Posted on octombrie 14, 2013
6
De vorbă cu creatorii “CENTRULUI DOCUMENTAR-EXPOZIŢIONAL AL NOBILIMII MARAMUREŞENE ROMÂNE”,
în curs de finalizare în VIŞEU DE SUS
Ion Piso – Artist emerit, Decorat cu “Crucea Casei Regale“, Cavaler al Ordinului “Steaua României” în grad de Comandor, Preşedintele Fundaţiei OERA Internaţiones, Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicienilor din România, Membru al WORLD Institute for Opera and Poetry, UNESCO, Cetăţean de onoare al municipiului Cluj, Cetăţean de onoare al oraşului Zărneşti.
Livia Piso-Filipaşcu, de Dolha şi Petrova – Cetăţean de onoare al localităţii Petrova, fiica istoricului Prof. Dr. Alexandru Filipaşcu.
![cladirea centrului documentar al nobilimii romane]()
Livia Piso-Filipaşcu, de Dolha şi Petrova – Cetăţean de onoare al localităţii Petrova, fiica istoricului Prof. Dr. Alexandru Filipaşcu.
De mult timp dau târcoale unui edificiu care se zideşte în Vişeu de Sus, având o formă deosebită faţă de arhitectura existentă a oraşului. Meşterii, angrenaţi la această construcţie, scumpi la vorbă, cu toate că ştiau ce fac, nu au vrut să se deconspire. Până într-o zi, când întâmplător am zărit un domn energic care discuta cu muncitorii şi am intrat în vorba cu el. Este vorba de domnul Ion Piso, tenor de talie mondială, prim solist al Operei Române din Cluj şi Bucureşti, care a dus virtuţile artei interpretative româneşti pe întregul mapamond. Clădirea, m-a informat dânsul, reprezintă un centru documentar-expoziţional de studiere şi cunoaştere a istoriei familiilor nobile maramureşene, un gen de muzeu, însă mai mult decât atât, o instituţie de cercetare ştiinţifică a istoriei acestor familii, exclusiv pe bază de documente de epocă, începând din secolul XIII; clădirea se află în curs de finisare.
Reporter Aurel Ghilezan: Care este scopul acestui centru?
Ion Piso: Cu alte cuvinte “De ce?”. Acestei întrebări fermecător de jurnalistice cu greu i-aş putea răspunde la fel de jurnalistic, adică scurt şi repede. Lucrurile nu sunt atât de simple precum par privite din galopul în care biciuim timpul, adică aşa cum am vrea să simplificăm şi să grăbim totul.
Ideea s-a născut şi s-a conturat în timp, pe parcursul acumulării materialului studiat pentru redactarea a două lucrări ale regretatului profesor Alexandru Filipaşcu, rămase în manuscrise disparate: Patronime Maramureşene şi Enciclopedia familiilor nobile maramureşene de origine română, apărute în 2003 şi respectiv 2006, prilej cu care am constatat existenţa unei imense cantităţi de documente nevalorificate ce aruncă o lumină cu totul nouă şi bineînţeles neaşteptată în acest domeniu de ev mijlociu al vieţii pe aceste meleaguri, lumină ce schimbă cu totul perspectiva asupra entităţii geopolitice din nordul României.
Iată cum a apărut nevoia creării unui asemenea centru de cercetări ştiintifice, mai bine zis a devoalării adevărului conţinut de aceste documente – şi, a adăugat domnul Piso, cu o umbra de surâs – faptul n-ar trebui să ne surprindă într-o epocă dedicată trup şi suflet adevărului ce ne întâmpină azi pe toate cărările. De aceea îl şi călcăm mereu în picioare.
Rep. A.G.: Dar aceste cercetări le-ar putea face orice institut de studiu cu profil istoric.
I.P.: Dacă este aşa – şi aşa pare să fie – ne-am putea întreba de ce nu au făcut-o până acum. Ei bine, dacă cineva vrea să facă ceea ce trebuie făcut, s-o facă… şi să nu critice de ce nu s-a facut, aşa cum viaţa noastră publică şi privată, în frunte cu mass-media, obişnuieşte fără încetare. Pe acest tărâm al criticii, eu îmi declin orice implicare.
Livia Piso: “Dar să intrăm înăuntru – mă invită doamna Piso – care tocmai ieşea în pragul uşii principale. Aici stimate domnule profesor Ghilezan – a continuat doamna Piso, pătrundeţi în Sanctuarul elitei şi al conducătorilor Maramureşului Istoric, spaţiu pe care l-am putea numi Panteonul istoriei luptelor şi sacrificiilor autohtonilor acestui colţ de ţară.
I. P.: Aici veţi avea posibilitatea să faceţi cunoştinţă, aş spune “direct”, adică prin imaginea faptelor ca şi prin pictograme, mai mult decât prin texte, cu această elită. Veţi simţi cum aici s-a perpetuat în mod miraculos şi mai supravieţuieşte în germen o parte din virtuţile străvechilor Pelasgi, stăpânii Europei de est, ale acelui soi de oameni care poartă în sân sacrificiul oglindit în vitejie, în curajul lipsit de agresivitate. Ei ne spun că nu altele trebuie să cultive un neam dacă vrea să nu fie refuzat de istorie, pentru că acest mare judecător cântăreşte faptele în curaj şi în jertfirea de sine. Numai aşa poate fi învins răul. Altfel ajungi semen lui şi te înghite!
L.P.: În această aulă, ansamblu sintetic al cosmosului maramureşan, a cărei formă ovală prefigurează harta Maramureşului Istoric, privitorul poate face cunoştinţă, chiar retrăi prin intermediul imaginilor expuse, tot ce a fost ascuns cunoaşterii şi conştiinţei, nu numai a locuitorilor acestui ţinut, ci al intregii ţări, ba chiar a restului lumii.
Trebuie să remarc că Centrul este singular, adică unic în peisajul socio-cultural de aiurea, ba pot spune că multe ţări cu tradiţie în acest domeniu nu au o asemenea instituţie.
I.P: Nu că noi am fi mai grijulii cu trecutul nostru decât alţii, dar pe alte meleaguri istoria a continuat să-l acompanieze pe om de-a lungul timpului, în timp ce în Ardeal ea a “dispărut”, ascunsă, mai bine zis confiscată, de cei care din varii motive s-au “împiedicat” de ea. De aici şi impresia insolită pe care ar putea să o producă apariţia unui asemenea Centru, mai ales la noi.
Rep. A.G.: După cum văd şi inţeleg, vizitatorul are prilejul să retrăiască, la propriu, aproape ca într-un film, trecutul de luptă şi glorie al maramureşenilor.
I.P: Într-adevăr, cu cât ne-am adâncit, scormonind după aceste începuturi de adevăr prezentate aici, am înţeles că materialul documentar este inepuizabil. Astfel sarcina la care ne-am angajat este imensă faţă de mijloacele extrem de limitate ale doi oameni. Iată încă un argument major care justifică creaţia acestui “Centru”, în care generaţii trebuie să-şi dea ştafeta pentru a perpetua lupta în slujba adevărului, luptă ilustrată de marile figuri ale acestei nobilimi, încercate atât de glorie, dar mai ales de sacrificiu. Cunoaşterea şi asumarea adevărului ca bun public – într-o vreme ca a noastră, al cărui caracter dominator şi devastator este egoismul materialist ce macină întreaga zbatere a omului contemporan – ar putea deveni un ferment pentru un viitor mai bun, mai ales dacă luăm în seamă energiile conţinute de ADN-ul maramureşeanului.
![interior]()
Ion Piso: Cu alte cuvinte “De ce?”. Acestei întrebări fermecător de jurnalistice cu greu i-aş putea răspunde la fel de jurnalistic, adică scurt şi repede. Lucrurile nu sunt atât de simple precum par privite din galopul în care biciuim timpul, adică aşa cum am vrea să simplificăm şi să grăbim totul.
Ideea s-a născut şi s-a conturat în timp, pe parcursul acumulării materialului studiat pentru redactarea a două lucrări ale regretatului profesor Alexandru Filipaşcu, rămase în manuscrise disparate: Patronime Maramureşene şi Enciclopedia familiilor nobile maramureşene de origine română, apărute în 2003 şi respectiv 2006, prilej cu care am constatat existenţa unei imense cantităţi de documente nevalorificate ce aruncă o lumină cu totul nouă şi bineînţeles neaşteptată în acest domeniu de ev mijlociu al vieţii pe aceste meleaguri, lumină ce schimbă cu totul perspectiva asupra entităţii geopolitice din nordul României.
Iată cum a apărut nevoia creării unui asemenea centru de cercetări ştiintifice, mai bine zis a devoalării adevărului conţinut de aceste documente – şi, a adăugat domnul Piso, cu o umbra de surâs – faptul n-ar trebui să ne surprindă într-o epocă dedicată trup şi suflet adevărului ce ne întâmpină azi pe toate cărările. De aceea îl şi călcăm mereu în picioare.
Rep. A.G.: Dar aceste cercetări le-ar putea face orice institut de studiu cu profil istoric.
I.P.: Dacă este aşa – şi aşa pare să fie – ne-am putea întreba de ce nu au făcut-o până acum. Ei bine, dacă cineva vrea să facă ceea ce trebuie făcut, s-o facă… şi să nu critice de ce nu s-a facut, aşa cum viaţa noastră publică şi privată, în frunte cu mass-media, obişnuieşte fără încetare. Pe acest tărâm al criticii, eu îmi declin orice implicare.
Livia Piso: “Dar să intrăm înăuntru – mă invită doamna Piso – care tocmai ieşea în pragul uşii principale. Aici stimate domnule profesor Ghilezan – a continuat doamna Piso, pătrundeţi în Sanctuarul elitei şi al conducătorilor Maramureşului Istoric, spaţiu pe care l-am putea numi Panteonul istoriei luptelor şi sacrificiilor autohtonilor acestui colţ de ţară.
I. P.: Aici veţi avea posibilitatea să faceţi cunoştinţă, aş spune “direct”, adică prin imaginea faptelor ca şi prin pictograme, mai mult decât prin texte, cu această elită. Veţi simţi cum aici s-a perpetuat în mod miraculos şi mai supravieţuieşte în germen o parte din virtuţile străvechilor Pelasgi, stăpânii Europei de est, ale acelui soi de oameni care poartă în sân sacrificiul oglindit în vitejie, în curajul lipsit de agresivitate. Ei ne spun că nu altele trebuie să cultive un neam dacă vrea să nu fie refuzat de istorie, pentru că acest mare judecător cântăreşte faptele în curaj şi în jertfirea de sine. Numai aşa poate fi învins răul. Altfel ajungi semen lui şi te înghite!
L.P.: În această aulă, ansamblu sintetic al cosmosului maramureşan, a cărei formă ovală prefigurează harta Maramureşului Istoric, privitorul poate face cunoştinţă, chiar retrăi prin intermediul imaginilor expuse, tot ce a fost ascuns cunoaşterii şi conştiinţei, nu numai a locuitorilor acestui ţinut, ci al intregii ţări, ba chiar a restului lumii.
