Quantcast
Channel: Arhiva Românilor
Viewing all 1237 articles
Browse latest View live

Câți cetățeni moldoveni au obținut cetățenie română până în prezent?

$
0
0
La sfârșit de an se numără românii. Câți cetățeni moldoveni au obținut cetățenie română până în prezent?
Sursa https://cetatenie.ro/noutate/Statistica-Cati-cetateni-moldoveni-au-obtinut-cetatenie-romana-pana-in-prezent
La sfârșit de an, după ce s-au publicat ultimele ordine de către Autoritatea Națională pentru Cetățenie (ANC), echipa cetatenie.ro a realizat o statistică cu privire la numărul de dosare soluționate până în prezent privind redobândirea cetățeniei române. Statistica cuprinde perioada 1991-2014, compilând statistici proprii, dar și statistici oferite de către rapoartele Fundației SOROS. Astfel, din datele înregistrate reiese că aproximativ 445 000 de cetățeni moldoveni au redobândit cetățenia română până acum.
Dosare soluționate 2005-2014 (Articolul 11

AnulNr. dosare
20051603
2006489
2007664
20084512
200921999
201041843
201169809
201273861
201360387
201461509
Potrivit cercetării realizate de către Fundația SOROS (care poate fi consultată aici), în perioada 1991-2012 numărul de dosare soluționate conform cu articolul 11 din Legea 21/1991 atinge cifra de 323 049. Este necesară mențiunea că ANC înțelege prin dosare soluționate acele dosare care au primit o decizie finală, fie pozitivă, de acordare a cetățeniei, fie negativă, de respingere a acordării acestei cetățenii. Practica curentă indică faptul că este vorba aproape în totalitate de răspunsuri pozitive.
În anul 2012 au fost soluționate cele mai multe dosare, însumând cifra de 73861. Conform statisticilor noastre, pe baza ordinelor preluate de la ANC, în anii următori s-a manifestat o tendință ușoară de scădere a cererilor privind redobândirea cetățeniei române. Prin urmare, și numărul dosarelor soluționate a fost în scădere: 2013 – 60387 dosare, 2014.- 61509 dosare.
Cifra totală a dosarelor soluționate până în prezent de către ANC numără 444 945 dosare, solicitanții provenind în mare parte din Republica Moldova. Menționăm că această cifră este totuși una estimativă, fiindcă nu include dosarele soluționate conform art. 8 și art. 10 a Legii 21/1991. De asemenea, considerăm că numărul real al cetățenilor români, originari din fostele teritorii românești, ar putea fi mai mare. Aceasta fiindcă ANC nu realizează statistici separate pentru copiii minori, aceștia fiind incluși în dosarele părinților lor.


Îndatoririle cetățeanului român

$
0
0

Îndatoririle cetățeanului român


CAPITOLUL III - Îndatoririle fundamentale
 
ARTICOLUL 54: Fidelitatea faţă de ţară
      (1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.
      (2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.    

ARTICOLUL 55: Apărarea ţării
      (1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
      (2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică.
      (3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.    

ARTICOLUL 56: Contribuţii financiare
      (1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. (2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
      (3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.    

ARTICOLUL 57: Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor
      Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.    

CAPITOLUL IV - Avocatul Poporului    

ARTICOLUL 58: Numirea şi rolul
      (1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate.
      (2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
      (3) Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică.    

ARTICOLUL 59: Exercitarea atribuţiilor
      (1) Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.
      (2) Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale.    

ARTICOLUL 60: Raportul în faţa Parlamentului
      Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.

Print Friendly Version of this pagePrint Get a PDF version of this webpagePDF EmailE-mail

« Nous vivons parmi des Tabors! Logiques d’ancrage spatial chez les Roumains-Bayashes nord-carpatiques » Teză de doctorat

$
0
0

Soutenance de thèse : Alina Nogradi

Programme de doctorat en ethnologie des francophones en Amérique du nord

Vendredi 3 août à 9 h
Pavillon Charles-De Koninck, local 5172

Titre : « Nous vivons parmi des Tabors! Logiques d’ancrage spatial chez les Roumains-Bayashes nord-carpatiques »

Président : Jean Simard, professeur, Faculté des lettres, Université Laval

Membres du jury
  • Mohamed Habib Saidi, professeur, Département d’histoire, Faculté des lettres, Université Laval
  • Vintila Mihailescu, examinateur externe, École Nationale d’Études Politiques et Administrative, Bucarest, Roumanie
  • Bogumil Jacek Koss, professeur, Département d’histoire, CÉLAT, Faculté des lettres, Université Laval
  • Laurier Turgeon, directeur de recherche, professeur, Département d’histoire, Faculté des lettres, Université Laval
Source : Vice-décanat aux études
vice-decanat.etudes@fl.ulaval.ca
Ce va fi însemnând români-bayash, poate băieși, adică mineri?? Dan Culcer 

Legislație despre cetățenia română și redobândirea acesteia

$
0
0

Legislație despre cetățenia română și redobândirea acesteia

Sursă : http://cetatenie.just.ro/index.php/ro/prezentare/legislatie

Print Friendly Version of this pagePrint Get a PDF version of this webpagePDF EmailE-mail

Mircea STĂNESCU. Inculpările și condamnările pe baza „legii holocaustului”

