30 august 1944. „Vă uitați cu toții și nu știți ce vă așteaptă”
Imaginea sosirii soldaților ruși în București la 30 august 1944 avea să rămână în memoria multora, dovadă fiind numeroasele relatări consemnate de cei care au fost martori la acest eveniment.
Iată de exemplu ce nota, peste ani, Serge Moscovici în cartea sa autobiografică, Cronica anilor risipiți: „La 30 august, am alergat, gata să-mi pierd suflul, pe străzile unui cartier de la periferie, pe malurile Dâmboviței. În fine, aveam să-i văd, să-i admir pe soldații revoluției. […] Apoi am auzit zgomotul surd al avangardei coloanelor sovietice. Ne-am apropiat, călăuziți de inflexiunile unui marș militar, trist și obosit, adus de vântul care înfiora frunzișul. […] În sufletul meu s-a auzit un bocet țigănesc. Care s-a stins de îndată ce i-am văzut pe cei dintâi soldați ruși înaintând spre noi – mă mir că nu ne-am dat la o parte. Înaintau pe șosea, gravi, compacți, cântând, cu pasul îngreunat de oboseală, cu pușca în mână. […] Da, mă clătinam când a ajuns în dreptul nostru primul rând de soldați, care se uitau la noi. Îmbrăcați în uniforme de stofă groasă, purtând niște berete decorate cu insigne pe care se aflau secera și ciocanul, nu semănau cu soldații pe care-i văzusem până atunci. […] Puhoiul dens al soldaților era în același timp dezordonat și disonant. Mi se părea că nu înainta o armată, ci corpul viu al popoarelor, că revoluția pătrundea cu același suflu în oraș”.
Împins de aceeași curiozitate, Nicolae Steinhardt a asistat și el la intrarea trupelor sovietice în București. Iată ce nota în Jurnalul fericirii: „La 30 august stăteam și eu pe marginea trotuarului și priveam tancurile (rusești – n.a.). Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam și priveam, pur și simplu, uite-așa. Mă simt deodată strâns de braț și blagoslovit cu un «Dobitocule» pronunțat deslușit și apăsat – «stai și te uiți, tâmpitule, stați și vă uitați cu toții și nu știți ce vă așteaptă, uite-i cum râd, or să plângă lacrimi amare, și tu la fel... Hai acasă...». Îl iau pe tata prudent de mână și mergem binișor spre locuința din strada Olari...”.
Pentru Nicolae Steinhardt și pentru mulți alții, comunismul adus de armatele sovietice în România avea să însemne ani grei de pușcărie.
„Triumfala primire” a Armatei Roșii
La data de 31 august 1944 a avut loc intrarea grosului trupelor Armatei Roșii în București printr-o coloană blindată sovietică, care a defilat pe străzile orașului. În întâmpinarea lor a venit o delegație compusă din ministrul fără portofoliu Constantin Titel Petrescu și de generalul Iosif Teodorescu, comandantul militar al Capitalei. Străzile orașului s-au umplut de numeroși curioși, dar și de simpatizanți comuniști, echipați cu steaguri și pancarte, care au primit tancurile sovietice în urale.
Ziarul „România Liberă”, apărut la 24 august 1944, sub redacția lui Grigore Preoteasa, întors din lagărul de la Târgu Jiu, titra cu litere de-o șchioapă: „Triumfală primire a trupelor roșii în Capitală”.
Despre această „triumfală primire” a noilor „aliați”, unul dintre autorii cărții Moscova înhață România. O mărturie occidentală din anii 1944-1947 nota: „Au fost mobilizate grupuri de muncitori care să umple străzile și să-i întâmpine pe ruși cu steaguri, pancarte și urale. Afișele antibolșevice de pe ziduri și de pe garduri au fost repede îndepărtate cu altele care proclamau dragostea României față de Rusia. În scurt timp, toate zidurile și toate gardurile, chiar și statuile și monumentele, erau pline de afișe noi. […] Partidul Comunist a adus tablouri uriașe ale lui Lenin și Stalin, furnizate de secția de propagandă a coloanei a cincea comuniste. De asemenea, a luat toate florile și tot ce era verde în piețe și în florării, organizând grupuri de fete care «să-și exprime, prin intermediul lor, sentimentele» față de tovarășii ruși. Toate acestea au fost aranjate și plănuite cu mare atenție, într-un fel oarecum meschin și stângaci, dar îndeajuns de bine pentru ruși, care, după părerea românilor, oarecum nu știau să se poarte. Rușii înșiși au jucat un rol în aceste aranjamente, dar unul cu totul diferit. Nu lăsaseră nimic la voia întâmplării. Profitând de valul refugiaților, în secret, agenții lor deja împânziseră Bucureștiul”.
Însă, în realitate, mare parte din populația Capitalei nu se bucura de sosirea rușilor. Iată ce scria conferențiarul universitar Ion Hudiță, care tocmai asistase la defilarea trupelor sovietice pe străzile Bucureștiului: „Joi, 31 august 1944. Ne ducem împreună în piața Victoriei să vedem și noi cum arată trupele rusești. Pe la ora unu fără un sfert, apare capul coloanei dinspre șoseaua Bonaparte, formată din camioane cu infanteriști, iar în spatele lor tancuri cu turele deschise și servanții lor. Atât pe camioane, cât și pe primele tancuri, alături de soldații ruși, sunt cățărați un mare număr de tineri, muncitori și mai ales evrei, cu steaguri roșii care strigau mereu: «Trăiască Armata Roșie! Trăiască Sovietele! Jos fasciștii! Moarte lui Hitler!». Camioanele, tancurile și soldații ruși erau într-un hal de murdărie de nedescris. Tancurile și camioanele erau pline de noroi și acoperite de un strat gros de praf. Bieții soldați ruși, obosiți la culme, nebărbieriți, cu capul jos, istoviți de oboseală și, desigur, nespălați de mai multe zile. În publicul care asistă la acest spectacol, vreo sută de persoane, zăresc la câțiva metri de mine pe P.P. Panaitescu (un fost legionar – n.n.). Mă apropii cu Jovin de el și îl întreb: «Mai crezi, amice, că Hitler va câștiga războiul?». În orice caz, era mai bine să învingă el decât aceste hoarde de neisprăviți idiotizați de comunism, căci pentru țara noastră victoria este a acestora, nu a anglo-americanilor!”.
Fragmentul face parte din Dosarul numărului 271 al revistei „Historia” (revista:271), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 august - 14 septembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: SERVICIUL ARHIVE NAŢIONALE ISTORICE CENTRALE, FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC, MUZEUL NAŢIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI