți „cu lopata” și fiecare a prezentat lucrurile din perspectivă proprie, politizând la maximum și contrazicându-se. Securiștii vor continua să ascundă mizeriile pe care le-au făcut în cursul marii trădări din acele evenimente, magistrații militari vinovați că nu au rezolvat dosarele și au ascuns adevărurile vor încerca să le îngroape în continuare, cadrele din armată vor continua să-i acuze pe securiști și pe milițieni, aceștia din urmă vor continua să-i acuze pe M.Ap.N.-iști, iar „revoluționarii” vor continua să o țină pe a lor, păstrându-și indemnizațiile și toate celelalte drepturi. Or, avem de a face cu un eveniment istoric, cu un pronunțat caracter militar și cu puternice implicații juridice. Când judecăm acest eveniment, trebuie să lăsăm politica de o parte. Trebuie să călcăm pe tărâmul istoriei, milităriei și dreptului. Societatea nu se poate închista în păreri politice și să se limiteze la ele. După politicieni, este bine numai ce fac ei, tot ce fac cei de alte orientări este greșit, orice eveniment și fenomen care se petrece în afara tezelor respectivei grupări politice nu este important, sau este greșit, sau este dăunător, fiind demn doar de a fi combătut. Ar trebui să înțelegem că pentru a devoala un eveniment istoric trebuie să facem un exercițiu de eliberare de sub chingile politicii. În caz contrar, manipularea va continua și va dispărea o întreagă generație fără să înțeleagă ce li s-a întâmplat. Cu alte cuvinte, vor muri proști!
Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, să revenim la evoluția raporturilor Securității cu noua putere după arestarea unor capi ai instituției, în 31 decembrie 1989, la care v-ați referit.
Corvin Lupu: Campania mediatică anti-Securitate, declanșată la amiaza zilei de 22 decembrie 1989, a avut urmări foarte importante. Ea a fost declanșată din interesul evident al noii puteri de a acapara puterea pe care o deținea Securitatea. Concomitent, în aceeași zi, au fost arestați majoritatea ofițerilor Direcției a IV-a de Contrainformații Militare, cei care monitorizau unitățile M.Ap.N. Raportul de forțe se inversase și acum Armata „făcea jocurile”. Trupele de Securitate fuseseră și ele preluate de M.Ap.N. și militarilor acestei structuri importante li se dăduseră uniforme M.Ap.N. Direcția a V-a a fost desființată, iar cadrele ei au fost aspirate de alte structuri.
Ion Iliescu nu avea încredere în Securitate. Acuzele grave de terorism și crime, proferate împotriva Securității, făcute în contextul stării de necesitate pe întregul cuprins al țării, comunicată în numele lui Nicolae Ceaușescu, care nu mai avea, de fapt, puterea, care a fost prelungită până în luna februarie 1990, i-a îngrozit pe securiști și „i-a paralizat”. Oricare dintre ei se putea aștepta să fie acuzat de terorism și împușcat.
În 26 decembrie 1989, „românul” Ion Iliescu a constituit o nouă structură de pază a președintelui și a demnitarilor și l-a numit în fruntea ei pe „românul” Naghi. Punctele cheie le-au preluat minoritarii. Securitatea era paralizată. În primele luni după instalarea noii puteri, cadrele de securitate veneau la serviciu, nu făceau nimic în teren, făceau consemnări la birou, se informau din presă și de la cunoștințe și încasau salariile.
În acest timp, instituțiile administrative și economice importante ale țării, societatea românească în ansamblul ei, erau acaparate de oamenii serviciilor secrete străine. Mulți dintre cei care strigau în stradă „Jos Securitatea!” nu aveau în vedere crimele odioase comise de Securitate în anumite perioade, nici frica băgată în oasele românilor în perioada ceaușistă, nici trădarea jegoasă a lui Ceaușescu, timp de 20 de ani, nici trădarea țării în decembrie 1989, prin pactizare cu serviciile secrete străine și cu trădătorii din Armată și din Partidul Comunist, ci aveau în vedere viitorul, în care România, rămasă fără „câini de pază” să poată fi furată cărămidă cu cărămidă. Despre unele din ororile Securității, cei care strigau „Jos Securitatea!” nici nu știau, iar despre gravitatea rămânerii țării fără sistem de apărare, nu pricepeau.
Cert este că majoritatea acumulărilor țării din perioada în care protecția a fost asigurată de Securitate a fost însușită chiar de securiști, deci putem spune că au apărat țara decenii la rând pentru a-și putea însuși roadele muncii românilor, în primul rând banii din conturile țării pe care le administrau directorii de credit, care erau absolut toți ofițeri de securitate. Avea și Armata situații similare, dar mișca sume mult mai mici. Principalul director de credit din M.Ap.N. era generalul Victor Athanasie Stănculescu, răspunzător de exporturile de armament ale „Romtehnica” S.A., pe numele căruia erau deschise conturi ale statului român.
Marius Albin Marinescu: Un moment interesant a fost arestarea securiștilor…
Corvin Lupu: Da. Arestarea unor ofițeri de securitate și plimbarea lor prin închisori a avut mai multe temeiuri. Pe de o parte, acest fapt era un unguent pentru moralul celor pe care Brucan i-a numit ”stupid people”. Pe de altă parte, a fost o formă de presiune asupra Securității. Generalul Militaru și-a asumat „represiunea” împotriva Securității, în perioada 22 decembrie 1989-16 februarie 1990, „represiune” ulterior continuată de generalul Stănculescu (16 februarie-15 iunie 1990). Ulterior, după negocieri și „reabilitarea” ofițerilor de securitate în ansamblul lor, Ion Iliescu va fi recunoscut de securiști ca fiind cel care i-a salvat, iar ei îl vor susține pe parcursul tuturor celor trei mandate ale sale. Aici avem de a face cu un alt paradox. Securitatea a fost declarată instituție criminală și desființată, dar majoritatea zdrobitoare a  componenților ei, ofițeri, subofițeri, maiștri militari și angajați civili au fost găsiți corespunzători pentru a fi încadrați în noile servicii de informații, S.R.I., S.I.E., S.P.P., D.G.I.A., S.I.P.A., S.T.S. și în serviciile secrete ale M.I.
Apoi, domnule director, prezența securiștilor în închisori, alături de diverși alți ofițeri superiori, alături de membri ai Comitetului Politic Executiv, ai membrilor clanului Ceaușescu, ai altor persoane importante care din diverse motive au ajuns în spatele gratiilor, a fost o posibilitate de a se obține informații foarte prețioase pentru noua putere. De asemenea, securiștii închiși, mai ales cei cu funcții importante, au fost puși la adăpost de furia populară. Prezența lor în închisori adormea „vigilența” celor care începeau să aibă suspiciuni privitoare la cooperarea noii puteri cu fosta Securitate și suspiciunea că, de fapt, Securitatea nu a fost desființată, cum s-a spus, ci ea continuă să funcționeze, cu mijloacele și rețelele pe care le avusese și înaintea loviturii de stat. Acest lucru era de fapt marea realitate.
Marius Albin Marinescu: Cum au suportat cadrele de securitate presiunea pe care noua putere o punea asupra lor?
Corvin Lupu: Greu. Foarte greu. Cel mai greu a fost pentru lucrătorii de la baza Securității, care nu aveau informații despre ce se întâmplă la vârf. Foarte puțini cunoșteau cooperarea ascunsă a șefilor Securității cu noua putere, în care Securitate avea și reprezentanți, cei mai cunoscuți de opinia publică fiind Dumitru Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu sau Mihai Montanu. Cadrele de securitate trăiau o mare frustrare. Ei susținuseră noua putere, îl dărâmaseră pe Ceaușescu, încălcaseră grav legislația țării și nu au făcut munca preventivă care ar fi făcut imposibilă acțiunea provocatorilor străini, pătrunderea în România a unui număr impresionant de agenți străini și declanșarea revoltei populare. După toate acestea, au fost acuzați pe nedrept că l-ar fi apărat pe Ceaușescu, că ar fi acționat împotriva poporului, că ei sunt asasinii morților din stradă etc. Acest lucru era foarte greu de suportat și în primele luni după 22 decembrie 1989 supărarea marii majorități a cadrelor de securitate a fost foarte mare. Din această cauză, printre altele, în aceste prime luni de după decembrie 1989, securiștii au sustras și/sau distrus o serie de înscrisuri din arhiva centrală și documente din dosarele operative aflate în lucru la diverse unități centrale și locale ale D.S.S.
Marius Albin Marinescu: Nu intra în obligațiile cadrelor de securitate să distrugă documentele secrete?
Corvin Lupu: Conform regulamentelor speciale ale Securității, în cazul în care avea loc o lovitură de stat și inamicul străin prelua puterea, direct sau prin intermediul trădătorilor interni, cum a fost cazul în România, șeful D.S.S. era obligat să ordone distrugerea arhivei Securității. Or, generalul Vlad nu a dat ordin pentru Operațiunea „Jarul”, cum se numea ea codificat. În schimb, au fost sustrase și/sau distruse o serie de arhive. Unele dosare s-au sustras în scop de folosire ulterioară a lor, în șantaj și în multe alte obiective. În 22 decembrie, din multe unități ale Securității ofițerii scoteau dosare. În 22 decembrie 1989, arhiva Direcției a V-a a Securității, care cuprindea dosarele privitoare la toți demnitarii statului și la diplomați și rezidenți străini aflați în contact cu demnitari români, aflată într-o clădire de lângă fostul sediu al fostului C.C. al P.C.R., a fost ridicată și încărcată în camioane și ascunsă într-un loc secret, după care un ofițer M.Ap.N. a dat ordin de deschidere a focului de artilerie asupra clădirii, cu tunurile de pe tancuri. Astfel, s-a acreditat ideea că arhiva a dispărut în incendiu, dar, din păcate, în acel incendiu au dispărut documente științifice și culturale de o valoare inestimabilă ale Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, aflată în imediata vecinătate. S-a pierdut fondul bibliotecii alcătuit din cărți rare. Au fost distruse peste 500.000 de volume, hărți rare și aproape 3.700 de manuscrise ale unor personalități titanice ale culturii române, cum ar fi Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Blaga, Eliade, Maiorescu… Se ştie cine a dat ordin, cine a tras în bibliotecă, dar nu se vrea adevărul. Degeaba a dat C.E.D.O. rezoluții. Militarii ţin un jurnal de bord al unităţii în care sunt consemnate echipajele tancurilor,  ce muniţie s-a folosit, unde s-a tras. Conspiratorii au prevăzut şi distrugerea Palatului Republicii şi au luat toate operele de artă şi le-au ascuns la subsol, cu intenția de a le sustrage. Cele din ipsos sau de marmură nu au fost duse la subsol, pentru că erau erau prea grele. Executanții ordinului de bombardare au fost avansați în grade și în funcții mari.
Marius Albin Marinescu: Cum a încercat Securitatea să iasă din această situație de presiune uriașă pe care noua putere o exercita împotriva ei?
Corvin Lupu: Pe de o parte, cadrele de securitate au încercat, mai ales la nivel central, să explice noii puteri cât de util este un serviciu de informații și de securitate și să coopereze disciplinat, pe de altă parte, au avut loc și acțiuni potrivnice noii puteri, făcute „la disperare”. Acesta era modelul practicat de Securitate: duplicitatea. Alt model nici nu știau să practice.
Marius Albin Marinescu: Să înțeleg prin aceasta că nivelul de performanță în Securitate era modest?
Corvin Lupu: Nu vreau să spun că nivelul general al cadrelor din Securitate era modest. Erau mulți ofițeri valoroși în aparatul de securitate. Din punctul de vedere al instituției se performa, respectiv se îndeplineau misiunile ordonate, dar asta se datora cu deosebire legislației de atunci, controlului general al societății, care permitea identificarea din fașă a oricărei acțiuni potrivnice legislației și intereselor statului. Cu toate acestea, chiar generalul Iulian Vlad a recunoscut într-un raport din 31 martie 1990, înaintat lui Ion Iliescu, că Securitatea era deprofesionalizată și a accentuat în lungi pasaje această realitate. Pentru cei interesați, memoriul a fost publicat de istoricul Cristian Troncotă în ediția a II-a a cărții domniei sale „Duplicitarii”.
Marius Albin Marinescu: Știu că pe dumneavoastră s-au supărat tare unii foști șefi ai fostei Securități, dar pe generalul Vlad nu s-au supărat că i-a catalogat drept deprofosionalizați?
Corvin Lupu: Nu, pe generalul Vlad mulți foști securiști îl prezintă opiniei publice ca pe un erou. Aceste aprecieri au o țintă precisă: dacă generalul Vlad a fost erou, atunci Securitatea care l-a urmat orbește, cu excepțiile de rigoare, a fost o sumă de eroi și merită recunoștința poporului român și, eventual, scuze pentru că, la un moment dat, unii români s-au îndoit de bunele sale intenții și de realizările ei. În subsidiar, în cercuri închise de ofițeri, generalul Vlad este și criticat pentru unele măsuri pe care le-a luat și pentru altele, pe care nu le-a luat. La o festivitate, respectiv la o întâlnire a unei promoții de absolvenți ai fostei școli de ofițeri de securitate, un ofițer superior s-a ridicat și i s-a adresat generalului Vlad cu apelativul „Trădătorule!” Generalul Vlad a plecat, iar reuniunea a fost compromisă.
Generalul Vlad s-a supărat pe mine, după o relație bună care a durat decenii la rând, pentru că am devoalat momentul istoric din decembrie 1989. Înainte de apariția cărții mele Trădarea Securității în decembrie 1989, generalul Vlad nu a avut ieșiri publice privitoare la acele evenimente istorice. Deloc. După apariția și răspândirea destul de mare a cărții mele, a simțit nevoia să iasă și a organizat tot felul de manifestări prin universități și biblioteci județene, cu ajutorul fostei rețele a Direcției a I-a a D.S.S., care mai are oameni peste tot în țară. La început a negat tot ce scria în cartea mea, susținând că este falsă „de la un capăt la altul” și cea mai urâtă carte care a ținut-o el în mână. Acum, după un an, fiind un om cult, a înțeles că nu merge cu minciuna în această formă și și-a nuanțat discursul. Recent, într-o cuvântare ținută la Galați, a fost întrebat de un student dacă în decembrie 1989 a fost revoluțiesau lovitură de stat. Iulian Vlad a spus „Scurt: Nu a fost o revoluție! A fost o lovitură de stat!” și a menționat că lovitura de stat s-a dat „cu participarea Securității”. Eu am fost sigur că adevărul promovat de mine în cărți va învinge, mai devreme sau mai târziu. Problema „adevărului” este că puterea politică din România îl respinge și continuă să afirme „tezele din decembrie” ale lui Iliescu&Co.
Marius Albin Marinescu: Ce făceau ofițerii de securitate în închisoare?
Corvin Lupu: Făceau ceea ce știau ei să facă: adunau informații și exercitau presiuni împotriva noii puteri pentru a fi eliberați și repuși în drepturi. Colonelul Filip Teodorescu, arestat în 22 decembrie 1989, a fost numit prim-adjunct al directorului S.R.I., în primăvara anului 1990 și a mai rămas în penitenciar timp de încă un an de zile. De acolo, îmbrăcat în zeghe, semna numirea de directori ai structurilor județene de resort și dădea ordine rețelelor. După numărul mare de parteneri de celulă pe care i-a avut, toți deținuți „de lux”, foști conducători ai țării, ofițeri superiori de diverse arme etc., desigur că prezența lui Filip Teodorescu în penitenciar a avut rațiuni informative importante. Așa se explică faptul că a mai fost necesar ca Filip Teodorescu să rămână deghizat în deținut timp de peste un an de zile, el fiind, de fapt, prim-adjunct al directorului S.R.I.
Un caz interesant este cel al lt. col. Gheorghe Atudoroaie, fost adjunct al șefului Securității Județului Timiș. A fost arestat în 22 decembrie 1989 și eliberat a doua zi pentru a fi trimis în diverse misiuni secrete. Apoi, a fost readus în penitenciar, în 17 ianuarie 1990, și băgat în celula în care era încarcerat colonelul Petre Moraru, fost adjunct al Inspectorului General al Miliției, generalul Constantin Nuță, care respectase legislația în vigoare și ordinele comandanților săi (Ceaușescu, Milea, Nuță), fapt pentru care era pe cea mai neagră dintre liste, fiind asasinat în celulă în ziua de 31 ianuarie 1990. Imediat după moartea lui Petre Moraru, despre care oficial s-a spus că s-ar fi sinucis prin spânzurare, lt.col. Gheorghe Atudoroaie a fost eliberat, reangajat, a ajuns general, șef de diviziune în S.R.I. și în alte funcții importante, ajungând să dețină toate dosarele de cadre ale S.R.I.-ului pro-sovietic din era Măgureanu și a contribuit la recuperarea în activitate a unui mare număr de foști ofițeri de securitate.
În penitenciar și generalul Vlad a fost consultat în legătură cu reorganizarea serviciilor secrete românești, a dat numeroase sfaturi noilor servicii secrete și a fost operat de colecist în cele mai bune condiții. Când a ieșit din închisoare și m-a vizitat la Sibiu, era într-o stare fizică bună și mânca un regim normal. Toți securiștii au fost tratați ca parteneri ai noii puteri, fără nici o asemănare cu tratamentul aplicat de securitate adversarilor politici din perioada dictaturii iudeo-bolșevice. Radu Tinu și el fost adjunct al șefului Securității Timiș și-a permis din penitenciar chiar să-l amenințe voalat pe generalul Stănculescu, cu ocazia uneia din scrisorile în care îi cerea să-l elibereze. De asemenea, făcea presiuni și aluzii de șantaj la adresa procurorului general adjunct al României, care era și șeful Procuraturilor Militare, generalul de justiție militară Gheorghe Diaconescu.
Oricum am privi lucrurile, prezența unor ofițeri de securitate în penitenciare, ofițeri care au reprezentat un procent foarte mic raportat la totalul efectivelor instituției, pe de o parte, a fost o acțiune necesară creării unei imagini false, mimându-se desființarea Securității și crearea unui nou regim politic democratic și uman lipsit de poliție politică. Din acest punct de vedere, am putea conchide că niște securiști au fost plimbați prin închisoare pentru moralul celor pe care Brucan i-a numit ”stupid people”!
Pe de altă parte, cum am mai spus, ținând în închisori „grei” ai Securității, precum Vlad, Stamatoiu, Bucurescu, Teodorescu și alții, Securitatea, „calul nărăvaș”, cum o numise Ceaușescu, era „îmblânzită” și adusă, pentru moment la lanțul F.S.N.-ului. Ulterior, serviciile de informații se vor elibera de acest „lanț” și își vor crește mereu puterea, depășind-o pe cea a politicienilor, controlând ele întreaga societate, scăpând ele de controlul societății, care, de fapt, este imposibil de efectuat și atingându-și propriile aspirații, cele pe care Ceaușescu nu a vrut niciodată să li le ofere.
(Va urma)
A consemnat Marius Albin Marinescu