$
0
0

O statistică obținută de holocaustiști de la Parchet arată faptul că în perioada 2002–2015 au fost constituite 302 de dosare pentru „fascism“, „legionarism“, „antisemitism“ și „negarea holocaustului“ (însă este de luat în calcul că pentru perioada 2002–2006 ea conține doar cazurile care au ajuns în instanță, ceea ce înseamnă că sesizările penale au fost sensibil mai numeroase).
Din această cantitate de dosare, doar 16 cazuri au fost trimise de procurori în instanță, iar modul lor de soluționare, se spune, nu se cunoaște.
Întrucât documentul nu este reprodus, ci rezumat, prezentat și îmbălsămat pentru utilizare în scopuri proprii, nu putem face o analiză. Este, de altfel, motivul pentru care Alexandru Florian a fost chemat: să ofere o expunere convenabilă, fără însă a ne spune ce rol a jucat, și în care dintre aceste cazuri, institutul pe care îl reprezintă.
Dar faptul că mai puțin de 5,2% din sesizările penale și-au găsit calea către instanță arată că în genere plângerile sunt lipsite de orice temei, chiar în condițiile existenței unei legislații represive față cu libertatea de expresie și a cercetării istorice. La un procent de 94,8% cazuri de neîncepere a urmăririi penale, orice altă explicație cade în fața legilor statisticii. Să facem apoi doar un exercițiu și să ne imaginăm ce campanie de presă s-ar fi dezlănțuit dacă un singur caz real ar fi fost tratat cu lejeritate de autorități!
Articolul ne reamintește că „OUG 31/2002 a fost adoptată cu câteva luni înaintea deciziei NATO de primire a României ca membră a Pactului Nord Atlantic“, adică, pe scurt, că „legea holocaustului“ a fost o condiție neoficială de aderare, plus sugestia că americanii se vor supăra pe noi dacă situația de fapt nu se va schimba.
Totodată, avem convingerea că Institutul Wiesel știe foarte bine și care au fost soluțiile în cele 16 cazuri, dar rezultatele și mai slabe pe acest tărâm îi generează o pudibonderie altfel necaracteristică, fapt confirmat indirect și de acuzația adusă procurorilor și judecătorilor patriei că nu și-au apropriat dogmatica holocaustului („fără o însușire adecvată a spiritului OUG 31/2002 și fără a avea cunoștințe adecvate de istorie recentă“).
După cum aflăm din alt loc de la însuși șeful lui Florian, Radu Ioanid, justiția patriei are, în genere, idei departe de a fi dezirabile, față de care șeful suprem se abține cu greu să nu pronunțe termenii cheie: „fascism“, „legionarism“ și „antisemitism“:
Revenind la ziua de azi, ştie domnul Andrei Pleşu că, în România, Procuratură [sic!] dă NUP pentru indivizi care se afişează în spaţiul public cu termeni ca „jidan“ şi cu negarea Holocaustului în general? Ştie domnul Andrei Pleşu că procurori ai judeţului Ilfov au evaluat în scris [sic!] troiţa legionară de la Tâncăbeşti (foto dreapta) ca având un rol educativ? Ştie domnul Andrei Pleşu că fasciştii noştri autohtoni sunt trataţi cu indulgenţă de autorităţi, iar fasciştii „lor“ cu mai multă severitate? Ştie domnul Pleşu că în anul 2014 din 59 de cazuri de incitare la ură sau discriminare, nicio persoană încriminată nu a fost trimisă în judecată în România? [subl. în text] Cu asfel [sic!] de justiţie doreşte domnul Pleşu să reevalueze sentinţele Tribunalelor Poporului? (Adevărul)
În fine, mesajul global transmis este că noul câmp de acțiune va fi prelucrarea ideologică a organelor de cercetare penală și de justiție.
The following two tabs change content below.
Mircea Stănescu
Născut in 1968, în comuna Mogoşeşti, judeţul Olt, am absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti (1994), iar din 1999 sunt doctor al Universităţii Bucureşti cu o teză despre reeducarea „de tip Piteşti”. Bursier al Universităţii Central-Europene din Praga, în Programul „Research Support Scheme” (1999-2001). Stagii de cercetare la: Universitatea Toulouse le Mirail (1996), Institutul de Studii Politice (1999-2002) şi Maison des Sciences de l'Homme din Paris (2002). Stagii de formare în arhivistică la Arhivele Naționale ale Franței (Paris, 2011 și 2014). Cercetător la: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (1994-1995), Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (1996-1999) şi Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitătii (2000-2001). În prezent sunt angajat al Biroului de Arhive Contemporane al Arhivelor Naţionale ale României. Totodată, conduc Asociația Memoria și Istoria Comunismului.

Câți electori numără România? O întrebare pusă de General Br. (r) Aurel I. Rogojan

