Ion Gheorghe. Poetul nepereche. Cu mulți ani în urmă s-a făcut mare caz în lumea literară, nu și în presa literară, unde subiectul fusese cenzurat, de un plagiat, de care fusese acuzat Ion Gheorghe. Acuzatorul, poetul Dorin Tudoran, a demonstrat cu rigoare că era vorba de preluarea fără semnele citării a unor fragmente din traducerea unor texte filosofice chineze ale lui Lao Țzâ. Traducerea era probabil inexactă, având la bază o versiune intermediară din chineză în rusă. Din pricina acestui episod bizar și nelămurit îndeajuns, finalmente din treaptă în treaptă a răzvrătirii, ca vestitul Michael Kolhaas, eroul nuvelei lui Henrik von Kleist, tout proportion gardee, poetul Dorin Tudoran a ajuns să se exileze în SUA și să fie cunoscut mai tinerilor cititori de acum, mai degrabă ca ziarist decât ca poet.
Pentru Ion Gheorghe a însemnat un soi de exil intern, fiindcă gloria literară care i se acordase pînă atunci cu dărnicie de către critica literară, iar într-o perioadă chiar de către oficialități, i-a fost aparent retrasă.
Dar lectura operei sale poetice, în care episodul cu Lao Țzâ a fost o ciudată și întortocheată buclă temporală, ne lasă să credem că izolarea sa se datorează unui mod ciufut de a fi, consecvenței cu care și-a manifestat orientarea politică levogiră, de care alții, mai slabi de înger, se lepădau în aceiași perioadă, ca și cum ar fi vrut să-și asigure viitorul de pseudorevoluționari cu condicuță, investind într-o poliță de asigurare declarativ nu atât anticomunistă cât mai ales anticeaușistă.
Originea socială a lui Ion Gheorghe explică poate evoluția sa literară, și invers evoluția sa literară este, în parte, determintă de un legat social. Evident, nu aveam de-a face cu vreo legitate a realismului-socialist. Cu vreun determinism mecanic. Dar legătura poate fi făcută și demonstrată.
Inclusiv și mai ales pentru opera sa tardivă, din Elegii politice (1980). Am solicitat unui poet din Buzău, Marin Ifrim, câteva note de lectură, pentru a permite republicarea unor texte antologice. Pro memoria. Ca să nu uităm că alături de cincisutiștii uitațați (Dan Deșliu, Maria Banuș), de «optezeciștii» inegali, supralicitați global în ultimul timp, dar multă vreme marginalizați, în epoca în care revistele erau dominate de activiști uteciști de tipul Nicolae Dragoș, Corneliu Vadim Tudor, Dan Fruntelată, existau poeți care construiau tenace opere în afara timpului, după ce fuseseră măcinați, până aproape de pierderea ființei, de măselele cățelei Haosului postbelic. Din care s-au desprins puțini și au renăscut doar unii, dând semn că în Dacia Feniks se putea ieși din rând, părând încolonat dar nu încovoiat.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_(poet)
Dan Culcer
Transcrierea unui poem de Ion Gheorghe este urmată de scrisa lui Marin Ifrim, intitulată De la CASA DE BANI A CRITICULUI LITERAR la MASA DE LEMN DE PIATRĂ a POETULUI EPOCAL,
Mutul
Cind ies căluşarii beţi de jocuri şi viziuni
prin semne deşucheate şi schime,
Mutul zvoneşte despre ei că-s nebuni,
şi le face loc prin mulţime.
Pocitanie cu faţa arsă de mască,
purtîndu-şi pe umăr măciuca zeului Priap,
pare că refuzînd să se nască,
a căzut pe lume ca viţelul cu pielea matricei în cap ;
de teama frigului lumii şi-a propriilor hăuri,
rîde libidinos şi face măscări ;
uitîndu-se prin buricele celor două găuri,
orbecăie-n pînza greşitei născări…
Numele nenumit al zeului uzurptat de la rit
pare că tot ce se petrece sfînt şi măreţ
n-a scăpat nepîngărit
pe-acest pământ zămislit în dispreţ :
batjocoritorul zeu-părinte străbun
al unui popor ce s.-a temut să plîngă,
socotit duşmănos şi nebun,
l-au prefăcut în paiaţă nătîngă ;
lăsat slobod în cumplita cămaşă
a rezervaţiei de smintiţi
caraghios în batjocura-i laşă,
se trezeşte cînd şi cînd chemat de semnul unor meteoriţi ;
zeu pe măsura muritorilor,
leagăn al nemblînzitelor păcate,
batjocoreşte însăşi mireasma florilor,
lăsîndu-se pe vine şi dînd vînturi spurcate :
parcă deprins în mârşăviile neostoitei invidii
şi-n legile decăzutului rit,
dinspre scoicile ochilor, împuţiţi ca nişte stridii,
Mutul rîde de lumea care l-a pîngărit…
Preot al unui oracol vorbind în dodii,
căci adevărurile se desfac ;
citeşte semnul nenorocitei zodii
după lumini şi-n vorbe de leac ;
proroc slăvindu-şi rapănul, furnicarul de buboaie şi gîlci,
propovăduieşte-n vînt pedepsele ce s-au pus pe cetate ;
face măscări şi tumbe de bîlci,
vestind nenorocirea ce se abate :
menit să-i cheme să le ceară viaţa
şi să-i arunce pe rugul unei lupte,
l-au jugănit de grai – şi-atunci paiaţa
a hohotit cu baierele limbii rupte
de parcă pe-acest pămînt s-a murit în zadar,
moartea însăşi părîndu-le glumă :
pe primul dintre ei ce l-ar chema la vreun hotar
îl smulg de pe scară şi-l sugrumă ;
de mii de ani-zăbavă ;
nu şi-a mai tras nimeni fierul prin sine,
de tot atîta timp nimeni nu şi-a mai muşcat inelul cu otravă
de teama numelui ce i s-ar lăsa în ruşine.
Marele Mut, zeu arlechin,
c-un ochi rîde, cu celălalt plînge
ca ouăle-n pasăre stau sufletele-n el – ciorchin
de inimi, viţă nobilă, scăldată-n sînge ;
înţelept în pragul marilor greşeli,
ci drept în faţa multelor nedreptăţi
cască ţărăneşte-n faţa celei mai cumplite buimăceli,
cu sufletul la luceafărul sfintei lui judecăţi ;
bogat de cît i-au smuls jefuitorii,
ci nespurcat în mîndra-i mizerie,
Mutul stă ca pietrele-n apa stricatei istorii,
pe malurile căreia ard focurile – şi el nu se sperie ;
muncind un pămînt la răscruce,
pare-o seminţie în eternitate,
în jurul căreia un neam vine, altul se duce
şi toate-i pun foc la cetate.
Idol pecetluit cu fierul pe vrana gurii,
pierzîndu-şi scrierea, însemnează şi hîrşîie
Pe lemnul răbojului – ci nu-şi greşeşte augurii
în înţelepciuneia sa de obîrşie…
Marele Mut, muşcîndu-şi limba friptă de tăceri,
îşi răsteşte animialica încîlceală ;
prevestirile lui în doi peri
se vădesc atinse de piatra filozofală :
mugetul său este-un grai
de multă spunere şi nespunere
prin el se-nţeleseră-mpăraţi şi crai
a toate seminţiile ce şi-au spălat scutecele-n Dunăre ;
pune săgeţi, şi păsări, şi broaşte
pe tipsia de lemn ;
cel ce ştie citeşte şi-i vine de cunoaşte
şi-l apucă spaima dintr-acel semn.
Nu dă nimănui seamă
pentru ceea ce spune
cuvintele lui sînt întîmpinate cu teamă,
ucid, mor cu victima de gît în genune ;
greoi lătrînd graiul său de jivină
taină între ceea ce trebuie şi nu trebuie ştiut,
vorbirea a ceea ce vine, dacă-i ursit să vină
Marele Mut ;
între ceea ce trebuie auzit şi neauzit
spus şi ascuns, cinstit şi trădat ;
veşti în zadar – de care însă aerul geme-mpînzit
ca un mare steag de mătase, brodat.
Idol mergînd pe catalige,
al unor ţărani ce-şi pierdură locul sub soare,
dar pe care ştiu să şi-l cîştige
cu multă nepăsare ;
urs greoi, povîrnit de-un umăr
pe cînd această ţară plătea-ndulcirea la tribut
copii şi ţări şi fecioare cu sîngele iute şi tînăr
o fericire să fii schilod şi mut.
Zeu deghizat în propria-i ţară,
căci toţi cîţi se dădură cu numele neamului în vileag
în multe vânători se vînară,
s-au pus în lanţ şi s-au ucis pe alt meleag
chipul unui popor nefericit de la sorginte :
nu ştii de l-au cotropit creţurile măştii de burdihan de vită,
ori dacă vremea pîrli ca apa fierbinte
faţa cea adevărată, dar neadeverită.
Marele Mut
adulmecînd relele poporului său,
se făcuse odată temut
ci ei îi tăiară nasul punîndu-i botniţă de dulău ;
în locul rostrului, o cuşcă fără chei
pliscul închis ; graiul zadarnic mare ;
batjocorindu-l, cum numai ei ştiu să se batjocorească-ntre ei,
veninul cuvîntului de-ndreptare ;v rînjindu-şi fasolele colţoase şi rare,
se strîmbă la ţăraniii neguroşi de viaţă şi veşnicie,
făcîndu-i să rîdă cu multă speranţă şi neatârnare
pe vremuri de nimicnicie.