Trebuie să remarc că Centrul este singular, adică unic în peisajul socio-cultural de aiurea, ba pot spune că multe ţări cu tradiţie în acest domeniu nu au o asemenea instituţie.
I.P: Nu că noi am fi mai grijulii cu trecutul nostru decât alţii, dar pe alte meleaguri istoria a continuat să-l acompanieze pe om de-a lungul timpului, în timp ce în Ardeal ea a “dispărut”, ascunsă, mai bine zis confiscată, de cei care din varii motive s-au “împiedicat” de ea. De aici şi impresia insolită pe care ar putea să o producă apariţia unui asemenea Centru, mai ales la noi.
Rep. A.G.: După cum văd şi inţeleg, vizitatorul are prilejul să retrăiască, la propriu, aproape ca într-un film, trecutul de luptă şi glorie al maramureşenilor.
I.P: Într-adevăr, cu cât ne-am adâncit, scormonind după aceste începuturi de adevăr prezentate aici, am înţeles că materialul documentar este inepuizabil. Astfel sarcina la care ne-am angajat este imensă faţă de mijloacele extrem de limitate ale doi oameni. Iată încă un argument major care justifică creaţia acestui “Centru”, în care generaţii trebuie să-şi dea ştafeta pentru a perpetua lupta în slujba adevărului, luptă ilustrată de marile figuri ale acestei nobilimi, încercate atât de glorie, dar mai ales de sacrificiu. Cunoaşterea şi asumarea adevărului ca bun public – într-o vreme ca a noastră, al cărui caracter dominator şi devastator este egoismul materialist ce macină întreaga zbatere a omului contemporan – ar putea deveni un ferment pentru un viitor mai bun, mai ales dacă luăm în seamă energiile conţinute de ADN-ul maramureşeanului.
Rep. A.G.: Mă surprinde nu numai forma exterioară a acestei clădiri dar, şi mai mult, interiorul ei pe care-l zăresc din prag.
I.P.: Cât priveşte aspectul exterior, trebuie să spun din capul locului că n-am dorit ca el să fie ceva aparte; să sară în ochi. Această formă exprimă pur şi simplu conţinutul. N-am alergat după “altfel”, după insolit, aşa cum astăzi se practică mai ales în lipsă de idei, adică de conţinut.
L.P.: N-aş trece mai departe, n-aş intra încă în interior, înainte de a sublinia deosebitul talent şi implicarea celor doi arhitecţi, soţii Danciu, clujeni de origine, cu biroul de arhitectură în Bucureşti. După câteva întâlniri au înţeles că nu dorim să facem reconstituirea unei clădiri de ev mediu adică un “simili” ori o copie, dar nici ceva strigător de modern. Am ajuns împreună la un consens, optând pentru forma pe care o vedeţi astăzi; adica un soi de donjon cu accente de culă olteneasă, conceput să adăpostească un material cu conţinut istoric, material care să nu se simtă mort “ca in muzeu” (asemenea exponatelor puse în formol de la Muzeul Antipa), ci să-şi trăiască în continuare viaţa sa şi astfel să-l cuprindă pe privitor, transmiţându-i duhul epocii, (de care acesta s-ar putea chiar molipsi), duh atât de diferit de atmosfera străzii de azi.
Trebuie spus că peretele oval exterior, în partea inferioară a fiecărei ferestre este prevăzut cu câte o nişă, special concepută pentru a adăposti o “galerie” de steme nobiliare cioplite în piatră de către artistul-sculptor Pavel Jarda (fiul marelui compozitor român Tudor Jarda), al cărui atelier se află la Berna, în capitala Elveţiei. Deocamdată au fost finisate trei. Aceste însemne heraldice, în afara valorii artistice-decorative, au şi funcţia unei cărţi de vizită, avertizând, într-o anumită măsură vizitatorii cam la ce ar trebui să se aştepte.
I.P: Marea aulă care vă primeşte de la început, imediat ce aţi trecut pragul şi aţi depăşit spaţiul Windfang (o “cutie” de sticlă care are menirea de a opri atmosfera străzii pentru a nu o lăsa să pătrundă şi să stingherească, atât la propriu cât şi, dacă doriţi, la figurat), vă situează direct în inima Maramureşului. De la început privirea este atrasă de fundalul semirotund împărţit în trei spaţii: cel din mijloc – flancat de ambele părţi de două picturi a fresco, în curs de executare după schiţele d-nei Piso – fiind ocupat de harta acestei entităţi geopolitice, numită Maramureşul Istoric. Pe hartă sunt indicate majoritatea localităţilor, iar în dreptul fiecăreia, pe un ecuson, mai mare sau mai mic, amăsurat numărului lor, apar respectivele familii nobile române maramureşene; bine înţeles toate conform documentelor de epocă irefutabile, printre care, loc de frunte îl ocupă diplomele regilor angevini.
L.P: Peretele ce continuă, după întreruperea produsă de intrarea în bibliotecă, este gândit să adăpostească arborii genealogici ai celor mai importante familii nobiliare ce descind direct din voievozii şi cnejii maramureşeni. Aceşti arbori vor apărea şi în ediţia II-a a Enciclopediei familiilor nobile maramureşene de origine română, în curs de apariţie la editura “Ethnologica” din Baia-Mare, director dl. Ştefan Mariş (descendent şi el dintr-o importantă familie nobilă din Maramureş). Spre deosebire de prima, această ediţie este bilingvă: româno-engleză. Traducera aparţine d-nei prof. univ. Ligia Tomoiagă, nepoata regretatului prof. Alexandru Filipaşcu, omorât la Canal în preajma Crăciunului 1952, pentru vina de a fi elaborat primul studiu atotcuprinzător, rămas până azi o lucrare de referinţă: Istoria Maramureşului, apărut în 1940, imediat după Arbitrajul de la Viena.