$
0
0
Scrisoare deschisă PDFImprimareEmail
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Miercuri, 04 Mai 2016 22:23
Registrul Electoral: 2,7 milioane de alegători mai mulţi decât totalul populaţiei cu drept de vot!
Autoritate Electorală Permanentă sau patronaj al fraudei electorale?!
Domnului Victor Ciorbea - Avocatul Poporului
Domnului Dacian Cioloș - Prim ministru al Guvernului României
Doamnei Ana Maria Pătru - Președintele Autorității Electorale Permanente
Ce este Autoritatea Electorală Permanentă (A.E.P.)? Un vehicol de informație falsă și de legitimare a manoperelor politice frauduloase prin care se malversează alegerile, sau, așa cum prevede legea, „[...] instituţia administrativă autonomă cu competenţă generală în materie electorală, care are misiunea de a asigura organizarea şi desfăşurarea alegerilor şi a referendumurilor, precum şi finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale, cu respectarea Constituţiei, a legii şi a standardelor internaţionale și europene în materie" ? De ce a apărut întrebarea? Ultimul comunicat oficial al A.E.P. ne informează că: „Numărul total de cetățeni cu drept de vot înscriși în Registrul electoral la data de 2 martie este de 18.275.109, cu 3.107 mai mulți față de ultima informare publică realizată de A.E.P. pe această temă, pe 3 februarie".
Din cel mai recent comunicat al Institutului Național de Statistică rezută că la data de 01 ianuarie 2016 populația României era de 19.473.624 și că din aceasta, 15 % (3.090.080) reprezintă segmentul minorilor de până la 14 ani, iar 5 % (1.087.024) tinerii cu vârsta între 15 și 19 ani. Dacă din totalul populației menționat de I.N.S. se scad doar minorii de până la 14 ani (19.473.625 - 3.090.080 = 16.383.544) rezultă 16.383.544, o cifră care scăzută din numărul total de cetățeni cu drept de vot înscriși în Registrul electoral la data de 2 martie (18.275.109 -16.383.624=1.891.485) arată, fără putință de tăgadă, un surplus parțial de 1.891.485 de alegători. Din motive pe care le poate preciza Institutul Național de Statistică, numărul cetățenilor cu vârsta între 18 și 19 ani este estompat de modul în care sunt stabilite segmentele de vârsta ( 0-14 și 15-19 ani ). Cu marja de rigoare, luăm media de 25 % a tinerilor care vor deveni votanți în acest an , din segmentul populației cu vârsta între 15-19 ani, menționat a fi 1.087.024 Minus 25% din 1.087.024 înseamnă (1.087.024 - 271.756 = 815.268), adică de adăugat 815.268 la populația nevotantă, cu vârsta de pânâ la 15 ani și aflăm că totalul populației nevotante de la 0 la 18 ani este 3.905.348 (3.090.080+815.268 = 3.905.348). Scădem acest total din totalul populației la data de 1 ianurie 2016 (19.473.624 - 3.905.348 = 15.568.276) și aflăm că numărul populației votante este de 15.568.276, iar în Registrul Electoral sunt, deja, încrisi 18.275.109 cetățeni. De unde surplusul de 2.706.833 de alegători ?!
O evaluare cronologică comparativă a listelor electorale arată ca în 1992 erau înscrisi 16.380.663 alegatori, la o populație de 22,8 milioane. Chiar nimeni nu se întreabă, la Autoritatea Electorală Permanentă, cum este posibil ca în conditiile unui declin demografic dramatic, de minus 3.326.376 față de anul 1992, în anul 2016 la o populație de 19,4 milioane, care incude 2,7 milioane minori, să se ajungă la o creștere cu 1.890.446 a numărului de alegători?! Calcule simple, efectuate doar prin două din cele patru operațiuni aritmetice, dovedesc că datele înscrise în Registrul Electoral nu sunt reale, iar comunicatul Autorității Electorale Permanente dezinformează populația, fiind sfidată obligația constituțională a autorității publice de a asigura informarea corectă a cetățenilor și încălcat dreptul constitutional al cetățenilor corelativ obligației menționate, prevăzute în Constituția României art. 31 alin. (1) și alin. (2).
Solicităm, pe această cale, Avocatului Poporului:
Sesizarea de îndată cu privire la apărarea dreptului încălcat de Autoritatea Electorală Permnentă, prin caracterul vădit incorect al comunicatului dat publicității, cu privire la numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși în Registrul Electoral.
Invederăm, pe această cale, domnului prim ministru al Guvernului României Dispunerea tuturor măsurilor din competență pentru realizarea evidenței reale a numărului cetățenilor României cu drept vot, având ca bază:
- numărul populației cu vârsta peste 18 ani, rezultat din datele Institutului Național de Statistică;
- evidența autorității emitente a cărților de identitate;
- Sistemul Informatic Naţional de Evidență a Populației (S.I.N.E.P.).
Domnule prim ministru,
Mai avem și un motiv special pentru care Vă supunem atenției problema numărului de alegători, în raport cu popuația României. Începând cu alegerile din anul 1996, numărul alegătorilor a tot crescut, în timp ce numărul populației a urma un trend descrescător accelerat (în anul 1996, +621.146 față de anul 1992; în anul 2004, +799.617 față de anul 2000, cumulate la 1.420.763, pentru ca în 2016 să se ajungă la un spor de peste 2,7 milioane de alegători, în condițiile unei pierderi de populație de cca. 3,3 milioane. Ne adresăm Dumneavoastă, domnule prim ministru, în numele dreptului de a nu mai trăi într-o realitate perpetuu falsificată, până și în ceea ce privește dimensiunea numerică a comunității și identității noastre naționale. Dar, dincolo de patetism, este o cruntă realitate, aceea a pericolului unui atentat la Constituția României, prin menținerea incertitudinii în cea ce privește capacitatea Guvernului de a asigurare a corectitudinii alegerilor, fără a ni se fura opțiunile electorale.
Un contribuabil și alegător,
Aurel I. Rogojan

Ion COJA, Opriţi-l pe Gabrea! (pe marginea filmului Călătoria lui Gruber)