Marele Mut, fiară cu pielea întoarsă,
îmbrăcîndu-şi cămaşa de pedeapsă a propriei blăni
peste carnea ca o pupilă de ochi, arsă
a corpului zvâcnind prin milioane de răni :
animal-strămoş cinstit şi azi în pomelnice
de-un popor care-a trăit la focul sfintei peşteri,
cu spatele spre bătăliile lumii vremelnice,
în legea propriei lui descreşteri şi creşteri
încins cu propriul ombilic
tras din matcă, pe după sine strîns
Mutul şi-a oprit naşterea la ultimul gong al sorocului idilic
dintre rîs şi plîns.
Cu unealta prăsilei pe umăr
ca un cosaş cînd se-ntoarce de la coasă
ţăranii-l întâmpină fără sfială şi murmur, v iertîndu-i înfăţişarea scabroasă ;
căci ei sînt ctitori ai unui templu veşnic şi nespurcat,
sfioşi – dar nu bolnavi, nici iubitori de scîrbe şi măscări
aceasta le-a fost ghioaga adevăratului descălecat,
sceptrul pus în calea celei din urmă pierzări ;
iar cînd se face Mutul spre livadă,
punînd ochiul de pasăre pe pomii sterpi şi gata să cadă
aceştia-nfloresc şi-n pietre cînd se uită şoimul acelei unelte
se-aude foşninid prolifică sămînţa din granit ;
mîlul rodos al unei necunoscute delte
acoperă ogoarele stîncoase de-au îmbătrînit
holde şi păsări şi vite se umplu
de uitătura vieţii,
supuise şi blînde sfîntului suflu
într-a căruia apă invizibilă înoată stelele şi planeţii…
Marele Mut – preot hilar
al unei biserici în care predicile spuse pe şleau
se pustiesc de putere şi har,
iară perechile se urăsc despărţite şi nu se mai iau
Zeu animal – vedenie pe care scînteiază perii,
Zburător căzut, heruvim ;
împotriva Tatălui se ispăşi, schimbînd firea căderii
în templul pe-a cărui lespede ne naştem şi sfîrşim
venit dinspre planeţii altei stele
muritor curat ca mireasma de leandru,
l-au uitat printre noi – căci masca de piele
nu-i decît batjocura acelui coif de scafandru ;
căzut pe prundul blestematei planete
pe cînd cerceta marea eterică,
Zeu fu numit din spaima sălbaticelor cete
şi mag apoi – întemeie nevăzuta, uriaşa firii biserică,
Marele Mut – bolnav de cît avea închis în minte,
nemuritor savant, luceafăr,
vorbind un grai fără cuvinte,
trecu drept năzdrăvan şi neteafăr ;
zăcînd de boala sfintelor fantasme
ale unei patrii pierdute-n mările stelare,
viaţa lui şi-a spus-o mai apoi în basme,
cu fiare enigmatice trăind enigmele-i clare ;
primind obiceiele hoardelor animale,
se supuse oamenilor – şi astfel i-a supus
ci ei tot n-au putut pricepe firii sale
şi ceea ce n-au priceput au luat în rîs.
Marele Mut, părintele poeţilor profeţi
cărora le cîrmuieşte augurii,
să treacă cu bine parabolele-acestei vieţi
apoi le-nchide cu sărutul muţeniei floarea gurii,
precum în ceruri aşa şi pre pămînt
măsură a tuturor lucrurilor, sfîntă şi tristă
a celor ce sînt, dacă sînt
şi-a celor ce nu există – dacă ele nu există.