I.P: Noua ediţie a Enciclopediei sperăm că va putea fi lansată odată cu inaugurarea Centrului, prilej cu care tot editura “Ethnologica” va lansa un alt studiu, deasemenea memorabil, intitulat Maramureşul istoric prin oamenii săi: Dr. G. Iuga (Memorii, note şi însemnări: 1911-1940), în redactarea doamnei Ţineghe (maramureşeană şi ea) de la Arhivele Naţionale – Bucureşti. Nu întâmplător aceste trei evenimente vor face obiectul unui moment de sărbătoare pentru oraşul Vişeu de Sus, pentru că Centrul a apărut ca urmare fireasca a “noutăţilor” dezvăluite în paginile Enciclopediei, noutaţi care constau în adevăruri şi realitaţi istorice ocultate pe parcursul a peste o jumătate de mileniu şi pe care nimeni n-a binevoit pană în anul 2006 (când a apărut Ediţia princeps a acestei Enciclopedii la editura “Dacia”) să considere ca ar fi bine să fie aduse la cunoştinţa opiniei publice. Pe de altă parte terenul pe care este construit Centrul a apartinut ca proprietate doctorului G. Iuga, teren pe care exista până la mijlocul anilor ’90 o casă cu etaj, constând din 13 camere. Casa după ce a fost revendicată de urmaşii mostenitori, a fost dărâmată prin bunăvoinţa celor ce au folosit-o, cu scopul de a putea declara această revendicare ca “lipsită de obiect”, declarând în instantă: ceea ce cereţi dumneavoastră nu există. Procedeul este o moştenire a epocii de glorioasă mânie proletară, transmisă şi preluată integral de tranziţie.
Ar trebui ca ziarul dumneavoastră să-i consacre un articol special acestei cărţi a Dr. G. Iuga, ce conţine memoriilor sale. Ea conţine mărturii inedite şi nu mai puţin de-a dreptul stupefiante, atât din perioada primului război mondial, cât şi din desfăşurarea acestuia. Ele reflectau periplul prizonieratului rusesc, când Dr. G. Iuga, mergând până la Vladivostok, a recrutat din rândul prizonierilor răspândiţi pe o jumătate de mapamond în Rusia şi Siberia, ardeleni care după ce au declarat “Coram populo”, dorinţa lor de a se uni cu Patria Mumă, au plecat să lupte la Mărăşeşti. Memoriile conţin un nu mai puţin surprinzător material din perioada României Mari, până la arbitrajul de la Viena, fapte expuse cu obiectivitate, atât cu plusurile cât şi cu neplusurile vieţii politice din acea vreme.
Consider necesară sublinierea importanţei editării acestor două lucrări împreună cu inaugurarea Centrului, toate având acelaşi scop, cunoaşterea adevărului, adică a realităţii aşa cum a fost ea şi nu cum ni s-a transmis de cei care au putut dispune de adevăr, mistificându-l până la fals grosolan. Şi pentru a fi mai clar dau un exemplu. Istoricul Hunfalvyi afirma într-o lucrare a sa că “marele umanist Nicolae Olahul a fost român, însă în calitatea sa de prelat catolic era ungur”.
L.P.: În continuarea aulei centrale se află spaţiul care va găzdui biblioteca şi sala de lectură, echipată cu câteva P.C., numită Biblioteca Mihaly – Filipaşcu după numele celor mai harnici cercetători ai trecutului Maramureşului. Ea va sta la îndemâna cercetătorilor, atât celor din ţară dar şi din străinătate, interesaţi de istoria veche a acestei regiuni. Înainte de a ajunge la etaj, unde intrăm într-o galerie circulară mărginită la mijloc de o balustradă ce repetă ovalul aulei, dăm in stânga de o bucătărie echipată.
Rep. A.G:. Cred că nu greşesc dacă spun că bucătăria va fi utilizată şi cu prilejul unor evenimente ce vor avea loc în cadrul Centrului.
L.P.: Da, însa mica bucatărie va sta mereu la dispoziţia oaspeţilor-cercetători veniţi din afara localităţii, cărora le sunt rezervate trei camere-garsonieră de la etaj (după cum veţi vedea imediat) prevăzute cu confortul care nu va dezamăgi nici pe cei obişnuiţi cu un standard occidental. Repet e vorba doar de confort şi nu de lux.
I.P.: Înainte de a le vizita să aruncăm o privire de-a lungul acestei galerii-rotondă unde sunt expuse câteva diplome originale, bineînţeles în faximil, cu traducerile respective, diplome referitoare la istoria Maramureşului, începând din sec. XIV, (restul de peste 20 aşteaptă în biblioteca Centrului cercetătorii, pentru a fi traduse), diplome regale în care sunt nominalizaţi un număr mare de membrii ai cunoscutelor familii nobiliare româneşti din Maramureş, obţinute de la Biblioteca Academiei Române, prin bună voinţa domnului vice-preşedinte al Academiei Române, Ionel Vlad, şi amabilitatea doamnei director Dumitrescu, precum şi de la Arhivele Naţionale – Baia-Mare, de asemeni, prin amabilitatea d-nei director Clara Guşeth. Tuturor, şi pe această cale, ne permitem, în numele maramureşenilor şi bine înţeles şi a noastră, să le exprimăm gratitudinea.