3 Comments
  1. Dan Cristian Ionescu
Posted decembrie 22, 2016 at 5:41 AM
Il rog pe dl. Corvin Lupu, care cred ca stie ca il apreciez, sa nu se supere daca postez aici textul de mai jos, pentru a ma putea duce linistit sa ma culc:
RUȘINE SĂ ÎȚI FIE, MARE PARTE A POPORULUI ROMÂN!
Este ora 5 dimineața – dar nu de asta să îți fie rușine, nu este vina ta. Eu sînt extrem de obosit. Astăzi (adică de fapt ieri), am făcut un efort pe care nu speram să-l reușesc, dar l-am reușit. Mi-am îndeplinit datoria de a mă duce în Piața Universității, acolo unde armata (ceea care ucisese revoluționarii), comemora moartea acestora, cu uniforme de gală, muzică de fanfară și coroane de flori. M-am bucurat să reîntîlnesc cîțiva dintre foștii colegi de idealuri (din București, sau veniți din Timișoara ori din altă parte a țării). Am prins și ceremonia de la Sala Dalles, la crucea lui Mihai Gîtlan, primul tînăr ucis în București, fiul prietenului meu, Ion Gîtlan. Apoi, s-a întîmplat să ne întîlnim și cîțiva dintre scriitorii interziși în România, făcînd schimb de opinii, dar și de cărți. Într-un tîrziu, am ajuns acasă înghețat de frig, rupt de oboseală și mort de foame. Dar să nu îți fie rușine pentru așa ceva, căci nici asta nu este vina ta.
Cind am vazut însă ca au fost postate listele cu noii parlamentari, mi-a trecut foamea! Căci tu, popor român, ducîndu-te la vot, ai trimis din nou în parlament trădătorii țării ori, neducîndu-te la vot, ai împiedicat intrarea în parlament a patrioților! Da, mă refer la faptul ca electoratul român a retrimis în parlament (pe lîngă mulți din cei cu probleme penale) pe cei care au votat legea nr. 217/2015. O sa spuneți că am o obsesie cu această lege – nu, nu este o obsesie! Pentru mine este un punct de referința. Să votezi această lege, înseamnă să batjocorești istoria acestui popor, să-i batjocorești eroii, să falsifici istoria Țării, înseamnă că o mînă de trădători de țară au îngenuncheat un întreg popor în fața dușmanilor săi! Dar iată ca poporul i-a retrimis pe mulți în parlament! Cu așa popor, așa conducători!
Am scris că am venit înghețat – m-am încălzit, am scris că am venit flamînd – nu mi-a trecut, fiindcă uite, de fapt mi-a trecut foamea și nu pot mînca, am scris ca am venit obosit – aceasta este explicația pentru situația incompletă pe care o prezint mai jos.
Fără nici o ordine alfabetică, fară a separa pe partide (fiindcă mulți și-au schimbat apartenența politică) și fără a evidenția separat pe cele două camere (fiindcă și aici au fost schimbări de la o cameră la alta), vă dau numele a 80 de trădători de țară pe care POPORUL i-a retrimis în parlament (menționez că în această listă nu intră reprezentanții minorităților naționale, obișnuielnic trădători).
Deci.
Silistru Doina, Andronescu Ecaterina, Deneș Ioan, Bădălău Niculae, Rotaru Ion, Bodog Florian-Dorel, Crețu Gabriela, Federovici Doina-Elena, Moga Nicolae, Nicolae Șerban, Fifor Mihai-Viorel, Pop Gheorghe, Arcaș Viorel, Corlățean Titus, Movilă Petru, Tomac Eugen, Calotă Florică Ică, Avram Constantin, Cătăniciu Steluța-Gustica, Florea Damian, Gavrilescu Grațiela Leocadia, Gerea Andrei-Dominic (unul dintre cei 3 inițiatori ai legii!), Alexe Costel, Andronache Gabriel, Cherecheș Florică, Cozmanciuc Corneliu-Mugurel, Cupșa Ioan, Dobre Victor-Paul, Gheorghe Andrei Daniel, Gheorghe Tinel, Ionescu George, Nicoară Romeo-Florin, Nicolăescu Gheorghe Eugen, Palăr Ionel, Turcan Raluca, Tușa Adriana Diana, Varga Vasile, Voicu Mihai Alexandru, Zamfir Daniel-Cătălin, Bănicioiu Nicolae, Bejinariu Eugen, Birchall Anna, Bucura-Oprescu Simona, Buicu Corneliu-Florin, Căprar Dorel-Gheorghe, Ciocan Dan, Ciofu Tamara-Dorina, Ciolacu Ion-Marcel, Ciuhodaru Tudor, Dîrzu Ioan, Dobre Mircea-Titus, Dragnea Nicolae-Liviu, Drăghici Mircea Gheorghe, Găină Mihăiță, Iancu Iulian, Iordache Florin, Itu Cornel, Marica Petru-Sorin, Matei Călin-Vasile-Andrei, Mocioalcă Ion, Moldovan Carmen-Ileana, Munteanu Ioan, Nicolicea Eugen, Nistor Laurențiu, Nosa Iuliu, Pană Adriana-Doina, Petric Octavian, Plumb Rovana, Pop Georgian, Rădulescu Cătălin-Marian, Roșca Lucreția, Solomon Adrian, Stativă Irinel-Ioan, Stănescu Alexandru, Steriu Valeriu-Andrei, Șimon Gheorghe, Șova Lucian, Ștefan Viorel, Tudose Mihai, Vlase Petru Gabriel, Weber Mihai.
Iată 80 de nume de trădători de neam și țară pe care poporul i-a trimis din nou în parlament să își continue programul. Dar, repet, fără mijloacele necesare și frînt de oboseală, eu am reușit să identific doar aceste 80 de nume. Sper ca cineva cu mai multe abilități, cu mai multe informații și cu mai multă răbdare, să ne poată oferi tabloul complet. Deocamdată, eu am sentimentul datoriei împlinite – motiv pentru care cred că este cazul să dorm vreo 24 de ore. Ceea ce vă zic și vouă: românii, dormiți liniștiți, are cine să vegheze pentru voi – parlamentul!
  1. Dec
Posted decembrie 23, 2016 at 12:22 AM
Felicitari domnule profesor! Abia astept urmatorul serial!; ne luminati pus si simplu.
  1. Jan Valjean
Posted decembrie 23, 2016 at 10:40 AM
Dle. Dan Cristian Ionescu, de ce lipseste din lista dv. de tradatori numele lui Traian Basescu? Nu trebuia sa-l treceti pe prima poz. pe acest ticalos, securist si tradator ?
Posted by justiţiarulîn 3 ianuarie 2017
      „Pleacă ai noștri, vin ai noștri”. De la Securitate la alte servicii de informații (III)
Marius Albin Marinescu: Domnule profesor Corvin Lupu, în discuția noastră trecută ați menționat scurt că, după 22 decembrie 1989, Ion Iliescu a adus Securitatea „la lanț” și ați menționat și faptul că ofițerii de securitate au căutat să iasă din această situație. Dați-ne un exemplu de acțiune de ieșire din strânsura „lanțului”.
Corvin Lupu: La începutul lunii ianuarie 1990, situația cadrelor din Securitate părea fără ieșire. Comandanții Securității erau în închisoare. Chiar dacă li se promitea că situația lor se va rezolva favorabil și li se făceau concesii, constând în drept la pachete, în vizite ale familiilor etc., neîncrederea ofițerilor de securitate ajunsese foarte mare. Ei se temeau că grupul Iliescu își va consolida puterea și își va crea alte structuri informative bazate pe cadre din M.Ap.N., se vor recruta alți ofițeri, iar ei vor fi sacrificați și abandonați în mâna fioroasă a străzii, dornică de răzbunări.
Ofițerul de securitate cel mai sus poziționat în noua putere politică a fost colonelul Dumitru Mazilu. I se construise în fals o imagine de disident. El fusese trimis ca funcționar la O.N.U. cu rang înalt și retras de la post, sub motivația de a fi fost agent al serviciilor de informații ale S.U.A. În seara de 21 decembrie 1989, a fost ridicat de o mașină a Securității și ținut peste noapte într-un loc de detenție, iar în dimineața de 22 decembrie, din ordinul generalului Vlad, a fost adus înapoi la casa lui. O plimbare care l-a făcut „disident”, apt pentru funcția înaltă de prim-adjunct al președintelui C.F.S.N., pe care a primit-o în seara de 27 decembrie 1989.
Mulți observatori ai evenimentelor au interpretat că Securitatea făcea un joc dublu, „la două capete”, dar, de fapt, nu juca decât la „un capăt”, cel al eliminării lui Ceaușescu și al constituirii unei noi puteri dorită de marile puteri. În acest timp, așa cum arăt, Securitatea fabrica falși disidenți dintre oamenii ei de încredere, pe care, în baza „disidenței”, să-i propulseze în noua putere, pe care dorea să o controleze.
Marius Albin Marinescu: Această aspirație este tipică tuturor serviciilor de informații. În cea mai mare parte a Lumii, în epoca contemporană, a existat o luptă între conducerea politică și serviciile secrete. Asta se întâmplă și astăzi la noi. Această realitate importantă ar putea constitui subiectul unei alte discuții.
Corvin Lupu: În 12 ianuarie 1990, are loc o manifestație aparent spontană în Piața Victoriei din București, la care participanții au acuzat noua putere că nu pedepsește vinovații pentru crimele de la „revoluție” și au cerut anularea decretului de abolire a pedepsei cu moartea, manifestându-și suspiciunea că pedeapsa cu moartea s-a abolit pentru a se salva criminalii din decembrie 1989. Conducerea F.S.N.-ului a ieșit în stradă între manifestanți. A vorbit Petre Roman, care a repetat că noul guvern va conduce doar o scurtă perioadă de timp, asigurând alimentarea și încălzirea populației până la alegerile libere pe care le va organiza, după care F.S.N. se va retrage. Oamenii nu păreau convinși. A vorbit și Gelu Voican-Voiculescu, dar nu a reușit nici el să liniștească strada. A luat cuvântul și Ion Iliescu, care a fost fluierat, iar unii au strigat „Jos Iliescu!” Cine puteau fi provocatorii acestei răzmerițe? Poporul încă nu era supărat pe noua conducere. Nu fusese luată nici o măsură majoră care să creeze nemulțumiri populare. Li se dăduse mâncare, căldură, benzină la liber și oamenii mergeau mai mult la cârciumi decât la fabrici. Poporul știa atunci că Iliescu&Co stau puțin la conducere, organizează alegeri libere și pleacă. Practic, securiștii erau singura categorie socială de mari nemulțumiți și frustrați de faptul că fuseseră trădați de către cei pentru care ei îl trădaseră pe Ceaușescu. Este cert că acolo în piață nemulțumirile formulate erau întreținute de fosta Securitate. După cuvântarea lui Iliescu, are loc o încercare de „lovitură de teatru”: colonelul de securitate Dumitru Mazilu, trece de partea demonstranților, se suie pe tanc, ia cuvântul și întreabă mulțimea: „Îl vreți pe Iliescu jos? Bine! Atunci Jos Iliescu!!!” Pentru ca trecerea lui de partea străzii să fie legitimată, colonelul Dumitru Mazilu rostește cu convingere lozinca: „Moarte securiștilor!” Prin acest gest, el a abandonat tabăra F.S.N.-ului. Lucrurile au degenerat și, surprinzător, ca la un semn, în foarte puține minute, Piața Victoriei s-a umplut cu noi participanți la demonstrație, de ordinul miilor, care se manifestau zgomotos în favoarea grupului Iliescu, îl bruiau pe Mazilu și au înclinat balanța în favoarea „marelui Ilici”.
După puțin timp, în aceeași seară, la televiziune, Dumitru Mazilu și-a anunțat demisia din funcție, în prezența lui Ion Iliescu, care, cu viclenia și falsitatea-i cunoscute, a declarat că regretă demisia colegului său. După încă 16 zile, Dumitru Mazilu și-a anunțat ieșirea din viața politică. După părerea mea, domnule director Albin Marinescu, în 12 ianuarie 1990, Dumitru Mazilu a fost în misiune. Cu toate că a strigat din toți rărunchii „Moarte securiștilor!”, a fost respectat ulterior de mulți colegi de breaslă și sistemul controlat de servicii l-a menținut în poziția de profesor universitar și conducător de doctorate la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”. Misiunea lui Dumitru Mazilu a eșuat, pentru moment, dar este cert că Securitatea a continuat să caute soluții, acționând duplicitar pe aceleași două căi: arătându-și utilitatea pentru noul regim și încercând să aducă grupul Iliescu în dificultate cât mai mare, pentru a-l determina să apeleze la serviciile Securității și să-l determine să permită acesteia să obțină din nou măcar atribuțiile și influența pe care o avusese în societate în perioada dictaturii de dezvoltare.
Marius Albin Marinescu: Oare cine să fi fost miile de oameni care au venit în Piața Victoriei cu întârziere, pe finalul demonstrației, după ce Ion Iliescu, Petre Roman și Gelu Voican-Voiculescu eșuaseră în a-i liniști pe demonstranți?
Corvin Lupu: Eu cred că cel puțin o parte din acei oameni ar putea să fie miile de luptători sovietici pătrunși în România cu complicitatea Securității, Direcției de Informații a Armatei și a Comandamentului Trupelor de Grăniceri, înaintea evenimentelor din decembrie 1989. Acești luptători au rămas în România până în octombrie 1990, când în urma unui raport scris de generalul Mihai Caraman, pe atunci director al S.I.E., prim-ministrul Petre Roman, recuperat definitiv de serviciile secrete franceze, a solicitat ambasadorului U.R.S.S., Evgheni Tjajelnikov, să-și retragă efectivele. Cu acest prilej, ambasadorul sovietic a declarat că le va retrage fără nici o problemă, dar că respectivele efective au rămas în România la dorința noii puteri. Păi, domnule director, ce alte nevoi l-ar fi determinat pe Ion Iliescu să dorească menținerea luptătorilor sovietici în România, altele decât menținerea la putere, în condițiile în care noile servicii secrete erau încă firave și se bazau tot pe o parte din cadrele fostei Securități. Aceste zeci de mii de luptători erau în majoritate proveniți din R.S.S. Moldovenească și din zonele românești din R.S.S. Ucraineană, vorbitori de limbă română.
Marius Albin Marinescu: Oricum, și această demonstrație din 12 ianuarie 1990 s-a desfășurat tot sub fluturul drapelelor României cu stema decupată.
Corvin Lupu: Să vă spun ceva. Într-o zi, în vara anului 1989, la sediul Arhivei Securității, a sosit intempestiv generalul Iulian Vlad. Era un eveniment. El inspira deopotrivă respect și teamă. De regulă, cerea să i se aducă unele dosare la birou, nu mergea personal la arhivă. I s-a dat raportul, după care a solicitat să i se aducă dosarul Imre Naghi, al revoluției maghiare din 1956. S-a așezat la biroul unui ofițer-cercetător, a dat deoparte lucrurile acestuia, a pus dosarul în locul lor și l-a parcurs. Ofițerul-cercetător a rămas alături de generalul Vlad, pregătit să-i pună la dispoziție tot ce avea nevoie. Pe o foaie de hârtie și-a făcut anumite notițe. S-a oprit îndelung la drapelul Ungariei din care răsculații din toamna anului 1956 au decupat stema comunistă de atunci a țării, respectiv Stema Rákosi. Pe foaia lui de hârtie, generalul Vlad a notat: „decuparea stemei”… Este cert că generalul Vlad s-a pregătit temeinic și din timp pentru evenimentele din decembrie 1989. Și-a făcut temele foarte bine…
Marius Albin Marinescu: Foarte interesant. Unde au stat ascunși acești luptători sovietici?
Corvin Lupu: În diverse unități ale M.Ap.N., ale S.R.I., ale S.I.E. și ale M.I. În mod normal, acum, redeschizându-se dosarele „revoluției” și ale mineriadei din 13-15 iunie 1990, la cererea C.E.D.O., dacă s-ar dori aflarea adevărului, s-ar ancheta și această chestiune. Ar trebui anchetați cei din Comandamentul Serviciilor Armatei care erau activi în anii 1989-1990, atât în centrală, cât și ofițerii de intendență din unități, ca și ofițerii de resort de la toate instituțiile menționate. Mulți dintre cei care i-au încazarmat pe sovietici și pe mineri trăiesc și ar trebui să fie audiați. Nu se poate ca toată lumea să mintă. Acești ofițeri de intendență știau exact câte porții suplimentare de mâncare au livrat, câte paturi au pregătit etc. Nu se poate ca nimeni să nu vrea să spună adevărul în fața organelor de cercetare competente ale țării.
Marius Albin Marinescu: Credeți că ar fi posibil să se cerceteze acest fapt?
Corvin Lupu: Eu nu cred că regimul politic actual are interes. Din contră. Trădătorii și criminalii din decembrie 1989 și din perioada următoare s-au perpetuat la putere, sunt profitorii prăbușirii României și nu vor să răscolească propria mizerie. Pe de altă parte, eu nu cred că ar fi posibil pentru că NU există independență în Justiție și, cum am început să arăt, oamenii compromiși în mizeria evenimentelor din decembrie 1989 și de după aceea, inclusiv în lanțul de crime politice care s-au săvârșit în România post-ceaușistă au fost promovați în grade și în funcții mari, primind pe umeri stele mari după stele mari, protecție și privilegii. Dosarele „revoluției” au fost gestionate de cei vinovați de crimele revoluției și de complicii lor. Sper că îmi dați voie să exprim părerea mea că și asasinarea Ceaușeștilor a constat în două crime. În acest moment, dosarul „revoluției” este gestionat de nepotul fostului șef al Comandamentul Serviciilor Armatei, cel implicat direct în cazarea, hrănirea și echiparea la M.Ap.N. a luptătorilor aduși în București, ca și în alte orașe, cu misiuni speciale, inclusiv a minerilor, cu ocazia mineriadelor. Anterior, cei mai mulți ani, dosarul a fost gestionat și tergiversat la maximum posibil de impostorul Dan Voinea, participant direct la marea mizerie din decembrie 1989 și de după aceea. Cum să afle românii adevărul de la Voinea? El va da opiniei publice doar informații false, sau trunchiate, toate menite să ascundă adevărul evenimentelor, eventual să identifice ca vinovați pe unii dintre cei care între timp au murit, sau diverși militari de grade mici, din stradă.
Vedeți dumneavoastră, se redeschide dosarul „revoluției” pentru a se cerceta cine i-a omorât pe cei din stradă, de parcă trăgătorii aceia ar fi persoanele importante în evenimente. Posibil să se afle adevărul ar fi doar dacă recunoașterea acestuia ar fi ordonată de consilierii de la Washington, cei care conduc armata și serviciile noastre. În rest, cum am mai spus, se va face joc de picioare, vor mai fi învinuiți unii, care vor nega, se vor indica mărturii și vinovății care se vor împiedica de faptul că unii dintre actorii evenimentelor sunt morți etc.
Nu vedeți, domnule director, privitor la dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1989, principalii vinovați, cei care conduceau România și controlau absolut tot sistemul, președintele și prim-ministrul, respectiv Iliescu și Roman, susțin cu tupeul extraordinar care-i caracterizează că nu sunt vinovați de nimic, n-au nici o implicare și vinovat este doar ministrul de Interne de atunci, generalul M.Ap.N. Chițac, care este mort de mulți ani. Iliescu spune că nu are nimic să-și reproșeze. Roman face confuzii intenționate pentru a deruta opinia publică, aducând aminte de faptul că el însuși a fost o victimă a minerilor. Dar, după cum știți, el a fost o victimă a minerilor în septembrie 1991. În iunie 1990, era încă de aceeași parte a baricadei cu Iliescu și susținea venirea minerilor. Într-o ședință din 12 iunie 1990, Petre Roman a aprobat personal Planul de evacuare a Pieței Universității. Cumnatul său, colonelul Dimitrie („Kuki”) Borislavski a fost unul dintre cei care i-au condus pe mineri și pe cei îmbrăcați în ținută de mineri la obiectivele care au fost atacate de aceștia, Universitate, sediul P.N.Ț.C.D. etc.
Acest tupeu nu este românesc. Este tupeu post-comunist de minoritari etnici. Hai să nu mai dăm vina pe români pentru toate mizeriile astea. Iliescu și Roman nu sunt români nici de sânge, nici de simțiri! În 2014, Iliescu a scris o carte de amintiri în care continuă seria minciunilor pe care le-a afirmat privitoare la faptul că bunicul său evreu, Vasili Ivanovici, ar fi fost de fapt român și reia teza falsă a rudeniilor sale din Tilișca (jud. Sibiu), fără să menționeze nimic de mama sa care era țigancă din neamul căldărarilor și nici de a doua soție a tatălui său, care era tot țigancă din Baia Mare, soră bună cu mama viitorului „rege” al țiganilor, Ion Cioabă.
În aceste condiții, rămâne tot pe noi, pe istoricii neangajați și necontrolați de „sistemul ticăloșit” și care mai avem și un pic de curaj, să scriem adevărul despre acele evenimente. Din acest punct de vedere, eu mi-am cam făcut datoria. Dacă se dorește, cercetarea evenimentelor poate începe și de la cărțile mele, în acest caz, procurorii trebuind să purceadă la transformarea informațiilor din carte în probe judiciare. Actualul general Ilie Botoș, cel care a primit dosarul „revoluției” spre rezolvare, sau spre nerezolvare (vom vedea!), m-a convins cu ani în urmă și l-am angajat la mine la facultate să conducă un program masteral de studii de securitate, unic în țară, numit Securitate judiciară, restricționat pentru civili, în care masteranzii învățau în principal chiar această problemă a transformării informației în probă. Le-am predat și eu ore acestor masteranzi de la Securitate judiciară.
Marius Albin Marinescu: Cine erau acești masteranzi?
Corvin Lupu: Erau ofițeri acoperiți din parchete. Dacă procurorii militari ar vrea să afle adevărul despre evenimente din decembrie 1989, ar trebui să înceapă cu începutul și să cerceteze cine a permis ca mii de agenți străini să intre în România și să se deplaseze nestingheriți în lungul și în latul țării, apoi să cerceteze cine nu a făcut munca preventivă și a permis să se destabilizeze România, apoi să cerceteze cine nu a apărat sediile puterii, lăsându-le pe mâna străzii, inclusiv a unor infractori de drept comun, începând cu sediul C.C. al P.C.R., cine a dat foc, cine i-a ucis în primul rând pe militari, ulterior pe unii dintre cei din stradă, cine nu a respectat legislația și nu și-a făcut datoria conform stării de necesitate de atunci etc. Aceste cercetări nu ar trebui să aibă nici o nuanță politică. Ele nu pot să plece de la premisa că tot ce s-a făcut împotriva vechiului regim este bine și tot ce s-a făcut respectându-se legile de atunci este rău. Trebuie o judecată juridică, nu una politică, cum fac magistrații noștri militari și civili, a căror activitate nu are nimic în comun cu independența Justiției, mult trâmbițată, dar inexistentă. De aceea este ticăloșit regimul actual și trebuie reformat, altfel crapă! Crăpăm toți odată cu el…
Marius Albin Marinescu: Să revenim la evenimentele din 1990. Cum a mai reacționat Securitatea la presiunea pusă de noul regim pe oamenii ei?
Corvin Lupu: Una din marile supărări ale cadrelor fostei Securități era faptul că la centru exista o influență mare a ministrului Militaru și a generalului Logofătu, cel împuternicit încă din 22 decembrie să răspundă de preluarea Securității de către Armată. Din calitatea de comandant al Academiei Militare, Logofătu fusese unul dintre cei care au orchestrat diversiunile criminale care au condus la numeroși morți și răniți și era cunoscut că nu-i agreează pe securiști. Tocmai el a fost numit să-i „stăpânească”. În același timp, ministrul Militaru reactivase un mare număr de generali și colonei care fuseseră trecuți în rezervă în perioada ceaușistă, ca urmare a certitudinilor, în unele cazuri și doar a suspiciunilor, în alte cazuri, de colaboraționism cu sovieticii. Toți aceștia aveau ură pe Securitate, instituția care îi deconspirase. Cel care oprimase cel mai mult Securitatea fusese ministrul Militaru, cel care a și contribuit direct la moartea mai multor ofițeri importanți de securitate și care crease o mare parte a diversiunilor în urma cărora au avut loc morți năprasnice, dintre care, la Otopeni, una dintre diversiuni a reprezentat un adevărat măcel. Eu am mai publicat despre aceste diversiuni „teroriste”.
Modalitatea de declanșare a diversiunilor era simplă. Unități ale Trupelor de Securitate erau atenționate de noii lor șefi din M.Ap.N. că există informații certe că într-un anumit loc acționează sau urmează să acționeze teroriști, iar subunități de trupe de securitate erau trimise în respectivul loc pentru a neutraliza acei teroriști. Concomitent, unor unități/subunități M.Ap.N. li se dădea informația că în respectivele locuri acționează teroriști și li se cerea să-i elimine. Asemenea situații s-au petrecut în mai multe zone ale țării, ceea ce ne-a făcut să credem că într-adevăr a existat un plan de declanșare a unui război civil în România, având ca principali adversari M.Ap.N și M.I. Eu nu am găsit argumente zdrobitoare în direcția existenței unui asemenea plan. Orice cunoscător își dă seama că un proiect de acest gen ar fi fost agreat de multe forțe, cel puțin de către statele vecine care aveau în decembrie 1989 aspirații teritoriale ferme și dovedite: Ungaria, Iugoslavia și Bulgaria, dar această realitate nu este suficientă pentru a argumenta științific existența unui asemenea proiect. Este cert că în primele două zile după arestarea lui Ceaușescu, 22 și 23 decembrie, aceste diversiuni au avut ca unul din scopurile principale și compromiterea, neutralizarea și capturarea comandanților rămași loiali lui Nicolae Ceaușescu și legislației de atunci: Nuță, Trosca, Mihalea, Moraru. Toți au fost uciși fără milă, ca și Milea. Alte explicații logice și coerente s-au dat afirmându-se că, de fapt, nu s-a dorit un război civil în toată regula, ci s-a dorit crearea unui cadru de insecuritate care să justifice menținerea stării de necesitate pe întregul teritoriu al țării, justificarea „necesității” de a-l asasina pe Ceaușescu și de a ține poporul în casă, la televizor, unde erau bine manipulați, timp în care Iliescu&Co să-și consolideze puterea și să-i elimine pe posibilii veleitari în ale conducerii României. Starea de necesitate s-a prelungit până în februarie 1990.
Marius Albin Marinescu: Starea de necesitate a fost decretată de Ceaușescu.
Corvin Lupu: Starea de necesitate s-a decretat într-un moment în care, practic, Ceaușescu nu mai controla puterea, nu mai avea mijloace de comunicații și nu mai era liber. Ea a fost decretată de puciști, cu complicitatea lui Silviu Curticeanu, colaborator al conspiratorilor, pentru a avea argumente să acționeze împotriva oricărei persoane sau grup social care s-ar fi opus „emanaților”.
Marius Albin Marinescu: Acest gen de diversiune la care v-ați referit dumneavoastră s-a întâlnit și la Sibiu.
Corvin Lupu: Da, în 22 decembrie, începând cu ora 10.30, diversiunea a fost folosită împotriva Miliției, ca urmare a ordinelor primite de locotenent-colonelul comandant al Garnizoanei Sibiu, Aurel Dragomir, de la generalii puciști Hortopan și Stănculescu, sub motivația că Miliția și principalii ei comandanți (Nuță, Mihalea, Moraru) nu a trecut de partea „poporului”, adică a conspiratorilor. Lt-col. Dragomir a părăsit imediat punctul de comandă nr. 2, situat la Spitalul Militar din Sibiu, de unde purtase convorbirile cu șefii puciștilor care au preluat comanda Armatei după împușcarea lui Milea și s-a întors la sediul U.M. 01512 (astăzi Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”) unde a ordonat ferm: „Luptăm cu Miliția!” În acest timp, cadrele de miliție disperate dădeau telefoane și încercau să se refugieze la U.M. 01512. Șefii Miliției Municipale l-au sunat pe ofițerul de securitate C.I. al U.M. 01512, lt. col. Mircea Lomnășan, care i-a sfătuit pe milițieni să treacă strada și să se adăpostească la unitatea M.Ap.N. În paralel, tuturor militarilor M.Ap.N. din unitate li s-a spus că vor fi atacați de Miliție și să tragă în Miliție și în milițieni. A urmat un măcel împotriva milițienilor, 23 dintre ei fiind uciși și mulți alții răniți, bătuți, torturați, arestați și ținuți în bazin etc. În clădire s-a tras cu tunul, cu aruncătoare de grenade și cu mitralierele.
Marius Albin Marinescu: Cu securiștii se războiau mai puțin.
Corvin Lupu: La Sibiu, ca și la București, în primele ore ale confruntărilor între M.Ap.N. și M.I., comandantul Aurel Dragomir nu a ordonat acțiuni împotriva Securității, care fusese prima instituție care a acționat împotriva lui Ceaușescu și devenise partenera lui Stănculescu în arestarea lui Ceaușescu și a comandanților rămași loiali lui. În 22 decembrie 1989, între orele 8.30 și 14.00, în toată țara, Armata și Securitatea au acționat în comun, în cea mai bună înțelegere. După ora 14 și ceva, când a vorbit Iliescu la televiziune despre securiști ca fiind o clică de teroriști, de criminali ceaușiști, a început presiunea militară asupra Securității și a început și să se tragă în clădirea acesteia din Sibiu, cât și presiunea pusă pe Securitate prin răspândirea de acuzații false, unele dintre ele chiar de domeniul fantasmagoriilor. În toată țara, sub pretextul pericolului pe care îl genera faptul că șefii Inspectoratului General al Miliției nu trecuseră de partea conspiratorilor, cu excepția unuia dintre adjuncți, generalul Romeo Câmpeanu, ofițer de securitate loial lui Iulian Vlad, Stănculescu a ordonat supravegherea sediilor M.I. și punerea lor sub pază militară, ceea ce a intimidat cadrele și a fost o garanție a „loialității” lor față de puciști și față de noua putere. Referindu-mă la „fantasmagorii”, am în vedere zvonurile potrivit cărora securiștii circulau prin tunele cunoscute doar de ei și, din loc în loc, ridicau capacele canalelor, mai omorau niște trecători pașnici și-și continuau drumul. Apoi, nebunia cu mini-submarinele construite pentru ape de mică adâncime cu care securiștii s-ar fi deplasat pe Cibin și alte prostii colosale care circulau în oraș. Enormitățile care au fost rostite de iudeo-„revoluționarii” din televiziune, în frunte cu Brateș (apa otrăvită, centrul de sânge aruncat în aer etc), au fost crezute de majoritatea populației orașului Sibiu și a țării. Nu mai este cazul să vă amintesc faptul că la TVR „Liberă”,  Brateș&Co, cu camerele de luat vederi, au luat de fapt vederea românilor și i-au orbit. În acest fel, ura împotriva Securității, acumulată în jumătate de secol, s-a mărit exponențial.
A doua zi, pe 23 decembrie, a avut loc diversiunea din Cimitirul Municipal din Sibiu, victime căzând două echipaje A.B.I. ale Trupelor de Securitate.
În orice caz, diversiunile au fost coordonate de noua putere a lui Ion Iliescu și puse în executare de ministrul Militaru (nume real Lepădat, țigan). Ele au fost îndreptate împotriva unor forțe ale M.I., cu scopul evident de a le determina pe acestea să reacționeze și, în acest fel, să se poată „dovedi” că M.I.-ul este cel care a tras, a ucis, a produs fenomenul terorist-diversionist, a produs uriașele daune materiale etc.
Marius Albin Marinescu: Aici cred că ați atins un punct important al discuției noastre. Înțeleg că sunteți de părere că răspunderea pentru fenomenul terorist-diversionist de după 22 decembrie 1989 aparține conducerii țării, respectiv lui Iliescu, Brucan, Roman, Militaru etc.
Corvin Lupu: Categoric! În momentul în care au trebuit să dea declarații despre ororile comise în România în primele zile de după 22 decembrie, unii dintre făptuitori au acreditat ideea că între 22 și 27 decembrie ar fi fost „vid de putere”, deci, nu răspunde nimeni. Or, nu a fost nici un moment vid de putere. Din clipa în care Ceaușeștilor li s-au întrerupt legăturile telefonice, li s-a blocat accesul în buncărul prezidențial, lui Ceaușescu i s-a tăiat sonorul de la stația prin care a dorit să se adreseze poporului de la balconul etajului I al sediului C.C. al P.C.R. și din clipa în care ofițerii Direcției a V-a i-au înconjurat cu opt luptători și i-au băgat în lift pentru a-i scoate pe acoperiș și a-i duce cu elicopterul, din acel moment toată puterea a fost gestionată de Armată și de Ministerul de Interne, prin generalii Stănculescu, Ștefan Gușe și Iulian Vlad. Degeaba au apăsat Ceaușeștii pe butoane să oprească liftul și s-au blocat între etaje… Era „liftul istoriei”! Puciștii erau deciși să-l scoată cu forța din sediul puterii și să-l ducă la moarte. Din acel moment, Stănculescu cu Armata și Vlad cu Securitatea au neutralizat comandanții loiali lui Ceaușescu, i-au omorât, iar la începutul după-amiezii, la sediul M.Ap.N., în prezența reprezentanților tuturor instituțiilor de forță din România, Ion Iliescu a fost investit cu șefia statului, iar generalul Militaru cu șefia Armatei. În sediul M.Ap.N. se aflau generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile.
Marius Albin Marinescu: Cum a reacționat Stănculescu la numirea generalului Militaru?
Corvin Lupu: Este cert că decizia au luat-o marii planificatori de la Moscova. De altfel, în dimineața de 22 decembrie, 25 de minute după împușcarea lui Milea, respectiv la ora 9.00, la sediul M.Ap.N. au ajuns generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile. Traducerea a fost asigurată de colonelul Lupoi, tatăl căpitanului „revoluționar” Lupoi, ulterior ministru, care a vorbit de mai multe ori la televiziune în acele zile, erijând-u-se în reprezentant al Armatei. Dar, translatorul i-a comunicat fiului său decizia sovietică de numire a lui Militaru, iar tânărul, pe atunci, Mihai Lupoi a fugit la televiziune și l-a anunțat pe generalul Militaru ca fiind noul ministru al Apărării, cea mai importantă funcție în acele momente.
Marius Albin Marinescu: Nu cumva șeful Securității era cel mai important?
Corvin Lupu: Șeful Securității a fost cel mai important după rănirea lui Milea, cât timp l-a avut pe Ceaușescu în mâna sa. După ce l-a predat pe Ceaușescu celor de la armată și după intrarea Securității în subordinea M.Ap.N., generalul Vlad și-a pierdut mult din influență, cu atât mai mult cu cât tuturor le era frică de el și-l considerau incomod că știa totul despre toți. Vlad a continuat să comande, transmițând ordinele noii puteri, până în 31 decembrie 1989, când a fost arestat ritualic, derutant, arestare cu multe semnificații ascunse.
Marius Albin Marinescu:  V-am întrerupt.
Corvin Lupu: Cel care l-a informat pe Stănculescu că nu el va fi numit ministrul Apărării, a fost Ion Iliescu. După mulți ani, Stănculescu a declarat că sovieticii l-au impus pe Militaru în funcția de ministru al Apărării Naționale. Stănculescu avea ambii bunici de sex masculin de etnie rusă. Fuseseră ofițeri, unul general, altul colonel în armata țaristă și, după revoluția bolșevică, s-au refugiat în România și s-au căsătorit cu românce. Au fost oameni bogați. Unul dintre bunici a fost chiar înrudit pe departe cu țarul Nicolae al II-lea. Totuși, generalul Stănculescu nu a avut dificultăți de cadre. Este posibil ca în perioada interbelică bunicii săi să fi fost contactați de serviciile române de informații și, mai mult ca sigur, ei să fi cooperat cu statul român, inclusiv după 1945. Nu am cercetat situația aceasta și nu este sigur că s-au mai păstrat documente. Din arhivele secrete s-a furat mult… Generalul Stănculescu a fost recrutat ca informator al Securității de către generalul Constantin Nuță, în perioada în care acesta comanda Direcția a IV-a de Contrainformații Militare a D.S.S. Generalul Ștefan Alexie, un apropiat al generalului Vlad, ne povestea că în anul 1989, la nunta fiului generalului Stamatoiu, la Cercul Militar Național, soția lui Victor Athanasie Stănculescu se lăuda cu bijuteriile țariste pe care le purta la gât, urechi și mâini. Atunci nu știa că va fi omorâtă… În ciuda relației cu sovieticii și a rolului foarte mare pe care l-a jucat în evenimentele din decembrie 1989, dosarul de securitate al lui Stănculescu menționa relațiile sale foarte strânse cu unul dintre rezidenții de la București ai serviciului britanic de spionaj MI-6, reprezentantul firmei Rolls Royce, cetățeanul britanic de etnie română George Pop, cu care generalul avea întâlniri neraportate, ceea ce contravenea regulamentului. Agentura sovietică de la București l-a considerat mereu pe Stănculescu ca fiind agent britanic, de aceea au căutat să-l scoată din Armată și să-l numească la Ministerul Economiei.
Pe această linie, mai este ceva important de semnalat, anume doborârea pe 28 decembrie 1989 a unei aeronave AN-24, avându-l la bord pe spionul britanic Ian Henry Perry, care acționa sub acoperirea de jurnalist.
Marius Albin Marinescu:  Poate relatați acest moment foarte important al evenimentelor. Cred că îi interesează pe cititorii noștri.
Corvin Lupu: Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM compus din Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31 de ani), copilot, Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor, Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Bănică Petre (41 ani), însoţitor de bord şi Cristea Gelu (33 ani), mecanic de bord, a decolat de la aeroportul Internațional Bucureşti-Otopeni, cu destinaţia Belgrad. Prin ordin al noii conduceri a țării, spațiul aerian al României era închis. Nici un aparat nu avea voie să se ridice de la sol. Antiaeriana avea ordin să doboare orice aparat detectat de radare. Cursa a fost solicitată de gl. Stănculescu, sub pretextul nevoii aducerii de sânge din Iugoslavia, invocându-se în mod neadevărat că „dictatorii-criminali” au făcut un mare număr de victime și spitalele din România nu mai aveau sânge pentru operații și transfuzii. În avion se mai afla şi agentul britanic Ian Henry Perry (24 de ani), sub acoperire de fotoreporter la ziarul britanic „Sunday Times”. De la Belgrad, Perry urma să schimbe avionul, cu unul pentru Londra. Se bănuieşte că britanicul avea asupra sa câteva casete video, filmate de el în timpul evenimentelor, alte casete video realizate în Bucureşti de mai mulţi corespondenţi străini și înscrisuri. Grupul de mai mulți agenți britanici, din care făcea parte Ian Henry Perry a  acționat în București. Perry a fost și în sediul C.C. al P.C.R. Agenții britanici au locuit în Hotelul „Intercontinental”. Nu puteau pleca toți cu avionul, pentru a nu atrage atenția autorităților militare române și serviciilor străine. Ei l-au desemnat pe Perry să scoată din țară materialele culese, după care, probabil, intenționau să părăsească România pe alte căi. La scurt timp după decolare, deşi zborul era ordonat de gl. Stănculescu, iar avionul se afla pe calea aeriană indicată în planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o rachetă AA, la 50 km de București. Epava avionului a fost găsită în pădurea Mălinoasa, în apropierea comunei Vişina din județul Dâmboviţa, la 12 km nord-vest de divizionul 182 Rachete AA – Boteni. M.Ap.N. și Parchetul Militar au refuzat orice fel de anchetă, în ciuda solicitărilor repetate ale familiilor celor decedați, încălcându-și obligațiile stabilite prin legile în vigoare. Câteva mențiuni sunt importante. Din după-amiaza de 22 decembrie 1989, gl. Nicolae Militaru era ministrul Apărării. El ar fi fost cel împuternicit să dea ordinul de zbor și de atenționare a forțelor AA ale Aviației Militare. Gl. Stănculescu ocupase funcția de șef al Direcției de Înzestrare a Armatei, iar ulterior de ministru al Economiei. Este cert că Militaru nu a susținut în evenimente serviciile britanice, el fiind racordat la cele sovietice. Stănculescu, în schimb, după cum am relatat anterior, fusese în atenția contraspionajului românesc pentru legături neraportate cu serviciile secrete britanice. El conspirase cu generalii ruși și le promisese să-și trădeze țara, ceea ce a și făcut. Le promisese în vara anului 1989, la Balaton, fapt pe care l-a recunoscut în finalul vieții. Sovieticii nu agreau ca serviciile britanice să culeagă informații din România, din proximitatea K.G.B./G.R.U. și privitor la evenimente în care serviciile sovietice erau puternic ancorate, într-o țară pe care o considerau ca fiind „de drept” în sfera lor de influență, ceea ce era adevărat. Aici trebuie căutată cheia doborârii avionului AN-24 al Companiei TAROM.
Marius Albin Marinescu:  Interesant.
Corvin Lupu: Dar am făcut lungi divagații și ne-am abătut de la firul discuției. Revenind la reacția Securității în fața presiunii noii puteri și a „lanțului” cu care o legase aceasta, în lunile următoare loviturii de stat, un moment important a fost cel din zilele de 16-19 februarie 1990.
În 16 februarie 1990 a fost destituit generalul Nicolae Militaru din funcția de ministru al Apărării Naționale. Destituirea sa a fost operațiune condusă din umbră de generalul Stănculescu, dar nici unele cadre ale fostei Securități nu au fost străine de aceste manevre. Rolul decisiv l-a avut Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.), care a fost o formă de revoltă în interiorul Armatei, fapt interzis prin lege, dar tolerat tacit. C.A.D.A. a cerut destituirea ministrului Militaru și amenința cu extinderea revoltei, ceea ce putea deveni foarte periculos pentru stabilitatea internă a țării, în condițiile în care aveau loc multe mișcări de stradă și în care în întreprinderi nu se prea lucra, străzile orașelor erau pline de oameni de la periferia societății, restaurantele erau pline de pierde-vară, care ușor puteau și ei ieși în stradă, iar situația putea scăpa de sub control. Destituirea lui Militaru și numirea lui Stănculescu a fost dorită și de Securitate. Unul dintre oamenii Securității care a acționat în direcția influențării deciziei de eliberare din funcție a lui Militaru a fost Gelu Voican-Voiculescu. În 12 februarie 1990 el a avut o întâlnire cu membrii C.A.D.A. care a fost filmată și transmisă la televiziune, în ciuda opoziției conducerii țării. Ofițerii din C.A.D.A. au făcut impresie bună, au prezentat nemulțumirile lor și au făcut ca eliberarea din funcție a lui Militaru să fie agreată de opinia publică. Destituirea lui Nicolae Militaru a fost susținută și de locotenent-colonelul M.Ap.N. Mircea Chelaru, generalul de astăzi, care pe atunci comanda Direcția a III-a de Contraspionaj a Securității și aderase la C.A.D.A. În ziua de 5 iunie 1990, C.A.D.A. a recunoscut că a acționat pentru destituirea generalului Militaru.
Dar cea mai mare încercare prin care a trecut gruparea Iliescu a fost manifestația din Piața Universității, din perioada 22 aprilie-15 iunie 1990. În data de 22 aprilie 1990, un grup de bărbați, care ulterior nu s-au mai manifestat în prima linie, au blocat Piața Universității și au declarat-o zonă liberă de neo-comunism, ceea ce era o dovadă a caracterului anti-Iliescu al manifestării. Ulterior, s-au strâns în piață mii de oameni de bună-credință, care nu făceau parte din nici un complot, care nu aveau cunoștință de conflictul surd între conducerea de stat și cadrele fostei Securități. Cadrele fostei Securități erau nemulțumite de marginalizarea unora dintre colegii lor, de campania mediatică împotriva Securității și de faptul că noua instituție a S.R.I., în acea etapă istorică, nu avea nici pe departe influența fostei Securități, iar cadrele S.R.I. nu aveau încă nici pe departe privilegiile de care se bucuraseră pe timpul regimului trecut.
Până la publicarea unei lucrări ce cercetare aplicată a evenimentelor din primăvara anului 1990, pot să vă spun că Securitatea a fost implicată tare în declanșarea și în desfășurarea acelor evenimente din Piața Universității.
După înființarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, au fost desecretizate unele dintre dosarele de colaboratori ai Securității ai multor personaje active în Piața Universității. Nu am să mai dau o listă cu nume, chiar dacă ea este verificabilă, pentru că nu doresc să atrag reacțiile unuia sau altuia, pentru că și așa am spus destule. Am să mă rezum la două nume, Marian Munteanu, cel care a deschis balconul clădirii Universității pentru vorbitori, el fiind președintele Ligii Studenților din Universitatea din București și la Stelian Tănase, viitorul președinte al GDS, grup preponderent evreiesc, înființat de Silviu Brucan (Saul Brukner) și finanțat de Soros, director al Realitatea TV și al Televiziunii Române. Degeaba neagă Marian Munteanu, are dosar de informator din 1988. La fel și mulți, mulți alți „piețari” activi.
Ca urmare a evenimentelor deosebit de destabilizatoare pentru conducerea țării și a nevoii de control informativ asupra teritoriului țării, colonelul Filip Teodorescu a fost numit de Iliescu și de Măgureanu prim-adjunct al directorului S.R.I. și împuternicit cu reconstituirea și lărgirea rețelelor informative, ceea ce a rezolvat situația de serviciu a majorității zdrobitoare a foștilor securiști. Tot în această perioadă a negocierilor între Securitate și Iliescu, generalul Vasile Ionel, șeful Statului Major General, agent important al G.R.U., despre care Stănculescu a spus că era șeful agenturii G.R.U. în România, a ieșit public, inclusiv la TVR „Liberă” și a reabilitat ofițerii de securitate în bloc, ceea ce a fost un semnal evident de schimbare a orientării noii puteri față de Securitate și o pace nedeclarată a F.S.N. cu aceasta. Din acel moment, securiștii s-au aliniat în spatele lui Ion Iliescu, uitând că acesta i-a scuipat și i-a făcut teroriști și criminali. Această aliniere nedemnă în spatele principalului asasin al celor aprox. o mie de morți de după arestarea lui Nicolae Ceaușescu, poate fi interpretată și ca pe o recunoaștere tacită a acuzațiilor pe care li le-a adus Ion Iliescu, cel pe care ei îl apăraseră în ultimii ani ceaușiști, acuzații formulate public începând cu amiaza zilei de 22 decembrie. Din acel moment, toate forțele implicate în „revoluție” și-au dat mâna în scopul ascunderii adevărului despre evenimente. În paralel, pe nevăzute, „pe sub masă”, își mai dădeau lovituri, aruncând vina unii pe alții.
Încheierea „cu succes” a negocierilor dintre reprezentanții fostei Securități și noua putere a condus la o tentativă a unor grupări de a încheia manifestația continuă din Piața Universității. Unul dintre cei mai vocali susținători ai ei, Marian Munteanu, a propus încetarea manifestației, imediat după alegerile din 20 mai 1990. Alte grupări nu au fost de acord cu oprirea manifestației, dorind continuarea ei și răsturnarea de la putere a lui Ion Iliescu.
Implicat în fenomen a fost și procurorul militar Dan Voinea, fost ofițer de securitate, care a influențat o serie de grupuri și asociații de revoluționari, care au creat diversiuni, care au continuat manifestația și după ce Iliescu a fost ales cu majoritate zdrobitoare, în „duminica orbului”. Acești revoluționari în spatele cărora se afla procurorul Dan Voinea au instigat la violență și au devenit nucleul dur al pieței, care, pe de o parte, au compromis demonstranții pașnici și, pe de altă parte, l-au adus în mare dificultate pe Iliescu, „obligându-l” să apeleze la foștii securiști și la mineri și să admită că trebuie să-i reevalueze pe securiști, să-i încadreze pe toți în noile servicii. Eu evaluez acțiunea procurorului Dan Voinea ca fiind utilă voinței lui Ion Iliescu de a reprima cu brutalitate fenomenul Piața Universității, pentru a descuraja în viitor astfel de acțiuni de stradă și a fost de folos și foștilor securiști, în efortul lor de a deveni utili, pentru a reurca „în scări”.
Violențele din piață, care, după cum se vede, nu au aparținut majorității de bună-credință a luptătorilor anticomuniști, l-au „îndreptățit” pe Ion Iliescu să aducă minerii, armata, poliția și pe aceia dintre securiști care îi erau devotați și să reprime sângeros manifestația. Generalul Stănculescu, deși era ministru în funcție al Apărării a preferat să stea în străinătate, iar generalul Vasile Ionel a susținut că i-ar fi cerut lui Iliescu să nu implice armata în represiune, dar Iliescu nu l-a ascultat. Cu ocazia represiunii, câțiva dintre agenții Securității care au întreținut presiunea asupra lui Iliescu au fost pedepsiți crunt, inclusiv Marian Munteanu, unii fiind bătuți, alții arestați și întemnițați.
Una dintre mizeriile regimului iudeo-bolșevicului Iliescu, transformat peste noapte în iudeo-capitalist, privitoare la fenomenul Piața Universității a fost acuzația fantezistă și repetată potrivit căreia Piața Universității a fost o creație legionară. De altfel, după cum o țară întreagă a avut ocazia să vadă, regimul politic actual continuă să se lupte cu fantomele Mișcării Legionare, cu uriașa sa moștenire culturală, morală și națională, promovând falsul privitor la istoria ei și o legislație punitivă nedemocratică și fățiș antiromânească.
(Va urma)
A consemnat Marius Albin MARINESCU
Episoadele anterioare:
Posted by justiţiarul 12 ianuarie 2017
Pleacă ai noștri, vin ai noștri”. De la Securitate la alte servicii de informații (IV)
Marius Albin Marinescu: Domnule profesor Corvin Lupu, din discuția noastră de până acum, printre multe altele, tragem concluzia că Securitatea a fost implicată în toate operațiunile, în tot ce s-a întâmplat în decembrie 1989 și după aceea. Așa să fie?
Corvin Lupu: Da, domnule director. Ca și astăzi, cu trei decenii în urmă serviciile secrete erau implicate în supravegherea evenimentelor care se petreceau în întreaga societate și a tuturor persoanelor care aveau un rol în societate și puteau influența gândirea sau acțiunea altor persoane. Toate instituțiile din țară aveau, ca și astăzi, ofițeri de obiectiv, știau primii toate inițiativele pe care trebuiau să le susțină sau să le deturneze, în funcție de deciziile șefilor. Când îi auziți pe unii foști sau actuali ofițeri de informații că afirmă că Securitatea nu ar fi știut ce se întâmplă, că nu ar fi fost implicați, că nu au nici un amestec etc., să nu-i credeți! În momentul în care le scăpa ceva, era deranj mare! Se făceau anchete, se verifica dacă s-a încălcat consemnul, dacă a fost neglijență în serviciu, dacă rețeaua a transmis informații deformate etc.
În finalul discuției noastre trecute, am vorbit despre fenomenul Piața Universității. Un asemenea fenomen de amploare, petrecut în centrul capitalei, în perioada 22 aprilie-15 iunie 1990, deci timp de aproape două luni, nu putea să aibă loc fără ca serviciile să fie acolo, implicate din plin, cu atât mai mult cu cât era vorba despre intenția declarată a unor mase mari de oameni de a răsturna conducerea țării, fie ea și ilegitimă. Apoi, au fost implicați agenți ai mai multor servicii de informații. Era o chestiune importantă. Era vorba de cine va stăpâni România, o țară dintre cele mai bogate din Europa, ale cărei evoluții post-ceaușiste deschideau larg perspectiva corporațiilor internaționale de a o transforma în colonie, din punctul occidental de vedere și mai era vorba de perspectiva nedorită de agentura sovietică de a pierde din nou influența în această țară, care fusese arondată în zona de influență a Kremlinului, la sfârșitul celui de al doilea război mondial, iar după 18-20 de ani Dej și Ceaușescu au făcut-o independentă. Or, tratatele între Aliații învingători în al doilea război mondial au fost semnate pentru eternitate, nu pentru o perioadă determinată de timp. De aceea, în anul 2014, în Rusia, a fost postat pe internet un interviu al președintelui Vladimir Putin care a făcut referiri explicite la înțelegerile Aliaților de după al doilea război mondial privitoare la sferele de influență și a exprimat clar ideea: „noi vrem înapoi ceea ce este al nostru”. Textul interviului a fost tradus de un traducător al M.Ap.N. și l-am primit și eu. Între timp, căutându-l și găsindu-l în arhivă, am constatat că a fost șters de administratorii site-urilor, care sunt cei care asigură cenzura internetului în societatea „democratică” și „liberă” creată de actualul regim politic euro-atlantic.
Marius Albin Marinescu: Ați ajuns într-un punct foarte important. Numeroși analiști politici de pe multe meridiane spun că este foarte posibil ca în viitorul apropiat S.U.A. să rediscute cu Federația Rusă aceste probleme, ceea ce interesează mult România.
Corvin Lupu: Roata istoriei se învârte mereu. Eu nu pot spune ce urmează să se întâmple. Pot, eventual, să știu ce a fost și ce este astăzi. Cert este că românii au fost mințiți mult și când li s-a spus că politica de integrare euro-atlantică este un proces ireversibil. Nu, domnule director, nimic în istorie nu este ireversibil. Totul are față și verso. Unii dintre cei care au fost împuterniciți să conducă România și care au vorbit despre ireversibilitatea politicii de integrare euro-atlantică nici măcar nu se rușinează, nu-și cer scuze de la poporul român pe care l-au mințit în mod repetat. De la Petre Roman, Andrei Pleșu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, chiar și Iliescu, la „deontologii” regimului euro-atlantic, foști consilieri prezidențiali propagandiști penibili, la „marii” intelectuali manipulatori, Tismăneanu, Liiceanu, soroșișto-brucaniștii din G.D.S. și mulți alții.