Marin IFRIM
De la CASA DE BANI A CRITICULUI LITERAR la MASA DE LEMN DE PIATRĂ a POETULUI EPOCAL
Puțini ştiu că, în ciuda unei marginalizări centrifugate pe funcționarea programat haotică a noului sistem socio-cultural de după 1989, dintre toți poeții generației sale, Ion Gheorghe este singurul care scrie și acum cu aceeași vervă caracteristică perioadei de după debutul său editorial („Pâine și sare“, 1957, ESPLA). în fiecare an, de la începutul veriiși până la venirea toamnei, poetul părăsește canicula bucureșteană și se retrage în legendara zonă a Istriței, în satul Sărățeanca, comuna Merei, împreună cu soția sa, doamna Elena, la casa părintească a acesteia. Scriu aceste rânduri cu convingerea că, dacă, acum 3-4 decenii, marele poet ar fi fost mai ușor de abordat, alta ar fi fost acum și experiența mea scriitoricească mai mereu în derivă. Paradoxal, omul și poetul Ion Gheorghe nu pare a se fi schimbat deloc. E la fel de retras ca și acum câteva decenii, rar și întâmplător de zărit printre oameni și greu, aproape imposibil de prins într-o discuție de măcar o jumătate de oră. Practic, datorită scriitorului Nistor Tănăsescu, născut în același sat în care s-a născut și marele nostru poet, am privilegiul de a-l vedea cel mult de două ori pe an, aici, în apropierea Buzăului, la Sărățeanca. S-au mai aflat și alții în trecere pe sub umbra bătrânului nuc din curtea poetului, o curte în care timpul pare oprit în loc încă de acum câteva mii de ani, doar iarba, de un verde livresc, și pisica familiei, o felină de care doamna Elena și maestrul sunt foarte atașați, fiind singurele dovezi ale unui prezent ce se strecoară timid printre zecile de pietre cu forme năucitoare, extraterestre parcă, găsite de poet undeva pe dealurile din jur, într-o necropolă, și cărate acasă cu roaba, precum un sclav de pe vreun șantier din filmele science-fiction. Un sclav cu revoltă ancestrală în gând, ascunsă precum tainele respectivelor pietre înfățișând forme pe care numai un Constantin Brâncuşi le-ar fi putut teleporta dinspre începuturile lumii până în atelierul său din Montparnasse. Sub nuc se află o masă mare, simplă, rotundă, de înălțime potrivită pentru cele cinci sau şase scăunele din jurul ei. Aici ne ține de fiecare dată maestrul câte o prelegere degajată, pe teme spontane venite de multe ori din propriile noastre curiozitățiși nedumiriri. La mică distanță de nuc, în dreapta casei, un hamac întins între un un cireș și un corcoduș arată direcția spre magazia plină cu statuete litice, câteva zeci din cele aproape 1000 adunate de autorul „Megaliticelor“ şi a „Mutului“. Mare dezamăgire pentru cei care, mai în glumă, mai în serios, insinuau cândva, cu prefăcută compătimire, că marele și enigmaticul nostru poet ar fi căzut în timp, vorbind cu pietrele și cu niște zei păgâni. Dimpotrivă, cu o tenacitate uluitoare, în ciuda staturii sale mijlocii, asemănătoare cu cea a galdiatorului Spartacus, interpretat de actorul Kirk Douglas, Ion Gheorghe a adus în curtea sa dovezi materiale dintr-o lume pentru care nici cele mai rafinate minți ale ultimelor două milenii nu au putut avea vreo închipuire. Ca să nu mai pomenesc de micii academicieni ai marii Academii Române, care mai de care mai snob, mai înțepenit în vidul din jurul coabitării daco-romane. Vorbeșușotite în treacăt de inși adăpostiți cumva sub paltonul cu epoleți pe dedesubt al securistului Ristea Priboi, cel care, ajuns parlamentar după 1989, a fost dovedit ca practicant profesionist al poliției politice comuniste. Mare onoare și oroare pe el, să-i fie repartizat spre urmărire tocmai neîmblânzitul și imprevizibilul Ion Gheorghe ! Într-o zi mai luminoasă ca de obicei, poetul ne-a pus pe masă câteva caiete studențești – vreo șapte sau opt, pline cu însemnări, poeme sau alte preparate literare după rețetele sale bântuite de misterele ancestralității –, legate cu șnururi de culoare vie. Am răsfoit, timid, unul. Un scris mare, determinat, cu adnotări rare, comprimate labirintic. Încă o dovadă că drumul lui Ion Gheorghe în literatura română e atât de lung încât este imposibil ca, într-o bună zi, acesta să nu fie (re)cunoscut și în Occident. E vorba despre o operă care ar merita Premiul Nobel, luând în calcul cel puțin trei volume, din cele 11 pe care Ion Gheorghe le-a publicat până în 1988 și încă cel puțin tot trei sau patru din cele 8 care au văzut lumina tiparului după 1989, între anii 2001-2014. Despre poezia sa au scris critici literari români importanți, majoritatea acestora făcând și inevitabila legătură artizanală dintre marele poet și comunismul nuclear care a bântuit peste tot estul Europei, în Asia și tocmai în coastele Americii, în Cuba. Unul dintre ei, Alex. Ștefănescu – autor al unei istorii a literaturii române din vânzarea căreia și-a cumpărat o casă în București, cum el însuși se laudă, câștigând, într-o clipă, de mii de ori mai mulți bani