Rep. A.G.: Ce exponate va completa “Centrul”, când acesta îşi va deschide porţile vizitatorilor, celor interesaţi să ia contact cu imaginile reflectând istoria atât de frământată a acestui ţinut?
L.P.: Posed, din arhiva familiei mele, de Dolha şi Petrova, aproximativ peste 100 de documente originale, dintre care aş numi câteva din partea principilor Racoczy I şi II, dar cred că cea mai importantă este o diplomă eliberată de Notariatul Mănăstirii Leleş, din timpul Împărătesei Maria Therezia, care transcrie mai multe diplome regale din secolele XV şi XVI, aflate în arhiva acestui Notariat. Ele vor fi expuse în nişte vitrine la etajul I, bineînţeles în facsimile. Toate originalele vor fi păstrate într-un dulap anti foc, situat la subsolul Centrului şi prevăzut cu un sistem special de alarmă.
I.P.: La aceste originale se adaugă ultima achiziţie făcută acum câteva luni: “Protocolu oficiului parochiale a Visoului de Susu, dela 24 Aprilie 1854, cându am intratu în ea” întocmit, iniţial, de preotul paroh Basiliu Mihalca, şi se întinde pe trei sferturi de secol, până în anul 1904 (peste 300 de pagini format A4). El cuprinde “mişcările” consemnate aproape zilnic ale vieţii Vişeului de Sus precum şi a altor localităţi învecinate. Sperăm, ca în viitor, să putem achiziţiona pe seama Centrului din ce în ce mai multe documente de valoare istorică şi mai mare.
Rep. A.G.: Nu credeţi că problema aceasta a nobilimii ar putea fi privită de unii ca lipsită de actualitate, chiar nepotrivită azi?
I.P.: Centrul se preocupă şi militează exclusiv în cadrul cercetării ştiiţifice a adevărului istoric şi din această istorie fac parte şi secolele în care stăpânea o orânduire feudală. De altfel Centrul nu se implică în nici un fel în politică, bineînţeles nici în cea cu aspect revendicativ (aşa cum aflăm din mass-media că se fac tentative, chiar cu succes, din partea unor organisme străine, ce nesocotesc exproprierile din Ardeal dintre cele două războaie mondiale pentru care au plătit deja compensaţii). Centrul, folosind mijloace stiinţifice de investigare, intenţionează să afle “cum a fost”, ori nu-mi pot închipui că Dumneavoastră, sub anumite pretexte, aţi putea refuza aflarea adevărului? Ar putea fi considerat azi anacronic studiul de exemplu al paleoliticului sau al epocii de bronz sub pretext că acestea sunt epoci revolute, depăşite? Nu pot să cred! Aici nu se pune problema înlocuirii nici a opoziţiei unor sisteme politice şi nici a incompatibilitaţii dintre democraţie şi aristocraţie sau punerea lor pe acelaşi plan de valori. Dacă ne-am putea gândi la ceva ce depăşeste cadrul cercetării ştiinţifice ale căror sugestii se impun, ar fi aceea a valorificării virtuţiilor mobilizatoare din trecut, bazate pe capacitatea vitală a comunităţii maramureşenilor, cu gândul la un sistem politic al meritocraţiei, iar asta doar în cazul în care societatea nu ar arunca peste bord principiile etice. Dar aceasta este o părere personală ce nu angajează Centrul.
În treacăt fie spus, dacă în antichitate societatea democratică ateniană cuprindea un număr surprinzător de restrâns de indivizi, aristocraţia maramureşeană a cuprins şi cuprinde un foarte mare număr de membri. Într-adevăr, luând în consideraţie numai aspectul demografic al unei singure localităti, Săcelul, nobilimea românească are un caracter mai mult decât “democratic”! În această localitate registrele agricole din anul 2001 consemnează: Din 1292 familii doar numele a 273 sunt de sorginte nenobilă (vezi Dicţionarul numelor de familie şi a toponimelor de pe Valea Izei, autor Elisabeta Faiciuc; apud E. Grad, Săcel, pp. 95-97), ceea ce înseamnă că familiile de origine nobilă reprezintă 80% din întreaga populaţie a Săcelului. Ergo!
Rep. A.G.: O ultimă întrebare: Când consideraţi că vor avea loc manifestările de inaugurare, bine-nţeles în prezenţa notabilităţilor, din rândul cărora mă gândesc că vor face parte, în primul rând, reprezentanţi ai administraţiei locale şi judeţene?
L.P.: Desigur, în primul rând! Însă nădăjduim că implicarea acestora nu se va limita doar la tăiatul panglicii. Conştiinţa civică a Edilului, în calitate de Prim Cetăţean al Comunităţii ca şi a Consiliului Local va face, sperăm, atât opiniei publice cât şi nouă o surpriză… aşteptată. Ar fi mai mult decât anormal ca să nu se înţeleagă valoarea “panaşului” pe care Centrul îl pune pe Vişeu de Sus, dacă ne-am limita doar la clădire, la aspectul ei, care poate deveni un simbol, o marcă a lui. În plus, cum spuneam, el este un UNICAT în ţară şi desigur acest fapt se va repercuta pozitiv asupra Vişeului, crescându-i popularitatea în rândul vizitatorilor, mai ales a celor care nu exclud turismul de calitate culturală. Făcând publicitate Centrului, Vişeul îşi va face lui publicitate. Dar să nu anticipăm.