D
Silviu Brucan și George Sörös în ianuarie 1990, când au înființat Grupul de Dialog Social.
in păcate, această falsă ireversibilitate a integrării euro-atlantice a fost susținută și de numeroși profesori universitari, de la care așteptările societății sunt cu totul altele. Eu mă pun în pielea lor și nu știu cum mai dau profesorii cu ochii de foștii lor studenți, pe stradă, la întâlniri etc. după ce le-au spus prostii și i-au învățat greșit. Ei nu au fost cu nimic mai buni decât propagandiștii comuniști care vorbeau în anii ’50-’60 de spre ireversibilitatea trecerii omenirii la comunism, raiul pe pământ. Nu știu dacă vă închipuiți câte cursuri de integrare euro-atlantică s-au predat în universități și în licee, în regim obligatoriu, susținându-se aberația ireversibilității politicii euro-atlantice.
R
Silviu Brucan (Saul Bruckner) și Gabriel Liiceanu
evenim la 1990. Dintre participanții la manifestația „maraton” din Piața Universității, și la mineriada din 13-15 iunie 1990 care i-a pus capăt, doar persoane foarte avizate puteau, în acel moment, să înțeleagă ceea ce se întâmplă.
Cei care, la așa numita „revoluție”, au trecut prin stradă/au stat în stradă/au acționat în stradă și care sunt siguri că ei știu ce s-a întâmplat pentru că au fost acolo în calitate de manifestanți/demonstranți/privitori/cunoștințe cu alții asemenea afirmă că au văzut totul și știu totul. Nu, domnule director, stând s-au acționând în stradă, într-un colț dintr-un anumit oraș, NUînțelegi fondul unor evenimente complexe cum sunt loviturile de stat sau operațiunile rezultate din acțiunile concertate ale mai multor servicii secrete. Dacă toți cei din stradă ar fi atât de geniali și ar înțelege totul, ar fi nenorocire, pentru că popoarele nu ar mai putea fi manipulate și stăpânite de diriguitorii Lumii. A stăpâni popoarele Lumii, șapte miliarde de oameni, este cea mai grea problemă a politicii mondiale. Oamenii din stradă sunt utili pentru conducători doar atâta timp cât pot fi manipulați, sau cât timp cu ajutorul prezenței/acțiunii lor în stradă pot fi manipulate alte grupuri de oameni, cum ar fi telespectatorii, de exemplu. Un număr mare de oameni care solicită în stradă un anumit lucru, fie el cât de ilegal sau dăunător, poate să justifice și să dea legitimitate oricărei ilegitimități. Interpretând politic, orice acțiune cât de ilegală și de distrugătoare pentru popoare și pentru statele care le diriguiesc poate fi interpretată drept un act de eroism. Cu toate acestea, sunt mulți participanți la evenimentele despre care am povestit noi, cele din decembrie 1989, din Piața Universității, din aprilie-iunie 1990, sau de la mineriada din 13-15 iunie 1990, care susțin sus și tare că ei știu totul pentru că au fost acolo. Contrazic, nu le vine să creadă că fără ca ei să simtă, alături de ei, se întâmplau lucruri importante etc. Acești ignoranți sunt și ei utili manipulatorilor și folosiți împotriva celor care devoalează operațiuni, scot la lumină adevăruri și devin incomozi. În această situație, acești participanți la evenimente devin  un cor care pe alocuri ajunge asurzitor și acoperă glasurile incomode pentru putere, în ansamblu, sau pentru componente ale ei. Iar când acești pioni participanți, obțin și importante drepturi materiale, cum a fost cazul cu răniții, urmașii morților și cu cei cu „contribuții foarte importante” în decembrie 1989, atunci glasul lor devine și mai sonor.
Deci așa, domnule director, serviciile secrete sunt prezente la toate manifestările importante din societate. Astăzi, mai mult decât în anii 1989-1990, serviciile s-au perfecționat, s-au supra-dimensionat, au achiziționat tehnică extrem de performantă, încât chiar nu le scapă nimic.
Marius Albin Marinescu: Vă referiți la S.R.I.?
Corvin Lupu: Nu numai la S.R.I., ci și la S.I.E., care are rezidenți în toate instituțiile din interiorul României. Nu poți să culegi informații externe privitoare la România, dacă nu stăpânești informativ interiorul țării. Desigur, toate celelalte servicii de informații, al M.I., S.P.P.-ul, S.T.S.-ul, ca și  D.G.I.A., sunt dotate și foarte eficiente. Eu cred și sper că ele  vor sluji țara cu devotament și în situații dramatice, nu vor mai trăda cum au făcut-o conducătorii din fosta Securitate și din fosta D.I.A., în perioada ceaușistă. Desigur, actualele servicii de informații acționează, cel puțin deocamdată, în cadrul creat de Comunitatea Informativă a N.A.T.O., sub coordonare străină și cu prezența în România a unor consilieri și „șefi de stații” care le supraveghează, le îndrumă și, uneori, le ordonă. Prin intermediul serviciilor comandă și D.N.A., o parte a Înaltei Curți de Casație și Justiție și alte structuri, care sunt instituții mult mai mult politice decât juridice. Magistrații nu pot să-și ocupe funcțiile fără avizul S.R.I. sau dacă avizul se ridică. Totdeauna puterea o deține cel care te avizează și care îți propune revocarea.
Domnule director, eu fac afirmații grave, dar adevărate. Ca profesor universitar, ca redactor șef de reviste și în mai multe alte calități pe care le-am deținut pe parcursul vieții, am simțit totdeauna obligația de a spune adevărul, cu orice preț! Și pentru adevăr am avut de suferit și cred că o să mai am, dar nu vreau să vă vorbesc astăzi despre aceste aspecte.
Revin. România nu mai este nici suverană și nici independentă. Din acest punct de vedere, Constituția nu mai corespunde realității politice actuale. Ea ar trebui modificată și, în textul care precizează în mod fals că România este o țară suverană și independentă, ar trebui precizat că statul român trebuie să acționeze pentru ca să atingă obiectivul ca România să devină din nou suverană și independentă.
Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, știu câteva din aspectele la care vă referiți, respectiv câteva din necazurile pe care le-ați avut. Dar ați fost un învingător, și cu evreii și cu fostul rector Oprean și cu alții din „sistemul ticăloșit”. Și eu am luptat mult pentru adevăr și m-am trezit împroșcat cu minciuni pentru compromiterea mea sau târât prin tribunale din cauza celor scrise de mine sau de colegii mei la adresa infractorilor, în special a celor cu „gulere albe”. Nu aveam bani pentru cohorte de avocați, fiindcă trebuia să mă judec prin toată țara în zeci de procese de calomnie prin presă cu oameni puternici și bogați, deranjați de adevărurile dureroase publicate în rețeaua de presă „Justițiarul”. Am învățat autodidact Dreptul penal ca să mă pot apăra în instanțe și mi-am câștigat singur toate procesele prin proba verității. Haideți să revenim și să ne spuneți cum au evoluat serviciile secrete după mineriada din 13-15 iunie 1990?
Corvin Lupu: Mineriada a fost o zdruncinare foarte puternică a societății românești. Ea i-a trezit la realitate și pe unii cetățeni care mai credeau în democrația propovăduită de „emanați”. În același timp, mineriada i-a radicalizat și i-a fidelizat pe mulți dintre susținătorii lui Ion Iliescu, iar societatea a rămas scindată pentru foarte mulți ani înainte. În acest context, ca urmare a „încheierii păcii” între fosta Securitate și Ion Iliescu&Co, foștii securiști au reintrat în activitate intens și au reluat penetrarea societății, acordând prioritate partidelor politice „istorice”, foștilor legionari, intelectualilor, bisericilor de toate confesiunile. La asta se pricepeau cel mai bine și în acest domeniu, al poliției politice, dețineau o arhivă bogată, putând porni fără handicap orice investigație și penetrare informativă. Desigur, au monitorizat atent și F.S.N.-ul.
În această perioadă, iunie 1990 – august/septembrie 1991, serviciile românești au rămas racordate la cooperarea cu serviciile sovietice de informații. Consilier pentru Apărare, Siguranță Națională și Ordine Publică a fost generalul Ioan Talpeș, care a coordonat activitatea tuturor serviciilor, până în 1992, când a fost înlocuit de generalul Vasile Ionel, fost agent G.R.U. în România. S.R.I.-ul nu l-a agreat deloc pe Talpeș și nici nu i-a lăsat acces în nucleul vital al serviciului.
Începând din primăvara anului 1990, relațiile dintre Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov, au intrat într-un con de umbră, sfârșind prin a se răci, la sfârșitul lunii august – începutul lunii septembrie 1991. Aceasta s-a datorat faptului că în 19 august 1991 Ion Iliescu a purtat o convorbire telefonică cu prim-ministrul sovietic Ghenadi Ianaev, politicianul cel mai important dintre puciști. Cei doi fuseseră colegi de studii la Moscova. Iliescu a fost singurul șef de stat din lume care i-a felicitat pe puciștii sovietici, de orientare conservatoare stalinist-brejnievistă, pentru că au organizat și au dat puci-ul din acea zi și l-au doborât de la putere pe Mihail Gorbaciov. Prin această atitudine a lui Ion Iliescu, s-a dovedit din nou că cine a trădat o dată, trădează și a doua oară. Ceaușeștii l-au susținut și l-au promovat pe Iliescu până la nivelul de secretar al C.C. al P.C.R., iar Gorbaciov l-a făcut președintele României.
După această convorbire telefonică, Ion Iliescu a fost identificat ca fiind un susținător al liniei politice conservatoare, cea pe care a cunoscut-o direct în anii studiilor de la Moscova, linia politică agreată de anturajul său din Uniunea Sovietică, de prietenii de care era legat din anii ’50. Linia politică a lui Ianaev propunea menținerea controlului sovietic asupra zonei de influență, iar Iliescu vedea în aceasta asigurarea securității naționale a României într-o formă de continuitate. Această imagine de conservator comunist a lui Iliescu l-a dezamăgit pe Gorbaciov care credea că Iliescu este un perestroikist devotat, dar a dezamăgit și pe noua „stea” a politicii Rusiei, naționalistul rus Boris Elțân, care, ulterior, l-a ținut pe Iliescu „la distanță”, până la sfârșitul prematur al mandatului său prezidențial, în 1999. Vladimir Putin, președinte începând din 1999, la rândul său naționalist rus, bineînțeles, în sensul bun al cuvântului, nu l-a agreat nici el pe Iliescu.
Marius Albin Marinescu: Am observat remarca dumneavoastră „…bineînțeles, în sensul bun al cuvântului…”, pentru a vă delimita de globaliștii care interpretează fals și susțin că a fi naționalist este ceva rău, ceva condamnabil, ceva împotriva democrației. Oare de ce l-a părăsit Iliescu pe Gorbaciov, cel care îl promovase la conducerea României?
Corvin Lupu: Iliescu l-a părăsit pe Gorbaciov, poate, convins că liderii comuniști conservatori se vor menține la putere, iar Gorbaciov era terminat politic. Apoi, vedeți că printre cei șase lideri care au preluat conducerea U.R.S.S. cu ocazia puci-ului, era și președintele K.G.B., Vladimir Kriucikov. Acest lucru a dat consistență puci-ului. Alături de el, au participat la puci prim-ministrul, vicepreședintele U.R.S.S., ministrul de Interne și ministrul Apărării. Deci, puciștii erau oameni cu nume și cu funcții foarte grele, ceea ce le dădea credibilitate. Dar nu toate structurile K.G.B.-ului, ale Armatei și ale Miliției au fost de partea conservatorilor. Cea mai importantă forță militară care i-a combătut pe conservatori a fost aviația militară, comandată de mareșalul Pavel Grachov, cu ale sale trupe de desant, cele care i-au și arestat pe puciști.
Naționaliștii au ajuns să reprezinte o forță politică și populară consistentă în societatea din Rusia. După 1917, poporul rus a ajuns sub stăpânirea autocrată a evreilor bolșevici, care l-au asuprit cumplit. Rușii au fost cei prigoniți, aruncați în gulag, iar minoritarii, în frunte cu evreii, au preluat conducerea societății. Acest lucru a durat foarte multă vreme. În 1964, când ucraineanul Hrușciov a fost înlăturat printr-o lovitură de stat, a ajuns secretar general mareșalul Leonid Ilici Brejnev, care era etnic rus. Dar el nu a înlăturat minoritățile naționale din numeroasele structuri politice, administrative și militare ale U.R.S.S. Era un conservator care milita pentru internaționalismul proletar, foarte asemănător cu globalizarea evreiască din zona occidentală de influență. Internaționaliștii se bazau mult pe minorități, propovăduind răspândirea comunismului pe tot Globul. Naționaliștii ruși, care militau pentru o Rusie a rușilor, au fost cei care, sub conducerea lui Boris Elțân și a mareșalului Pavel Grachov, i-au înlăturat pe conservatori de la putere, l-au împins pe Gorbaciov „pe linie moartă” și au eliberat Federația Rusă de sub stăpânirea suprastructurii numită Uniunea Sovietică, cea care a și fost desființată oficial, în 23 decembrie 1991. Aș mai spune că eu cred că pe Iliescu l-a influențat și colegialitatea cu pucistul Ghenadi Ianaev și, poate, conținutul convorbirii lor telefonice cu acesta, din 19 august 1991, când Ianaev era încă sigur de reușita puci-ului și de menținerea la putere.
Cu toate că relațiile lor s-au răcit, în anul 2010, Gorbaciov a venit la București și a apărut public alături de Ion Iliescu, inclusiv la televiziune. În România se cristalizase ideea loviturii de stat din decembrie 1989 și Gorbaciov venise să ne mai mintă o dată și să ne spună că a fost revoluție curată și că U.R.S.S. nu a avut nici o implicare.
Marius Albin Marinescu: În anul 2010 ați publicat și dumneavoastră cartea „România în decembrie 1989. De la revolta populară la lovitura de stat”, care a oferit numeroase clarificări.
Corvin Lupu: Da. Prin înfrângerea puciștilor, Federația Rusă s-a eliberat de sub stăpânirea Uniunii Sovietice, care obliga Rusia să-și pună la bătaie toate bogățiile pentru a întreține celelalte paisprezece republici unionale care, după accentuarea crizei în U.R.S.S., încheiau fiecare an financiar „în roșu”. După opt ani, abia, căderea P.I.B.-ului Rusiei s-a oprit, iar apoi, după preluarea președinției de către Vladimir Putin, Dimitri Medvedev și noua echipă foarte puternică și profesionistă, timp de 15 ani, Rusia s-a dezvoltat și a crescut din punct de vedere organizatoric, administrativ, economic și militar. Conflictele din Ucraina și redeschiderea Războiului rece, au condus și la acele sancțiuni împotriva Rusiei, care sunt văzute de o mare parte a Rusiei și nu numai, ca un sabotaj al Occidentului, dar Rusia merge mai departe. Dar statele din U.E., poate cu excepția Germaniei, au fost și ele grav afectate de sancțiunile impuse de Rusia. Între acestea se află și România. În fine, este o altă discuție și vă propun să ne oprim.
(Va urma)
A consemnat Marius Albin MARINESCU
Episoadele anterioare:
Posted by justițiarul28 ianuarie 2017
Marius Albin Marinescu: Reluăm discuția noastră de ultima oară. Atunci, aproape de final v-am întrerupt. Vorbeați despre răcirea relațiilor româno-sovietice începând cu primăvara anului 1990. Poate ne mai spuneți ceva.
Corvin Lupu: Prima parte a anului 1990 a fost foarte grea pentru președintele Ion Iliescu. Problematica de securitate în condițiile desființării Tratatului de la Varșovia, ale conflictului româno-maghiar acutizat de evenimentele de la Târgu-Mureș, din martie 1990, ale conflictului cu Securitatea, continuat și după înființarea oficială a S.R.I, în condițiile de criză create de fenomenul Piața Universității, în cele ale alegerilor din mai 1990, ale mineriadei din 13-15 iunie, toate acestea și altele au fost momente care au creat o multitudine de probleme lui Ion Iliescu.
Pe lângă acestea, Iliescu spera ca U.R.S.S. să continue să controleze sfera ei de influență din centrul și estul Europei, iar România să fie sub protecția Moscovei. Pentru aceasta, atât Iliescu, cât și serviciile de informații, au făcut eforturi, în direcția bunei colaborări cu sovieticii. În fruntea armatei, poliției și serviciilor de informații au fost numiți oameni devotați relației cu U.R.S.S.: la Statul Major General, generalul Vasile Ionel, la S.R.I., director Măgureanu, prim-adjunct Filip Teodorescu, la S.I.E., director a fost numit generalul Mihai Caraman, la M.I. generalul Jean Moldoveanu, securist evreu, dovedit ca agent sovietic. Astfel de oameni au fost plasați peste tot, în punctele „cheie” ale societății românești.
Atât conducerea României, cât și conducerea Uniunii Sovietice doreau încheierea unui tratat politic bilateral care să clarifice relațiile româno-sovietice. Liderii români doreau să obțină protecția sovietică avută în primele două decenii de „lagăr sovietic”, din perioada de dinaintea promovării politicii de independență de către Dej și Ceaușescu. Liderii de la Kremlin doreau să-și consolideze influența politică și informativă în România, chiar dacă erau dispuși să cedeze o mare parte din influența economică Occidentului. Gorbaciov dorea și  recunoașterea de către România a apartenenței la Uniunea Sovietică a teritoriilor românești ocupate în vara anului 1940: nordul Bucovinei, Basarabia și Ținutul Herța, adică dorea să se prevadă explicit în tratat recunoașterea frontierelor dintre cele două țări, așa cum erau ele la ora semnării tratatului. Dacă ar fi obținut aceste obiective politico-diplomatice în raporturile cu România, Gorbaciov și-ar fi consolidat imaginea și puterea la Moscova, unde era tot mai mult contestat, cu deosebire de către adversarii săi conservatori staliniști, dar și de către naționaliști, mai ales la nivelul instituțiilor de putere și al Partidului Comunist.
Iliescu și-a dat seama că acest tratat este un act de trădare națională și că semnarea lui îi va compromite cariera și, implicit, puterea, la care el, care nu are copii, ținea mai mult decât la orice pe această lume. De aceea el a și ezitat, a tras mult de timp, ca să mă exprim așa, până a „ajuns cuțitul la os”, în primăvara anului 1991. În 5 aprilie 1991, în vinerea dinaintea Paștilor, vinerea „Mare”, la Moscova, Ion Iliescu a semnat împreună cu Mihail Gorbaciov Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciție între România şi U.R.S.S., care prevedea recunoașterea de către România a frontierelor existente, deci a apartenenței fostelor ei teritorii la Uniunea Sovietică. Prin semnarea documentului de către Ion Iliescu, România devenea singura țară din centrul și estul Europei care avea un tratat cu U.R.S.S., în noile condiții geopolitice configurate de Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989).
Semnarea tratatului româno-sovietic a fost urmată de o întâlnire în doi a lui Mihail Gorbaciov și Ion Iliescu. Stenograma întâlnirii a fost publicată, după mulți ani, în presa noastră (Stenograma discuției Mihail Gorbaciov – Ion Iliescu, Moscova, 5 aprilie 1991, în „Ziua”, 17 noiembrie 2004). În cadrul acestei întâlniri, printre altele, Mihail Gorbaciov, care dăduse faliment cu linia sa politică și se afla „pe ultima sută”, a declarat: „Occidentul vrea să ne pună pe butuci şi pe noi, şi pe voi, pentru ca după aceea să ne cumpere totul pe nimic”, la care Ion Iliescu a replicat: „forţele duşmănoase interne şi externe cooperează.
 Marius Albin Marinescu: Cred că este foarte importantă această discuție. Ea dovedește că Ion Iliescu era informat și conștient de pericolul pierderii de către România și români a bazei materiale a societății, a resurselor naturale și a tot ceea ce au acaparat străinii în țara noastră, „pe nimic”, cum spunea Gorbaciov.
Corvin Lupu: Exact.
Marius Albin Marinescu: Și cu toate că a fost conștient de aceste lucruri în mandatul său prezidențial din 2000-2004, a lăsat să se înstrăineze o mare parte din avuția națională și nouă ne spunea și el și prim-ministrul Adrian Năstase că este bine să le dăm străinilor tot ce ne cer!
Corvin Lupu: Conducătorii (anti-)României argumentau cu necesitatea de a ceda economia și suveranitatea în schimbul aderării. În România nu s-au pus niciodată „pe masă” toate condițiile pe care urma să le îndeplinim și prețul efectiv pe care urma să-l plătim. Totul trebuie să aibă un preț cunoscut și acceptat. Nimic nu trebuie făcut în istorie „cu orice preț”. Sunt și prețuri falimentare. Din păcate conducătorii nu vor fi judecați și pedepsiți decât de istorici și, sperăm, pe lumea cealaltă, deși, poate, înainte de a da socoteală pe lumea cealaltă, ar fi trebuit să dea socoteală și pe lumea aceasta. Din păcate, o prea mare parte a opiniei publice nu conștientizează că ceea ce s-a pierdut este foarte greu reparabil sau, în parte, ireparabil, afectate fiind generațiile viitoare, inclusiv copiii care încă nu s-au născut și care au fost, în timpul generației noastre, pur și simplu jefuiți, nu numai de bunuri materiale, de resurse naturale, de pământ etc., dar poporul român a pierdut o mare parte a zestrei sale genetice superioare, prin exodul de valori fără precedent în istorie și s-au creat premisele ca românii să ajungă în curând o etnie minoritară într-o țară majoritar țigănească. Acest exod de valori ridicate prin efortul României a fost determinat cu multă abilitate de către planificatori, prin ecranarea șanselor de care aveau românii nevoie în țara lor.
Marius Albin Marinescu: Să revenim la Tratatul dintre România și U.R.S.S.
Corvin Lupu: Imediat după semnarea tratatului, Partidul Comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a salutat călduros acest eveniment româno-sovietic. Secretarul C.C. al P.C.M., Ion Guțu, a declarat că documentul încheiat de către președinții Iliescu şi Gorbaciov a înlăturat posibilitatea „odiosului” scenariu al unirii Republicii Moldova cu România.
În același timp, în articolul patru al tratatului se prevedea ca România și U.R.S.S. să nu adere la alianțe ce vor fi îndreptate una împotriva alteia, ceea ce ar fi eliminat posibilitatea aderării României la N.A.T.O. Or, poporul român, în mare parte, ca urmare a influenței extraordinare a mesajelor transmise de posturile occidentale de radio, care au fost foarte iubite de români, credea atunci că o eventuală aderare a României la structurile occidentale ar însemna accesul nostru în Sfântul Rai. Din acest punct de vedere, așa cum am mai spus, eu cred că aderarea la structurile euro-atlantice a fost o etapă deosebit de utilă experienței istorice a poporului român. Ea trebuia parcursă, în ciuda pierderilor uriașe suferite de România.
Marius Albin Marinescu: Există analiști care au apreciat că aceste pierderi au depășit pierderile României în cele două războaie mondiale, plus cutremurul din 1977.
Corvin Lupu: Am văzut și eu acele evaluări. Știu că profesorul universitar Ilie Șerbănescu, fost ministru al Economiei, a făcut calcule privitor la această chestiune. În vara anului trecut, mi-a povestit cum l-au dat afară de la TV „Antena-3” pentru că a avut discursuri apreciate a fi fost „antisistem”.
Revenind la discuția anterioară, Ion Iliescu era îngrijorat de desființarea Tratatului de la Varșovia, care se produsese practic cu o lună și două zile mai devreme de semnarea tratatului, desființare care avea să se legalizeze printr-un act final, în iulie 1991, la Praga. România a fost ultima țară care a semnat desființarea Tratatului de la Varșovia. Plecaseră toți și mai rămăsesem numai noi! Pentru Iliescu, tratatul cu sovieticii avea menirea de a compensa deficitul de securitate pe care îl declanșase desființarea Tratatului de la Varșovia. Ion Iliescu vedea securitatea României asigurată tot alături de Uniunea Sovietică, el având cunoștință de configurarea sferelor de influență, care, o spun din nou, au fost încheiate pentru eternitate și instinctul îl trimitea tot la Moscova.
Pentru a deveni lege și a intra în circuitul de drept internațional, tratatul trebuia aprobat în Parlament. Prim-ministrul de atunci, Petre Roman, susține ca s-ar fi opus ratificării tratatului de către Parlament și l-ar fi convins în acest sens și pe Ion Iliescu. Cel care s-a opus categoric tratatului a fost Corneliu Mănescu, care era președintele Comisiei de politică externă a Senatului României. Într-o discuție purtată cu președintele de atunci al Senatului, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu a spus că ratificarea tratatului înseamnă recunoașterea neapartenenței la România a teritoriilor ocupate de sovietici în vara anului 1940, ceea ce i se părea inacceptabil, cu toate că el a avut relații foarte strânse cu diplomația sovietică, principalul motiv pentru care a fost marginalizat de Ceaușescu.
După ce tratatul româno-sovietic nu a putut fost ratificat și Parlamentul a încheiat sesiunea parlamentară 1990-1991 și puciul din 19-21 august 1991 a eșuat în parte, partea sovietică a fost nemulțumită. Gorbaciov știa că Iliescu avea toată puterea în mână.
Ulterior, Ion Iliescu a făcut însă un alt gest care a compensat în favoarea Moscovei faptul că tratatul nu a fost ratificat. Mă refer la faptul că la doar câteva ore după ce, la 27 august 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și-a declarat independența, Ion Iliescu a recunoscut Moldova ca stat suveran și independent. Gestul are două conotații. Ion Iliescu și susținătorii lui au afirmat că prin aceasta România a recunoscut ieșirea Republicii Moldova de sub tutela Moscovei, pas înainte pe calea reunificării cu România. În același timp, unii patrioți români, de pe ambele maluri ale Prutului au interpretat gestul conducerii României ca pe unul inspirat de Moscova și îndreptat împotriva „podului cu flori” și a voinței multor români de reunire a Moldovei de peste Prut cu România. Recunoașterea Moldovei ca stat suveran și independent semnifica recunoașterea României că acest teritoriu nu aparține României. Patrioții români de la baza societății, așteptau ca Iliescu să proclame unirea Republicii Moldova cu România.
Cert este că în cei 26 de ani trecuți de la aceste evenimente, forțele potrivnice unirii românilor de pe cele două maluri ale Prutului au fost totdeauna mai puternice. Cei 180 de ani de stăpânire rusească și sovietică asupra Basarabiei au produs efecte care nu pot fi ignorate. Politica de „dare a ceasului înapoi” este greu de realizat și nu are doar urmări pozitive, cel puțin în această etapă a istoriei. Lucrurile se pot schimba, în viitor, dacă cele două supraputeri, Rusia și, mai ales, S.U.A. vor duce o politică de sprijinire a unei Europe a națiunilor, care să repună etniile majoritare în drepturi prioritare, în cadrul unor state suverane, așa cum se prevede în proiectul european al președintelui Donald Trump.
În orice caz, orice efort pe această linie a unificării Republicii Moldova cu România, așa cum am mai spus în altă discuție a noastră, nu trebuie făcut în adversitate cu Rusia, ci doar alături de Rusia. Românii unioniști din Moldova vor avea șanse să fie ascultați și sprijiniți doar ca aliați ai Rusiei, în nici un caz ca adversari ai ei. Linia lor politică actuală, de adversitate față de Rusia, este defectuoasă și nu are șanse de izbândă. Din contră, poate fi chiar factor de risc pentru securitatea Moldovei.
Marius Albin Marinescu: Cum s-au poziționat serviciile secrete față de acest tratat româno-sovietic din 1991?
Corvin Lupu: Serviciile secrete l-au informat pe Ion Iliescu că în rândul parlamentarilor, cu deosebire în rândul celor din Comisia de politică externă, există reticențe față de semnarea tratatului și că va fi greu ca el să treacă. Acești parlamentari care se opuneau ratificării erau de părere că semnarea tratatului nu era oportună până când nu se limpezea situația Uniunii Sovietice, care scârțâia din toate încheieturile și se afla în pragul dezmembrării, eveniment care s-a întâmplat, după cum am arătat, în luna decembrie a aceluiași an.
În septembrie 1991, în conducerea de la București se cristalizaseră în F.S.N. două tendințe diferite și opuse: gruparea lui Ion Iliescu, de sorginte moscovită și gruparea lui Petre Roman, care dorea să ducă România în brațele Occidentului. Amândouă grupările erau sub influență/control evreiesc. Adversitatea celor doi foști aliați a devenit mare. Astfel, F.S.N.-ul s-a desfăcut în două grupări, P.D.S.R. și P.D., iar fesenismul s-a perpetuat, umbrind partidele istorice, penetrate de noile servicii și de fosta agentură a fostei Securități, infiltrată printre rândurile vechilor militanți ai partidelor. Partidele istorice au decăzut și pentru că și-au deturnat propriile lor foste linii politice remarcabile, promovate la timpul potrivit. Țărăniștii au uitat de fostul lor naționalism sănătos și l-au abandonat, iar liberalii au abandonat total doctrina prin care, o lungă perioadă istorică, au obținut cele mai mari succese ale lor și ale României: „Prin noi înșine!” Abandonându-și doctrina tradițională, partidele istorice au „sângerat” continuu, îndreptându-se spre o moarte destul de rapidă, mă refer la țărăniști și la P.S.D.R.-ul lui Sergiu Cunescu și spre o moarte lentă a liberalilor, care au sfârșit prin a se topi în marea familie a popularilor europeni, iar apoi, după căsătoria contra naturii cu P.D.L., astăzi din liberali mai rămânând doar denumirea partidului și multă mediocritate și fripturism.
Ca urmare a acestei scindări din F.S.N., președintele Iliescu, care ajunsese să fie foarte tare susținut de fosta Securitate, a organizat o nouă mineriadă, prin care a înlăturat de la putere întregul guvern Petre Roman și l-a înlocuit cu un „guvernul meu”, ca să folosesc un termen la modă în mass-media românească din anul recent încheiat, guvern condus de Theodor Stolojan, personaj agreat de Iliescu și alcătuit din același aluat.
Marius Albin Marinescu: Cum au ajuns ofițerii fostei Securități să-l agreeze și să-l susțină pe Ion Iliescu, după ce acesta i-a etichetat ca fiind „teroriști”, „criminali”, „ceaușiști” etc., după ce le-a condamnat unii dintre conducători, i-a pus sub cizma M.Ap.N., iar pe unii i-a dat afară?
Corvin Lupu: Cu multă abilitate, Ion Iliescu a reușit, încă din anul 1990, să dea impresia securiștilor că el i-a salvat de la moartea pe care le-a pregătit-o generalul Militaru și alți conducători din M.Ap.N., că el i-a scos din pușcării, că el i-a repus în muncă în noile servicii de informații, că el le-a redat privilegiile etc. Aceasta i-a îmbunat pe securiști și i-a făcut să-l susțină. Nu trebuie să neglijăm nici tendința generală tradițională a militarilor de a se alinia în spatele lui Vodă. Asta până la un punct, pentru că, din când în când, ei îl elimină pe Vodă, într-un fel, sau în altul, respectiv prin moarte, prin înlăturare brutală fără să-l ucidă, sau mai subtil, prin mijloace „acoperite”. Ceaușescu, Cuza-Vodă și Emil Constantinescu sunt exemple pentru fiecare din cele trei variante. Emil Constantinescu (Kazbich) ne-a spus că l-a „învins Securitatea”, ceea ce este real.
În orice caz, evenimentele din anul 1991, au găsit România poziționată șubred, cu o conducere contestată în Occident, ca urmare a mineriadelor și a eforturilor lui Ion Iliescu de a nu părăsi „barca” Moscovei.
(Va urma)
A consemnat Marius Albin MARINESCU
Episoadele anterioare:

Posted by justițiarul
Anul 1992 a amplificat debusolarea României. Lipsa de perspective de moment, pentru asigurarea securității României prin poziționarea alături de Federația Rusă era o realitate care producea îngrijorare în rândul conducerii filo-moscovite de la București. La această îngrijorare se adăuga presiunea exercitată de Occident, datorită nemulțumirii față de faptul că nu reușiseră încă decât lichidarea unei părți din economia României, dar nu și acapararea marilor întreprinderi și a resurselor naturale ale țării.
Tratatul de la Varșovia se desființase, iar Uniunea Sovietică se dezmembrase. Oligarhii evrei se aruncaseră ca niște păsări de pradă asupra Rusiei, profitând de frământările din interiorul puterii de la Kremlin și de starea de beție cvazi-constantă în care se găsea președintele Elțân. În ciuda atașamentului său vechi și puternic, față de Rusia, Ion Iliescu nu se mai simțea în siguranță sub umbrela acestei puteri aflată în criză.
În aceste condiții, după mai multe tatonări, mesaje și întâlniri ale unor înalți demnitari români cu conducători ai N.A.T.O., în februarie 1992, a avut loc vizita la București a secretarului general al organizației, Manfred Woerner. Când s-a ajuns la discutarea perspectivei aderării României la N.A.T.O., secretarul general a declarat deschis că acest lucru nu va fi posibil atâta timp cât în fruntea serviciilor române de informații se află agenți ai K.G.B. și atâta timp cât România nu predă serviciilor occidentale rețelele de agenți răspândite în lumea occidentală.
Ca urmare a solicitărilor lui Manfred Woerner, pe parcursul anului 1992 au fost eliberați din funcție prim-adjunctul directorului S.R.I., col. Filip Teodorescu, care coordona rețelele operative ale serviciului și gl. Mihai Caraman, dovedit încă din anii 1970 ca fiind agent al K.G.B. și cunoscut ca atare și la Washington. În același timp, el a fost un colaborator important al serviciilor secrete franceze,  motiv pentru care fusese susținut și de Petre Roman să devină director al spionajului românesc. În fruntea S.I.E. a fost numit generalul M.Ap.N. Ioan Talpeș, persoană agreată la Washington, încă de pe timpul regimului ceaușist. Virgil Măgureanu (Imre Asztalosz) a fost acceptat în continuare, deși era fost agent sovietic, datorită faptului că era minoritar etnic și pentru că a făcut constant favoruri de punere la dispoziția S.U.A. și a agenților serviciilor evreiești a unor informații și documente secrete.
Operațiunea de livrare către unii dintre foștii adversari ai României de pe frontul invizibil a rețelelor și multor documente secrete a fost, de fapt, un act de trădare a intereselor profunde ale țării. Fiecare țară care-și apără interesele își apără și secretele, indiferent de schimbările de orientare ideologică și de alianțe. Ideologia și alianțele sunt trecătoare, se schimbă periodic, dar interesele profunde ale țării ar trebui să rămână perpetue, să nu fie scoase la mezat și să fie livrate vrac, în schimbul unor interese trecătoare, de moment istoric. Așa au procedat mereu în istorie statele care au reușit să-și conserve puterea și odată cu ea interesele. Totul trebuie să aibă un preț și sunt secrete adânci ale statului, care-i conferă acestuia multă putere, care nu ar trebui negociate cu nimeni, pentru nici un motiv. Celor interesați să afle mai multe despre aceste frământări ale serviciilor române de informații externe, le recomand cartea colonelului (r) Cornel Nemeți, Ultimul curier ilegal. Amintirile unui spion român, o carte vastă, care prezintă partea vizibilă a aisbergului care a însemnat fenomenul trecerii S.I.E. din subordinea României în cea a Occidentului, fenomen care, după cum este cunoscut, s-a întâmplat și cu toate celelalte servicii secrete din România.
În anul 1993, a fost inițiat în România programul Mil-to-Mil, program de cooperare în domeniul apărării cu Statele Unite ale Americii și s-a înființat o echipă de legătură între U.S. Forces Command Europe (EUCOM) și armata română. O mulțime de ofițeri ai armatei române, inclusiv de informații militare au fost invitați în S.U.A. și așezați pe șinele noii direcții de orientare politico-militară a României. Adoptând această nouă orientare politică, armata și serviciile secrete n-au mai conservat linia național-românească promovată înainte de 1989. De altfel, propaganda noului regim, susținută de conducătorii de etnii minoritare ai României, a făcut ca ideea de „patriotism” să fie asimilată comunismului și securismului, iar prin abuz de interpretare lingvistică, termenii de „național” și „naționalism” au primit conotații negative. Prin exces de discriminare pozitivă, minoritățile naționale au preluat întâietatea în societate, în domeniul promovării în societate, în publicații, în mass-media, în punctele „cheie” din administrația centrală și, în multe județe, locală. Serviciile secrete, românizate, în cea mai mare parte, în anii regimului ceaușist, au încadrat din nou un mare număr de ofițeri minoritari etnici, mai ales evrei, țigani și unguri. La Academia de Informații, una din probele foarte importante este limba străină, care se dă la alegere. Examinarea este foarte exigentă, dat fiind și concurența foarte mare. Toți candidații de etnie maghiară își aleg limba maternă ca limbă străină și obțin aproape toți nota zece, devansează majoritatea românilor, care obțin greu note de opt și nouă și devin ofițeri de informații. Cât despre loialitatea acestora față de statul național unitar român și față de românism, personal, am îndoieli mari.
Începând cu anul 1992, un rol important în consolidarea relațiilor militare și informative româno-americane l-a avut colectivul condus de Larry L. Wats, un prieten al României, care a studiat la facultățile de Istorie din Iași și din Cluj, în anii 1980, iar după lovitura de stat din decembrie 1989 a fost avansat, devenind consilier pentru problemele de reformă a serviciilor secrete și ale armatei pe lângă Președinția României. Larry L. Watts este un foarte valoros istoric, cărțile sale fiind adevărate tratate de istorie contemporană a României, aducând în circuitul istoriografic documente din foarte importante arhive străine, la care istoricii români nu au avut acces.
În anii care au urmat, la Moscova, regimul lui Boris Elțân a dat faliment, în ciuda „injecțiilor” financiare primite din partea regimului iudeo-globalist occidental. Dau doar două exemple de sprijin occidental pentru regimul Elțân. În 1996, Elțân a primit cadou din partea S.U.A. 10 miliarde de dolari, ca să-și asigure un nou mandat de președinte al Federației Ruse. Oculta mondială și S.U.A. erau mulțumite că Rusia continua să decadă și susținea această „evoluție”, Elțân fiind un „demn” continuator al lui Mihail Gorbaciov, cel pe care președintele Vladimir Putin l-a numit sec, în anul 2014: „trădător”. În martie 1999, Rusia a primit un „împrumut nerambursabil” de 17,5 miliarde de $ din partea F.M.I., prețul cu care Boris Elțân și-a dat acordul pentru bombardarea și distrugerea Iugoslaviei, o crimă internațională de mari proporții a N.A.T.O., care a compromis grav organizația, în ochii opiniei publice mondiale. A fost pentru prima oară când N.A.T.O. s-a transformat dintr-o organizație militară defensivă, într-o organizație politico-militară agresivă. Acest lucru, chiar dacă a fost ignorat, de cei care dețineau puterea în statele N.A.T.O., a produs efecte. Aceste efecte, ca și altele de acest fel, s-au tot adunat în timp și s-au „contorizat”, contribuind la pierderea prestigiului internațional al S.U.A., a supuselor sale din N.A.T.O. și a regimului iudeo-globalist, în ansamblul său.
Teama de agresivitatea S.U.A. și a N.A.T.O. a dus la coagularea unor organizații politico-militare și economice adverse. Mă refer la „Shanhai-5”, la B.R.I.C.S. şi la parteneriatul estic. Toate acestea au contribuit mult la schimbarea radicală de sitem politic de la Washington, din noiembrie 2016, în urma căreia regimul politic iudeo-globalist a fost înlocuit cu un regim politic național-protecționist.
În anul 1999, după 17 ani de regrese continue ale Rusiei, Complexul Militaro-Industrial de la Moscova a decis să-l înlăture pe Boris Elțân și să preia puterea direct prin intermediul celui care fusese pregătit în acest sens: Vladimir Putin. Evoluția acestuia, de la spion, la șef de unitate externă acoperită de spionaj, la viceprimar al Sankt-Petersburgului, la președinte al Serviciului Federal de Securitate al Rusiei și apoi de prim-ministru al Federației Ruse, i-a permis să cunoască toate problemele celei mai mari țări din lume și să numească în funcții „cheie” din administrație, armată și F.S.B. colaboratori de încredere.
În anul 1999, lupta dintre politicienii din Rusia, pe de o parte și serviciile secrete, luptă care s-a manifestat începând cu anii 1920, a fost tranșată în favoarea serviciilor secrete și a Complexului Militaro-Industrial, ceea ce a avut ca efect redresarea rapidă a Rusiei și intrarea ei pe un trend ascendent de dezvoltare administrativă, organizatorică, economică, militară, informativă, diplomatică și spațială. Lupta partidelor politice între ele și a serviciilor secrete împotriva partidelor s-a încheiat și a încetat să mai erodeze societatea din Rusia. Opoziția, controlată de putere, nu a mai putut frâna eforturile puterii de a consolida Rusia.
Printre acțiunile externe promovate de Rusia, a fost și acțiunea de recuperare a terenului pierdut pe frontul secret în estul Europei. În România, începând cu anul 2001, conducerea S.R.I. a fost preluată de Radu Timofte, în timpul căruia, structurile provenite din fosta Securitate au preluat un control foarte mare al instituției. În același timp, în centrala S.R.I. „mirosea tare a K.G.B.”, ca să-l citez pe un istoric al serviciilor noastre secrete. Cu toate acestea, S.R.I., ca și D.G.I.A. și S.I.E. au avut un rol foarte mare în aderarea României la N.A.T.O. și la U.E. După părerea mea, rolul serviciilor secrete pe această linie a fost mai mare decât rolul politicienilor și interesele celor două organizații supranaționale au fost atinse în măsură mai mare cu ajutorul serviciilor secrete din România, decât cu cel al politicienilor.
Încet, încet, serviciile secrete au obținut puterea, influența și privilegiile pe care Ceaușescu nu a vrut să li le dea și pentru care l-au înlăturat și l-au asasinat. Dimensiunea serviciilor a explodat, doar S.R.I. singur ajungând la efective de mai bine de trei ori mai mari decât cele ale fostei Securități ceaușiste. Din punct de vedere tehnic, superioritatea s.R.I. față de fosta Securitate este zdrobitoare. Controlul asupra societății s-a accentuat. Practic, serviciile secrete s-au scufundat și au cuprins întreaga societate. Tehnica modernă de supraveghere s-a răspândit în toată țara. Ofițeri de obiectiv au fost plasați pe lângă toate instituțiile. Orice influență sau control a organelor de putere locală asupra serviciilor secrete a fost înlăturată. S.R.I. și S.I.E. au ajuns să se subordoneze doar președintelui, prevederea legală potrivit căreia Parlamentul ar fi cel care controlează serviciile fiind aplicată formal, practic neputând fi aplicată. Principiile conspirativității și compartimentării muncii fac acest control și mai dificil. Președinții României nu pot controla aceste servicii, din multe cauze pe care o să le abordăm cu alt prilej. Nici o numire în funcții de conducere, la nivel central sau local, nu se face decât cu avizul S.R.I. De asemenea, avizul S.R.I. este obligatoriu pentru intrarea în magistratură. Desigur, calea inversă este și ea valabilă, respectiv retragerea avizului S.R.I. conduce la pierderea funcției sau calității deținute. Un rol important în activitatea principalelor servicii la țării îl reprezintă companiile pe care le dețin acestea, companii care au rolul de a finanța suplimentar operațiunile necesare a fi desfășurate, în țară sau în străinătate. Pe linie informativă, nimeni nu poate controla care dintre informații ajung la beneficiarii legali și care rămân în posesia serviciului pentru a fi folosite în folosul puterii acestora. Or, este dovedit că este bună încrederea, dar mult mai bun ar fi controlul, dacă acesta ar fi posibil, ceea ce, în sistemul organizatoric actual, nu este posibil.
Cu ocazia vizitei lui Ion Iliescu la Washington, în vara anului 2003, s-au luat decizii importante privitoare la viitorul serviciilor secrete din România, țară care urma să adere la N.A.T.O., în aprilie 2004. Practic, prin intrarea în comunitatea informativă a N.A.T.O. serviciile secrete românești intrau sub controlul și îndrumarea celor americane. Cu acest prilej, i s-a cerut lui Iliescu să dea un semnal de obediență și de apreciere pentru trădătorii români din Securitate care au defectat în favoarea S.U.A. Astfel, Mihai Pacepa și Mircea Răceanu, doi trădători, ambii minoritari etnici, au fost decorați de președintele României. Trădarea era încurajată în continuare, de la cel mai înalt nivel, ceea ce a produs efecte de mentalitate deosebit de dăunătoare la nivelul zecilor de mii de cadre ale serviciilor secrete românești. Regimul de la Washington a cerut decorarea trădătorilor având în vedere viitorul controlului american asupra României, când urma să aibă nevoie de cât mai mulți Pacepa și cât mai mulți Răceanu.
Stațiile C.I.A. și F.B.I. din București au fost instalate în cele mai luxoase și reprezentative sedii. Stația C.I.A. ocupă etajele superioare ale Casei Poporului, după mărime fiind al doilea sediu al C.I.A. din întreaga lume.
În perioada care a urmat, la care nu ne vom mai referi în rândurile de față, serviciile secrete din România nu au putut/acționat/evitat/dorit să contracareze fenomenele dezastruoase din viața social-economică a României. Mă refer la înstrăinarea de dimensiuni colosale a bazei materiale a societății românești, a companiilor, a resurselor naturale, a pământului, a resursei umane etc. Aceste fenomene au evoluat până când, la sfârșitul anului 2015 capitalul autohton din România s-a restrâns la doar 12%, capitalul străin reprezentând 88%, conform I.N.S. La fel de grav mi se pare faptul că cele 12 procente românești din economie contribuiau cu 60% din venitul național, iar cele 88 de procente de capital străin contribuiau doar cu 40%. Toate acestea s-au petrecut pe fondul în care investițiile străine din România au avut un procent foarte redus. Marile companii străine din România au fost împroprietărite cu baza materială a societății românești creată în anii dictaturii de dezvoltare și/sau investite cu dreptul de a exploata resursele naturale ale țării. Aportul lor la dezvoltare a fost infim, comparativ cu câștigurile fabuloase obținute.
De asemenea, sub conducerea șefilor de stații ai serviciilor secrete americane, serviciile secrete românești, împreună cu Parchetele și cu A.N.A.F. (noul monstru al abuzurilor împotriva românilor) nu au reușit să controleze fenomenul corupției. În schimb, sub masca luptei împotriva corupției, au practicat o poliție politică agresivă, îndreptată împotriva etnicilor români, mai ales a celor animați de sentimente naționale și a unor oameni de afaceri susținători ai liniei naționale românești. De asemenea, au fost afectați și eliminați din piață oameni de afaceri de etnie română ale căror afaceri au fost dorite de a fi preluate de către companii străine, sau de către puternice forțe interne. Marele număr de afaceri ale unor etnici români care au fost ruinate de A.N.A.F.-ul sereizat, în favoarea extinderii mediului străin de afaceri, a condus la restrângerea continuă a capitalului românesc din România, care era și așa firav.
Lipsa oricărei răspunderi a magistraților a distrus cvazi-total justiția și a eliminat promovarea adevărului și a dreptății în societate. Această realitate a fost dovedită într-un număr impresionant de cazuri, o parte din ele fiind relevate de mass media și, de asemenea, s-a răspândit în societate și prin viu grai. Familii întregi au fost nimicite prin mijloace care au depășit cu mult abuzurile din epoca ceaușistă.
Serviciile secrete nu au contribuit la stoparea jefuirii României de către companiile multinaționale. Afirmația că serviciile secrete din România, sub coordonarea consilierilor străini, prin intermediul parchetelor, al instanțelor și al A.N.A.F.-ului devenit prizonier al S.R.I., i-au lovit pe români și i-au ocrotit pe străini, este o realitate care nu mai poate fi pusă la îndoială.
Serviciile secrete din România s-au implicat în lupta politică și în acțiunile de stradă, începând din zilele lui decembrie 1989,  la mineriade, în manifestația/revoltă de șapte săptămâni din Piața Universității, la adunări populare de imagine etc., până astăzi. Nici unul dintre directorii serviciilor secrete din România nu a recunoscut această realitate, toți mințind poporul că nu au nici un amestec în politică, or amestecul în politică reprezintă principala activitate a unora dintre servicii, cum ar fi S.R.I. În timp, lumea s-a deșteptat și a înțeles multe aspecte din această implicare în politică a serviciilor secrete, ceea ce va crea în viitor convulsii tot mai mari în societatea românească.
Înaintea alegerilor prezidențiale din 2014, un veteran al muncii de informații, întrebat fiind „cine va câștiga alegerile?”, a răspuns că: „va câștiga acela pe care îl vom susține noi”. Serviciile secrete nu au primit prin lege aceste atribuții și nu este în interes național ca menirea lor să fie stabilirea câștigătorilor în alegeri, după cum solicită metropolele care ne stăpânesc, care vor să-și impună slugoii la conducerea țării. Pe această linie, referind-u-mă doar la informațiile apărute în spațiul public, cred că se pot pune la mare îndoială cel puțin rezultatele unor alegeri precum cele prezidențiale din 2000 (când se pare că a câștigat Vadim Tudor și s-au inversat cifrele), din 2004 (când mai mult ca sigur că a câștigat Adrian Năstase) și din 2009 (când a câștigat Mircea Geoană și s-au adus un număr impresionant de buletine de vot din străinătate, pe bază de fals, cum s-a acreditat în presă și câștigător a fost anunțat Traian Băsescu). O altă manipulare colosală în care au fost implicate serviciile secrete a fost falsificarea rezultatelor referendumului pentru modificarea Constituției din noiembrie 2003.
Nu mă mai refer la „revoluția Facebook” din anul 2014, care a fost o lucrare eminamente a serviciilor secrete, de influențare și de manipulare foarte subtilă a opiniei publice din România, în vederea înscăunării la Cotroceni a favoritului Germaniei și al regimului iudeo-globalist occidental, KlausWerner Johannis.
(Va urma)
Prof. univ. dr. Corvin LUPU
Posted by justițiarul
Reluarea activităților de poliție politică represivă în România
După anul 2004, serviciile secrete din România au intrat total sub controlul celor ale S.U.A., ca urmare a integrării lor în Comunitatea Informativă a N.A.T.O. De asemenea, după anul 2007, ca urmare a aderării României la U.E., serviciile secrete din România au strâns relațiile de colaborare și cu serviciile secrete ale puterilor occidentale europene. În acțiunile de cooperare cu aceste servicii secrete și în luarea onor decizii operative, serviciile secrete românești nu au avut poziție de egalitate, ci de subordonare.
Această evoluție a avut urmări negative, din punctul de vedere al intereselor românești profunde. Când spun interese românești profunde, mă refer la necesitatea țării de a avea servicii de informații subordonate exclusiv statului român, care să coopereze cu aliații externi doar pe direcții determinate, de interes comun, care să apere secretele României fără să le ofere nimănui altcuiva, decât în situația în care interesele naționale cele mai importante, de termen lung și foarte lung, ar fi necesitat înstrăinarea/schimbul/vânzarea unora dintre informații.
Când spun interese naționale de termen lung și foarte lung, mă refer la asigurarea teritoriului național, menținerea majoritară a etniei române, respectiv menținerea României ca țară a românilor (așa cum a fost ea constituită la 1859 și, mai ales, la 1918 și recunoscută internațional), apărarea resurselor naturale pentru a fi menținute și exploatate numai în interesul românilor, stoparea exodului populației țării de etnie română, apărarea pământului și a pădurilor țării, apărarea mediului, apărarea suveranității și independenței naționale și altele.
Sub umbrela șefilor de stații ai serviciilor secrete americane, competența serviciilor de informații din România a crescut mereu și, totodată, au crescut efectivele, dotarea tehnică și bugetele lor. Serviciile de informații au primit, prin diverse acte normative, unele neconstituționale, atribuții de decizie în toate domeniile de activitate. Astfel, serviciile de informații avizează toate numirile în funcții, atât la centru, cât și în județe. Dacă D.G.I.A., D.I.P.I./D.G.I.P.I. și S.I.E. au avizat și avizează doar numirile în  ministerele de resort, respectiv, M.Ap.N., M.I. și Ministerul de Externe, S.R.I. și-a extins competențele asupra întregii societăți, avizând, refuzând să dea avizul sau ridicând avizul pentru persoanele care ocupă sau urmează să ocupe funcții de directori de deconcentrate din județe și până la numirile de la nivelul ministerelor și guvernului, B.N.R., Curții de Conturi, autorităților centrale de stat, inclusiv pentru toți magistrații. Ofițerii de obiectiv au ajuns extrem de influenți, șefii instituțiilor pe care le „protejează” acești ofițeri S.R.I. nu îndrăznesc să le ignore „sfaturile” de a promova sau de a nu promova pe unii și pe alții. Ofițerii acoperiți au împânzit societatea românească, în toate domeniile importante de activitate.
Pe măsură ce puterea serviciilor de informații a crescut, abuzurile în societate s-au înmulțit, proporțional cu această creștere de putere și de bogăție. Acest lucru a fost tot mai vizibil, pe măsura trecerii timpului. Au fost situații când la nivelul Parlamentului au fost concepute proiecte care urmăreau să apere drepturi și libertăți cetățenești, de natură să îngrădească puterea serviciilor și, dintr-o dată, au fost deschise, ca la foc automat, dosare împotriva parlamentarilor implicați în promovarea acelor proiecte. Astăzi, în ciuda afirmațiilor mincinoase care se fac în spațiul public, este evident că D.N.A. a devenit o anexă de anchete penale a S.R.I., a devenit de fapt fosta Direcție a VI-a de Cercetări penale a fostei Securități, predecesoarea/„mama” S.R.I., chiar dacă S.R.I. nu se recunoaște oficial ca fiind continuatoare a Securității. În schimb, S.R.I. medaliază cu medalia de aur pe foștii șefi ai Securității și le oferă unora dintre ei case/vile conspirative ca să locuiască în ele.
În ciuda repetatelor negări de implicare politică, făcute în mod mincinos de directorii politici ai S.R.I., ca și de șefa D.N.A., implicarea politică este uriașă, iar „sistemul ticăloșit” pe care l-a definit fostul președinte Traian Băsescu, este reprezentat în primul rând de „binom”, alianța pe bază de protocol secret între S.R.I., pe prima treaptă și D.N.A., executantul de pe treapta a doua. Sperăm ca „binomul” să-și fi încheiat activitatea, odată cu Decizia Curții Constituționale care a legiferat, dacă mai era nevoie, că S.R.I. nu are voie să se implice în activități de anchete penale și în activitatea judecătorească. Se va putea S.R.I. împăca cu ideea de a-și abandona o parte foarte importantă din putere? Este o întrebare la care este greu de răspuns, fără să trebuiască fie să nu acorzi serviciului prezumția de nevinovăție, fie să răspunzi la întrebare acordându-i o încredere pe care istoria serviciului nu o justifică.
O activitate la fel de murdară ca și abuzurile dovedite ale D.N.A. se petrece la A.N.A.F., instituție militarizată de S.R.I., care a devenit un mecanism odios de distrugere a oamenilor de afaceri români, cu deosebire a celor de etnie română. Sute de ofițeri S.R.I. au fost plantați în A.N.A.F., în toată țara. Unii nu au nici cele mai elementare cunoștințe de control fiscal, ei întocmind doar actele în conformitate cu ordinele primite, după modelul din arenele romane de gladiatori: degetul în sus al șefilor din serviciul secret înseamnă salvarea societății economice protejată de serviciu și pe patronul ei, iar cele mai multe semne sunt cele făcute cu degetul în jos: lichidarea românilor ajunși în dizgrație, de cele mai multe ori din motive politice sau de ordin subiectiv!!
Pentru a putea săvârși abuzuri în voie, funcționarii din A.N.A.F.-ul devenit diviziune a S.R.I. au primit imunități pe baza unor acte normative neconstituționale, care nu au fost cercetate de Curtea Constituțională, de Avocatul Poporului, de Parlament. Ele nu s-au regăsit nici în atenția presei, ceea ce este o mirare și o scăpare. Așa s-a ajuns ca inspectorii din A.N.A.F. să facă controale abuzive, întinse pe durate de timp îndelungate, în afara cadrului legal și să consemneze ireal în actele de control. Știu bine un caz în care, negăsind nimic, au controlat o firmă mică timp de șase luni, în care timp au ocupat un birou și au cerut zilnic situații, acte, declarații etc., blocând activitatea firmei și emanând o tensiune psihică neproductivă asupra administratorului și a personalului. Ba mai mult, au chemat pe cei controlați și prin alte județe, unde s-au făcut controale încrucișate. De câte ori erau întrebați ce mai vor și când termină controlul ei răspundeau invariabil că se vor opri când li se va da ordin, iar privitor la actul de control, spuneau că va fi redactat după cum li se va da ordin! Administratorul stupefiat, a întrebat dacă se va consemna în actul de control ce s-a găsit în teren, inspectorul a răspuns „Nu. Vom consemna cum se va da ordin!” Unul dintre controlori este ofițer S.R.I. M-a interesat acest aspect și m-am documentat personal. Pentru a califica această politică de „control” A.N.A.F., nu am termeni academici în care să mă pot exprima la adresa lor și nu doresc să trec la injuriile pe care le merită aparținătorii „sistemului ticăloșit” la care mă refer. Desigur că făcând asemenea abuzuri la cererea poliției politice represive, acești anafisto-securiști, mulți dintre ei fără valoare profesională, au putut să-și promoveze propriile interese, majoritatea constând în acumulări de ordin material.
Aceasta este o realitate pe care mulți oameni simpli nu o percep încă, ei fiind convinși că orice om care este cercetat și lovit de A.N.A.F., ca și de D.N.A., este un infractor. Dar cum minciuna nu are picioare lungi, chiar și cei care nu au înțeles, chiar și cei cu „creierele spălate”, vor ajunge să înțeleagă adevărul, unii mai devreme, alții mai târziu.
Aceste câteva aspecte pe care le-am prezentat mai sus sunt principalele motive care m-au determinat să afirm în articolul trecut publicat în „Justițiarul” că serviciile de informații au nevoie de o resetare importantă, așa cum a cunoscut Securitatea regimului socialist de stat în perioada 1965-1968, în 1973, în 1978 și după 22 decembrie 1989, când, pentru anumite perioade de timp, ea a fost adusă, în mare parte, dar nu total, în „matca” ei.
Într-un stat național unitar suveran și independent, așa cum a fost el configurat de Constituția din 1991, modificată și adăugită în 2003, serviciile de informații ar trebui să fie doar culegătoare de informații pentru beneficiarii stabiliți de decidenții politici și atât. Nimic mai mult.
Vorbind despre „resetarea serviciilor de informații” am în vedere câteva aspecte. Demilitarizarea serviciilor de informații, cu excepția D.G.I.A. și a S.P.P., este foarte utilă. La fel, este utilă menținerea militarizată a ofițerilor de informații din interiorul penitenciarelor și a celor care activează pe lângă Poliția de Frontieră. Apoi, puternica Brigadă Antiteroristă a S.R.I. nu-și are locul pe lângă acest serviciu. Ea trebuie să rămână un beneficiar de informații, dar își are mult mai bine locul în cadrul Jandarmeriei sau al M.Ap.N. De asemenea, puternica diviziune de surse deschise a S.R.I. nu are ce să fie militarizată și ar trebui să fie în subordinea Guvernului. Cine are nevoie ca doamnele care culeg informații din presă și de pe internet să mânuiască armament, să facă poligon, să cheltuiască resurse cu uniforme, armament și instrucție?  De asemenea, S.T.S.-ul nu se justifică deloc a fi militarizat, ca și D.G.I.P.I. Demilitarizarea ar aduce economii foarte mari la buget, pentru că acești oameni desfășoară activități civile, dar sunt salarizați, echipați, instruiți, înarmați și pensionați în regim de militari.
Serviciile de informații ale României desfășoară importante activități de informații externe. O mică parte dintre ele sunt realmente folositoare statului român. Majoritatea informațiilor sunt folositoare „partenerilor strategici”, „aliaților” din U.E. și din N.A.T.O., Israelului, Germaniei și altor state cu care cooperează aceste servicii. Chiar dacă, în unele cazuri, state străine au oferit sume de bani și aparatură de profil serviciilor românești pentru a fi ajutate să culeagă informații în diverse zone ale globului, acest lucru nu se justifică și nu ne ajută cu nimic. Strângerile de mână ale unora și altora nu au contribuit cu nimic la mersul înainte al României și nu au stopat coborârea continuă a țării, din multe puncte de vedere. Nici primele oferite unor conducători ai serviciilor  românești de către acei beneficiari, nu ajută România cu nimic. Puține din acele sume au rămas în România. Majoritatea sumelor acumulate de unii dintre profitorii din serviciile de informații se află în străinătate.
Dar fiindcă vorbim de bani, o altă chestiune care nu este în ordine este secretomania din jurul veniturilor legale ale cadrelor din serviciile de informații. Șefii serviciilor au venituri cu mult mai mari decât președintele României. La salariile de aprox. 3.000 de Euro/lunar se adaugă indemnizațiile de merit  care reprezintă 50% din salariu și numeroase prime, unele foarte mari. Aceste venituri ar trebui să fie transparente și să fie stabilite de Ministerul Muncii, cel care urmează să stabilească salariile și pensiile pentru întregul domeniu public al țării. Același lucru este valabil și pentru principalii colaboratori ai S.R.I., magistrații.
Încă de pe timpul comuniștilor, contraspionajul în domeniul economic a fost foarte dezvoltat, din punctul de vedere al efectivelor de resort. După 1990, s-a dezvoltat și mai mult acest compartiment. După cum am arătat în articolul trecut, din capitalul din România, doar un procent de 12% mai este românesc. Dar, în ciuda monitorizării companiilor străine, S.R.I. nu a putut/nu și-a propus/nu a vrut să stopeze jaful practicat de acestea, exportul ilegal al profiturilor și resurselor naturale, nu a destructurat cartelurile create pentru a controla prețurile produselor, nu a stopat înstrăinarea pământurilor, nu a blocat restituirile ilegale colosale și multe alte fenomene economice care au contribuit la sărăcirea României. Toate aceste fenomene negative au fost mascate prin propagandă de multiple feluri și prin argumentarea cu creșterea economică din țară. Creșterea economică mare de care se tot vorbește, nu a fost creștere economică propriu-zisă a României, ci a companiilor străine din România. De această creștere nu au beneficiat românii, ci străinii. Companiile străine s-au opus din răsputeri și la creșterea salariului minim pe economie, salariu care asigură doar un trai la limita subzistenței.
Resetarea serviciilor de informații ar trebui să conducă și la interdicția acestora de a gestiona companii economice, sub pretextul nevoilor de suplimentare a fondurilor pentru direcțiile de operații. Și S.R.I. și S.I.E. dețin companii economice prospere și beneficiază de fonduri a căror gestionare nu o controlează nimeni, în afara revizorilor interni ai serviciilor. Conducerea țării nu are cunoștință de activitatea acestor societăți, de modul în care sunt ele gestionate și fiscalizate. Mai mult decât atâta, serviciile de informații și-au creat companii înregistrate în alte state. Activitatea în jurul „borcanului cu miere” a devenit una dintre cele mai importante activități ale serviciilor de informații, când, de fapt, ele ar trebui să aibă cu totul alte preocupări, cum spuneam, doar pe acelea de a culege informații necesare țării.
Controlul serviciilor de informații nu a fost posibil până în prezent. Nici un președinte și nici o conducere a majorității parlamentare nu a avut curajul și posibilitățile necesare să aducă serviciile de informații sub controlul statului. Serviciile principale de informații ale țării, S.R.I. și S.I.E. sunt stat în stat. Ele nu au interesul ca Parlamentul, Președinția, sau Guvernul să fie foarte puternice. Din contră. Dacă aceste instituții ar fi puternice, ar aduce serviciile de informații sub puterea legii și sub controlul inexistent astăzi.
După ce societatea românească a reacționat dur și, cu sprijinul politicienilor, a blocat promovarea legii „big-brother” și după ce a fost depus un proiect care zace la Parlament, de demilitarizare a S.R.I., șefa D.N.A. a primit ordin să intensifice presiunea asupra clasei politice și a declarat personal că România nu trebuie condusă de „această clasă politică”. Această concepție este foarte dăunătoare. Există numeroase nemulțumiri față de lipsurile clasei politice românești și suntem de acord că ele trebuie remediate. Suntem de acord că trebuie sancționată corupția și alte fenomene infracționale, chiar și unele abateri cu caracter moral, dar nu putem renunța la clasa politică, atâta timp cât nu înlăturăm acest regim politic. Dacă România își va construi în viitor un alt regim politic, altul decât cel multipartid de astăzi, în care o conducere înțeleaptă își va alege din societate, „bob cu bob”, oameni de valoare și cu moralitate ridicată, este altceva, dar deocamdată nu este posibil acest lucru. România are probleme interne și externe pe care trebuie să și le rezolve alături de unii dintre actualii parteneri/aliați/țări cu care cooperează, în cadrul acestui regim politic și nu a altuia. România nu are forța și libertatea națională de natură să poată acționa pentru a se elibera de tarele sistemului euro-atlantic, tare care au pătruns-o în ultimele peste două decenii. Ca urmare, această clasă politică, cu bune și cu rele, trebuie să conducă România și în continuare, indiferent că vor sau nu vor cei care o împing pe șefa D.N.A. de la spate. De fapt lovind în clasa politică și slăbind-o „binomul” a devenit tot mai puternic și mai influent. Sub motivația și pretextul că actuala clasă politică este „fisurată”, nu putem accepta ideea că trebuie să fim conduși de procurori și de securiști. În același timp, lovind în clasa politică românească și slăbind-o, ea nu a fost capabilă să apere România de agresiunea extraordinară a companiilor economice străine și a serviciilor străine de informații. Aceasta a fost o altă miză mare a acțiunilor întreprinse la comandă internă și externă de „binom”.
Dimensiunea foarte mare a serviciilor de informații și bugetele pe măsură, la care ne-am mai referit în articole trecute, nu pare a fi în concordanță cu calitatea informațiilor pe care le oferă beneficiarilor îndrituiți prin lege. Prefecturile, consiliile județene, B.N.R., Curtea de Conturi, parchetele, Justiția, ministerele, Guvernul, Parlamentul, Președinția și alți beneficiari, nu au prin lege birouri de documente secrete în care să arhiveze informațiile primite de la serviciile de informații. Prin regulament, după ce sunt consultate de beneficiari, plicurile cu informații secrete se întorc la serviciul care a emis informările. În acest fel, nici un beneficiar de informații secrete nu poate să le evalueze utilitatea de ansamblu, anual sau pe altă unitate de timp. Nu se pot trage concluzii pe această linie. Au fost sau nu au fost utile informațiile? Câte informații au fost utile și câte nu au fost utile? Câte dintre informații au fost transmise tardiv, ne mai fiind în măsură să contribuie la bunul mers al instituției? Câte dintre informații s-au verificat ca fiind reale și câte au fost infirmate de evoluția evenimentelor etc? Un fost prefect al județului Sibiu îmi spunea că informările pe care le-a primit el în timpul mandatului erau tardive, „răsuflate” și lipsite de consistență, fiind lipsite de utilitate. El a spus acest lucru directorului Direcției de Informații Sibiu.
Un soft pentru această analiză este ușor de realizat și de utilizat. În lipsa posibilității de evaluare a utilității informațiilor, nu se poate trage nici o concluzie asupra utilității activității de control asupra serviciilor de informații. Fiecare direcție județeană de informații ar trebui evaluată de beneficiarii informațiilor, dar acești beneficiari nu au nici un cuvânt de spus privitor la calitatea muncii celor care îi informează. Evaluarea prin bilanțuri anuale a serviciilor de informații de către Parlament este ireală. De fapt, serviciile de informații se evaluează singure, își atribuie merite și laude și noi trebuie să îi credem pe cuvânt, pe încredere, nu pe control autentic. O butadă spune că „Este bună încrederea, dar mult mai bun este controlul!”
În aceste condiții, toate afirmațiile unor politicieni, oameni de presă, din administrație etc., potrivit cărora serviciile de informații ale României sunt de mare utilitate, sunt îndoielnice. Ele nu se bazează pe un control real, ci pe presupuneri, care nu sunt acoperite prin implicarea în realizări ale țării. În România realizări au avut doar străinii. Românii neavând realizări, putem afirma cu tărie că nici serviciile românești de informații nu au realizări. Ceea ce au făcut pentru „parteneri”/„aliați”/„prieteni”, nu se va pune în istorie în contul României.
Astfel, controlând societatea și coordonând poliția politică represivă, serviciile de informații au creat un sistem șchiop care le-au ajutat doar să facă absolut tot ce doresc și să nu dea socoteală nimănui.
În această situație au ajuns serviciile de informații, le ora când Curtea Constituțională a interzis S.R.I. să se mai implice în anchetele procurorilor și când a dezavuat acțiunea „binomului” împotriva Guvernului României, în februarie 2017.
Speranța în resetarea activității serviciilor de informații, care să stopeze abuzurile directe, sau pe cele săvârșite prin mâna lungă întinsă de  S.R.I. în instituții colaboratoare, doar aparent independente, moare ultima ! O speranța reală, în acest sens, ne-o dă și noul regim politic național-protecționist de la Washington, care, după primele sale acțiuni, ne apare de o moralitate mai ridicată decât regimul politic iudeo-liberalo-globalist, care a condus câteva decenii S.U.A.
În ceea ce mă privește pe mine, profesorul autor al acestor rânduri, nici cel mai prost dintre cei supărați pe rândurile de mai sus, nu mă poate considera un dușman al serviciilor de informații, ci doar un cetățean care dorește să spună adevărul, cum sunt și unii ofițeri S.R.I., inclusiv generali, care au înțeles să facă același lucru, cu speranța declarată într-o reformare în bine a coloanei vertebrale a societății românești.
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Episoadele anterioare:
SFÂRŞIT