$
0
0
Publicat de Ion Coja in Amestecate pe 06.09.2009 | 21 comentarii
Deunăzi, la cinemateca Union a fost prezentat presei filmul Călătoria lui Gruber, „un film de Radu Gabrea”. Caietul program difuzat spectatorilor ne avertizează: „Descoperirea lui va schimba istoria”, avertisment echivoc, nu se prea înțelege cine este insul, a cărui descoperire va schimba istoria. După ce am vizionat filmul, tot în ceață am rămas, abia după discuțiile purtate de echipa realizatorilor cu ziariștii am înțeles, am înțeles că despre Radu Gabrea este vorba, el face o descoperire care „va schimba istoria”, nu istoria aflată în derulare, ci istoria cea care ne povestește isprăvile trecutului. O a schimbat-o Radu Gabrea, corectând-o cu severitate prin acest film.
Filmul este de mai mulți ani gata, dar nu a ajuns încă pe ecranele românești. În schimb a fost plimbat pe la mai multe festivaluri, internaționale sau naționale, în ultimul caz fiind vorba de festivaluri evreiești. Se pare că a luat și câteva premii, în orice caz a avut o bună primire în cercurile evreiești din America, de Nord și de Sud, unde câțiva spectatori au avut ocazia să exclame impresionați și înduioșați: tatăl meu a fost în trenul „acela”! Un filmuleț despre acest succes sud-nord-american, prezentat în preambul, ne-a oferit ocazia să constatăm că spectatorii evrei, atât de avizați asupra subiectului, au fost sensibili la modul cu totul aparte al autorului de a prezenta holocaustul… Ceea ce nu-i de colo!
Aș zice că „holocaustul” este filmat așa cum s-ar vedea reflectat de sticla unei vitrine sau a unei ferestre, când se suprapun imaginile din spatele geamului cu cele reflectate, din afara clădirii… Adică suferința nu se vede, nu se aude, ci se deduce, din interferența cu o poveste banală, care abia pe la mijlocul filmului începe să se atingă cu „marele subiect”. Este meritul scenaristului, al scenariștilor, să fi propus o abordare nouă a unui subiect de care „au tras” alții până acum în toate felurile posibile, de părea imposibil de imaginat o poveste care să ne mai prindă. Estetic și emoțional. Pe mine m-a prins, mai ales la nivelul scenariului. Și fără să mai insist asupra calităților filmului, voi spune direct că tocmai aceste calități ale filmului sunt marele său defect!! Filmul poate fi emoționant și convingător, mai ales pentru publicul obișnuit, iar problema este că în felul acesta, prin capacitatea sa de a induce adânc în sufletul nostru anumite idei și o perspectiva anumită asupra acestora, filmul devine periculos în măsura în care se abate cu grație și dezinvoltură, plus ceva grosolănie, câtă putea să mai încapă, se abate de la adevărul istoric. Parcă nici nu a existat adevărul, ca reper al scenariului, al filmului! Deh, te pui cu autonomia esteticului?!…
E drept, abaterea se produce într-o direcție cu totul neașteptată…
Așa, când afli că Gabrea sau altcineva a făcut un film despre „pogromul de la Iași”, te întrebi dacă filmul va menționa sau nu aspectele încă aflate în disputa istoricilor, legate îndeosebi de vinovăția evreilor care au tras (chiar au tras?!) din podul caselor asupra trupelor germane ce mărșăluiau pline de avânt pe ulițele Iașiului în drum spre front, fără nicio teamă că vor fi atacate într-un mod atât de nedemn, de josnic… Legile războiului – căci există asemenea legi, interzicând cu totul aceasta manieră lașă de a beligera!
Sau, alt episod celebru, al semnalelor luminoase prin care unii ieșeni, mai bolșevici, ar fi orientat, tot din podul casei, bombardamentele de noapte ale aviației bolșevice. Aviație care se vede că a fost solidară cu victimele pogromului, căci imediat după consumarea acestuia Iașiul a fost bombardat masiv, cu o intensitate unică în istoria orașului și cu pierderi exclusiv în rândul populației civile, ca represalii evidente pentru moartea evreilor colaboraționiști cu inamicul sovietic…
Și mai sunt și alte aspecte încă neelucidate, inclusiv acela privind numărul victimelor, variabil între 500(cinci sute), înainte de 1990, și 15.000, după. Dar după Gabrea, m-am întrebat eu, câți vor fi fost evreii în cauză?…
Am mai avut și alte întrebări în cap atunci când mă îndreptam spre cinematecă, curios să văd cam care este „poziția” marelui regizor român.
Surpriză totală din partea acestuia. Miza filmului nu propune nici una dintre aceste întrebări deja clasicizate, ci e cu totul alta: exonerarea armatei germane de orice vinovăție și răspundere pentru vestitul pogrom, lăsat să se înscrie în întregime în palmaresul românilor. Ba autorul filmului merge mai departe și ne prezintă o categorică diferență, până la opoziție dicotomică, între militarul german – gentleman desăvârșit, și militarul român, funciarmente mitocan, mitocan de când l-a fătat coana mă-sa…
Prognosticul nostru: filmul lui Gabrea și odată cu el Gabrea însuși va intra cu siguranță în istorie: este primul film de după 1945 care prezintă armata germană, militarul german, cu toate atributele care să-l facă simpatic spectatorilor. Ca neamț, neamț din România și de oriunde, filmul lui Gabrea te face să redescoperi mândria de a fi neamț, german, teuton, prusac get-beget. Firește, nu am nimic împotriva acestei performanțe a dlui Gabrea, stabilit în Germania de câteva decenii și, probabil, cetățean al Germaniei. Cetățean de onoare, ar merita să fie!… Deci am motive să-l înțeleg pe Radu Gabrea în filogermanismul său total, oameni suntem cu toții!
În schimb, partea cu mitocănia ostașului român, a ofițerului din armata borghezo-moșierească a României, nu mai este deloc originală, merge găitan pe linia filmelor realist-socialiste din anii 50, 1950. Mi-a trezit amintiri aproape înduioșătoare… Uitasem de metoda realist-socialistă de a face artă și literatură. Din când în când mi-o mai amintea câte un film american, mai hollyhoodian, dar cum de ani de zile nu am mai văzut un film… Noroc cu Radu Gabrea. Este evident că aici, în scenele deloc puține, ba chiar dominante pentru film, în care subiectul este mitocănia „valahă”, autorul a ascultat comanda. Nu comanda „socială”, ca pe timpuri, ci foarte probabil comanda celui care plătește, plătește lăutarii și comandă ce muzică să i se cânte. Nimic nou!
Așadar, cine a plătit lăutarii? Cam asta este întrebarea cu care ieși de la acest film? Cine și cu cât l-o fi plătit cine l-a plătit pe Radu Gabrea să facă un film în care să terfelească tot ce înseamnă apariție românească?! Nici un român nu apare în acest film măcar episodic ca personaj neutru, necaricaturizat și cu un comportament cât de cât de om normal! Pare chiar că trama filmului – criza de alergie a eroului, ar fi să ne sugereze că alergia acestui gentleman desăvârșit este la lumea românească, la peisaj… Imposibil de suportat pentru un Curzio Malaparte, atât de neamț în acest film. Bântuit de toate stihiile metafizice și împiedicat de contextul moldo-valah să planeze suveran asupra lumii. Pute prea tare această lume românească și te obligă să abandonezi orice elan spiritual, impersonal!…
Trec la concluzii: într-o scurtă discuție cu autorul dupa vizionare, i-am pomenit de Mihai Pelin, de la care cunosc binișor povestea adevărată a lui Curzio Malaparte, inclusiv a pogromului de la Iași. Filmul despre Călătoria lui Gruber, în care Gruber nu face nicio călătorie, contrazice toate demonstrațiile și descoperirile făcute de Mihai Pelin, inclusiv aceea că Malaparte nu a pus niciodată piciorul în Iași… Fără să-mi răspundă la obiecție, prinzând din zbor numele lui Pelin, Radu Gabrea s-a grăbit să-mi dea vestea că lucrează la un film inspirat de cartea lui Mihai în care este relatată povestea nemților pe care 23 august 1944 i-a prins în România, un capitol de istorie complet necunoscut! Un film așadar despre drama acelor germani, care s-au trezit peste noapte că fostul aliat le devine adversar! Va fi, sunt sigur, un subiect care se va potrivi și mai bine să pună în evidență nemernicia românilor! Un film care, fac prinsoare, va face caz de teza atât de circulată în Germania și, din fericire, atât de falsă, precum că „la 23 august 1944 românii i-au trădat pe germani”, prilej însă excelent pentru vajnicul Gabrea de a se dezlănțui și mai abitir asupra precarității a tot ce este românesc… Face carieră internațională Gabrea din această marotă a sa! Și ce dulce trebuie că este pâinea astfel mâncată, mâncând „căcart”(vorba lui RomulusVulpescu) pe seama alor tăi…
E liber Gabrea să înjure și să vitupereze cu tot arsenalul artei sale. Numai că în măsura în care se dă la virtuțile și defectele unei comunități invocând argumente istorice, nu mai are voie să fie lăutar, să improvizeze după ureche, ci trebuie să mai pună mâna și pe carte și să se documneteze ca un om serios, om serios ce nu prea a fost ca autor al „Călătoriei”. Desigur că nu voi reuși eu să-l conving pe maestrul Gabrea că talentul nu scutește pe nimeni de exercițiul bunului simț și al onoarei, ar fi prea târziu să afle asta. Dar cineva trebuie să-l ajute sau să-l oblige să înțeleagă că încă un film, la fel de anti-românesc sau chiar mai, nu va mai fi un simplu eșec, ca „Călătoria” amintită, ci iese din sfera artisticului și devine act civic de imoralitate, în cazul de față o măgărie greu de înțeles și de iertat. E de iertat unor tineri, cum ar fi cei doi scenariști, care au în față o viață de om pentru a-și „repera” onoarea atât de afectată după colaborarea la un produs artistic aproape abject. Dar pentru o șulfă bătrână, ca maestrul Gabrea, cantonarea îndărătnică în mercenariat, făcând pe ingenuul care nu știe în solda cui a pus botul cel pofticios, nu mai putem spera decât la efectul benefic al sancțiunii. Nu mă îndoiesc că această binemeritată sancțiune se va produce chiar mai devreme, atunci când filmul va intra pe piață. Dacă va intra!…
Altminteri, îl sfătuiesc pe autor, dacă mai este bărbatul de odinioară, să facă la Iași premiera mizerului film, și să-l invite la vizionare pe Dl Mircea Radu Iacoban, cunoscutul ziarist și scriitor. Se povestește despre domnia sa că, în urmă cu ani buni, a fost plătit boierește de rabinul Moses Rozen ca să se documenteze serios și să scrie o carte despre ce a fost la Iași în 1941, iunie, în „duminica aceea”. Om de cuvînt, scriitorul ieșean s-a pus pe treabă și după vreo doi ani a predat cartea celui care o comandase, spre publicare. Se spune că după ce a citit-o, rabinul „roșu” i-a oferit autorului un preț și mai mare ca să nu publice cartea…
Bun, dacă asta a fost înțelegerea, ca Iacoban să nu publice cartea, înțelegerea trebuie respectată, iar cartea s-o publice altcineva. Eu unul mă ofer s-o public eu și s-o lansăm la Iași odată cu premiera lui Gabrea-Gruber… Să vedem, care pe care?