I.P.: În privinţa datei inaugurării, ea va fi fixată în funcţie de ceea ce ne rezervă vremea, fiind vorba de un protocol de amploare, minuţios pus la punct, aproape mai complicat decât realizarea în sine a Centrului, pentru că în fruntea celor ce vor participa se află însăşi Familia Regală a României. Alteţea Sa Principele Radu cunoscând această iniţiativă a noastră şi-a manifestat interesul şi dorinţa de a participa la inaugurare. De asemenea, am vorbit personal şi cu Înalt Prea Sfinţia Sa Episcopul Maramureşului, care, şi în calitate de nobil maramureşean, doreşte să participe. Va urma o listă a instituţiilor şi personalităţilor notabile ale ţării, începând cu Preşedinţia Academiei Române etc. etc. şi cine ar cuteza să nu se gândească la mass-media. Dar să nu anticipăm nici la acest capitol mult prea important, pentru ca Centrul să păşească nu cu stângu’.
I.P.: Cât priveşte aspectul exterior, trebuie să spun din capul locului că n-am dorit ca el să fie ceva aparte; să sară în ochi. Această formă exprimă pur şi simplu conţinutul. N-am alergat după “altfel”, după insolit, aşa cum astăzi se practică mai ales în lipsă de idei, adică de conţinut.
L.P.: N-aş trece mai departe, n-aş intra încă în interior, înainte de a sublinia deosebitul talent şi implicarea celor doi arhitecţi, soţii Danciu, clujeni de origine, cu biroul de arhitectură în Bucureşti. După câteva întâlniri au înţeles că nu dorim să facem reconstituirea unei clădiri de ev mediu adică un “simili” ori o copie, dar nici ceva strigător de modern. Am ajuns împreună la un consens, optând pentru forma pe care o vedeţi astăzi; adica un soi de donjon cu accente de culă olteneasă, conceput să adăpostească un material cu conţinut istoric, material care să nu se simtă mort “ca in muzeu” (asemenea exponatelor puse în formol de la Muzeul Antipa), ci să-şi trăiască în continuare viaţa sa şi astfel să-l cuprindă pe privitor, transmiţându-i duhul epocii, (de care acesta s-ar putea chiar molipsi), duh atât de diferit de atmosfera străzii de azi.
Trebuie spus că peretele oval exterior, în partea inferioară a fiecărei ferestre este prevăzut cu câte o nişă, special concepută pentru a adăposti o “galerie” de steme nobiliare cioplite în piatră de către artistul-sculptor Pavel Jarda (fiul marelui compozitor român Tudor Jarda), al cărui atelier se află la Berna, în capitala Elveţiei. Deocamdată au fost finisate trei. Aceste însemne heraldice, în afara valorii artistice-decorative, au şi funcţia unei cărţi de vizită, avertizând, într-o anumită măsură vizitatorii cam la ce ar trebui să se aştepte.
I.P: Marea aulă care vă primeşte de la început, imediat ce aţi trecut pragul şi aţi depăşit spaţiul Windfang (o “cutie” de sticlă care are menirea de a opri atmosfera străzii pentru a nu o lăsa să pătrundă şi să stingherească, atât la propriu cât şi, dacă doriţi, la figurat), vă situează direct în inima Maramureşului. De la început privirea este atrasă de fundalul semirotund împărţit în trei spaţii: cel din mijloc – flancat de ambele părţi de două picturi a fresco, în curs de executare după schiţele d-nei Piso – fiind ocupat de harta acestei entităţi geopolitice, numită Maramureşul Istoric. Pe hartă sunt indicate majoritatea localităţilor, iar în dreptul fiecăreia, pe un ecuson, mai mare sau mai mic, amăsurat numărului lor, apar respectivele familii nobile române maramureşene; bine înţeles toate conform documentelor de epocă irefutabile, printre care, loc de frunte îl ocupă diplomele regilor angevini.
L.P: Peretele ce continuă, după întreruperea produsă de intrarea în bibliotecă, este gândit să adăpostească arborii genealogici ai celor mai importante familii nobiliare ce descind direct din voievozii şi cnejii maramureşeni. Aceşti arbori vor apărea şi în ediţia II-a a Enciclopediei familiilor nobile maramureşene de origine română, în curs de apariţie la editura “Ethnologica” din Baia-Mare, director dl. Ştefan Mariş (descendent şi el dintr-o importantă familie nobilă din Maramureş). Spre deosebire de prima, această ediţie este bilingvă: româno-engleză. Traducera aparţine d-nei prof. univ. Ligia Tomoiagă, nepoata regretatului prof. Alexandru Filipaşcu, omorât la Canal în preajma Crăciunului 1952, pentru vina de a fi elaborat primul studiu atotcuprinzător, rămas până azi o lucrare de referinţă: Istoria Maramureşului, apărut în 1940, imediat după Arbitrajul de la Viena.