Isabela Vasiliu Scraba. Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu

$
0
0

Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu

IsabelaVS-Concepte-cheie-la-Nae-Ionescu/ 8 sept.2018/ 31006car.
Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu
Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/

Motto: „Inițiat în isihie, poetul V. Voiculescu [martir al temnițelor comuniste] depășea starea de extaz și se ridica la starea de înmănunchere a sufletului în propriul său interior” (Valeriu Anania)
La vreo câțiva ani după ce îi apăruse Cordula sau dovada ultimă (1966), Hans Urs von Balthasar îi spunea lui Vintilă Horia că la baza crizei creștinismului ar sta dezinteresul pentru mistică (pentru „viața contemplativă”) care este miezul central al credinței creștine precum si sclerozarea   teologiei moderne eșuată într-un „raționalism înspăimântător” (V. Horia, Viaje a los centros de la Tierra, ed. II-a, 1976, p. 115) ilustrat, de ex., de Rudolf Bultmann. Căzut în erezia marcionistă (care nega divinitatea lui Iisus) a fost și darwinistul Ernest Renan. La Biserica din Drăgănescu, Sf. Arsenie Boca l-a pictat pe Renan în compania lui Nietzsche (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca).
Spre a evidenția autenticitatea trăirii revelației creștine, Urs von Balthasar subliniase diferența dintre teologii moderni si unii Părinți ai Bisericii (precum Sf. Maxim Mărturisitorul sau Sf. Grigore de Nyssa) a căror moarte martirică a dovedit că „trăiau ceea ce gândeau”( https://www.youtube.com/watch?v=m1ETPlqMCnA ). Scăpat cu viață după cele 14 luni de lagăr de exterminare (la Canalul ”morții”), călugărul mistic Arsenie Boca trecuse în 1952 pe la Mănăstirea Sihastru. Cu experiența gulagului comunist (de care a avut parte fără vreo condamnare judecătorească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns), fostul stareț de la Prislop si de la Sâmbăta le-a spus atunci tinerilor călugări că „mănăstirile nu mai pot da martiri, mucenici. Și nici Biserica. Doar pușcăriile se vor transforma în catedrale”. Același lucru îl va evidenția Mircea Eliade în romanul său Noaptea de Sânziene apărut la Paris (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul totalității la două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie /Arsenie Boca și filozoful Petre Biriș /Mircea Vulcănescu). Prin 1961-1962, martirajul creștin de după gratiile închisorilor comuniste a fost transpus pictural de Părintele Arsenie Boca în bolta altarului unei biserici din mijlocul capitalei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca).
Condiția umană din perspectivă creștină a fost unul dintre subiectele predilecte ale filozofului Nae Ionescu încă de când își pregătea doctoratul în Germania. E drept că teza sa de doctorat   fusese axată pe critica pretențiilor identificării logicii cu matematica, a logisticii de a se considera un limbaj universal, că bibliografia ei cuprindea nume ca Russell, Whitehead, Bolzano, Hilbert ori Cantor, și că în final, Nae Ionescu evidențiase presupozițiile intuitive ale logisticii, ruinând astfel pretenția de fundamentare a priori a matematicii. Dar perspectiva în care știuse să înfățișeze problema era, fără nici o îndoială, metafizică (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozoa, 2000).
Întâmplarea a făcut ca odată cu ieșirea României din neutralitate (august 1916), doctorandul să fie reținut, până la terminarea primului război mondial, într-un lagăr de intelectuali figurând ca prizonieri de război. ”În lagărele germane, Nae Ionescu a cunoscut numeroși preoți catolici și protestanți de mare cultură, printre care și monseniorul Vladimir Ghica. Întors în țară, acesta a vorbit despre el ca despre o mare personalitate românească.” (vezi Octav Onicescu, Memorii, vol. II, București, 1984). In discuțiile purtate cu teologii din Germania, tânărul de 26-27 de ani va face dovada unei atât de impresionante cunoașteri a problemelor religioase încât va fi recomandat să ocupe postul de referent la o editură ce publica lucrări de profil religios (ibid.).
Din Germania, după susținerea tezei (în 1919), Nae Ionescu se întoarce în țară doctor în fundamentele logice ale matematicii, dar și în subtile probleme de filosofia religiei. Poate de aceea el își va ține cursurile de logică -înfățișată în cele mai recente perspective ale ei (de pildă, “Filosofia gramaticii ca introducere în logică“, 1923-1924; “Logică cu specială privire asupra științelor exacte“, 1926-1927 sau “Logica colectivelor“)-, în paralel cu prelegeri de filosofia religiei, sau cu renumitele sale cursuri de metafizică construite în ideea unei contraponderi pentru ratarea mântuirii. Tematica religioasă se putea însă regăsi chiar și în cursurile de logică, de istoria logicii, sau de teoria cunoștinței. Ceea ce l-a făcut pe Cioran să scrie în 1937 despre acel “plâns de clopote” rătăcit într-un tratat de logică (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor-Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000). Metafizicianul Nae Ionescu abordează probleme religioase și în bogata sa activitate de jurnalist, nu numai în calitatea sa de universitar făcând faima Universității bucureștene. Asemenea probleme, apărute colateral în prelegerile sale, erau -nu de puține ori- regândite cu ocazia scrierii câte unui articol pe teme religioase.
În cadrul metafizicii ființei pe care o înfățișează la cursul din 1936-1937, Nae Ionescu ajunge la un moment dat să se preocupe de natura omului după cădere, evidențiind ideea   dezechilibrării ordinii firești a lumii în care inițial omul a fost pus de Dumnezeu în rând cu celelalte făpturi ale Sale.
In cea de-a XVI-a prelegere a ultimului său curs de metafizică, Profesorul încearcă să delimiteze cel mai omenesc “loc în existență”. Vorbind de pe pozițiile unui gânditor creștin, inițiatorul Școlii trăiriste va face ca totul să graviteze în jurul interpretării mitului biblic al păcatului originar. În primul rând, Nae Ionescu prezintă studenților săi care ar fi sensul interdicției omului de a mânca din pomul cunoașterii. După interpretarea de atunci, mitul biblic nu ar povesti doar cum Dumnezeu l-a făcut pe Adam, a făcut-o pe Eva, i-a așezat în grădina Raiului și le-a spus să nu mănânce dintr-un anumit pom de acolo. Ci cum Dumnezeu, după ce l-a făcut pe Adam, după ce i-a dat și soție, ar fi zis: “Dar ia să-i pun și o lege!”. Cu umorul său propriu, subtilul metafizician ridică următoarea problemă: oare Dumnezeu a făcut legea pe care a făcut-o pentru “a-i face mizerie lui Adam?” (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, București, 1999, p.158). Răspunsul, desigur, nu poate fi decât negativ. Numai că soluția acestei probleme a făcut să difere între ele toate interpretările care s-au mai dat mitului biblic al păcatului originar.
Cu profunzimea de gândire atât de admirată de contemporanii săi, filozoful oferă (și de astă dată) un răspuns surprinzător: prin legea pe care a pus-o după ce a creat primii oameni, Dumnezeu ar fi exprimat însăși condiția umană. Pasajul în care își expune noua interpretare este atât de viu și atât de caracteristic lui Nae Ionescu încât merită să fie citat în întregime: “Dumnezeu nu a spus: «N-ai voie să faci cutare lucru». Dumnezeu a spus cu totul altceva: Mă omule, tu trebuie să știi că asta nu e de nasul tău, asta nu e natura ta. Dacă tu faci asta, tu nu calci legea mea, calci legea ta. Vrei să treci peste condiția ta!” (p. 159)
La începutul prelegerii vorbise despre opoziția dintre om și existență care este pornită din necesitatea omului de a ști. Profesorul subliniase caracterul neutru al opoziției apărute numai întru cât problema cunoașterii presupune un subiect și un obiect de cunoscut.
Acum, odată ajuns cu interpretarea mitului la nesocotirea “legii omului”, filozoful anulează caracterul neutru al cunoașterii, prin care cunoașterea figura ca simplu raport subiect-obiect. Înaintând în interpretarea mitului biblic, Nae Ionescu arată că mâncând din fructul oprit, omul nu numai că trece peste condiția lui, întrucât face “un act de împotrivire față de el însuși”, dar, atacând problema cunoașterii, omul face și un act dușmănos, odată cu actul „de împotrivire față de Dumnezeu” (p.159).
Pentru a explica de ce problema cunoașterii are, prin ea însăși, un caracter dușmănos, Nae Ionescu se oprește la structura actului de cunoaștere. Cunoașterea ar fi, dincolo de polaritatea subiect-obiect, un act de „luare în posesie” a obiectului de către subiect, o mânuire, după bunul plac al subiectului, a tot ce poate deveni obiect de cunoaștere, a tot ce există nu numai în afara subiectului, dar și în opoziție cu subiectul, ca intrând în câmpul de cunoaștere al subiectului.
Prin cunoaștere, s-ar mai întâmpla însă ceva: omul ajunge să își creeze pentru sine o situație cu totul specială. Așa este nesocotită ordinea naturală, omul împotrivindu-se față de Dumnezeu și față de ordinea firească. Ceea ce-i spusese șarpele Evei, când a ispitit-o să mănânce din măr, anume că mâncând din măr omul va ajunge asemenea lui Dumnezeu s-a întâmplat: “Procesul cunoașterii creează pentru om o situație specială, de aceeași natură ca poziția pe care Dumnezeu o ocupă față de existență (…) Cine l-a pus pe om aici? Dumnezeu nu l-a pus (…) Din acest moment apare tragedia umană, prin această rupere, această smulgere, care se întâmplă prin om și pentru om, în momentul în care intervine procesul de cunoaștere.” (pp.161-166).
Ordinea rațională pe care omul o introduce în lume își are izvorul în păcatul originar, va scrie Nae Ionescu și într-un articol publicat în același an (Limitele criticei teologice, în “Predania”, anul I, nr.5, 5-15 aprilie 1937). Prin procesul de diferențiere în care omul, ca subiect cunoscător, se instituie pe sine deasupra celorlalte realități, se anihilează omogenitatea creației, se produce o ierarhizare a existenței, o oarecare dependență -de om- a existenței obiective, “cel puțin sub raportul cunoașterii”.
O primă consecință a păcatului originar va fi așadar instituirea unei deosebiri dintre creație și om. În ordinea firească, dinainte de păcat, toate erau, nu existențe proprii, ci “existențe în funcție de Dumnezeu” după cum era vrerea lui Dumnezeu. Nici omul, nici celelalte făpturi ale lui Dumnezeu nu erau “existențe autonome”. A doua consecință este însuși conflictul în care se pune omul cu Dumnezeu, a treia decurgând din conflictul dintre om și existența pusă în contradicție cu natura ei, în măsura în care ea devine condiționată de ceva diferit de “sursa ei firească”.
Care ar fi concluzia care se poate trage de aici? Să renunțe omul la cunoaștere, cunoașterea fiind un păcat? Așa cum arată mitul biblic, ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Mai mult încă, ceea ce s-a întâmplat, nu putea să nu se întâmple. Dar raporturile care au început să existe și care nu erau atunci când fiecare împlinea legea lui Dumnezeu, au creat o dezordine ireversibilă în univers, iar în om au creat sentimentul unei ruperi a legăturilor sale organice cu Creatorul său, un sentiment de înstrăinare, o neliniște.
Ordinea nou creată, chiar „obiectivă” cum devine ea, nu este, “pentru aceasta, și firească”. Chiar dacă omul raportează la el întreaga existență, crezându-se stăpân, existența rămâne ceva “care niciodată nu a intrat în capul oamenilor” (Tratat de metafizică, 1936-1937, p. 169).
Omul nu este capabil să depășească falsificarea și sărăcirea lui prin cunoaștere, fiindcă însăși procesul cunoașterii aceasta implică, atâta vreme cât în cunoaștere omul se socotește pe sine ca termen ultim al existenței, rațiunea umană instituindu-se în același timp “judecător și lege”.
Sentimentul însingurării care-l copleșește pe omul “instalat ca scop al lumii acesteia” nu ar avea alt leac decât dăruirea persoanei proprii, topirea ființei umane în altceva, căutarea unui echilibru printr-un punct de sprijin în afara omului (ibid., p.171). Cam aceasta ar însemna ca omul să existe după cum l-a făcut Dumnezeu: să trăiască după cum “a vrut Dumnezeu atunci când l-a făcut” și nu la voia întâmplării.
Activitatea metafizică întotdeauna a tins înspre “dăruirea persoanei tale, înspre topirea ființei tale în altceva”(Ibid.). În felul acesta, însăși cunoașterea îl poate scoate pe om din impas. Dar nu cunoașterea-stăpânire, aflată sub robia identității “Eu=Eu” la care se ajunge pe calea subordonării obiectului de cunoscut la subiectul cunoscător, ci o cunoaștere izvorâtă din iubire.
În sistemele metafizice cu preocupări etice, scria Nae Ionescu în “Funcțiunea epistemologică a iubirii“(1919), iubirea și cunoașterea pot să se întâlnească, ba chiar pot să ia naștere una din alta, sau să se ajute una pe alta. Filosofia budistă ar considera iubirea ca “mântuire a inimii”, ca reflex emoțional al cunoașterii “extrarealității”, ceea poate duce către urmarea că, sub raportul primordialității, “iubire și cunoaștere sânt unul și același lucru” (Nae Ionescu, Neliniștea metafizică, București, 1993, p.81). Pentru platonism, iubirea ar juca rolul unui agent “în virtutea căruia cunoașterea are loc”. De aici caracterul ei ontic și nu epistemologic. (p. 84)
Lui Nae Ionescu îi părea că în formulele scolastice din filosofia intelectualistă a Sfântului Thoma din Aquino esența creștinismului se pierde. Pentru că, pe de-o parte, sub influența filosofiei grecești, “scolastica a desfășurat imaginea unui Dumnezeu în repaus”. Pe de altă parte, Sf. Thoma a făcut din iubire “o activitate separată a facultății de a voi”(p.88), căreia “trebuie să-i preceadă un act al rațiunii”. Ordinea ar fi așadar: facultatea de a cunoaște și facultatea de a voi cuprinzând, ca activitate separată, iubirea.
La Sf. Augustin s-ar găsi singura “fundare filosofică” în care este înțeleasă esența creștinismului. Pentru că, în opinia lui Augustin, Dumnezeu creează prin iubire. In om ar exista iarăși primatul iubirii, întrucât iubirea precede atât cunoașterea (reprezentarea) cât și facultatea de a voi. Nae Ionescu subliniază valoarea și adâncimea concepției Sfântului Augustin făcând o paralelă cu o constatare din domeniul psihologiei. Anume că cele cunoscute despre un anumit obiect sunt cu atât mai complete cu cât interesul și iubirea pentru obiectul de cunoscut este mai mare.
Revenind în 1937 la tema iubirii ca act de cunoaștere, inițiatorul unicei Scoli filozofice românești va arăta că nu numai iubirea, dar însăși cunoașterea, poate fi, într-un fel, privită ca “identificare” a subiectului cu obiectul. Cunoașterea, departe de a fi o “fotografiere”, este identificare a unui obiect din afară cu o imagine din conștiința noastră, identificare prin însăși imaginea pe care noi o proiectăm în afară. “Nu vezi ceea ce este, vezi ceea ce ști tu” ar fi un adevăr datorat misticii: “pentru ca să vezi ceea ce este, trebuie să devi întâi tu ceea ce este” (vezi Nae Ionescu, Iubirea-act de cunoaștere, în “Predania”, anul I., nr. 12-13 din 1-15 noiembrie, 1937).
Și de această dată Nae Ionescu pornește de la premiza că funcțiunea fundamentală a iubirii ar fi cunoașterea. Înțelegi mai bine pe cineva iubit, pentru că prin iubire între cei doi poli puși în prezență s-a stabilit o identificare. Dar, între monopolaritatea iubirii, interpretarea imanentă a iubirii (în care subiectul se iubește pe sine și ignoră necesitatea de a trece dincolo de el) și considerarea iubirii ca act tranzient, act în care se petrece o transfigurare a realității trăită în funcție de celălalt, se cască o adevărată prăpastie.
Fiindcă, pe de-o parte, în interpretarea imanentistă se ajunge la destrămarea individului, la panteism, la confundarea subiectului cu întreaga existență. Iar, pe de altă parte, “orice soluție care nu contează cu conștiința existenței tale, nu este o soluție metafizică, pentru că duce la nihilism, la distrugerea omului”(Ibid.).
Teoria iubirii ca act de cunoaștere, așa cum am văzut, apăruse prima dată în lecția inaugurală din 1919 prin care Nae Ionescu și-a început strălucita sa carieră universitară. Mircea Eliade, fostul său asistent, chiar remarcase o anumită constanță cu care această temă era regândită fie în prelegerile ținute la Universitate, fie în câte un articol publicat în “Cuvântul” sau în altă parte.
În articolul Iubirea ca act de cunoaștere (1937), Nae Ionescu își structurează pe câteva nivele gândirea asupra funcției gnoseologice a iubirii. La început va arăta structura și funcția metafizică a iubirii, lăsând de-o parte aceea interpretare care consideră că iubirea ar fi în exclusivitate o acțiune creativă, asemenea interpretare situând iubirea în domeniul activității voinței și creațiunii. Doar pe urmă el face diferența între “iubirea ca act de cunoaștere” și “iubirea ca impuls creator”, care își găsește indestularea în el însuși. Aceasta îl va ajuta să plaseze contemplația, în care iubirea este drum (metodă), posibilitate de a te depăși, impuls, în sfera iubirii ca act de cunoaștere, contemplația având “ca ultim termen înțelegerea, cunoașterea realității”.
Între cele două funcțiuni ale iubiri, cunoașterea și acțiunea, prima ar fi precumpănitoare, deoarece însăși filosofia științifică, încercând să explice cum are loc cunoașterea, a căzut peste adevărul conținut de acel dicton mistic: “nu vezi ceea ce este, vezi ceea ce ști tu”.
În următoarea treaptă aduce precizarea că “bipolaritatea actului de iubire este hotărâtoare pentru putința întrebuințării iubirii ca drum înspre cunoaștere” (op. cit). Apoi arată că “iubește pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toate puterile tale și din tot cugetul tău, însemnează că nimic din ceea ce simți și din ceea ce gândești să nu fie îndreptat în altă parte decât înspre Dumnezeu; …încordarea ta de fiecare clipă să tindă numai înspre Dumnezeu, înspre acest centru de orientare a tuturor puterilor tale spirituale”. Or, în măsura în care o asemenea trăire este traductibilă în formule conceptuale, ea este cunoaștere: “prin urmare, -concluzionează Nae Ionescu, identificarea cu Dumnezeu prin ajutorul iubirii, este cunoașterea lui Dumnezeu” (Ibid.).
Dar în creștinism, care a apărut ca o doctrină a iubirii, “începutul și desfășurarea procesului cunoașterii stă la Dumnezeu. Este anume voia unui Dumnezeu plin de iubire, ca noi să ne mântuim cunoscându-L, și nu o acțiune spontană a noastră, intreprinsă de noi, din motive stabilite de noi” (Nae Ionescu, 1937).
Reforma lui Luther și gândirea modernă de după Renaștere au separat rațiunea și credința, lăsându-le apoi separate, într-o totală lipsă de legătură între ele. Aici ambele au greșit, observase cu justețe Hans Urs von Balthasar. Profesorul Nae Ionescu (inițiatorul Scolii trăiriste) unește credința creștină cu rațiunea traducând trăirile mistice în forme conceptuale, parcă prevăzând repunerea problemei transcendenței în termeni cât se poate de reali: Cum a fost, de pildă, ivirea lui Iisus în celule atestată de mulți deținuți politici martirizați de regimul polițienesc comunist.
REPERE BIBLIOGRAFICE

-Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7. https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=184s .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr. 6 (103), p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualului în naeionesciana ‘iubire ca instrument de cunoaştere’, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII) nr.5 (311) mai 2008, p.22.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VII (XLII) nr.6 (300)   iunie 2007.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Eliade. Partea I-a în revista “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, nr. 2(62), februarie 2001 p.39. Partea a II-a, în “Convorbiri literare”, nr. 3,(63), martie 2001 p.31.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

– Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, p. 9-11.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Cu Mircea Eliade în Europa, în rev. “Viaţa Românească”, București, Anul XCII, nr. 5-6 / 1997, p. 157-158.