decât a câștigat în trecut scriind editoriale dedicate ideologiei comuniste –, într-un articol din „România Literară“ (nr. 27 octobre iulie 2002) își începe compunerea într-un stil caracteristic elevilor picați cu brio la Bacalaureat : „Pasiunea lui pentru literatură se afirmă într-un climat infestat de propaganda comunistă. Ca elev al Şcolii Pedagogice, ia parte la şedinţele cenaclului literar « Al. Sahia », condus de inginerul Gheorghe Ceauşu şi colaborează la revista Tânărul scriitor, « tribună » a stalinismului. La Şcoala de literatură este supus de asemenea unui proces de îndoctrinare, dar, fiind coleg cu tineri scriitori talentaţi şi inteligenţi ca Nicolae Labiş, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei, Doina Sălăjan, Radu Cosaşu, Florin Mugur şi Horia Aramă, are şi intuiţia adevăratei literaturi. La 35 de ani, în 1970, devine licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Momentul maxim al afirmării sale îl constituie apariţia volumului « Megalitice », 1972, în care este evocată, printr-un fel de jocuri de umbre, prin misterioase zvonuri, civilizaţia ţărănească arhaică de pe teritoriul României“. Nici Ristea Priboi nu ar fi putut merge, în rapoartele sale secrete, atât de departe și de „profund“ precum aventurosul critic literar Alex. Ştefănescu, pentru care, uluitor și definitiv, „momentul maxim“ al afirmării poetului s-ar fi oprit odată cu apariția volumului „Megalitice“, în 1972 ! Cu o ușurință iresponsabilă, dublată de o aroganță caracteristică întregii sale activități publicistice, Alex. Ștefănescu este convins că poetul a scăpat cât de cât de procesul de îndoctrinare, de laȘcoala de Literatură, pentru că era coleg cu „tinerii scriitori talentați și inteligenți“ enumerați mai devreme. E ca și cum o oaie dă lapte bun numai dacă paște împreună cu toată turma. „Climatul infestat de propagandă“, cum se exprimă Alex. Ștefănescu, în care Ion Gheorghe își afirma pasiunea pentru literatură, nu era altceva decât o altășcoală de literatură, una provincială dar demnă, respectiv Cenaclul literar „Al. Sahia“ din Buzău, condus de inginerul Gheorghe Ceaușu întors de pe frontul de Răsărit cu celebra divizie „Tudor Vladimirescu“, șicanat ulterior de fosta Securitate. Alex. Ștefănescu uită sau nu știe că în acest cenaclu și-au format primele deprinderi literare și alți tineri scriitori, consacrați ulterior : Ion Băieșu, Laurențiu Ulici, Pasionaria Stoicescu, Gheorghe Istrate, Mircea Ichim și mulți alții. Iată o mărturie vie despre cenaclul buzoian și despre Ion Gheorghe, un fragment dintr-o scurtă evocare a poetului Gheorghe Istrate, din nr. 2-3/60-61/2003 al revistei „Observator“ din Munchen : „… la cenaclul « Al. Sahia » de la Casa de cultură, condus de inginerul-poet Gh. Ceaușu (fie-i numele în veci pomenit !), a apărut un insurgent.Eram singur în încăpere, venisem primul. S-a prezentat scurt și aproape răstit : Ion Gheorghe ! Eu am înlemnit.Știam totul despre el – despre scrisorile trimise cenaclului în care și el crescuse, despre premiul « Tânărului scriitor ». Mi-a cerut ceva de scris (n-aveam decât un creion), a smuls din buzunar o carte, romanul în versuri « Pâine și sare » –și iată că așa am primit eu cel dintâi autograf din viața mea și astfel am « respirat » eu, extaziat, efigia vie a primului scriitor (poet !) întâlnit în acel efluviu al tinereții. Un mare scriitor adevărat. Tot Ion Gheorghe avea să-mi nășească debutul editorial cu « Măștile Somnului » din anul 1968“. Mai mult, unii dintre cenacliștii de atunci – în plin climat infestat de propanganda comunistă, cum scrie dl. Ștefănescu –, au făcut și câte un pic de pușcărie politică. A se vedea cazul lui Dem. Iliescu (Dumitru Iliescu, n. 4 iunie 1911, Buzău, d. 2 august 1988, București) poet, avocat și traducător condamnat la 15 ani de pușcărie pentru aderare la Mișcarea legionară, eliberat abia în 1964, odată cu toți deținuții politici din România –, conform fișei biografice realizată de fostul cenaclist Nicolae Cabel, astăzi scriitor și regizor profesionist, în nota ediției îngrijite de domnia sa la volumul de versuri „încă nu e seară“ de Dem Iliescu, apărut în 2011, la Editura „Tipografia Intact“, cu o prefață de Ion Caraion. Ca atare, se poate spune că Cenaclul „Al. Sahia“ a fost, mai degrabă, o formă germinativă a rezistenței prin cultură și o rampă de lansare a tinerilor scriitori amintiți mai sus. Mult mai nuanțat, credibil și convingător este Marin Mincu în „Poezia română actuală“, vol. II, Ed. Pontica – Constanța, 1998 : „Ion Gheorghe este unul dintre marii poeţi în viaţă a cărui biografie « politică » asumată orgolios (ca şi în cazul lui Heliade) îi dăunează operei poetice, îndepărtându-l vremelnic de public şi de critică.Ignorând însă inocenţa funciară a omului fragil prin chiar înscrierea efemeră într-o existenţă caducă, să vedem rapid ce se mai poate omologa din textele poetului.
Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forţă a expresiei vizionare ieşite din comun, autorul Scrisorilor esenţiale, al Megaliticelor şi al Elegiilor politice, este contestat astăzi aproape de toată lumea pentru îndârjirea cu care îşi proclamă « crezul comunist », ca şi cum lui Sartre ar trebui să i se conteste întreaga operă pentru militanţa sa de stânga, iar lui Dario Fo şi prozatorului Jose Saramago ar fi trebuit să nu li se confere Premiul Nobel, fiind comunişti. în realitate, orice mare scriitor este o fiinţă dificilă, iar Ion Gheorghe – un individ cu o aroganţă insuportabilă –, cu morga sa bogomilică, cred că a sporit la maximum această dificultate în ceea ce priveşte antamarea oricăror raporturi cu ceilalţi scriitori, indiferent de generaţie, astfel că citarea numelui său astăzi naşte imediat o reacţie instinctivă de respingere, deşi aceasta nu se întemeiază pe o motivaţie estetică serioasă. (…) Ion Gheorghe nu a fost poet de curte precum Adrian Păunescu şi nici nu s-a bucurat de o existenţă prea roză sub regimul ceauşist. Dimpotrivă, dincolo de unele « închipuiri » ciudate, Ion Gheorghe este, în textele sale, cel mai coroziv poet antidictatorial, descriind atrocităţile comuniste cu o pastă grea, incendiară şi vitriolantă, stârnind oroarea şi spaima precum Capriciile halucinante ale lui Goya. (…) în general se face abstracţie, din motive sociologice şi estetice lesne de închipuit, de faptul atestat în istoria formelor poetice actuale că anul 1966 nu este numai anul apariţiei volumului 11 elegii de Nichita Stănescu, ci şi anul apariţiei Scrisorilor esenţiale de Ion Gheorghe. (…) După Megalitice, Ion Gheorghe va aprofunda în Elegii politice (1980) procesul de mutilare şi eliminare fizică a vertebrei ţărăneşti de către regimul comunist ; în acest sens, până în prezent, în afară deUrcarea muntelui de Ileana Mălăncioiu, nu s-a tipărit o carte mai disidentă şi mai culpabilizatoare în literatura română actuală decât Elegiile politice“. Aşadar, de la „Megaliticele“ din 1972, după „piatra de hotar“ stabilită de Alex. Ştefănescu, poetul își mută harul și hotarul mai aproape de intrarea în mileniul III prin „Elegiile politice“ din 1980, volum reeditat în 2002. Un alt critic literar, mai tânărul Daniel Cristea Enache, într-un articol relativ recent, publicat tot în „România Literară“ (nr. 31 din 10 august 2005), referitor la acest volum (ediție integrală, „Cartea Românească“) remarca faptul că : „De o bună bucată de vreme, e nevoie să-ţi lărgeşti mult urechea şi să-ţi ascuţi auzul pentru a afla – în vesela noastră hărmălaie (sub) culturală – ceva despre Ion Gheorghe. Un poet important, de care istoria liricii postbelice nu poate face abstracţie, dar care a devenit aproape invizibil, o vagă siluetă de aer în peisajul actual. Rareori mai este amintit în câte o evocare nostalgică a anilor '60 sau menţionat într-o înşiruire de nume, de obicei la sfârşit, ca o curiozitate literară ; ori « analizat », cu un surâs fin, pe făgaşul excentricităţilor sale, de-a lungul drumului de pietre şi simboluri pe care l-a parcurs cu un fel de stoicism, la mijloc de ridicol şi vizionarism. Criticul nu trebuie să adopte o conduită justiţiară de haiduc, deposedându-i pe cei ce au vizibilitate, prestigiu simbolic şi succes de public, pentru a-i împroprietări pe cei ce nu le au. Egalitarismul în câmpul artistic este un nonsens, intrând în contradicţie cu relieful atât de accidentat al valorilor estetice. Dar tocmai prin recunoaşterea şi omologarea acestor valori, o parte semnificativă din creaţia lui Ion Gheorghe merită girul şi chiar entuziasmul nostru“. Cam pe aceeași linie de pornire a relansării marelui poet se situează și Octavian Soviany, în „Ziua Literară“ din 10 noiembrie 2003, într-o cronică intitulată semnificativ „Alungarea de sine“, criticul respectiv intuind cu precizie ceea ce alți critici literari știau, dar le era greu să confirme, un adevăr greu de digerat : „Publicate pentru prima oară într-o ediție cenzurată în 1980, Elegiile politice ale lui Ion Gheorghe își păstrează nealterată întreaga actualitate și după prăbușirea regimului comunist, căci, chiar dacă ele s-ar integra poeziei protestatare, înfățișând, cu mânie și cu revoltă, ororile totalitarismului românesc atins de frisoanele delirului paranoid, bătaia lor este de bună seamă mai lungă, poetul interogându-se în aceste poeme, poate mai crispat și mai neliniștit ca oricând, în legatură cu rosturile mai adânci ale existenței și ale creației“. Cum spuneam la începutul acestor rânduri, pe la casa din Sărățeanca, unde poetul nostru poposește câteva luni, în fiecare vară, s-au perindat destui curioși. Nu-mi amintesc să fi trecut pe acolo vreun musafir nepoftit. Asta e regula, nu se duce nimeni nechemat, fie el președinte de stat, ministru, politruc etc. „Audiențele“ se obțin prin „secretarul“ acestuia, Nistor Tănăsescu.