I.P: Noua ediţie a Enciclopediei sperăm că va putea fi lansată odată cu inaugurarea Centrului, prilej cu care tot editura “Ethnologica” va lansa un alt studiu, deasemenea memorabil, intitulat Maramureşul istoric prin oamenii săi: Dr. G. Iuga (Memorii, note şi însemnări: 1911-1940), în redactarea doamnei Ţineghe (maramureşeană şi ea) de la Arhivele Naţionale – Bucureşti. Nu întâmplător aceste trei evenimente vor face obiectul unui moment de sărbătoare pentru oraşul Vişeu de Sus, pentru că Centrul a apărut ca urmare fireasca a “noutăţilor” dezvăluite în paginile Enciclopediei, noutaţi care constau în adevăruri şi realitaţi istorice ocultate pe parcursul a peste o jumătate de mileniu şi pe care nimeni n-a binevoit pană în anul 2006 (când a apărut Ediţia princeps a acestei Enciclopedii la editura “Dacia”) să considere ca ar fi bine să fie aduse la cunoştinţa opiniei publice. Pe de altă parte terenul pe care este construit Centrul a apartinut ca proprietate doctorului G. Iuga, teren pe care exista până la mijlocul anilor ’90 o casă cu etaj, constând din 13 camere. Casa după ce a fost revendicată de urmaşii mostenitori, a fost dărâmată prin bunăvoinţa celor ce au folosit-o, cu scopul de a putea declara această revendicare ca “lipsită de obiect”, declarând în instantă: ceea ce cereţi dumneavoastră nu există. Procedeul este o moştenire a epocii de glorioasă mânie proletară, transmisă şi preluată integral de tranziţie.
Ar trebui ca ziarul dumneavoastră să-i consacre un articol special acestei cărţi a Dr. G. Iuga, ce conţine memoriilor sale. Ea conţine mărturii inedite şi nu mai puţin de-a dreptul stupefiante, atât din perioada primului război mondial, cât şi din desfăşurarea acestuia. Ele reflectau periplul prizonieratului rusesc, când Dr. G. Iuga, mergând până la Vladivostok, a recrutat din rândul prizonierilor răspândiţi pe o jumătate de mapamond în Rusia şi Siberia, ardeleni care după ce au declarat “Coram populo”, dorinţa lor de a se uni cu Patria Mumă, au plecat să lupte la Mărăşeşti. Memoriile conţin un nu mai puţin surprinzător material din perioada României Mari, până la arbitrajul de la Viena, fapte expuse cu obiectivitate, atât cu plusurile cât şi cu neplusurile vieţii politice din acea vreme.
Consider necesară sublinierea importanţei editării acestor două lucrări împreună cu inaugurarea Centrului, toate având acelaşi scop, cunoaşterea adevărului, adică a realităţii aşa cum a fost ea şi nu cum ni s-a transmis de cei care au putut dispune de adevăr, mistificându-l până la fals grosolan. Şi pentru a fi mai clar dau un exemplu. Istoricul Hunfalvyi afirma într-o lucrare a sa că “marele umanist Nicolae Olahul a fost român, însă în calitatea sa de prelat catolic era ungur”.
L.P.: În continuarea aulei centrale se află spaţiul care va găzdui biblioteca şi sala de lectură, echipată cu câteva P.C., numită Biblioteca Mihaly – Filipaşcu după numele celor mai harnici cercetători ai trecutului Maramureşului. Ea va sta la îndemâna cercetătorilor, atât celor din ţară dar şi din străinătate, interesaţi de istoria veche a acestei regiuni. Înainte de a ajunge la etaj, unde intrăm într-o galerie circulară mărginită la mijloc de o balustradă ce repetă ovalul aulei, dăm in stânga de o bucătărie echipată.
Rep. A.G:. Cred că nu greşesc dacă spun că bucătăria va fi utilizată şi cu prilejul unor evenimente ce vor avea loc în cadrul Centrului.
L.P.: Da, însa mica bucatărie va sta mereu la dispoziţia oaspeţilor-cercetători veniţi din afara localităţii, cărora le sunt rezervate trei camere-garsonieră de la etaj (după cum veţi vedea imediat) prevăzute cu confortul care nu va dezamăgi nici pe cei obişnuiţi cu un standard occidental. Repet e vorba doar de confort şi nu de lux.
I.P.: Înainte de a le vizita să aruncăm o privire de-a lungul acestei galerii-rotondă unde sunt expuse câteva diplome originale, bineînţeles în faximil, cu traducerile respective, diplome referitoare la istoria Maramureşului, începând din sec. XIV, (restul de peste 20 aşteaptă în biblioteca Centrului cercetătorii, pentru a fi traduse), diplome regale în care sunt nominalizaţi un număr mare de membrii ai cunoscutelor familii nobiliare româneşti din Maramureş, obţinute de la Biblioteca Academiei Române, prin bună voinţa domnului vice-preşedinte al Academiei Române, Ionel Vlad, şi amabilitatea doamnei director Dumitrescu, precum şi de la Arhivele Naţionale – Baia-Mare, de asemeni, prin amabilitatea d-nei director Clara Guşeth. Tuturor, şi pe această cale, ne permitem, în numele maramureşenilor şi bine înţeles şi a noastră, să le exprimăm gratitudinea.
Rep. A.G.: Ce exponate va completa “Centrul”, când acesta îşi va deschide porţile vizitatorilor, celor interesaţi să ia contact cu imaginile reflectând istoria atât de frământată a acestui ţinut?
L.P.: Posed, din arhiva familiei mele, de Dolha şi Petrova, aproximativ peste 100 de documente originale, dintre care aş numi câteva din partea principilor Racoczy I şi II, dar cred că cea mai importantă este o diplomă eliberată de Notariatul Mănăstirii Leleş, din timpul Împărătesei Maria Therezia, care transcrie mai multe diplome regale din secolele XV şi XVI, aflate în arhiva acestui Notariat. Ele vor fi expuse în nişte vitrine la etajul I, bineînţeles în facsimile. Toate originalele vor fi păstrate într-un dulap anti foc, situat la subsolul Centrului şi prevăzut cu un sistem special de alarmă.