– Isabela Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică”(despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10, sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011; http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu si Părintele Arsenie Boca ; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr. 12 (63), p. 7; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/

– Isabela Vasiliu-Scraba, Elemente pentru o topologie a prezentului, în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-   despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://www.scribd.com/document/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-PlesuEliade10.htm .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și gândirea occidentală contemporană, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 3-4, martie-aprilie 2000, p. 103-108 ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2017/04/187354528-isabelavscrabanaeoccident.pdf .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36; https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade ; si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17; http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în   rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78; sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica ; si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, si https://fr.scribd.com/doc/226206379/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCuliBeletristica .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html ; sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ ; eseu având 1878 accesări, iar rev.„Asymetria” (Paris); http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1178 având 1540 accesări.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; sau on-line în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXIV, mai 2014; http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ; sau https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori ; o variantă mai elaborată din site-ul personal, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5; http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/isabela-vasiliu-scraba-ceva-despre.html ; sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Vasile Băncilă :în revista “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXIV, Serie nouă, nr. 7, iulie 2000, p.43; p.39.https://www.scribd.com/doc/190102734/IsabelaVScrabaNaeBancila?irgwc=1&content=10079&campaign=Skimbit%2C%20Ltd.&ad_group=&keyword=ft750noi&source=impactradius&medium=affiliate

– Isabela Vasiliu-Scraba, O inedită perspectivă asupra timpului (Nae Ionescu), în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 135, mai 2000, p. 7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Constantin Noica. Partea întîi, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, nr.136, iunie 2000, p. 9-10. Partea II-a, în nr. 137, iulie 2000, p.12.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Unitatea fiinţei. Un obscur pasaj din discursul platonic asupra «unului» şi consideraţiile lui Nae Ionescu despre «nimic», în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 138, august 2000, p. 5-6 ; https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0 .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (I). Robia identităţii EU=EU şi cunoaşterea izvorîtă din iubire. Partea I-a, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 139, sept. 2000, p. 5-6; Partea a II-a, în nr. 140, oct. 2000, p.5.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (II). Semnificaţia ontologic-metafizică a principiului creştin al iubirii, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 141, nov. 2000, 6-7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (III). Deosebirea, cu valenţe mitice, dintre două atitudini în faţa vieţii. Partea I-a în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 142, dec. 2000, 6-7, Partea II-a, în nr. 143, ian. 2001, p. 7.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50;   http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ; , sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri; http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; https://www.scribd.com/doc/167095578/IsabelaVasiliuScrabaEliadeSergiuAlGeorge : sau   http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade ; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 aprilie 2016., nr. 326/2016, pp.24-25; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.10 (61), octombrie 2012, pp. 18-19; https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=118s .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000; http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439 .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Constantin Noica, între fantasmă şi luciditate, Ed. Ecodava, Slobozia, 1992,.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila Metafizică, Slobozia, 1993.

– Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile şi Ideile Platonice, Ed. Fundaţiei “Ionel Perlea”, Slobozia,1995 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/sub-pretextul-unor-zvonuri/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Isabela, Despre Existenţă, Fiinţă şi Esenţă, Ed. Mirisa, București, 1996.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Isabela, Filosofie acroamatică la Platon, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos (Eseuri), Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1998.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1999.

– Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați; în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1 (110), ian. 2017, p.17; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu: ciudățenii cripto-comuniste; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.9 (60), 2012, p.19; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai profesorului Nae Ionescu: Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 decembrie 2016., nr. 342/2016, p. 10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/ .

– Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Nae Ionescu și ale lui Eliade, pe hârtie în rev. „Biblioteca Seprentrionalis, Baia Mare, an XXV, nr. 1 (48), iunie 2017, pp. 84-88; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ .
Cuvinte cheie:istoria filozofiei; „inițiatorul Școlii trăiriste”; „concepte cheie”;   „Isabela Vasiliu-Scraba”; „Nae Ionescu”, Hans Urs von Balthasar.
Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/
A se vedea si înregistrarea video: https://www.youtube.com/watch?v=mSeT2GW_5so

Acad. Ioan-Aurel Pop. Cum s-a înfăptuit România - reflecții la un secol de la 1918

$
0
0
Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române   
Miercuri, 19 Septembrie 2018 10:03
Cum s-a înfăptuit România - reflecții la un secol de la 1918 PDFImprimareEmail

Ateneul roman-Acad. I.A.Pop
Dacă în Occident, ideea statului național a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), în Orient, lucrurile capătă contur în acest sens abia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminați dintre greci, cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, români, bulgari, sârbi și alții - adică dintre acele popoare care nu aveau state naționale sau state naționale moderne și unitare - au fost animați de ideea națională, imitând ceea ce francezii, englezii, spaniolii și alții făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperiile rapace, să fie deznaționalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în Imperiul Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor și de formare și consolidare a României până la 1918.
Prin urmare, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică națională. Au înțeles atunci conducătorii (dar nu numai ei) românilor că orice națiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare și dezvoltare a corpului național, în ansamblu, și al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menține prin preceptele lor medievale depășite, prin absolutism și neoabsolutism, prin soluții parțiale și prin reforme controlate, care nemulțumeau grav popoarele asuprite.
După 1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național, a fost conjugată cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului marilor puteri. Românii știau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze și italienii și germanii. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat național din Moldova și Țara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomană. Unirea românilor într-un stat național a cuprins următoarele etape:
1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat, numit oficial România și reformat după principiile occidentale;
2) 1877-1878-1881: Războiul pentru independența României și lupta pentru recunoașterea oficială a independenței absolute a țării pe plan internațional; unirea Dobrogei cu România și proclamarea țării drept regat;
3) 1914-1918-1920: participarea românilor și a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice.
Jumătatea secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe națiuni o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice. Așa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar și al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea și au întărit forța națiunii lor.
„Ora astrală" a românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare - oficializat în urma declarației președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 - s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a țării și noile granițe ale României. Numai Rusia Sovietică (din 1922, U.R.S.S.), absentă la conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istoric, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.
Acestea sunt faptele. Firește, regimul comunist din România - o ordine de stat adusă la noi pe tancurile sovietice și continuată de anumiți români - a avut o atitudine paradoxală în prezentarea istoriei românilor și mai ales a formării statului național: de la internaționalismul proletar (în timpul căruia până și numele de român era uneori prohibit) s-a ajuns la naționalismul comunist și la regimul comunist de model aproape asiatic; în acești 10-15 ani, istoria României a devenit albă, imaculată, și exclusiv glorioasă, iar „geniul Carpaților" a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor etc.
De aceea, românii, au intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în raport cu vecinii din alte țări foste socialiste. Niciunii dintre vecinii României, cu excepția popoarelor trăitoare în U.R.S.S., nu avuseseră un asemenea regim. Ca urmare, după 1989, a urmat o descătușare sui generis care a adus mari suferințe, iar pe tărâmul istoriei a condus la căderea, de multe ori, în extrema cealaltă, adică la ideea că - din moment ce comunismul îi mințise pe români prin glorificarea trecutului și prezentului - aceștia nu fuseserăm buni de nimic niciodată.
Reconstituirea vieții trecute, cu scopul cunoașterii veridice a ceea ce a fost, se face numai prin intermediul specialiștilor (al istoricilor de meserie), cu metodele consacrate și prin apelul la izvoare. Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginației poate să însemne orice, numai istorie nu. Astăzi, la un secol de la Marele Război, memoria comunităților recheamă trecutul la apel și mai ales anii 1914-1920. Natural, în toți anii s-a întâmplat câte ceva important, așa că rememorarea nu poate fi în niciun fel caducă.
De exemplu, în august 1916, România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei (și, implicit, a Germaniei și aliaților lor), cu gândul la eliberarea milioanelor de români din Transilvania, Banat, Crișana, Banat, Maramureș și Bucovina. Însă decizia din 14 august 1916, când regele a convocat Consiliul de Coroană ca să anunțe calea de urmat, nu a fost ușoară. S-au confruntat pe față cele două grupări - e drept, inegale - ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om politic Petre Carp - revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta - a proferat vorbe grele (dorința ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți: „Domnule Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului... Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o". Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.
Prin urmare, în august 1916, România declara război Austro-Ungariei, în conformitate cu înțelegerile secrete semnate cu Antanta. Acum începeau și dramele multor militari români transilvani, bănățeni, crișeni, maramureșeni etc., obligați să lupte contra românilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraților", dar și de alții, prin alte mijloace. În 1916-1917, după ocuparea Țării Românești și a Bucureștilor, după mutarea autorităților centrale la Iași, după rezistența curajoasă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era cât pe ce să fim șterși complet de pe hartă, prinși între amenințarea Puterilor Centrale și a celei estice (de la un timp bolșevice). Anul 1918, cu puține umbre și cu multe lumini, a adus împlinirea statului național român. Menționăm că în acei ani - 1918 și precedenții - s-au pregătit destrămarea imperiilor multinaționale și emanciparea popoarelor frustrate după secole de asuprire. Astfel, din vechile imperii rus, german și austro-ungar, s-au născut ori au renăscut în forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), România, Austria, Ungaria, Germania, țările baltice. În cazul României, situația este similară, dar și deosebită în raport cu exemplele menționate. În vreme ce viitoarea Iugoslavie și Cehoslovacia erau state multinaționale, Austria și Germania state naționale federale, Ungaria, România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip național unitar, cu majorități absolute deținute de popoarele care le dădeau numele.
Toate aceste schimbări fundamentale, așa cum nu mai cunoscuse harta Europei de la Pacea Westfalică (1648) încoace, s-au înfăptuit după reguli precise, agreate de comunitatea internațională, și au fost apoi aprobate (cu anumite ajustări, acolo unde au decis puterile învingătoare) prin Conferința de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Modificările teritoriale și politice de amploare, petrecute în anii războiului și, mai ales în 1918-1920, au două componente, una internă și cealaltă internațională. Componenta internă ține de dorința majorităților etnice (considerate anterior minorități) din anumite regiuni de a trăi în state proprii sau în state locuite de aceleași etnii, adică de a crea condiții pentru ca marea majoritate a polonezilor să trăiască în Polonia, marea majoritate a cehilor în Cehia, a slovacilor în Slovacia, a ungurilor în Ungaria, a românilor în România etc. Firește, erau și voci care doreau ca toți polonezii să trăiască în Polonia, ca toți cehii să trăiască în Cehia ș.a.m.d., ceea ce era imposibil; după cum erau alții care sperau să păstreze, în forme adaptate, vechile imperii rebotezate și cosmetizate, ceea ce era iarăși imposibil. Este drept că această dorință de unitate națională ocrotită de state naționale era ultima etapă a evoluției mișcărilor de emancipare, fiindcă anterior, timp de circa două secole, naționalitățile au dorit doar egalitatea cu națiunile dominante, fără să ceară neapărat expressis verbis frângerea acestor imperii și formarea statelor naționale unitare.
Românii cuprinși în Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, într-o formă sui generis a acestuia, numită Austro-Ungaria), dar și cei din Imperiul Țarist, s-au încadrat, alături de polonezi, cehi, slovaci, croați, sârbi, baltici, finlandezi, ucraineni etc., în această evoluție, fără mari deosebiri ori particularități. În anul 1918, lucrurile s-au precipitat peste tot în regiune, mai ales după ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectând și încheind apoi un tratat separat de pace. Românii, în noile condiții, s-au organizat, și-au ales propriile organe reprezentative - politice și militare (de ordine publică) – și, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului. Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internațională ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (în sens larg, adică vechiul voievodat, cu Banatul, Crișana, Sătmarul, Maramureșul). Aceste foruri erau „Sfatul Țării" (la Chișinău, în 27 martie/9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei" (la Cernăuți, în 15/28 noiembrie 1918) și „Marea Adunare Națională", prin cei 1228 de delegați cu drept de vot (la Alba Iulia, în 18 noiembrie/1 decembrie 1918).
Toate aceste acte de voință ale națiunii române au fost apoi aprobate de către forul mondial recunoscut să facă acest lucru, anume de către Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealaltă conferință de pace, de după Al Doilea Război Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luată de români în 1918 și ratificată în 1919-1920, exceptând răpirile teritoriale făcute de regimul comunist stalinist în timpul și la finele războiului (nordul Bucovinei, ținutul Herța și Basarabia).
Majoritatea istoricilor români și străini - cu inerente variațiuni - prezintă succesiunea faptelor de mai sus în același fel, rezervându-și opinii proprii în interpretări. Astăzi, în contextul celor o sută de ani trecuți de la declanșarea și desfășurarea Primului Război Mondial, aproape toate popoarele rememorează evenimentele de atunci, care au condus, prin anii 1917-1920, la schimbări teritoriale și etnice majore, rezultate, în mare parte, din mișcarea de emancipare națională și din prăbușirea imperiilor multinaționale (cel puțin în raport cu formele în care existaseră anterior). La finele anului 1918, România avea aproape 300 000 de km pătrați și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang. În acest stat, majoritatea absolută a populației o dețineau românii, aproape trei sferturi din populație (circa 73%), minoritățile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi și alții.
Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revanșă. În țările succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general și al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie față de realizarea edificiilor naționale și chiar triumfalist, în anumite perioade. Aceasta era vocea majorității, fiindcă reprezentanții minorităților (mai ales ai acelor minorități foste odinioară majorități) au fost, în cea mai mare parte, reținuți, dacă nu ostili și opozanți direcți. Schematizările privează, desigur, realitatea de bogăția și varietatea detaliilor, de paleta largă a situațiilor de nuanță. Astfel, au fost atunci chiar și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice". Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, prin tratate.
Între anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naționale. Așa au procedat aproape toate națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendința cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase.
Românii - în marea lor majoritate - au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor. Firește, este absurd să susținem că toți românii au participat la mișcarea pentru unire sau că toți au dorit cu ardoare unirea. Totodată, este nerealist și incorect să spunem că unirea de la 1918 s-a făcut în condiții ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile și că nu au fost încălcate atunci drepturile și valorile nimănui. Dar și mai incorect este să pretindem că românii - la modul general - nu au dorit unirea, că ei erau atrași mai degrabă de civilizația superioară apuseană decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit și ar fi acționat în numele lor.
Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor din acele provincii au dorit unirea cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România. Dar ei - românii - au fost conduși mereu de elite și nu au rămas nicio clipă fără elite. Aceasta le-a fost salvarea. Conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii.
De aceea, revin la vorbele înțeleptului Mihail Kogălniceanu: „Unirea națiunea a făcut-o!". E vorba de națiunea română de oricând și de oriunde. Unirea i-a coagulat pe români și în formele de manifestare ale vieții lor cotidiene, de aceea unirea trebuie făurită, re-făurită și re-trăită mereu și mai ales acum la un secol de la împlinirea României Întregite. Unirea nu este un dat, ci este o grea cucerire, iar cuceririle nu se lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se primenesc în fiecare zi, după exemplul generațiilor trecute.
Notă: Discurs rostit în data de 18 septembrie 2018 la Conferinţa internaţională „România şi evenimentele istorice din perioada 1914-1920. Desăvârşirea Marii Uniri şi Întregirea României" de la Ateneul Român.
Cum s-a înfăptuit România - reflecții la un secol de la 1918 PDFImprimareEmail

Prezentarea volumului [Basarabia] „Victimele ocupanţilor sovietici şi călăii lor"

$
0
0
Redactia ART-EMIS   
Miercuri, 19 Septembrie 2018 08:07
Al.Moraru-Al. Ganenco-Victimele ocupantilor sovieticiVolumul „Victimele ocupanţilor sovietici şi călăii lor" este o continuare a lucrărilor semnate de Alexandru Moraru „Basarabia antisovietică" apărut la Iași, în 2009, la Casa Editorială Demiurg și „Victimele Terorii Comuniste din Basarabia", apărut la Chișinău, în 2010, la Editura Iulian. Ca şi volumele anterioare şi cel prezentat este o culegere de documente de arhivă, depistate în fondurile Arhivei Naționale a Republicii Moldova și în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova (fosta arhivă a C.C. a P.C.M). Cartea are doi editori: Alexandru Moraru și Alexandru Ganenco, istorici de profesie și vocație, al doilea fiind și membru fondator al Fundației „Drăghiştea".
În conţinutul cărţii veţi găsi documente de arhivă inedite care confirmă zecile de mii de crime săvârşite în Basarabia de către ocupanţii sovietici. De la apariţia ocupantului rus în 1812 pe aceste meleaguri până în prezent, nimeni n-a adus atâta nenorocire, batjocură şi moarte în această bucată de Moldovă mai mult, decât Imperiul ţarist şi Imperiul sovietic. Nu există sat ori oraş, care să nu pătimit mai mult sau mai puţin de pe urma ocupanţilor sovietici. Prin sovietici se are în vedere nu numai ruşii, ci şi ucrainenii, evreii, cozile de topor din aşa numita republică autonomă sovietică socialistă moldovenească, venite pe tancurile ruseşti de peste Nistru etc. 1944.
Pe urme încă fierbinţi ale operaţiilor militare au năvălit ocupanţii, reprezentaţi de unităţile de elită a N.K.V.D.-ului. Un mecanism al terorii, un fel de Gestapo sovietic, care avea ca sarcină principală instaurarea puterii sovietice şi a ideologiei bolşevice, nimicirea morală şi fizică a „duşmanilor poporului", terorismul internaţional, exportul de revoluţie şi altele. Despre evenimentele din 1944 în Moldova sovietică şi în capitala ei, Chişinău, s-au scris cărţi, monografii, poezii, pictate tablouri, turnate filme şi documentare şi artistice, compusă muzică, ridicate statui şi obeliscuri. Şi toate aceste opere politizate la maxim de ideologia stalinistă slăvesc armata roşie, care „ne-a eliberat"şi a uitat să se întoarcă acasă, pe Lenin, care „ne-a adus lumină", (şi s-a mirat mult când a văzut că aici era deja lumină) şi alte poveşti roşii.
Tot ce are omul mai de preţ se reduce la viaţă, familie şi casă. Cu câtă trudă şi efort îşi construieşte omul o casă. De câte bunuri se limitează şi el şi familia sa pentru a vedea construită sau cumpărată o casă. Dar ce simte omul când nişte venetici înarmaţi te dau afară din casa ta, instalându-se pentru totdeauna aici şi folosindu-se de toate bunurile adunate cu atâta trudă? Acesta nu este un monolog absurd şi lipsit de subiect, ci un adevăr istoric. Cu regret, şi astăzi se mai găseşte câte un istoric aventurier cu simbrie la Moscova sau Kiev, care stoarce din deget informaţii mincinoase „ştiinţifice" cum că oamenii din Basarabia şi-au dorit din tot sufletul venirea ruşilor. Cine sunt totuşi acei luptători pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia ? Cine a susţinut şi aşteptat ocupaţia Basarabiei de U.R.S.S. în 1940, în 1944 ? Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în documentele sovietice. Cum se spune pe la noi: „pasărea pre limba ei piere !". În Arhiva organizaţiilor social-politice a Republicii Moldova (fosta Arhivă a C.C. al P.C.M.), alături de alte documente, se păstrează şi un fond arhivistic deosebit de important intitulat „Colecţia de documente privind mişcarea ilegală comunistă din Basarabia 1900-1975 "[1].
În respectivul fond, în inventarul nr. 6, alături de alte dosare de arhivă, se păstrează şi dosarele personale ale celor care au luptat ilegal în Basarabia pentru instaurarea puterii sovietice în Moldova. Considerăm oportună prezentarea listei de dosare personale, respectând ordinea şi numele, conform originalului:
Numărul Numele dosarului luptătorului ilegalist
23. Abramovici Şail Moiseevici
24. Arm Augusta Şulimovna
25. Avramescu Idas Iontelevna
26. Averbuh Şeindel Leibovna
27. Baadji Nicolai Antonovici
28. Bernard Raiss
29. Brodscaia Dvoira Zaharovna
30. Britva Liuba Aronovna
31. Bruhis Srul Pinhusovici
32. Budeştscaia Ester Isacovna
33. Bujor Iosif Aronovici
34. Boguslavschii Iacov Tovievici
35. Boguslavschaia Pesea Iacovlevna
36. Vigdorcic Lazari Ioilovici
37. Vainberg Niuchi (Beniamin) Marcovici
38. Vainştok Lia Isacovna
39. Vişcanţan Polia Efimovna
40. Grinman Isaac Iosifovici
41. Gudis Lev Şmilovici
42. Galigfarb Abram Isacovici
43. Grimberg Fira Izrailevna
44. Gerştein Haim Srulevici
45. Diner Etea Iacovlevna
46. Escanazi Ilia Iosifovici
47. Erlih Marc Semienovici
48. Zighelibaum Abram Marcovici
49. Zeigher SimonVolfovici
50. Kriper Moisei Grigorievici
51. Crivoruc Haia Gherşevna
52. Constantinovschii Ilia Davâdovici
53. Crivoruc Ion Moiseevici
54. Kaţ Adolf Iosifovici
55. Chellerman Dmitrii Mihailovici
56. Coifman Iacov Buruhovici
57. Codresca Ivan Dmitrievici
58. Lempert Fişeli Şlemovici
59. Lobel Solomon Moiseevici
60. Lupan Andrei Pavlovici
61. Ler Betea Iosifovna
62. Mozeş Evghenii Ignatievici
63. Morghenştein Izraili Marcovici
64. Meguş Tuba Abramovna
65. Oighenştein Mihail Nicolaevici
66. Oighenştein Lev Nicolaevici
67. Ormos T..J.
68. Pastar Zisea Leibovici
69. Petrov Petr Ivanovici
70. Ralli Valter Marcovici
71. Reidiboim Rahili Isacovna (Zelicovna)
72. Reievici Iacov Moiseevici
73. Rosman Lupa Beruhovici
74. Rosman Erna Abramovna
75. Rabinovici Faiga Ianchelevna
76. Romanenco Nicolai Nicolaevici
77. Raievici Iacov Moiseevici
78. Sinitifcher Fridl Molseevici
79. Scvorţov Mihail Iacovlievici. (numele adevărat Leibovici Izrail Abramovici) 80 Slepenciuc Fiodor Andreevici
81. Toma Soripin- Toma Solomonovici
82. Fihman (Mucinic) Riva
83. Farştein David Rafailovici
84. Faerştein Raisa Gherşcovna
85. Ţucherman Mare Borisovici
86. Cernei Semion Fedorovici
87. Cioclo Mordco Ghidalevici
88. Şveiţ Dvoira Ghedalievna
89. Şehter Roza Borisovna
Nu vom comenta, e clar şi aşa cine pândea porţile ţării ca în momentul potrivit să le deschidă duşmanului ! Aparatul represiv sovietic a făcut multe victime printre oamenii care încercau să lupte, să opună rezistenţă ocupanţilor sovietici. Sunt mii de cazuri, când în urma unui cuvânt spus sau scris împotriva regimului sovietic, omul era băgat la închisoare pentru mulţi ani. Cenzura sovietică controla tot. Ea hotăra care cărţi pot fi citite de cetăţeni şi care sunt interzise, ce fel de muzică să asculte, ce filme să vizioneze etc. Pentru a-i depista pe „duşmanii poporului" cenzura sovietică supunea unui control riguros şi corespondenţa poştală civilă şi militară. Chiar dacă o persoană nu a participat la acţiuni active, deschise împotriva sistemului de ocupaţie sovietic, ci doar şi-a exprimat o opinie personală pe care a împărtăşit-o fraţilor săi, cenzura prin tot felul de metode draconice ţinea orice familie sub un control riguros, chiar şi familiile miliţienilor.
După arestările şi deportările masive sovietice din 1940-1941 şi 1948-1949 în casele oamenilor s-a instalat Frica. Frica de armele şi baionetele ruseşti, frica de necunoaşterea limbii ruse, teama că nu va şti ce să-i răspundă „nacialnicului", frica că mâine-poimâine va fi arestat şi dus în Siberia, grija că în orice moment pot veni ocupanţii sau slugoii lor din raion sau din sat, pentru a confisca calul din grajd, vaca din ocol sau ultima bucăţică de hrană de la gura copiilor săi.
Zilnic, sau cel puţin săptămânal, din diferite localităţi dispăreau fără urmă oameni, familii întregi preponderent din cei mai activi şi buni gospodari. Averea acestora era confiscată de stat sau de mai multe ori era împărţită între cei care trebuiau sa îndeplinească această procedură. Persista şi frica, că va fi trădat de rude, prieteni, vecini că a fost membru al unui partid politic din România, sau a avut vre-o funcţie la primărie în cadrul statului unitar român. Atmosfera psihologică încordată şi frica - acestea erau instrumente sovietice sigure şi verificate încă în 1937, în Rusia.
Era o frică reciprocă a unuia faţă de celălalt. Cu toate acestea au fost multe exemple de nesupunere, de rezistenţă de luptă împotriva statului agresiv şi totalitar sovietic. Unele forme de luptă erau individuale şi modeste altele de dimensiuni mai mari şi mai bine organizate. Unul din aceştea a fost cel care i-a spart „capul" lui Lenin[2]. Mai corect spus - bustul întemeetorului şi conducătorului al statului sovietic, care era amplasat în centrul satului (chiar de la prima ocupaţie sovietică din 1940, apoi cea de-a doua din 1944, exista o tendinţă propagandistică de a înălţa în fiecare localitate câte un monument, sau cel puţin un bust lui Lenin şi câte un monument al soldatului sovietic, pentru noi şi din banii noştri, ca să nu uităm niciodată cine este stăpânul aci.).
În acest volum sunt prezente documente de arhivă, care confirmă faptul, că nemulţumirea şi lupta se ducea nu numai individual dar şi în grup despre activitatea organizaţiilor patriotice antisovietice, „Organizaţia Naţionalistă din Basarabia" etc. În toate perioadele istorice, majoritatea comunităţilor minoritare (ucraineni, evrei, ruşi, etc.) din Basarabia au fost pe poziţii diametral opuse faţă de populaţia românească autohtonă. În majoritatea cazurilor acestea au făcut front comun pentru a impune interesele minoritarilor asupra majorităţii naţionale. Şi de fiecare dată au învins ! Au învins majoritatea românească, deoarece de partea celor în minoritate era puterea sovietică cu toate componentele sale: armată, închisori, N.K.V.D.-ul, apoi K.G.B.-ul, spitale de psihiatrie şi alte instrumente ale unui stat totalitar.
În volum au fost incluse mai bine de 300 de documente în majoritate inedite din fondul arhivistic depozitate la Arhiva Naţională a Republicii Moldova şi Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova. Documentele au fost întocmite de angajaţii procuraturii sau a securităţii sovietice evident în limba rusă, după cum se scriau toate documentele de stat. Din lipsa cunoştinţelor acestora a numelor corecte şi denumirii localităţilor româneşti din Basarabia, în respectivele documente au fost incluse unele erori regretabile. Dar documentul este document, chiar dacă este scris de oameni cu mâinile pline de sânge şi cu mai puţină carte. Ordinea documentelor publicate în culegere nu a fost selectată din punct de vedere cronologic sau alfabetic, ci în ordinea cum au fost înregistrate în fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova. Documentele sunt unul mai şocant ca altul. În fiecare document vom depista tragedia unui om sau al unui grup de oameni arestaţi, judecaţi, deportaţi sau omorâţi.
Culmea obrăzniciei ocupanţilor sovietici a fost atunci, când după ce au ocupat pământul românesc al Basarabiei, pe cei care luptau împotriva sovieticilor sau cel puţin care nu le susţineau politica erau învinuiţi în trădare de patrie! Adică după august 1944 patria românilor din Basarabia şi a celorlalţi locuitori devenise U.R.S.S. Zeci şi sute de locuitori au fost judecaţi fiind învinuiţi în trădare de patrie. „Patria" care a venit pe tancuri. În unele texte ale documentelor încluse poate fi depistată expresia „locul ispăşirii pedepsei nu este cunoscut", fapt care confirmă că autorităţile sovietice în majoritatea cazurilor nu duceau întotdeauna o evidenţă strictă a celor arestaţi şi deportaţi din Basarabia sau asasinaţi. Împortant pentru ei era să-i ducă de la casele lor... şi cât mai departe!
În Arhiva Naţională a Republicii Moldova au mai rămas încă mii de dosare nevalorificate, axate pe tema în discuţie. Desigur, unii dintre cercetătorii şi cititorii acestei culegeri vor depista în documentele incluse nume cunoscute ale rudelor, prietenilor etc. Ar fi o regretabilă eroare şi nemenţionarea câtorva istorici care au adus un aport considerabil la subiectul nominalizat : Viorica Olaru Cemârtan, Elena Postică, Valeriu Pasat, Alexei Memei şi alţii.
În documentele prrezentate sunt schimonosite şi rusificate majoritatea numelor : Ion este scris Ivan, Petru scris Piotr, Ştefan scris Stepan, patrioţii sunt numiţi trădători sau cel puţin colaboraţionişti, războiul pentru intregirea Ţării este numit de sovietici Marele Război pentru Apărarea Patriei. Da !, acea „patrie" care a poposit în Basarabia călare pe tancurile bolşevice. Maşina de propagandă şi agitaţie, uriaşa maşină sângeroasă a N.K.V.D.-ului-ului, ulterior K.G.B.-ului a distrus multe vieţi atât moral, cat şi fizic, dar n-au izbutit să îndobitocească mintea băştinaşilor ! Posibilitatea de a regenera, de a se renaşte din scrum asemeni pasării Phoenix. Locul bunicilor şi părinţilor împuşcaţi, aruncaţi în gropi cu var, exilaţi în Siberia, maltrataţi şi furaţi din propria casă l-am luat noi, copiii şi nepoţii lor, care în prezent luptă pentru implimentarea valorilor civilizate şi a unităţii naţionale româneşti.
Alexandru Moraru, Alexandru Ganenco, editori[3].
-----------------------------------------------
[1] în limbaj arhivistic: F. 50 (fondul nr. 50).
[2] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3085, inv. 1, d. 783, f. 4. 16.
[3] Sursa https://mazarini.wordpress.com/2018/08/14/o-noua-carte-document-victimele-ocupantilor-sovietici-si-calaii-lor/
Al. Moraru şi Al. Ganenco - „Victimele ocupanţilor sovietici şi călăii lor” PDFImprimareEmail

Fabula Toporul şi pădurea de Grigore Alexandrescu

$
0
0
Fabula Toporul şi pădurea
                        Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
                        Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace
                        Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
                        Nici nu s-ar povesti.
                        Şi caii lui Ahil, care proorocea,
                        Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
                        Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc
                        Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc
                        Şi care îmi zicea
                        Că şi el o ştia
                        De la strămoşii lui,
                        Care strămoşi ai lui zicea şi ei c-o ştiu
                        De la un alt strămoş, ce nu mai este viu
                        Şi p-ai cărui strămoşi, zău, nu poci să vi-i spui.
                        Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
                        Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
                        Trebuie să ştiţi, însă, şi poci să dau dovadă,
                        Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
                        Astfel se încep toate: vremea desăvâr?e?te
                        Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
                        Aşa ţăranul nostru, numai cu fieru-n mână,
                        Începu să slutească pădurea cea bătrână.
                        Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
                        „Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte –
                        Începură să zică – toporul e aproape!”
                        – „E vreunul d-ai noştri cu ei să le ajute?”
                        Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
                        Şi care era singur ceva mai la o parte.
                        – „Nu”. – „Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
                        Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
                        Decât să ostenească.”
                        Stejaru-avu dreptate:
                        După multă silinţă, cercări îndelungate,
                        Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,
                        Ţăranul se întoarse fără de izbutire.
                        Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,
                        Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.

                        Istoria aceasta, de-o fi adevărată,
                        Îmi pare că arată
                        Că în fieşce ţară
                        Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
                        Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
                        Un pământean d-ai noştri, o rudă sau un frate.

Article 0

$
0
0
ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
                                                                                                    20 septembrie 2018

 
CASATORIILE HOMOSEXUALE SI DECRESTINIZAREA EUROPEI
 
In 2018 nu e politicos sa spui ca esti "impotriva" la ceva ori a cuiva ori ca esti "anti". Astfel de pozitii atrag etichete neplacute, cum ar fi "intoleranti, bigoti, inapoiati, medievali" si alte etichete peiorative ca acestea. E mai diplomatic sa spui ca esti "pentru" ori "in favoarea" opusului lucrurilor pe care le detestam. Un exemplu e avortul. E mai diplomatic sa spui ca esti "pentru dreptul la viata al copiilor nenascuti" decit ca esti "impotriva avortului". Afirmatia din urma atrage reactii negative. Sunt evenimente si lucruri atit de serioase, insa, care trebuie discutate pe fata si fara ambiguitati pentru a fi intelese de toti. Legalizarea ori interzicerea casatoriilor intre persoane de acelasi sex sunt astfel de subiecte. Pe 6 si 7 octombrie romanii vor vota asupra unui aspect social unic in istoria omenirii, a crestinismului si a civilizatiei umane. Asupra instituirii ori nu a unei institutii sociale in intregime necunoscute istoriei omenirii si experientei umane: casatoriile homosexuale. Acest subiect apartine bataliilor spirituale cu care se confrunta generatia noastra in raport cu un secularism agresiv care cauta sa treaca peste noi asemenea unui buldozer si sa elimine valorile crestine. Deoarece legalizarea casatoriilor homosexuale au avut consecinte catastrofale, radicale si negative in Occident, trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta sa asiguram ca ele nu sunt legalizate in Romania.
 