Opriți-l pe Gabrea (II)

Publicat de Ion Coja in Amestecate pe 13.09.2009 | 1 comentariu
Completare la cronica filmului „Călătoria lui Gruber”
Public mărturia dlui dr Epifanie Cozărescu despre „pogromul” de la Iaşi, relatat cu atâta dispreţ al adevărului istoric în filmul lui Radu Gabrea. Din acest film ar rezulta că trupele germane din Iaşi nu ar fi avut niciun amestec în desfăşurarea evenimentelor din „duminica aceea”, iar soldaţii români şi ofiţerii lor sunt prezentaţi ca nişte brute josnice şi stupide, vinovaţi de cumplitul măcel. Celebra secvenţă în care evreii din tren gem disperaţi după o gură de apă sau de aer curat, îi pune în prim plan pe jandarmii români, de pază la acele trenuri, nu cumva să li se întindă evreilor o mână de ajutor. În realitate, cele petrecute la Iaşi atunci au constituit după 1945 subiectul a două procese ţinute la Haifa și Cernăuţi, care au identificat în persoană pe toţi ofiţerii şi soldaţii implicaţi în pogrom. Numai ofiţeri şi soldaţi germani… Inclusiv la paza vagoanelor. Vom reveni asupra subiectului, publicând mărturia completă a dlui dr Cozărescu Epifanie. Deocamdată cele de mai jos.
Mult Stimate Domnule profesor univ. Ion Coja,
Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne : însemnări din timpul vieţii mele ca medic. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente din viaţa mea de medic, „trăite şi nu „născocite”…
Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat întrucât oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.
Dacă la noi în Moldova au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.
Pe atunci în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din „Paramedicalia” mea, eu nefiind aderent atunci la ideile pro sau anti fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LANC, cuziştii) n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” – pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi a trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr în problema „Trenului morţii” pg. 25 – 29, „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944” – pg. 30-38, atât am văzut şi sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de Trupele SS germane. Cei 9000 de evrei omorâţi atunci la Iaşi – a se vedea problema semnalizării cu becuri roşii, în hornurile caselor, pentru a dirija bombardamentele aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am descris clar în capitolul respectiv.
Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice, au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor.
Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare a se vedea cele scrise în volumul Paramedicalia.
Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului, persoanele care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română1 care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord, au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.
Când s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începură a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere, autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor pentru a-i proteja de primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.
În Roman din 12 000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2 evrei, activişti comunişti, cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar dintre evreiii din Ardealul de Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea hortistă fugind în teritoriul românesc, peste noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat în Israel ( făcând parte din lortul de 400000 de evrei români emigraţi legal în Israel – între anii 1942 – 1943).
Mai trebuie menţionat faptul că în perioada cînd ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi de la Auschvitz. Acest tren s-a întors fără nici un singur evreu trimis în colo. Şi atunci unde este holocaostul românesc ?!
18 noiembrie 2008
Dr. Epifanie Cozărescu,
fost medic, veteran de război, rănit şi evadat din prizonierat sovietic, fost expropiat şi deportat cu domiciliu forţat de la Săveni – Botoşani la Roman în perioada 1949 – 1951