I.P.: La aceste originale se adaugă ultima achiziţie făcută acum câteva luni: “Protocolu oficiului parochiale a Visoului de Susu, dela 24 Aprilie 1854, cându am intratu în ea” întocmit, iniţial, de preotul paroh Basiliu Mihalca, şi se întinde pe trei sferturi de secol, până în anul 1904 (peste 300 de pagini format A4). El cuprinde “mişcările” consemnate aproape zilnic ale vieţii Vişeului de Sus precum şi a altor localităţi învecinate. Sperăm, ca în viitor, să putem achiziţiona pe seama Centrului din ce în ce mai multe documente de valoare istorică şi mai mare.
Rep. A.G.: Nu credeţi că problema aceasta a nobilimii ar putea fi privită de unii ca lipsită de actualitate, chiar nepotrivită azi?
I.P.: Centrul se preocupă şi militează exclusiv în cadrul cercetării ştiiţifice a adevărului istoric şi din această istorie fac parte şi secolele în care stăpânea o orânduire feudală. De altfel Centrul nu se implică în nici un fel în politică, bineînţeles nici în cea cu aspect revendicativ (aşa cum aflăm din mass-media că se fac tentative, chiar cu succes, din partea unor organisme străine, ce nesocotesc exproprierile din Ardeal dintre cele două războaie mondiale pentru care au plătit deja compensaţii). Centrul, folosind mijloace stiinţifice de investigare, intenţionează să afle “cum a fost”, ori nu-mi pot închipui că Dumneavoastră, sub anumite pretexte, aţi putea refuza aflarea adevărului? Ar putea fi considerat azi anacronic studiul de exemplu al paleoliticului sau al epocii de bronz sub pretext că acestea sunt epoci revolute, depăşite? Nu pot să cred! Aici nu se pune problema înlocuirii nici a opoziţiei unor sisteme politice şi nici a incompatibilitaţii dintre democraţie şi aristocraţie sau punerea lor pe acelaşi plan de valori. Dacă ne-am putea gândi la ceva ce depăşeste cadrul cercetării ştiinţifice ale căror sugestii se impun, ar fi aceea a valorificării virtuţiilor mobilizatoare din trecut, bazate pe capacitatea vitală a comunităţii maramureşenilor, cu gândul la un sistem politic al meritocraţiei, iar asta doar în cazul în care societatea nu ar arunca peste bord principiile etice. Dar aceasta este o părere personală ce nu angajează Centrul.
În treacăt fie spus, dacă în antichitate societatea democratică ateniană cuprindea un număr surprinzător de restrâns de indivizi, aristocraţia maramureşeană a cuprins şi cuprinde un foarte mare număr de membri. Într-adevăr, luând în consideraţie numai aspectul demografic al unei singure localităti, Săcelul, nobilimea românească are un caracter mai mult decât “democratic”! În această localitate registrele agricole din anul 2001 consemnează: Din 1292 familii doar numele a 273 sunt de sorginte nenobilă (vezi Dicţionarul numelor de familie şi a toponimelor de pe Valea Izei, autor Elisabeta Faiciuc; apud E. Grad, Săcel, pp. 95-97), ceea ce înseamnă că familiile de origine nobilă reprezintă 80% din întreaga populaţie a Săcelului. Ergo!
Rep. A.G.: O ultimă întrebare: Când consideraţi că vor avea loc manifestările de inaugurare, bine-nţeles în prezenţa notabilităţilor, din rândul cărora mă gândesc că vor face parte, în primul rând, reprezentanţi ai administraţiei locale şi judeţene?
L.P.: Desigur, în primul rând! Însă nădăjduim că implicarea acestora nu se va limita doar la tăiatul panglicii. Conştiinţa civică a Edilului, în calitate de Prim Cetăţean al Comunităţii ca şi a Consiliului Local va face, sperăm, atât opiniei publice cât şi nouă o surpriză… aşteptată. Ar fi mai mult decât anormal ca să nu se înţeleagă valoarea “panaşului” pe care Centrul îl pune pe Vişeu de Sus, dacă ne-am limita doar la clădire, la aspectul ei, care poate deveni un simbol, o marcă a lui. În plus, cum spuneam, el este un UNICAT în ţară şi desigur acest fapt se va repercuta pozitiv asupra Vişeului, crescându-i popularitatea în rândul vizitatorilor, mai ales a celor care nu exclud turismul de calitate culturală. Făcând publicitate Centrului, Vişeul îşi va face lui publicitate. Dar să nu anticipăm.
I.P.: În privinţa datei inaugurării, ea va fi fixată în funcţie de ceea ce ne rezervă vremea, fiind vorba de un protocol de amploare, minuţios pus la punct, aproape mai complicat decât realizarea în sine a Centrului, pentru că în fruntea celor ce vor participa se află însăşi Familia Regală a României. Alteţea Sa Principele Radu cunoscând această iniţiativă a noastră şi-a manifestat interesul şi dorinţa de a participa la inaugurare. De asemenea, am vorbit personal şi cu Înalt Prea Sfinţia Sa Episcopul Maramureşului, care, şi în calitate de nobil maramureşean, doreşte să participe. Va urma o listă a instituţiilor şi personalităţilor notabile ale ţării, începând cu Preşedinţia Academiei Române etc. etc. şi cine ar cuteza să nu se gândească la mass-media. Dar să nu anticipăm nici la acest capitol mult prea important, pentru ca Centrul să păşească nu cu stângu’.
(Interviu realizat de Prof. Aurel Ghilezan şi preluat din cotidianul Graiul, http://graiul.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=20324:un-muzeu-al-nobilimii-maramureene-&catid=2:actualitate&Itemid=2.)