Trecem deci la subiect si spunem, din nou, asa cum am spus-o din 2005 incoace, ca suntem "impotriva" casatoriilor homosexuale. Nu ne e rusine sa abordam subiectul din aceasta perspectiva. Deseori din 2005 incoace am scris o multime de articole si comentarii in care ne-am exprimat fara echivoc pozitiile impotriva casatoriilor intre persoane de acelasi sex ori ale parteneriatelor civile, atit intre persoane de acelasi sex cit si intre persoane de sex opus. Am facut acelasi lucru si la nivel european si internatonal. De fapt, prima interventie internationala pe care am facut-o, in Agentia Europeana pentru Drepturi Fundamentale in 2008, a fost o pledoarie impotriva "casatoriilor intre persoane de acelasi sex". A fost un comentariu care ne-a atras multa critica din partea Agentiei care de fapt ne-a si penalizat dupa citiva ani, respingind cererea AFR de admitere in Platforma Consultativa a Agentiei tocmai din acest motiv.
 
Cert e ca ori de cite ori ne-am exprimat opozitia fata de casatoriile homosexuale am facut-o in mod respectuos si pe baza unor argumente lucide, rationale si fondate pe studii si rapoarte sociologice si de alta natura peste care am dat de-a lungul anilor. In alte cuvinte, nu am exprimat opinii subiective ci pozitii ferme si clare bazate pe date si dovezi obiective. Astazi vom face un scurt tur de orizont al acestor argumente, afirmind din nou, la mai putin de trei (3) saptamini inaiante de referend, ca ne opunem categoric casatoriilor homosexuale si recomandam tuturor romanilor sa voteze pentru casatoria si familia naturala in referendumul din 6 si 7 octombrie. Pina astazi, insa,  nu am argumentat impotriva casatoriilor homosexuale din perspectiva faptului ca ele faciliteaza decrestinizarea Europei si paginizarea ei. Argumentul acesta l-am formulat mai devreme in vara urmarind evenimentele care s-au petrecut in Irlanda catolica in doar ultimii trei (3) ani dar pe care inca nu am avut oportunitatea sa-l prezentam
 
Irlanda la un pas de decrestinizare
 
Casatoriile homosexuale sunt un factor care faciliteaza decrestinizarea Europei. Irlanda e un caz de studiu lucid in aceasta privinta. In mai 2015 irlandezii au decis, cu un vot de aproape doua treimi pentru, legalizarea casatoriilor intre persoane de acelasi sex in tara lor. Asta a insemnat, intr-un sens, ca irlandezii au votat sa nu mai fie o tara crestina. Pentru ca a decreta in societatea civila opusul a ceea ce Dumnezeu a rinduit, si anume ca barbatul si femeia alcatuiesc, prin casatorie, "un singur trup" (Facerea 2:24), inseamna a respinge institutia care pastreaza si transmite de la o generatie la alta crestinismul si credinta in Dumnezeu: casatoria si familia crestina. Trei ani mai tirziu, in mai anul acesta, irlandezii au votat, tot cu o majoritate similara, dezincriminalizarea avortului, adica uciderea copiilor nenascuti fara consecinte penale. Si aceasta lovitura data doctrinei crestine a constituit un pas decisiv inspre intoarcerea la paginism a irlandezilor si a Irlandei.
 
Poate unii dintre noi isi zic "cerul nu s-a prabusit" (inca) si aici se termina procesul de secularizare a Irlandei. Nu tocmai. Luna viitoare Parlamentul Irlandei va lua in discutii pasul urmator inspre secularizarea completa si decrestinizarea totala a Irlandei: eliminarea din Constitutia Irlandei a oricarei referinte la crestinism, Dumnezeu, Biserica, Biserica Catolica, Trinitate si dogmele crestine. Mintea secularista e intr-o permanenta stare de gestatie diabolica. Odata zagazurile rupte, avalansa secularista se prabuseste peste societate si ingroapa marele edificiu crestin cladit de 2000 de ani incoace cu singele martirilor.
 
Procesul de paginizare a Irlandei e prevazut sa aibe loc in mai multe etape. In prima faza  se prevede eliminarea din Constitutie a Articolului 40.6.1 care interzice blasfemia impotriva Bisericii. Urmeaza eliminarea ori reformularea Preambulului din Constitutia Irlandei care contine referinte la "Sfinta Trinitate", si "Divinul Domn, IIsus Hristos". Pasul urmator va fi eliminarea Articolului 6 care afirma ca autoritatea civila decurge din "autoritatea poporului sub obladuirea lui Dumnezeu". Urmeaza Articolul 44 care afirma ca irlandezii datoreaza "inchinare lui Dumnezeu" si "reverenta si respect". Argumentul politicienilor irlandezi care urmaresc acest obiectiv e sa aduca Irlanda "in pas cu lumea" si "standardele europene". Asupra acestui subiect oferim un articol din presa catolica: https://www.firstthings.com/web-exclusives/2018/06/the-phony-war-on-taliban-ireland.
 
Daca exemplul Irlandei nu e suficient sa convinga, va amintim ca in ultimii 10-15 ani, adica era din istoria omenirii in care societatea occidentala a experimentat cu abolirea familiei si casatoriei naturale, procentul occidentalilor care se declara crestini ori cu credinta in Dumnezeu a scazut vertiginos. Parctic vorbind, Biserica Anglicana e pe moarte in Marea Britanie, la fel ca si Biserica Episcolala din Statele Unite si Biserica Luterana din Norvegia si Danemarca. Numarul ateilor in Norvegia a crescut, procentul norvegienilor care se declara atei fiind mai mare ca al norvegienilor care se declara crestini. Iar daca in America numarul ateilor nu a crescut palpabil, numarul persoanelor care se declara crestine a scazut sub 80% iar al celor care se declara fara religie a crescut la peste 20%. Corelatia intre secularizare, manifestata printre altele si prin abolirea casatoriei crestine, si decrestinizare e, deci, usor de dibuit.
 
Casatoriile homosexuale nu au nicio utilitate sociala: Am spus-o de multi ani si reamintim astazi - casatoriile intre persoane de acelasi sex nu au nicio utilitate sociala. Nici un rost. La ce folosesc ele? Casatoria naturala e utila societatii, datorita functiilor ei procreative si parentale si succesiunea in mod ordonat a generatiilor umane. Nu am dat inca peste nici un comentariu ori articol care sa fi explicat utilitatea sociala a casatoriilor homosexuale, motivul fiind ca nu exista. Chiar si homosexualii cu integritate intelectuala au scris si afirma ca nu exista motive intemeiate pentru instituirea casatoriilor homosexuale.
 
Casatoriile homosexuale sunt o moda frivola: Tot de mai multi ani am explicat frivolitatea casatoriilor homosexuale. Ele sunt o moda trecatoare, o frivolitate si un stil de viata care nu dainuie. Pentru primii 2 sau 3 ani dupa legalizarea casatoriilor homosexuale, homosexualii se casatoresc in numar relativ mare, din motive usor de inteles. Dar dupa 2 sau 3 ani, numarul lor scade vertiginos. Asta a fost experienta Canadei, Marii Britanii, Frantei si a Noii Zeelande. Pe parcursul anilor v-am dat date statistice privind descrestarea constanta a numarului homosexualilor care se casatoresc. Casatoria e incompatibila cu modul de viata promiscuu al homosexualilor. Majoritatea dintre ei nu cred si nici nu practica monogamia ci practica "casatoriile deschise" care permit relatii sexuale cu persoane terte.
 
Casatoriile homosexuale dauneaza copiilor: De-a lungul anilor v-am dat o sumedenie de articole si studii sociologice care atesta foarte clar efectul toxic, nociv si nefast al casatoriilor homosexuale asupra copiilor. Date statistice obtinute in ultimii 20 - 25 de ani reflecta numeroase efecte negative. Copiii crescuti de cupluri homosexuale, casatorite ori nu, sunt mai slabi la invatatura, au o incidenta de recidivism mai ridicata, sufera de confuzie sexuala, tind sa fie mai dependenti de alcool, droguri si tutun ca si ceilalti copii, si le lipseste autostima.
 
Casatoriile homosexuale cauzeaza confuzie sexuala: In ultimii ani explozia confuziei sexuale la copii si adolescenti a crescut enorm. Asa cum v-am informat de-a lungul anilor majoritatea covirsitoare a acestor copii si adolescenti parvin din famlii "ne-traditionale" adica formate din doi barbati ori doua femei. Ultimul studiu pe care l-am depistat l-am comentat acum doua saptamini. Vi-l redam din nou: http://www.alianta-familiilor.ro/vagabonzii-internetului-si-adevarul-despre-transgenderism/.
 
Deasemenea, incidenta suicidului e extrem de ridicata la copiii transgender. Saptamina trecuta a fost emis un studiu in Statele Unite conform caruia 50% din fetele care se considera baieti ori si-au schimbat sexul din fete in baieti au incercat sa se sinucida in ultimele 12 luni. La baietii care se considera fete ori si-au schimbat sexul in cel feminin, procentul a fost de 30%. Studiul a fost colosal si a cuprins 120.000 de tineri americani intre 11 si 19 ani. In 2017 aproximativ 150.000 de adolescenti americani se identificau ca fiind transgender. Asta reprezinta o epidemie catastrofala cauzata in primul rind de modificarile artificiale facute de societatea seculara in relatiile de familie si casatorie care nu se conformeaza firescului si naturii. Oferim articolul care discutat studiul: http://thefederalist.com/2018/09/13/study-half-transgender-female-teens-attempted-suicide/. Un alt articol, publicat acum doua zile, discuta explozia transgenderismului in Western Australia unde in ultimii partu ani numarul copiilor si adolescentilor care se identifica ca fiind transgender a crescut de 350 de ori. In alte cuvinte, explozia transgenderismului se transforma intr-un fenomen global: https://www.perthnow.com.au/news/public-health/transgender-kids-the-number-of-wa-children-seeking-to-transition-up-350-per-cent-ng-b88960966z
 
Casatoriile homosexuale ne submineaza drepturile: Peste tot unde casatoriile homosexuale au fost instituite ele au dus la subminarea si inabusirea libertatilor si drepturilor celorlati cetateni. Libertatea religioasa a suferit, crestinii care nu agreaza cu casatoriile homosexuale fiind penalizati, exclusi din universitati, de la locul de munca, stigmatizati, exclusi din programe guvernamentale de interes public. De-a lungul anilor v-am dat sute de exemple de acest gen. Casatoriile homosexuale au subrezit si libertatea de constiinta, crestinii fiind constrinsi impotriva constiintei lor sa oficieze casatorii homosexuale. Cei care s-au opus au fost penalizati. Cazul lui Kim Davis, care a facut un tur in Romania anul trecut, e probabil cel mai cunoscut in Romania. In vara, universitatea crestina canadiana Trinity Western University a pierdut un caz in Curtea Constitutionala Canadiana pentru ca nu permitea studentilor sa intretina relatii sexuale, homosexuale, ori casatorii homosexuale. Ca urmare, era pe punctul sa-si piarda acreditarea si Universitatea a cedat.
 
Casatoriile homosexuale si gaystop-ul homosexual: In plus, tot de-a lungul anilor v-am atentionat ca exista o miscare globala de penalizare a persoanelor care se opun casatoriilor homosexuale, inclusiv intelectuali, academicieni, teologi, psihologi. In literatura online aceasta miscare anti-valori e numita "gayspato". Intelectuali nu pot sa-si publice materialele care contrazic dogmele homosexuale ori transgenderiste. Acum doua saptamini v-am dat un astfel de exemplu. In Romania miscarea homosexuala merge mina in mina cu CNCD, cele doua avind in comun o ura inversunata fata de crestini si miscarea pro-familie din Romania, urmarind prin hartuire si denigrare eliminarea noastra.
 
Un ultim exemplu parvine din saptamina trecuta. Publicatia britanica The Spectator a publicat un articol despre atacurile inversunate ale transgenderilor impotriva celor care nu agreeaza cu ei, cerind ca oamenii de buna credinta ca si cititorii acestor rinduri sa fie internati in gulaguri de tipul gulagurilor lui Stalin. Articol: https://www.telegraph.co.uk/news/2018/09/11/soviet-labour-camps-compassionate-educational-institutions-say/.  Iar in America, a fost publicata stirea ca un profesor american transgender a intocmit o lista a profesorilor care se opun transgenderismului cu scopul de a-i ataca online: https://www.thecollegefix.com/transgender-instructor-compiled-secret-list-of-academics-to-sham.
 
Casatoriile homosexuale cauzeaza declinul casatoriei si familiei: Se pun intrebari persistente - au casatoriile homosexuale un impact asupra familiei si casatoriei ca institutii in general? Raspuns: fara indoiala. De cind societatea experimenteaza cu casatorii homosexuale, numarul casatoriilor in lumea occidentala a scazut drastic. Tinerii au optat pentru concubinaj ori parteneriate civile. In schimb, asta a redus numarul casatoriilor, a cauzat un declin demografic, a cauzat cresterea numarului copiilor care cresc fara mama ori tata, si instituirea familiilor sociale in detrimentul familiilor naturale. Ultimul studiu peste care am dat care discuta subiectul este No Ring, No Baby: How Marriage Tends to Impact Fertility, de Lyman Stone. ("Fara verigheta, fara copii: casatoria afecteaza fertilitatea") [Articol: https://ifstudies.org/blog/no-ring-no-baby] Articolul a fost publicat in martie anul acesta.
 
Conform autorului "one vital driver of birth rates is marriage" ("un factor decisiv care afecteaza rata nasterilor este casatoria"). Dupa Stone, fertilitatea in America a atins punctul de virf in 2009 iar apoi a scazut vertiginos. Nivelul fertilitatii a ramas mai in intregime neschimbat la persoanele casatorite, dar a scazut vertiginos la persoanele necasatorite care traiesc in concubinaj ori parteneriate civile. Motivul principal, conform studiului lui Stone, e ca "the changing cultural norms and values about sex, family, and religion ... may have reduced the value of marriage". ("schimbarea normelor culturale si a valorilor privind sexul, familia si religia au redus valoarea casatoriei") Intre 2006 si 2013 procentul tinerilor americani care doreau sa se casatoreasca a scazut de la 73% la 64%. Neindoielnic, exista o corelatie palpabila intre ascensiunea parteneriatelor civile iar apoi a casatoriilor homosexuale si declinul dractic al interesului tinerilor in casatorie si a numarul celor care se casatoresc.
 
Casatoriile homosexuale schimba vocabularul: In Occident, casatoriile homosexuale au fortat o modificare drastica a vocabularului, modificari care au devenit si mai ridicole in era transgenderismului. In unele tari cuvintele "sot si sotie" au fost abolite din actele oficiale. La fel cuvintele "mama si tata", "baiat" si "fata". Ultimele schimbari bizare si irationale cauzate in vocabular de revolutia transgenderista le puteti citi aici: https://www.dailysignal.com/2018/09/07/transgender-pronouns-are-just-the-beginning-how-coerced-speech-could-erode-liberty-for-everyone/
 
SOLICITAM VOLUNTARI PENTRU REFEREND
 
Urmeaza referendumul pentru casatorie si familie pe 6 si 7 octombrie. E nevoie ca 7 milioane de romani cu drept la vot sa se prezinte la vot pentru validarea amendamentului in Constitutie.
 
Cum am anuntat saptamina trecuta, AFR tipareste  un milion (1 000 000) de fluturasi pe care intentionam sa-i distribuim in spatiul public in ultimele doua saptamini de campanie. Tiparirea si distribuirea lor deja e in curs. Va rugam sa va exercitati drepturile constitutionale sa ne ajutati la distribuirea lor in toata tara. Ne-am pregatit din timp si deja avem 36 de centre de distribuire a fluturasilor in toata Romania. In saptamina aceasta fluturasii vor fi trimisi catre aceste centre de distribuire urmind ca in fiecare centru sa se formeze echipe care sa distribuie fluturasii. Fiecare centru are un lider. Avem nevoie de voluntari care sa ajute la distribuirea fluturasilor in spatiul public si peste tot unde este permis de lege: in spatiul public, la birou, in biserici, la vecini, etc. 
 
Lista centrelor de distribuire: Aiud si Alba (Contact - Ciprian Bogdan 724 570 298); Arad (I); Arad (II); Beius; Bihor; Bistrita; Botosani; Braila; Brasov (Contact - Vasile Anghel 743 420 547); Bucuresti (I); Bucuresti (II); Calarasi; Cluj (Contact - David Ille 744 786 659); Constanta (I); Constanta (II); Craiova (Contact - Sebi Conea 768 107 240); Galati; Hateg (Contact - Mircea Neiconi 744 667 442); Huedin; Hunedoara; Ialomita; Iasi; Maramures; Medias (Contact - Daniel Pop 756 888 743); Piatra Neamt; Resita si Caras Severin (Contact - Daniel Barnut 747 083 889); Satu Mare; Suceava; Teleorman; Tirgu Jiu (Contact - Daniel Andrei 745 035 565); Tirgoviste; Timisoara (Contact - Daniel Tut 741 627 009); Tulcea; Vaslui; Vilcea; Zalau (Contact - Dan Bercian 722 277 034).
 
Cei interesati sa ajute ca voluntari sunt rugati sa raspunda acestui email ori sa ne scrie separat la adresa office@alianta-familiilor.roAvem nevoie de (1) numele dvs intreg; (2) orasul in care locuiti; si (3) numarul de telefon pentru a va putea contacta in timp util. Important: avem nevoie de toate aceste informatii. Daca una din ele lipseste nu va vom putea contacta si, deci, folosi.
 
Voluntarii pot intra direct in contact cu liderii centrelor de distribuire a fluturasilor prin telefon.
 
IMPORTANT: Datorita numarului mare de mesaje, nu putem raspunde individual fiecarui voluntar care ne scrie, dar confirmam primirea mesajelor dvs. Confirmam ca deja am primit mesajele cetatenilor care vor sa fie voluntari si avem aproape 250. Le-am inregistrat si le-am transmis liderilor de la centrele de distributie pentru a va contacta sa formati echipe de distribuire a fluturasilor.
 
Incepind de saptamina viitoare vom angaja o secretara care se va ocupa in mod special de voluntari si va asigura ca fiecare voluntar sa fie inclus in campanie. In citeva zile va vom da datele ei de contact.
 
Important: Datele transmise noua de catre voluntari sun pastrate in confidenta si nu sunt facute public. Ele sunt doar date centrelor de difuzare a fluturasilor pentru a va contacta prin telefon.
 
Pentru familie, casatorie si viitorul copiilor nostri si al Romaniei!
 
Va multumim! Alianta Familiilor din Romania!
 
ANUNT IMPORTANT: INTREBARI SI RASPUNSURI
 
Ultimul buletin AFR inainte de referend va fi emis duminica dimineata. Pe parcursul ultimei saptamini am primit din partea dvs sute de mesaje electronice cu o multime de intrebari. Vom aloca o editie speciala intrebarilor dvs si vom raspunde si atacurilor presei si a politicienilor Romaniei impotriva noastra. Pina atunci va incurajam cu textul din Sfintele Scripturi: "stati linistiti", stiind ca Dumnezeul care i-a slobozit pe copiii lui Marius si Rut Bodnariu din cuptorul de foc al Norvegiei, ne va da izbinda din nou. Izbinda depinde, insa, ca si in cazul Bodnariu, de implicarea noastra masiva si prezenta la vot. Inainte de trecerea Marii Rosii, Dumnezeu a spus israelitilor "stati linistiti". Prin asta El dadea de inteles ca El era la lucru iar israelitii nu trebuiau sa intre in panica.
 
INTERVENTIA AFR - PRO VITA (BUCURESTI) LA CURTEA CONSTITUTIONALA
 
Presa din Romania a acordat spatiu larg interventiilor facute de Amnesty International si alte grupuri internationale pro-homosexuale in Curtea Constitutionala a Romaniei. Dar nu a suflat o vorba despre interventia facuta de AFR si Pro Vita. Argumentele facute de Amnesty International si aliatii ei au fost respinse iar cele facute de AFR si Pro-Vita au fost acceptate si incluse in opinia finala publicata in Monitorul Oficial din 18 septembrie. Oferim un comentariu pe aceasta tema: http://www.culturavietii.ro/2018/09/19/pe-intelesul-tuturor-ultima-disputa-juridica-la-curtea-constitutionala-privind-referendumul/
 
DECLARATIA DE LA TIMISOARA – VA RUGAM SEMNATI!
 
Dupa cum stiti, anual avem o campanie de semnare a Declaratiei de la Timisoara, o declaratie a constiintei crestine. Campania incepe in ultima saptamina din august si continua pina in ultima saptamina din septembrie. Pe 21 august s-au implinit opt (8) ani de cind a fost lansata si de atunci a fost semnata de peste 13.000 de persoane. Dorim sa ajungem la mult mai multe semnaturi in urmatoarele citeva saptamini.
 
Traim in vremuri tulburi cind valorile morale si crestine sunt asediate, trivializate si se schimba la viteza luminii. Spre rau. Este deci important si necesar sa ne re-amintim periodic de principiile fundamentale si punctele cardinale valorice care sunt comune tuturor crestinilor din Romania si mai ales sa afirmam valorile crestine in viata publica a Romaniei. Declaratia afirma adevarurile si valorile fundamentale pentru care miscarea pro-familie si pro-viata din Romania militeaza de ani de zile. Declaraţia afirma în spaţiul public valorile creştine comune tuturor cetăţenilor României, fără deosebire de apartenenţa lor religioasă ori identitatea etnică. Vă invităm să vă alăturaţi celor peste 13.000 de persoane care deja au semnat-o. Cititi Declaratia, semnati-o si dati-o la cit mai multi altii sa o semneze
 
CUM SE SEMNEAZA DECLARATIA?
 
Semnarea Declaratiei se face in doua etape. Bifati linkul http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php si semnati Declaratia. Dupa aceea veti primi un mesaj care va va cere sa confirmati semnatura apasind pe un link de confirmare. Fara confirmarea semnaturii, numele si semnatura dvs. nu vor apare in lista semnatarilor. Linkul de confirmare a semnaturii apare in limba englaza cu urmatorul text: “Thanks for filling out our petition, you’re almost done! Please confirm your signature by clicking on the link below:” (Adica: “Multumim pentru ca ati completat formularul petitiei. Semnarea petitiei e aproape gata. Va rugam confirmati-va semnatura apasind pe linkul de mai jos.”) 
 
Important: Declaratia accepta doar o singura semnatura de adresa electronica. Ca atare, sugeram ca in situatiile unde doua persoane folosesc aceeasi adresa electronica, de exemplu sotul si sotia, semnatura sa fie data in numele ambilor soti, de exemplu “Ioan si Maria Ionescu.”   
 
Rugaminte: Va rugam semnati Declaratia cu numele intreg nu doar cu initiale. Va multumim.
 
 
Rugaminte: Va rugam postati si publicati peste tot apelul nostru pentru semnarea Declaratiei de la Timisoara, inclusiv linkul petitiei.
 
ARTICOLUL 16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI 
 
Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!
 
JOIN US ON FACEBOOK / URMARITI-NE SI PE FACEBOOK!
 
Publicam comentariile noastre de joi si pe Facebook. Va rugam sa ne urmariti si sa deveniti prietenii nostri pe Facebook: https://ro-ro.facebook.com/Alianta.Familiilor/
 
VRETI SA FITI INFORMATI?
 
Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile si valorile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro.   
 
FACETI-NE CUNOSCUTI! 
 
Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim. 
 
ANUNTURI
 
Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro
 
Alianta Familiilor din Romania
www.alianta-familiilor.ro

6.300 de miliarde de euro este valoarea reală a zăcămintelor de la Roșia Montană!

$
0
0

Români, țara voastră este cea mai bogată din lume și voi habar nu aveți, vă jefuiesc străinii și voi stați ca mămăligile!

  Cel mai mare jaf de pe Terra! 6.300 de miliarde de euro este valoarea reală a zăcămintelor de la […]

Cel mai mare jaf de pe Terra! 6.300 de miliarde de euro este valoarea reală a zăcămintelor de la Roșia Montană!

Studiul meu va fi un amalgam de simbolistică, cifre exacte, întrebări și semnale de alarmă, fiind în același timp și un denunț penal adresat autorităților statului.
            Roșia Montană este o bibliotecă. Iar o bibliotecă are 3 prețuri:
            1. Prețul hârtiei din care sunt făcute cărțile, atunci când le vindem pentru reciclarea maculaturii. „Puțin, foarte puțin”, așa se spunea într-o reclamă. Atunci nu contează dacă sunt cărți de istorie, de economie, de știință, de filosofie, de bune maniere…
            2. Prețul de achiziție al cărților. Cine a cumpărat vreodată o carte, știe că acestea nu sunt ieftine.  Iar ca să-ți faci o bibliotecă, efortul financiar este considerabil.
            3. Cunoștințele conținute. Oricine are o bibliotecă acasă, știe că nu a citit toate cărțile pe care și le-a cumpărat. Și aici nu este vorba despre faptul că nu ați reusit să memorați un dicționar sau vreo enciclopedie. Cartea se citește pentru informație, dar mai ales pentru spirit. Iar acesta este neprețuit, este de sorginte divină. Cărțile sunt izvor de cunoaștere, iar suma lor, biblioteca, ne formează ca oameni, și este izvor pentru alte cărti.
            Deci, ce facem cu biblioteca Roșia Montană?
6.300  de miliarde de $ e o sumă minimă constatată prin calcul matematic simplu. Dacă am împărți suma la numărul de români aflați pe TERRA (aprox 30 de milioane), fiecărui român în parte i-ar reveni 2 milioane de dolari!!!
Cel mai important e că s-a aflat care-i miza. Acum știm pentru ce luptăm!!!
                                          Deci, ce facem cu  Roşia Montană?
            1. O dăm la „fier vechi”, aşa cum am făcut cu toate combinatele, sistemele de irigaţii, resursele naturale (petrol, păduri s.a.) şi vom încasa câteva miliarde de euro?
             2. O preţuim pentru că o avem şi o valorificăm cu puterile noastre, în interesul nostru? Cred că este motivant să te gândeşti la 6300 de miliarde  de dolari.
            3. O punem în valoare şi facem PLUS VALOARE, sau VALOARE ADĂUGATĂ, nu doar taxe pe valoare adăugată? Asta înseamnă că din lemn facem mobilă, din tablă facem maşini, din aur facem bijuterii. Şi nu doar aurul contează. Mai sunt câteva elemente chimice a căror valoare despre care vorbim să fie mult mai mare de 6,3 trilioane de dolari.
De ce 6,3 trilioane de dolari?( 6300 de miliarde de $!!!!)
Pentru că în multe declaraţii ale unor persoane implicate în diverse perioade de timp în prospecţiuni geologice asupra zăcămintelor de la Roşia Montană se menţionează şi cantităţile de elemente continute de minereu. Acestea sunt susţinute de inginerul geolog şef Aurel Sântimbrean, de deputatul Mugurel Surupăceanu, de Călin Gabriel Tămaş, lector doctor la Departamentul de Geologie, Facultatea de Biologie şi Geologie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, precum şi de multe ONG-uri. Pe lângă aceste date, mai sunt unele care reies dintr-un buletin de analiză, dar în care nu sunt precizate locurile de recoltare (puţuri, lacuri, ape curgătoare), adâncimea de prelevare şi alte date de identificare.
Astfel, în urma consultării mai multor surse, mi-am permis să fac o centralizare a acestora.
Nr. crt.Număr atomicElementSimbol chimicPret USD / 100 gramePret USD / 1 gramCantitate per tona minereuValoare element per tona minereu
13LitiuLi270,27
24BeriliuBe7487,48
321ScandiuSc1.40014
422TitanTi6616,611.0006.610
523VanadiuV2202,202.5005.500
624CromCr320,325016
727CobaltCo210,21306,30
828NichelNi7,70,07302,31
931GaliuGa2202,20300660
1032GermaniuGe3603,602072
1133ArsenAs3203,205.00016.000
1234SeleniuSe610,61
1337RubidiuRb1.20012
1438StrontiuSr1001
1539YtriuY4304,30
1640ZirconiuZr1571,57
1741NiobiuNb180,18
1842MolibdenMo440,44104,40
1944RutheniuRu1.40014
2045RhodiuRh13.000130
2146PaladiuPd5.83358,33
2247ArgintAg1201,201012
2348CadmiuCd460,46
2455CesiuCs1.10011
2557LantanLa8008
2658CeriuCe3803,80
2759PraseodimPr4704,70
2860NeodimNd4204,20
2962SamariuSm3603,60
3063EuropiuEu135.0001.350
3164GadoliniuGd4504,50
3265TerbiuTb4.04050,40
3366DisprosiuDy4504,50
3468ErbiuEr5405,40
3569TuliuTm7.00070
3670YterbiuYb1.40014
3772HafniuHf1201,20
3873TantalTa4504,50
3976OsmiuOs7.70077
4077IridiuIr4.20042
4178PlatinaPt13.000130
4279AurAu5.54055,401,583,10
4380MercurHg480,48
4481TaliuTl480,48
4583BismutBi390,39207,80
4690ThoriuTh
4792UraniuU
TOTAL28.973,91 USD / tona minereu
TOTALlipsesc date despre concentraţie sau preţuri (thoriu, uraniu)
TOTALlipsesc date despre prezenţă şi concentraţie