Când Ion Gheorghe vrea să vadă în mod special pe cineva, face respective invitație prin cel mai de încredere om de lângă el. Viața literară și nu numai i-a oferit destule surprize neplăcute, motiv pentru care nu-și mai permite să aibă încredere în oricine. Niciodată nu m-am simțit în largul meu în fața marelui poet. Mereu am pășit în curtea sa cu teama ca nu cumva să-l supăr cu ceva. Ba chiar mă bântuia gândul ca nu cumva să creadă că sunt vreo creatură din aia specială, trimisă de dușmanii săi de moarte : securiștii. Pentru că, sunt convins, au trecut pe acolo și destui inși cu gânduri deocheate. Poate chiar noi, adică eu, domnul profesor Stelian Grigore sau Nistor Tănăsescu, din bună credință, bine intenționați, ne-am înșelat în privința celor acceptați de Ion Gheorghe la propunerea noastră. Printre musafiri, a fost acolo și un professor de mare ținută morală, invitat de poet însuși, academicianul Gheorghe Al. Cazan, care, mai târziu, într-un articol din „Flacăra lui Adrian Păunescu“ (nr. 40/17-13 octombrie 2005), nota oarecum mâhnit : „Coborând din maşină, am fost izbit de o inscripţie, litere albe pe fond albastru, o pancartă masivă pentru Sărăţeanca, pe care era aşezată, cuminte şi nu prea, această veste : Institutul de cercetări megalitice „Ion Gheorghe“ – proprietate a statului rus. Am rămas stupefiat de întâmpinare, am deschis poarta casei, am intrat şi l-am văzut pe stăpânul institutului cu inscripţie dureroasă, tragică, penibilă pentru statul român, pentru un minister al culturii din România, care când bâzâie pe la urechile creatorilor, când, ca acum, în ultimul timp, desenează portative critice pe note false. Poetul se afla în faţa casei sale, bucuros de oaspete“. Greu fu drumul de la casa criticului literar Alex. Ștefănescu până la bordeiul din epoca pietrei filozofale a magisterului Ion Gheorghe. Unul dintre scriitorii tineri, Claudiu Komartin, care, dincolo de talent, posedă și acea seriozitate specifică spiritelor decise să vadă și să înțeleagă totul cu propria lor capacitate de a discerne, el fiind și realizatorul unei revistei de ținută, „Poesis internațional“, în doar câteva cuvinte, spune tot ceea ce am încercat eu să demonstrez în acest articol gâfiit. Domnul Komartin se referă la o vârstă rotundă a poetului. Timpul a trecut și, exact peste un an, Ion Gheorghe va împlini 80 de ani ! Să fim sănătoși, să ne deie Domnul șansa de a ne întâlni acolo, căci, după cum îi știm voința de tăietor de capete de balaur, marele poet merge mai departe, încă nu a obosit, încă se ține bine în șa și încă poate folosi sulița din rastelul cupolelor bisericilor noastre de zi cu zi, el, Ion Gheorghe, marele păgân care ne apără datele, tradițiile și obiceiurile ancestrale, spirala nepierdută din ADN-ul unui popor alzheimerizat : „La 70 de ani, marele poet Ion Gheorghe nu numai că nu a fost sărbătorit aşa cum pe drept cuvânt ar fi meritat un scriitor atât de viguros şi de original, dar opera sa poetică (comparabilă, ca întindere şi greutate, doar cu a câtorva poeţi români de după Arghezi şi Blaga) este în mod constant denigrată sub ridicole pretexte ideologice şi politice. Prejudecata şi lipsa de sinceritate a celor ce fac jocurile istoriei literare în stricta contemporaneitate a acestui creator ce şi-a pierdut prestigiul public din urmă cu 25 de ani, prin jocurile de culise abil orchestrate de alţii, dar şi graţie consecvenţei sale faţă de principiile de-o viaţă, fac din poezia pe care Ion Gheorghe continuă să o scrie (parcă expulzată, şi acum, la 49 de ani de la prima sa carte, dintr-un vulcan noroios în plină erupţie), o raritate de mare preţ pentru cititorii, câţi or fi