Nota redacției: După 5 ani, mai publicăm o dată cele două texte care au atingere cu subiectul „Iași, iunie 1941”. Pogromul de la Iași! Căci a fost un pogrom. După ce am publicat textele de mai sus, am primit un mesaj din Israel, de la regizorul Călărașu, evreu din Iași, care și-a luat acest nume, Călărașu, în amintirea faptului că s-a numărat printre evreii care au supraviețuit în „Trenul morții”. Stația terminus a acestui tren a fost orașul Călărași, unde evreii din Iași au rămas până în august 1944… Pe timpul șederii la Călărași nu a murit niciun evreu… Dl Călărașu mi-a transmis protestul său față de minciunile din filmul lui Gabrea și acordul cu cele scrise de mine. Nu mai țin minte exact, dacă a fost un mesaj pe internet sau prin telefon…
Așadar, să fie clar că după 1990 s-a încercat o diversiune: răspunderea celor petrecute la Iași în „duminica aceea” să fie pasată de la germani la români! Nu știu dacă această mistificare a fost inițiată de nemți sau măcar încurajată! Dl Radu Gabrea, rezident în Germania, se pare că  nu este chiar român, de tot român! Mi s-a spus exact ce ar fi de fapt! Dar eu refuz să fac legătură între a fi ticălos și a fi de o anumită naționalitate!
Re-publicarea acestor texte o datorez unui (probabil) evreu, care îmi scrie pe site o mulțime de bazaconii despre Holocaust. L-am înghesuit și eu cum m-am priceput și a rămas dator cu răspunsul la o întrebare extrem de simplă, dar în același timp o întrebare cheie: cum de nu s-au găsit cadavrele celor 250.000 de evrei uciși de români în Transnistria? Cum de nu există nicio groapă comună, cu cadavre de evrei, în Transnistria? Există numai câteva cimitire, cu câteva zeci de evrei morți în Transnistria, cărora autoritățile românești le-au asigurat o înmormântare după tradiția iudaică, ceea ce nu se pomenește în lagărele propriu zis de concentrare, din Polonia sau Germania!…
Anonimul Shlomo nu mi-a putut răspunde la întrebarea cheie privind Transnistria și atunci m-a atacat pe tema Pogromului de la Iași. A crezut că mă înfundă cu invocarea acestui subiect. A nimerit din lac în puț, căci pentru cele petrecute la Iași avem autoritatea lucrului judecat, dacă pot spune așa: cele două procese, ținute la Cernăuți și Haifa, imediat după război, în cadrul cărora au fost identificați vinovații în persoană, cu nume și prenume, proces care s-a lăsat cu condamnări la închisoare a mai multor militari germani! Are vreo importanță că printre cei condamnați nu s-a aflat niciun român? Desigur, are importanță, dar nu pentru toată lumea. Pentru imbecili agresivi și obraznici ca Shlomo, Marius, Corneliu, Cineva – pentru cei care se ascund anonimi sub aceste pseudonime, nu contează, nu are nimic importanță sau relevanță. Nu există decât motivația, de neînțeles pentru oamenii normali, care le determină comportarea. Fie la ei!…
În final revin asupra cărții dlui RADU IACOBAN. Maestre, cât mai așteptăm adevărul la care ați ajuns încă cu zeci de ani în urmă?! Ce vă oprește să-l soateți la vederea tuturor?!

Condiția ca răul să triumfe

$
0
0
„Singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca oamenii de bine să nu facă nimic.” 
Edmund Burke

CONFERINȚĂ ȘTIINȚIFICĂ DE EXCEPȚIE: MAREȘALUL ANTONESCU ÎN ISTORIE ȘI ISTORIOGRAFIE

$
0
0

ANTONESCU ÎN ISTORIE ȘI ISTORIOGRAFIE

CONFERINȚĂ ȘTIINȚIFICĂ DE EXCEPȚIE: MAREȘALUL ANTONESCU ÎN ISTORIE ȘI ISTORIOGRAFIE

INVITAȚIE


Medalie-comemorativa-Ion-AntonescuM_22-iunie-1941-Romania-Mare-Basarabia (1)     
Pentru prima dată în istoria Republicii Moldova, la 31 mai 2016 ora 14, în incinta Bibliotecii Centrale a BM “B.P.Hasdeu” din Chişinău ca avea loc Conferinţa Ştiinţifică “Mareşalul Antonescu în istorie şi istoriografie” şi este dedicată celor 70 de ani de la masacrarea ilustrului militar, om politic şi conducătorul statului român.
În programul Conferinţei sunt incluse 9 comunicări la subiectul respectiv, cu patriciparea a mai multor specialişti şi oameni de ştiinţă din Republica Moldova şi România. Printre ei se numără: Viorica Olaru-Cemârtan, Daniela Vacarciuc, Natalia Grădinaru, Anatol Petrencu, Corneliu Ciucanu, Alexandru Moraru, Sergiu Cataraga, Sergiu Munteanu, Grigore Grigorescu şi alţii.
În cadrul conferinţei va avea loc o expoziţie de documente cu genericulCelebru militat şi patriot român, toate sursele vor fi selectate din fondurile Bibliotecii Municipale „B.P.Hasdeu”.
Sunt invitaţi toţi doritorii cointeresaţi de istoria naţională.             