Cantitatea ce vrea RMGC-ul  să fie exploatată e de 218 milioane de tone….ori 28.973,91 $ = 6300 MILIARDE $!!!! …însă la foarte multe elemente lipsesc date despre concentrație, date despre prețuri, dar și date despre prezență!
Sunt elemente de care nu ştiaţi? Şi eu am păţit chestia asta şi a trebuit să le verific în Sistemul Periodic al lui Mendeleev pe unele dintre ele. Şi pentru mai multă claritate, am întocmit un tabel cu utilizări ale acestor elemente. 
ElementUtilizari
Litiualiaje de lagăre (împreună cu sodiul și calciul)dezoxidant, desulfurizant și degazant pentru cupru
prepararea tritiului 3H, intră în compoziţia agenţilor de răcire din reactoarele nucleare
baterii și acumulatori electrici
lubrifianţi pentru temperaturi înalte
Beriliutransparenţa la raze X îl recomandă pentru fabricarea ferestrelor şi a tuburilor pentru radiaţii Xîn industria aerospaţială pentru sateliţi şi vehicule spaţiale
în reactoarele nucleare, ca moderator, agent absorbant sau reflector pentru neutroni
aliaje speciale de Cu pentru scule, proiectile
Scandiualiaje de aluminiu-scandiu pentru componente din industria aerospaţiala, echipamente sportive şi de pescuitîn rafinarea petrolului (izotopul 45Sc ca agent de urmărire)
ca îngrăşământ
Titanaliaje de Fe, V, Mo pentru aliaje puternice şi uşoare în industria aerospaţiala (motoare cu reacţie, proiectile, nave spaţiale)costume de scafandru autonome pentru adâncimi mari
uz militar
procese industriale (chimie şi petro-chimie, uzine de desalinizare, hârtie)
medicină (proteze şi implanturi ortopedice şi dentare, instrumentar)
bijuterii, telefoane mobile, automobile, industria agro-alimentară
pigment TiO2 pentru vopsea albă
Vanadiualiaje de oţel şi titan pentru scule de mare viteză, motoare de avion, aeronauticăaliaje cu galiu pentru magneţi şi superconductori
catalizator pentru anumite reacţii chimice
Cromîmbunătăţeşte proprietăţile oţelului la coroziune, duritate şi rezistenţa la ruperegalvanizare, catalizator pentru anumite reacţii chimice, coloranţi, colorarea verzuie a sticlei, detergenţi
Cobaltizotopul radioactiv 60Co este utilizat la radioterapia cu raze gammaîmbunătăţeşte proprietăţile oţelului, componente pentru aeronautică şi motoare, galvanizare
pigmenţi albastru şi galben pentru colorarea ceramicii şi a sticlei
aliaje cu Samariu pentru magneţi permanenţi
Nichelaliaje de oţel inoxidabilebaterii NiCd şi acumulatori Ni-MH
magneţi permanenţi
Galiutermometre medicale (din cauza toxicităţii mercurului)spectacole de ”magicieni” (linguri care se topesc în palmă)
semiconductori, leduri şi diode laser, panouri fotovoltaice, oglinzi
Germaniusemiconductori, tranzistori şi circuite integratespectroscopie şi detecţie infraroşie
catalizatori şi aliaje
Arsensemiconductori, leduri şi diode laser, fotoconductoriignifugarea lemnului, insecticide, tăbăcărie
măreşte duritatea aliajelor, muniţia de vânătoare (plumbul pentru alice)
pirotehnie (focuri albe – indian), coloranţi (galben regal pentru vopsele de ulei)
Seleniucatalizator pentru multe reacţii chimiceindustria sticlei, pentru decolorarea ei sau colorarea în roşu
celule solare şi fotoelectrice, toner fotografic, camere de filmat, redresarea curentului electric, copiatoare, luxmetre, explozibili
îmbunătăţeşte lucrabilitatea aliajelor de Cu şi oţel
şampoane anti-mătreaţă
medicamente pentru creştere şi disfuncţii reproducătoare
Rubidiufotocelule, tehnica vacuumuluiartificii (culoare roşie)
sticlărie şi ceramică
datarea rocilor cu 87Ru
Strontiupirotehnie (culoare roşu aprins) şi rachete de semnalizareceasuri atomice
producerea tuburilor catodice pentru televiziunea color
pasta de dinţi, terapia cancerului cu 90Sr care este radioactiv
Ytriupietre zirconia, monitoare pentru computere, lentile foto şi video, becuri economiceîmbunătăţeşte duritatea aliajelor de aluminiu şi magneziu
izotopul radioactiv 90Y (produs în reactoarele nucleare de uraniu) se foloseşte la tratarea diferitelor tipuri de cancer
fabricarea superconductorului YBCO (la – 178 OC)
filtre pentru microunde, comunicaţii pentru sateliţi
fabricarea televizoarelor color (culoarea roşie)
camere de ardere pentru motoarele de rachetă
Zirconiustomatologie şi implantologie, bijuteriimoderator pentru reactoarele de fisiune
catalizator în multe reacţii chimice
în aliaj cu Li se foloseşte pentru absorbţia CO2
Niobiuobţinerea oţelurilor inoxidabile, criogenice şi refractaremotoare de avion şi echipamente rezistente la temperaturi înalte
obtinerea de superconductori
bijuterii
Molibdencreşte duritatea şi elasticitatea oţelului, rezistenţa termică şi la coroziunefabricarea avioanelor şi rachetelor, lubrifianţi pentru temperaturi ridicate
catalizator în industria petrolieră
fabricarea tranzistoarelor, lampi cu halogeni, medicină nucleară şi lămpi röntgen
Rutheniueste folosit pentru creşterea durităţii platinei şi paladiuluiîn aliajele de titan, un adaus de 0,1 % măreşte considerabil rezistenţa la coroziune
un aliaj de Ru-Mo are proprietăţi de supraconductor
este folosit la contactele electrice din întrerupătoarele de Pt şi Pd
catalizator pentru multe reacţii chimice
bijuterii, computere
izotopul radioactiv 106Ru este folosit în tratamentele cu citostatice a bolilor tumorale
Rodiuelement de aliere pentru platinăcatalizator pentru anumite reacţii chimice
strat de acoperire prin galvanizare sau vaporizare pentru instrumente optice şi bijuterii
contacte electrice
Paladiucatalizatori pentru automobile şi pentru industria petrolierăinstrumente chirurgicale, contacte electrice, bijuterii, ceasuri
purificarea hidrogenului (absoarbe de până la 900 de ori volumul propriu de hidrogen)
Arginteste folosit în electrotehnică şi electronicănumismatică, bijuterii, industria fotografică, oglinzi
stomatologie, instrumente medicale, proteze, utilizare germicidă
Cadmiubaterii NiCdaliaje pentru lagăre
electroplacare
pigmenţi, televizoare alb-negru şi color
celule fotovoltaice (împreună cu Te)
Cesiuizotopul radioactiv 133Ce este folosit ca oscilator cuantic pentru ceasuri atomice, fiind etalon pentru Sistemul Internaţional de Unităţi la baza definirii etalonului pentru secundăsubstanţă de umplutură pentru lichidele de forat folosite pentru a atenua găurirea din timpul forării
izotopul radioactiv 133Ce este folosit în medicină, măsurători şi hidrologie
generatoare termoionice cu vapori de cesiu care convertesc energia termică în energie electrică
aparate pentru recunoaşterea optică a caracterelor, fotomultiplicatori, camere video, materiale fotosensibile, detectoare de radiaţii gama şi raze X, magnetometre, lasere de mare energie, lămpi fluorescente, redresoare cu vapori
utilizări în biologia moleculară, catalizatori în chimie
izotopul radioactiv 133Ce poate fi folosit în dispozitive de dispersie radiologică (”bombe murdare”) – atenţionare de la Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică
Lantaneste folosit pentru acumulatorii NiMH utilizaţi la automobilele hibride ( o baterie pentru Toyota Prius necesită aproximativ 10 kg de La)catalizator în cracarea petrolului
ochelari pentru infraroşu, lentile pentru telescoape
Ceriualiaje de aluminiu, amnare, pietre de brichetecatalizatori pentru automobile
medicamente pentru tratarea şi prevenirea infecţiilor celor arşi şi imunosupresive
Praseodimeste folosit la fabricarea magneţilor permanenţi de mare intensitate pentru motoare şi generatoare electrice folosite la maşinile hibride şi turbine eolieneeste folosit pentru acumulatorii NiMH folosiţi la automobilele hibride
aliaje pentru motoare de avion
ochelari pentru sudori şi suflătorii de sticlă
aliaje pentru amnare şi pietre de brichetă
pigmenţi pentru sticlă şi emailuri
stroboscoape
Neodimmagneţi permanenţi pentru computere, telefoane mobile, echipamente medicale, jucării, motoare, turbine eoliene, sisteme audiolasere pentru tratarea cancerului şi epilare, pentru tăierea şi sudarea oţelurilor
ochelari de protecţie pentru suflătorii de sticlă
pigmenţi pentru sticlă şi emailuri
aliaje pentru amnare şi pietre de brichetă
Samariumagneţi permanenţi pentru microelectronică, generatoare eoliene, radarecatalizator pentru unele reacţii chimice
lasere cu raze X
datare radioactivă
izotopul 149Sm este adăugat în barele de siguranţă din reactoarele nucleare
izotopul radioactiv 153Sm este folosit în tratarea mai multor tipuri de cancer
superconductori
Europiutuburi fluorescente, monitoareabsorbant în reactoarele nucleare
elemente de siguranţă fosforescente pentru eurobancnote
Gadoliniuîmbunătăţeşte rezistenţa la temperaturi înalte şi la oxidare a oţeluriloraplicaţii în domeniul microundelor, monitoarelor
substanţe de contrast pentru imagistica de rezonanţă magnetică
Terbiumonitoare TV şi display-uri pentru smartphonesubstanţe de contrast pentru lumina ultravioletă
elemente de siguranţă fosforescente pentru eurobacnote
filme pentru înregistrări magneto-optice
magneţi pentru motoare electrice folosite la maşinile hibride şi generatoare eoliene
microfoane, fibră optică
Disprosiumateriale absorbante pentru reactoare nuclearesenzori, microfoane, traductori
fabricarea CD-urilor şi a hard-disk-urilor
lămpi de mare putere pentru cinematografie
laseri
Erbiubare de control în reactoare nuclearepigmenţi pentru sticlărie
filtre fotografice absorbante pentru lumina infraroşie
lasere medicale
Tuliusurse portabile de raze Xlasere, aliaje speciale cu alte metale rare
elemente de siguranţă fosforescente pentru eurobancnote
Yterbiusurse portabile de raze Xîmbunătăţeşte proprietăţile oţelului inoxidabil
laseri
catalizatori în industria chimică
detectori seismici
Hafniubare de control pentru reactoare nucleare folosite la submarinelămpi stroboscopice, catozi pentru echipamente electronice
aliaje speciale pentru aplicaţii aerospaţiale, motoare de rachetă
procesoare pentru computere
Tantalfilamente pentru tuburi vidatecondensatoare şi rezistenţe de mare putere
instrumente şi implanturi chirurgicale şi dentare
oţeluri refractare
Osmiualiaje foarte dure împreună cu alte metale platiniceimplanturi cardiace, scanări de amprente, vârfuri de peniţe
Iridiufabricarea creuzeteloraliajele IrPt sunt folosite la confecţionarea termoelementelor
aliajele IrOs sunt folosite la fabricarea vârfurilor de peniţe
contacte electrice de mare putere
izotopii radioactivi sunt folosiţi în radioterapia cancerului
Platinaconfecţionarea bijuteriilorechipamente de laborator, medicină dentară
contacte electrice, magneţi permanenţi
catalizatoare pentru autovehicule şi alte procese din chimie
Aurbijuterii, numismatică, broderii, coroane dentarepreparate culinare extravagante
scuturi pentru sateliţi, acoperiri pentru vizierele costumelor spaţiale
microelectronică, tehnică fotografică
izotopul radioactiv 198Au este folosit în tratarea anumitor forme de cancer
Mercurtermometre, barometre, manometre, tensiometre, filtre acusto-opticecercetări ştiinţifice, stomatologie, electrochimie, amalgame, cosmetică, fungicide
explozibili brizanţi
pigmenţi, semiconductori
extragerea aurului, argintului şi a platinei
lămpi redresoare de curent alternativ, lămpi pentru raze ultraviolete
Taliuraticide şi insecticidesemiconductori, sticlă optică pentru infraroşii, celule fotovoltaice
detectoare de radiaţie gamma
Bismutmedicină, cosmeticădetectoare şi sisteme de stingere a incendiilor
muniţie
Thoriucombustibil pentru reactoare nucleareThO2 este folosit pentru materiale ceramice rezistente la temperaturi înalte
lentile şi echipamente ştiinţifice
Uraniuuraniul sărăcit se foloseşte la blindaje şi proiectile de uraniu sărăcit, ecrane pentru radiaţii, containere de transport pentru materiale radioactivecombustibil pentru reactoare nucleare
bombe nucleare de diferite tipuri
În 1985 se punea problema exploatării a 30 de milioane de tone din zăcământul de la Roşia Montană. De când cu implicarea RMGC, cantitatea ce va fi exploatată a crescut la 218 milioane de tone. Cel puţin aşa reiese din planul exploatării prezentat în tabelul de mai jos.
Planul exploatării miniere pe cariere (milioane tone)
AnulCariera CetateCariera CîrnicCariera OrleaCariera JigTotal
MinereuSterilMinereuSterilMinereuSterilMinereuSterilMinereuSteril
01,37,00,30,11,67,1
14,26,115,07,219,214,5
23,26,217,28,520,414,6
35,06,413,510,118,516,5
411,09,94,99,215,919,1
50,50,215,319,015,819,2
614,520,514,520,5
713,121,913,121,9
81,06,05,37,14,12,23,26,313,521,5
91,56,311,116,212,522,5
102,715,23,52,13,40,34,33,613,921,1
1111,915,30,25,90,80,812,922,1
122,32,913,114,115,417,0
134,13,311,44,315,67,6
1415,116,215,116,2
Total63,9102,0113,6121,932,226,88,310,7218,0261,5
Notă: Valorile totale sunt rotunjite.
Sunt prezentate şi date estimative privind cantităţile de aur şi argint. Aici nu sunt incluse situaţiile în care se vor găsi filoane de aur şi argint, care ar putea creşte de câteva ori (de 7-8 ori !!!) cantităţile de aur şi argint obţinute.
Rezerve exploatabile
ZăcământMinereu (milioane tone)Conţinuturi de metalMetal recuperabilRaportsteril:util
Aug/tAgg/tAutAgt
Cetate63,91,495,6695,1361,71,60
Cîrnic113,61,629,74184,01106,51,07
Orlea32,21,182,2338,071,80,83
Jig8,31,6210,6513,488,41,29
Total218,01,527,47330,51628,41,20
Şi acum să facem o scurtă recapitulare a tabelelor pe care vi le-am prezentat. În tabelul 1, valoarea elementelor extrase dintr-o tonă de minereu ajunge la 28.973,91 USD. Din aceasta, valoarea aurului şi a argintului însumată ajunge la doar 95,10 USD, din care statului român îi revin doar 6 % (adică aproape 6 dolari la fiecare tonă prelucrată). Bineînţeles, vor fi unii care vor spune că nu am menţionat nimic despre costurile de extracţie, de prelucrare, carburanţi, energie electrică, costul cianurilor şi al explozibililor, salarii şi tot felul de impozite etc. Cu toate acestea, raportul între valoarea elementelor şi valoarea încasată de stat este de aproape 4.829 : 1. Adică din acei 6 dolari, statul roman va plăti costurile necesare mentenantei exploatării dupa închiderea minelor, costurile care ar decurge dintr-un posibil dezastru ecologic, costurile aferente spitalizării oamenilor afectaţi de cianurile folosite şi metalele grele rezultate etc.
Proiectul Roşia Montană valorează 6,3 trilioane de dolari!!! Şi asta nu este tot. Nu am calculat valoarea elementelor la care lipsesc date de prezență și concentrație (Tabelul 1) . Este foarte posibil să se poată extrage multe tone din fiecare element care nu a participat la precedentul calcul. Şi poate s-ar dubla sau tripla această valoare. Dar astea sunt doar  speculaţii. În schimb, 6300  de miliarde de $ e o sumă minimă constatată prin calcul matematic simplu.
                                                                                                       Ing. Doru APOSTOL

Surse:
https://www.stiri-extreme.ro/cel-mai-mare-jaf-de-pe-terra-6-300-de-miliarde-de-euro-valoarea-reala-a-zacamintelor-de-la-rosia-montana/
https://romaniabreakingnews.ro/rosia-montana-o-biblioteca-de-63-trilioane-de-dolari-de-apostol-doru/
Citiți și acest articol: PESTE 10.000 MILIARDE DOLARI U.S.A. ESTE VALOAREA ZĂCĂMINTELOR DE LA ROŞIA MONTANĂ ! DE CE SE ASCUNDE POPORULUI ROMÂN ACEST ADEVĂR ?

Ilie Șerbănescu: ”România, cea mai colonie dintre coloniile est-europene”

$
0
0
Ilie Șerbănescu: ”România, cea mai colonie dintre coloniile est-europene”

Ilie Serbanescu Actualizat: 19.09.2018 - 09:45

România, în mod o­biec­tiv, nu putea scăpa urgiei declanșate după 1990 de colo­nialismul vestic în zona Europei Centrale și de Est.


A devenit rapid și, remarcabil istoricește, fără ocupație militară străină o biată colonie. Într-o perioadă extrem de scurtă! Și, fără echivoc, a ajuns o colonie într-un mai înalt grad decât celelalte foste surate comuniste ale zonei. Motivele s-ar putea considera că sunt în esență două.
Unul este legat de „atenția specială” de care s-a bucurat din partea colonialiștilor vremii și locurilor. Se pot distinge trei posibile (probabile) explicații ale acestei „atenții speciale”: a) România era posesoarea unor neneglijabile resurse (petrol, gaze, păduri, neferoase), ceea ce reprezintă în colonialism un handicap, generând acțiuni prioritare din partea puterilor coloniale, în timp ce nedeținătoarele de resurse sunt mai lăsate în pace; b) România nu mai avea datorii externe, fapt ce trebuia pedepsit, spre a se înțelege bine că neatârnarea de mecanismul îndatorării este un fapt netolerat în lumea colonială; c) România putea fi pentru unele dintre puterile coloniale ale vremii și locurilor ținta unei dezmembrări, cum a fost, de pildă, cazul Iugoslaviei și cum nu a fost cazul Bulgariei sau Ungariei.
Al doilea motiv este determinat de concursul intern halucinant dat de trădarea de neam și țară la transformarea României într-o colonie, ceea ce, probabil, nu a avut egal în comparația ce se face firesc cu celelalte foste surori comuniste ale zonei.
Colonializarea României a început în forță prin preluarea de către capitalul străin a resurselor subsolului, utilităților publice și băncilor, adică a între­gului rulaj al banului, restul – respectiv industrii și comerț - căzând apoi precum popicele în mâna celui mai puternic. Capitalului românesc i-au rămas ciurucurile. De fapt, după un fals avânt, prin ceea ce a pus mâna de la stat pe daiboj, capitalul privat românesc a început o lungă cursă de dat înapoi în fața capitalului străin, mult mai puternic, mult mai bine finanțat, mult mai înzestrat tehnologic și managerial și, important de subliniat, de sute de ani în piață, prin comparație cu cel autohton care era începător.

Cu timpul, de o manieră implacabilă, modul în care se derulau lucrurile în colonialismul european – pe traseul de la Vest la Est – s-a articulat și în interiorul zonei înseși. Situat cu un pas înainte istoric, capitalul central-european a găsit o scăpare spre Est. România este actualmente teren de acțiune pentru capitalurile unguresc, cehesc sau polonez. Mult întârziat istoric, capitalul în formare românesc n-a mai avut unde migra spre Est. Pentru că spre Est întâlnește marele zid rusesc. Nu are cum să-l cucerească. S-a adăugat imbecilitatea relațiilor politice proaste cu Rusia. Dar, economic, acestea pot constitui doar o scuză pentru impotența obiectivă a capitalului românesc în fața zidului rusesc.
Cât privește circulația pe contrasens, aceasta este interzisă în colonialism în general, iar colonialismul european nu face excepție. Există doar excepții investiționale românești în Ungaria, ungurești în Austria, bulgărești în Polonia, poloneze în Germania. Și așa mai departe! Însă mici și neimportante! Situat cel mai la Est și cu zidul rusesc la Est, capitalul privat românesc este cel din urmă în regiune.

Și colonia România este cea mai colonie dintre coloniile regiunii. Un studiu al Ernst&Young arată, în mod semnificativ, despre ce este vorba. Analizând preluările (prin fuziuni și achiziții) ce au avut loc în economiile regiunii și contabilizându-le în trei mari categorii – preluări de către capitalul străin, preluări în care și vânzătorul și cumpărătorul sunt autohtoni și preluări în afară (în care cumpărătorul autohton iese pe piețe externe) – constată, nu întâmplător, că România deține un record colonial nefericit.
Ocupă de departe primul loc la preluările de către capitalul străin în totalul preluărilor, 67%, și de departe ultimul loc la preluările în afară: 3% din totalul preluărilor (30% fiind preluări interne). Nicio altă țară din regiune nu înregistrează o asemenea discrepanță de peste 22 de ori între ceea ce capitalul autohton a cedat, pe propriile piețe, capitalului străin și ceea ce a reușit să preia capitalului străin pe piețele sale. Iată, potrivit aceluiași studiu, matricea în cazul Ungariei (28/63/9) și în cazul Poloniei (37/51/12), matrice care în cazul României este 67/30/3!
După o analiză a BNR pe baza datelor UNCTAD, capitalul românesc plasat în străinătate abia atinge 750 milioane euro, în timp ce capitalul polonez are plasamente în străinătate de peste 25 miliarde euro, iar cele ceh și maghiar, de peste 20 miliarde euro fiecare.
Concluzia, din două una: ori admitem că tranziţia de la comunism la capitalism s-a desfăşurat în spiritul regulilor capitaliste în care câştigă cel puternic, indiferent dacă ar fi să se calce pe cadavre, dar atunci nu mai vorbim de furturi şi devalizări, ori, în cazul în care acceptăm că tranziţia s-a făcut cel puţin în bună măsură pe bază de furt, trebuie să fie inclusă la loc de cinste în domeniu contribuţia capitalului străin la jaf.
Şi anume, având în vedere că o contribuţie în chestiune nu se poate măsura altfel decât cu proporţia în care s-a ales până la urmă fiecare din jaful cu pricina, să se recunoască deschis şi oficial furtul României de către capitalul străin, în comparaţie cu care furtul de către români rămâne un biet bebeluş!
Căci capitalul străin externalizează către ţările de origine profituri înainte de fiscalizare de cel puţin 35-40 miliarde de euro pe an. Niciun sfanţ din aceştia, odată trimişi în străinătate, nu se mai învârte prin economie. Sunt dispăruţi iremediabil. Sunt pierderi ireversibile. Nu că furturile străinilor sunt mai rele decât cele ale românilor, dar, obiectiv, banii furaţi de români mai rămân prin economie, în timp ce aceia furaţi de străini se duc iremediabil pe apa sâmbetei, fără întoarcere!
Ilie Șerbănescu

Ioan ROȘCA Civilizaţia amăgirii

$
0
0

Mai bine ca afară?



După publicarea în Certitudinea a articolului meu "Slăbiciunile naţionalismului" (din 30.03.2018) domnul Manega m-a rugat să dezvolt punctul 5, în care recomandam naţionaliştilor noştri să treacă de la poziţia defensiv-nostalgică la critica decandeţei antropologice produse cancerigen de progresismul occidental. Am ezitat să răspund provocării, temându-mă că mesajul meu ar putea fi folosit întru justificarea decadenţei româneşti- complementare. Nu vreau să promovez holera ca leac împotriva ciumei… dar nici invers. Aşa că voi vorbi fără menajamente, riscând să indispun pe toată lumea angajată în conflictul naţionalism/cosmopolitism.

Cheia problemei este- pentru mine- existenţialitatea organică colectivă. Pe care Eminescu a intuit-o cu o profunzime/fineţe greu de egalat. (E drept că pe vremea lui era ceva mai consistent de apărat- nesocotirea prevenirilor sale producând deja involuţie organică).

Omul face parte din agregări sociale, e angrenat în procese colective, care, alături de firul individualităţii, intervin în plămădirea conştiinţei, în fabricarea sensurilor. În ce măsură această integrare este similară celei prin care celula biologică devine parte a unui organism? Întrebarea aceasta fascinantă poate fi privită din numeroase unghiuri, întoarsă pe numeroase feţe, despicată în numeroase aspecte, abordată prin varii paradigme/ideologii, tratată prin diverse metodologii. Francisco Varela a încercat (ca şi alţi mari biologi) să înţeleagă raportul dintre dimensiunea colectivă şi individuală a existenţialităţii celulare. Cum e posibil ca metabolismul unei entităţi vii autonome ("autopoietic"- spune Varela, adică lucrând în sensul conservării eului înglobator al conţinutului său), să se supună fiziologic unei supra-existenţe, la rîndul ei autopoietice? Ce determină reacţia anticorpilor, care atacă celulele percepute ca străine?

În cazul agregărilor umane, legăturile par mai slabe (chiar faţă de cele dintr-un furnicar) ceea ce aduce un spor de flexibilitate, favorizând plasticitatea pluri-existenţială. Libertatea creează posibilităţi de multi-apartenenţă, de combinare, conflict sau interferenţă între nivele diferite de participare la trăiri colective. Între internaţionalism/ cosmopolitism/ europenism/ mondialism/ umanism şi naţionalism/ tribalism/ regionalism/ familism manifestându-se o competiţie acerbă întru integrarea/capturarea eului persoanelor (a se vedea în acest sens filmul lui Pontecorvo —"Burn") Regionalismul a stat în calea osmozelor naţionale, tribalitatea a fost învinsă de statalitate. Adversarii naţionalismului înfierează înregimentarea naţională a conştiinţelor doar pentru a le disponibiliza furnicarului uman, distribuit mondial, în pânza de paianjen controlată de stăpânii lumii.

Criticii ideologiilor lucrează pentru ideologiile concurente. Propaganda găseşte uşor consumatori, în căutare de formule justificative. Manipularea întilneşte dorinţa fiecăruia de amăgire salvatoare de neant. Avem nevoie de credinţă în rolurile prin care traversăm viaţa, altfel nu le putem juca cu chef. Nu s-a găsit încă formula plenitudinii lucide, distanţarea de-motivează. Ştefan Lupaşcu spunea "Conştiinţa conştiinţei dăunează conştiinţei"…. Pragmaticii au învăţat arta de a ţese axiologia potrivită oricărei reuşite practice. Odată intrat într-un joc, omul se colorează în conformitate cu postura. Civilizaţia amăgirii este limanul neliniştilor noastre.

Mulţi romani siliţi să-şi ia lumea în cap din cauza comunismului şi post-comunismului au devenit internaţionalişti. Nu au cum simpatiza naţionalismul. Nu le face bine să fie percepuţi ca străini în locurile în care s-au aciuat pentru a trăi mai bine. Mulţumiţi cu tainul cine ştie cărei firme, trataţi cu un jug blînd, care le asigură un banal trai tihnit, lecuiţi de aspiraţii donquijotești, de impulsiuni prometeice, de convulsiunii sisifice, nu au nevoie de oglinzi tulburătoare, de refractări prin trecut. Le prinde bine să poată reveni, fără restricţii, când au nevoie sau chef nostalgic rezidual, într-o Românie fără bariere, deschisă oricărui călător sau întreprinzător, racordată modelului de afară, integrată bişniţar, unde nimeni nu se mai poate simţi străin, pentru că nimeni nu mai este înăuntru. Nu au făcut nimic, majoritatea, pentru combaterea distrugerii ţării după 1990. Şi-au văzut oportunist de interesele personale, evadând din zona sinistrată (în unele cazuri- şi cu ceva pradă). Îi veţi vedea vorbind acum însă de "eliberarea României" de înfruntarea vestigiilor securisto-feseniste, combătând imaginarul "naţionalism" al PSD- alături de mercenarii corporaţiilor care ne civilizează taman. Se vor înţelege tot mai bine cu feciorii criminalilor care ne-au alungat din ţară ca s-o jefuiască şi vândă (europenizaţi pe la Stanford/Oxford, sau alte oficine ale farsei academice) care ne-ar integra în orice sistem care le poate proteja averile cucerite postdecembrist.Diaspora itinerantă, mafia uzurpatorilor statului (lucrând şi ca agentură neocolonialistă), mercenarii semi-plătiţi ai corporaţiilor-cam acestea sunt izvoarele actualului val de cosmopolitism, care joacă rolul dizolvant pe care l-a avut odinioară valul cotropirii fanariote sau evreieşti.

Din păcate, nici forţele care mai incomodează procesul de distrugere a membranei care închide chinuitul metabolism românesc… nu lucrează pentru o cauză nobilă, ci mai curînd din inerţia putreziciunii interne. Cei 30 de ani de post-comunism, cei 45 de ani de comunism (plus 25 de ani de eşec interbelic) nu ne-au lăsat moştenire un metabolism/ o specificitate fiziologică care să merite apărată- pentru calităţile ei. Repertoriul sinistru al efectelor maimuţăririi socialităţii străine- începute în secolul 19 şi experimentului genocidar de reeducare-comunistă şi postcomunistă, racilele produse de descurcare şi compromis, cohorta de turpitudini, laşităţi şi ipocrizii- nu constituie o cauză nobilă. Şi totuşi- pentru că sensul fiecăruia se extrage din experienţa vieţii sale- nu se poate şterge acest veac de istorie, fără a rupe rădăcinile fiinţării colective, fiinţării în colectivitate. Trecutul nostru, asa cum a fost, constituie unicul referenţial autentic, ne-artificial, sămânța din care ne este coaptă fiecăruia conştiinţa. Una este să ne privim devenirea critic, luptând pentru a transcende ce ne-a otrăvit/urâțit şi alta e să ne lăsm resetaţi la zero (ca o memorie RAM), pentru a nu crea nici o problemă încorporării noastre în maşinăria pe care o implementează acum dumnezeii nechemaţi ai socialităţii (aceaiaşi- în fond- care ne-au trecut şi prin experienţa comunistă).

Iată de ce mi-a fost greu să scriu acest text. Nu mă alătur uşor unor categorii care compun forţele naţionaliste româneşti actuale. Securisto-comuniști nostalgici care profită de agresiunea internaţionalistă pentru a retro-justifica - ca patriotic- regimul de exploatare şi alienare care ne-a aruncat în actuala criză; habotnici întunecoşi/mediocri/suficienţi care compromit aspiraţia religioasă/ transcendentală/ spirituală menajând tarele unei biserici parazitare/trădătoare; oportunişti care au pierdut alte trenuri şi încearcă să urce în cel naţionalist- dacă va mai merge; superficiali exaltaţi, în căutare de ocazii pentru exhibări patetice- în cămaşa verde sau cravată roşie, mârlani care nu şovăie dacă au ocazia să rupă ceva din trupul ţării dar lăcrămează de dragul ei (de preferinţă- după câteva pahare) etc. Dar chiar şi aceştia, din diverse motive, stau acum în calea disoluţiei României în malaxorul mondializant ! Având tare greu de digerat, sînt ultimul obstacol pentru caracatiţa pe cale de a desfiinţa România…. Am ajuns să sper că puii ilieştilor şi a victimelor lor nu se vor putea acomoda artei occidentalilor de a parazita cu aparenţe de legitimitate, de a se domestici cu aparenţe de libertate, de a trăi natural viaţa artificială.

Dacă aş crede, cu probabilitate oricât de mică, în beneficitatea direcţiei actuale de evoluţie a civilizaţiei de afară, aş mai putea spune (cu tristeţea doliului): fie, să dispară fiinţa colectivă românească, pentru că prea s-a covârșit de urâțenie, prea a decăzut. Iar foştii românii să-şi refacă dimensiunea colectivă a vieţii participînd la europenitate , mondialitate, umanitate etc. Dar tot ce am înţeles din funcţionarea societăţii contemporane mă face să privesc cu groază înghițirea României de o civilizaţie dizolvată de complexitate, racordarea ei la organismul muribund al unei specii devastate de patologie, cuprinsă de febra auto-distrugerii antropologice- întru instalarea unei existenţialităţi jalnice/odioase, post-umane. Sînt conştient că atîta capilaritate trans-frontalieră, atâta comerţ şi comunicare, atîta osmoză şi uniformizare, atîta reproductibilitate şi specializare, atâta anti-autonomie- fac greu de pus în funcţie vreo carantină protectoare, care să amâne dezastrul- protejând un spaţiu naţional. Rezistenţa coerentă şi organizată fiind greu de imaginat, rămâne ca zid inerţia românilor rămaşi tributari vechilor dresaje, care a ajuns să constituie o ultimă speranţă!

De aceea (dincolo de problematica homosexualităţii) ţin pumnii celor ce vor încerca să folosească referendumul privind familia pentru a arăta ca românii nu sunt inca o turmă disciplinată, la cheremul tele-comenzilor politice. Gestul lor colectiv de nesupunere, urmat -previzibil- de nesocotirea voinţei colective, uşurînd conştientizarea adevăratei feţe a regimului pe cale de a cotropi planeta. Zguduire puţin probabilă, dar fără de care, mesajul: "Mai bine ca afară!"- nu va fi auzit. Sclavii ce se cred liberi nu se revoltă. Fabricarea mini-oamenilor care vor compune macro-Omul, va merge nestingherit, dacă intelectualii nu încep războiul pentru sens cu ideologii sistemului.

Trecerea la o luptă colectivă de apărare, bazată pe înţelegerea situaţiei, pare fantasmatică. Cine să explice românilor capcana în care a căzut civilizaţia occidentală, bolnăvicios şi distructiv excrescentă, rătăcită într-o labirinticitate ininteligibilă- care o pune la dispoziţia reţelelor maşinale şi o împinge spre artificializarea vieţii şi inteligenţei, sluţitor mercantilă şi acut amorală, pilotată de o distrugătoare hulpăvie parşivă/perfidă care exacerbează şi acoperă cu falsuri îndobitocitoare egoismul animalic al luptei pentru supravieţuire? Cine să arate subiecţilor noii îndoctrinări că în spatele revoluţiei tehnologice, liberalismului pieţei, farsei democratice … stau aceleaşi mobiluri care au alimentat experienţa comunistă şi permis tragedia postcomunistă? Sau, dacă românii au început să întrezărească hâdoșenia sistemului, mascată cu norme, instituţii, teze şi ritualuri- cine să îi convingă să nu treacă la un cinism desăvârșit, văzându-și fără scrupule de interese şi bănuind de rea credinţă înşelătoare pe oricine îi invită spre un front invizibil, pentru a încerca evadarea spre un nou regim?

Iată dificultăţile care mă silesc să amîn dezvoltarea lozincii "Mai bine ca afară !"

Se vede că sarcina mă depăşeşte. Poate se învrednicesc alţii?



Ioan Roşca 21.09.2018


Viewing all 1325 articles
Browse latest View live


<script src="https://jsc.adskeeper.com/r/s/rssing.com.1596347.js" async> </script>