ei, de poezie românească, la începutul acestui nou mileniu. Că Ion Gheorghe şi-a păstrat crezul politic şi încrederea neţărmurită în limbaj, că tabletele dacice pe care susţine că le-a descifrat nu sunt acceptate “ştiinţific” (dar nici măcar de o cercetare care să confirme sau să infirme pentru totdeauna adevărul spuselor poetului nu pot fi în stare arheologii şi istoricii Academiei?) nu mai are nicio importanţă când avem de-a face cu astfel de poeme splendide, adânc înrădăcinate în tradiţia şi în mitologia românească, atât de scumpe şi lui Eminescu, astăzi refuzate cu suficienţă de postmodernii “cosmopoliţi” ca nişte semne ruşinoase, aparţinând unei lumi dispărute. în definitiv, poate că lumea din care coboară Ion Gheorghe nu a fost de tot îngropată – este un gând, acesta, pe care ar fi bine să nu-l alungăm în clipele de adâncă reflecţie şi cumpănă. (Claudiu Komartin – „Transilvania“ nr. 7/2006). Cu precizarea că mai am multe de spus despre Ion Gheorghe, poetul care domină clar toată epoca noastră, închei aceste rânduri cu gândul că, peste câteva zile, pe 16 august, poetul împlinește 79 de ani, drept pentru care, cred eu, articolul de față e cea mai curată modalitate de a-i ura un sincer, călduros și motivat „La mulți ani, Maestre!“.
Marin IFRIM
GHEORGHE, Ion (16.VIII.1935, Florica, Buzău), poet. Este fiul Filofteiei (n. Marin) şi al lui Anton D. Gheorghe, ţărani. A absolvit în 1952 Şcoala Pedagogică din Buzău. Preocupările literare timpurii îi sunt stimulate de Cercul literar „Al. Sahia“ din oraş şi sunt răsplătite cu premiul revistei „Tânărul scriitor“. între 1952 şi 1954 urmează cursurile Şcolii de Literatură „M Eminescu“ din Bucureşti, avându-i colegi pe Nicolae Labiş, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei ş.a. După desfiinţarea şcolii se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi mai târziu. Lucrează în redacţiile revistelor „Albina“ şi „Drumul belşugului“. Din 1963 este corector, apoi redactor la revista „Luceafărul“. Funcţionar, din 1992, în Ministerul Culturii, între 1994 şi 1996 a fost ataşat cultural la Ambasada României din Beijing.
Cărţi publicate : Pâine şi sare, Bucureşti, 1957 ; Căile pământului, Bucureşti, 1960 ; Ţara rândunelelor, Bucureşti, 1963 ; Cariatida, Bucureşti, 1964 ; Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic. Scrisori esenţiale, Bucureşti, 1966 ; Zoosophia, Bucureşti, 1967 ; Vine iarba, Bucureşti, 1968 ; Cavalerul trac, Bucureşti, 1969 ; Mai mult ca plânsul. Icoane pe sticlă, Bucureşti, 1970 ; Megalitice, Bucureşti, 1972 ; Avatara, Bucureşti, 1972 ; Poeme, pref. Marin Mincu, Bucureşti, 1972 ; Cultul Zburătorului. Opiniile autorului despre lumea miturilor autohtone, Bucureşti, 1974 ; Noimele, Bucureşti, 1976 ; Dacia Feniks, Bucureşti, 1978 ; Proba logosului, pref. C. Stănescu, Bucureşti, 1979 ; Cenuşile, Bucureşti, 1980 ; Elegii politice, Bucureşti, 1980 ; Zicere la zicere, Bucureşti, 1982 ; Scripturile, Bucureşti, 1983 ; Joaca jocului, Bucureşti, 1984 ; Şi mai joaca jocului, Bucureşti, 1985 ; Condica în versuri, Bucureşti, 1987 ; Zalmoksiile, Bucureşti, 1988 ; Muzaios, Bucureşti, 2001 ; Elegii politice, Bucureşti, 2002 ; Cogaioanele – Munţii Marilor pontifi, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2004 ; Eponimatele eternităţii în Tăbliţele de plumb, Ed. MNLR, 2007 ; Mutul (Ion Gheorghe intr-o convorbire literară cu Aurelian Titu Dumitrescu), Editura Vinea, 2008 ; Sutrele ţăranului Iancu Arsene, Ed. Rafet, 2010 ; Concluziile senectuţii, Ed. Rafet, 2010 ; Epopeea Tapae, Editura Limes, 2011 ; Deochiul Gorgonei, memorii, Ed. MNLR, 2013 ; Sutrele ţăranului Iancu Arsene, editia a II-a, Ed. MNLR, 2014.