LANSAREA A DOUĂ VOLUME DE DOCUMENTE DE ARHIVĂ DESPRE MAREŞALUL ION ANTONESCU ŞI BASARABIA ANILOR 1941- 1944

INVITAŢIE: LANSAREA A DOUĂ VOLUME DE DOCUMENTE DE ARHIVĂ DESPRE MAREŞALUL ION ANTONESCU ŞI BASARABIA ANILOR 1941- 1944

 basarabia-scrisori-catre-maresalul-ion-antonesc-alexandru-moraru-2 (1)Basarabia Maresalului Antonescu 1 001Basarabia Maresalului Antonescu verso 001
Lansarea volumului Basarabia: „Scrisori către Mareşal” (328 pag.,190 de documente inedite, format A4, Tipografia Tipocart Print din Chişinău, 2014) şi culegerea de documente „Basarabia Mareşalului Antonescu” (343 pag., 200 de documente inedite, format A4, Tipografia Tipocart Print din Chişinău, 2015) va avea loc în incinta Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova la 3 septembrie 2015 la ora 12.00 in Sala Alexei Răuîn cadrul Salonului Internaţional de Carte 2015 din Chişinău.
gfdgdfg 
Autorul acestor proiecte şi editorul acestor două lucrări unicale de istorie şi arhivistică este cunoscutul istoric arhivist şi publicist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, autor şi editor a mai multor culegeri de documente devenite de referinţă, apărute la Iaşi şi Chişinău în anii 2006-2015, Alexandru Moraru.
 Majoritatea cărţilor semnate de istoricul arhivist au fost prefaţate de Marele istoric şi Om politic Gheorghe Buzatu. Tot celebrul şi regretatul savant a depus un efort intelectual major pentru ca cărţile lui Alexandru Moraru să fie editate în România cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică. Mai mult ca atât, aceste cărţi, savantul Gheorghe Buzatu le-a întrodus în renumita Colecţie „ROMÂNII ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ” (vol.128şi vol.145). Nu vom greşi, dacă vom afirma, că istoricul Gheorghe Buzatu l-a „descoperit şi lansat” pe Alexandru Moraru în istoriografia românească, deşi până a se cunoaşte, domnul Al.Moraru avea deja publicate câteva sute de articole în cele mai prestigioase publicaţii, inclusiv revista „Magazin istoric”, „Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, „Glasul Naţiunii”, „Flux”, „Literatura şi Arta” etc.
Tirajul extrem de mic al ambelor volume (100 exemplare fiecare) ce se lansează, din start le ridică valoarea nu numai după conţinutul inedit al documentelor, dar şi ca raritate bibliografică,  drept dovadă că aceste cărţi nu au fost sponsorizate de vreo instituţie de stat, privată sau structură politică, ci au văzut lumina tiparului prin banii modeşti ai unui intelectual aflat la pensie, care este şi autorul acestor scrieri.
Premiul-Mile-Carpenisan-Civic-Media-2015-Alexandru-Moraru-BasarabiaALEXANDRU MORARU-2015
Ţinem să menţionăm, că volumele nominalizate ale lui Alexandru Moraru au fost deja înalt apreciate de specialiştii consacraţi din România. În lista respectivă un loc de frunte îl au Premiul „Mile Carpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă, acordat primului basarabean de către Asociaţia Civic Media şi Basarabia-Bucovina.Info la 3 mai 2015 de Ziua Libertăţii Presei şi Diploma de Excelenţă acordată de Societatea Culturală Art Emis, Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere – S.R.I (Sucursala Vâlcea) „ pentru valoroasa şi consecventa contribuţie personală adusă istoriografiei şi spiritului unităţii naţionale a românilor de pe ambele maluri ale Prutului.” (12 iunie 2015, Prundeni- Vâlcea).
8946d8fb67be6fbe5719443ac94a0318-2166232-1000_1000 
Împreună cu Diploma de Excelenţă, istoricul arhivist şi publicist Alexandru Moraru a primit şi Medalia Crucea Comemorativă a Celui de-al Doilea Război Mondial 1941-1945, care i-au adus autorului bucurie şi emoţii plăcute pentru aprecierea muncii sale de zi cu zi.
La această lansare a celor două cărţi- documente sunt invitaţi istorici, jurişti, jurnalişti, feţe bisericeşti, oameni îndrăgostiţi de istoria naţională şi universală, studenţi şi elevi.                                                
Maria Vlas Botnaru
SURSA: http://www.arhivus.wordpress.com
                                              

Dragoş MOLDOVEANU. Machiavelism sau patriotism

$
0
0
 Sursa http://aisr.eu/machiavellism-sau-patriotism/

„Îmi iubesc patria mai mult decât sufletul” (Niccolo Machiavelli).

Principele este expresia scriitoricească reprezentativă a celei mai lucide conştiinţe politice din Renaştere. Niccolo Machiavelli, căci despre acesta este vorba, este considerat cvasi-unanim drept întemeietorul teoriei politice moderne, ideologul definirii politicii ca obţinere şi păstrare a puterii. Examinând cu rigurozitate lecţiile trecutului, cu predilecţie ale Antichităţii, instrument sine qua non pentru a percepe cu acurateţe acţiunile contemporane de pe scena politică, Machiavelli a analizat cu claritate oamenii şi lucrurile „aşa cum nu sunt, nu aşa cum ar trebui să fie”. Înfăţişarea adevărului concret al faptelor este preceptul călăuzitor al demersului său intelectual, o abordare inedită până la epoca sa, preocupată de individualitate, de educarea spiritului şi de cultivarea virtuţilor.
„Adevărat program de redeşteptare naţională, ca un act de încredere în destinul propriei patrii, în realitatea ei, în viitorul ei luminos” (Alexandru Balaci), tratatul De principatibus*a fost redactat într-un context particular. Înjosit de sărăcie şi condamnat la umilinţă după o captivitate care i-a ruinat cariera, îndurerat ca urmare a inactivităţii politice, Machiavelli nădăjduia, în vara anului 1513, că va reintra în graţiile stăpânitorilor Florenţei, familia de Medici, a cărei restauraţie a avut loc în anul anterior. În cel mai nefericit moment al existenţei sale, aflat în exilul de la San Casciano, singura cale pentru a se reîntoarce în slujba cetăţii, de a reveni în miezul problemelor statale, dar şi de a dobândi un venit indispensabil traiului, era de a oferi cârmuitorilor Florenţei cel mai de preţ bun pe care îl poseda – îndelungata sa experienţă în serviciul public. Speranţa lui Machiavelli, cel care îndeplinise funcţia de secretar al celei de-a doua Cancelarii florentine, era că „roadele geniului său” (Miles J. Unger) vor fi trebuincioase ilustrei familii dominante la Roma şi Florenţa. „Dacă această cărticică a mea ar fi citită, s-ar vedea că cei cincisprezece ani cât am învăţat arta de a guverna, nu i-am petrecut nici dormind, nici pierzând vremea; şi oricine ar trebui să fie dornic de a se sluji de cineva care şi-a câştigat experienţa pe cheltuiala altuia” (Machiavelli, în scrisoarea către Vettori).
Cea dintâi consemnare cu caracter oficial datează din 10 decembrie 1513, ziua în care Niccolo Machiavelli îi expediază o epistolă lui Francesco Vettori, ambasadorul florentin pe lângă curtea papei Leon al X-lea Medici, căruia îi menţionează isprăvirea redactării unei scrieri despre „ce este un principat, de câte feluri sunt acestea, cum se deosebesc, cum păstrează, de ce se pierd”. Intenţia sa ab initio a fost de a îi închina scurtul tratat lui Giuliano de Medici, fiu al lui Lorenzo Magnificul şi fratele Suveranului Pontif, însă o chibzuinţă prelungită l-a determinat să renunţe.
Lucrarea avea să fie dăruită oficial lui Lorenzo, fiul lui Piero de Medici şi nepot al Magnificului, căruia Machiavelli îi mărturiseşte, în dedicaţia oficială, dorinţa sa arzătoare ca acesta să cucerească gloria pe care i-a hărăzit-o destinul. Chiar dacă fostul secretar al Republicii se înşelase, iar „măreţia” predestinată nu a fost decât o dezamăgire a istoriei, efortul intelectual al lui Niccolo Machiavelli nu este mai puţin valoros.
Vasta experienţă profesională, precum şi studiul asiduu al pildelor istoriei antice, au facilitat redactarea acestei excepţionale opere de către fostul funcţionar public care tânjea să-şi slujească iarăşi Florenţa, cu acelaşi devotament neţărmurit. Cele douăzeci şi şase de capitole ale Principelui constituie o sumă de recomandări privind conduita demnă de respect şi însuşirile necesare cârmuitorului ideal.
Ilustrul fiu al Florenţei a închipuit şi zugrăvit portretul conducătorului perfect, pe care l-a înzestrat cu virtu, forţa individului care-i permite să conştientizeze oportunitatea unei acţiuni, şi cu fortuna, capacitatea uimitoare de a stăpâni soarta supusă hazardului. Pe parcursul celor optzeci de pagini câte numără cartea, Machiavelli face apel la lecţiile unor strălucite figuri contemporane, precum Ludovic al XII-lea, Ferdinand de Aragon, Iulius al II-lea, Francesco Sforza sau Cesare Borgia, dar şi la exemplele unor împăraţi romani şi principi ai Antichităţii ca Hieron din Siracuza sau Agatocle Sicilianul.
Arhetipul Principelui machiavellian, al omului de stat ambiţios, abil şi energic, îl reprezintă Cesare Borgia, fiul papei Alexandru al VI-lea. Machiavelli, care l-a cunoscut şi studiat îndeaproape în calitate de emisar al guvernului florentin între 1502 şi 1503, i-a purtat acestuia o admiraţie nestinsă. În clipele chinuitoare în care a aşternut pe hârtie tratatul său despre arta guvernării, imaginea lui Borgia – ucis într-un asediu în 1507 – redevenise vie. Cesare Borgia, alias ducele de Valentinois, instaurase în Romagna bunăstarea şi dreptatea, fiind respectat şi apreciat pentru voinţa şi capacitatea sa extraordinară. Cârmuirea înţeleaptă şi justă din Romagna, precum şi virtuţile pe care le poseda fascinantul duce, l-au determinat pe florentin să-l considere „cel ales de Dumnezeu pentru a mântui Italia”. Chiar dacă soarta sa a fost necruţătoare, iar visul lui Machiavelli – eliberarea şi unificarea Italiei – nu a devenit realitate sub comanda lui Cesare Borgia, faptele ducelui sunt exemplificatoare pentru posteritate.
Paradigma Cesare Borgia poate fi utilă, potrivit fostului secretar al celei de-a doua Cancelarii florentine, celui care, „într-un stat nou, socoteşte că este necesar să se asigure împotriva duşmanilor, să-şi câştige prieteni, să învingă fie prin forţă, fie prin înşelăciune, să se facă iubit şi temut de popor, urmat şi respectat de soldaţi, să-i nimicească pe cei care pot sau trebuie să-i dăuneze, să înnoiască prin legiuiri noi vechile orânduiri, să fie sever şi recunoscător, mărinimos şi darnic, să nimicească armata necredincioasă, să-şi alcătuiască o alta, să-şi păstreze prietenia regilor şi a principilor în aşa fel încât aceştia să-i facă bucuros favoruri sau să-i facă răul cu teamă”.
Principele este manualul omului de stat activ, înţelept şi patriot. Însărcinat cu misiuni diplomatice şi martor atent al deciziilor şi acţiunilor suveranilor europeni, Machiavelli a vizat să-şi pună întreaga cunoaştere şi experienţă la dispoziţia principelui care va înfăptui unitatea Italiei. Ilustrul florentin a atribuit politicii o etică sui-generis, fundamentată după canoane distincte, care nu trebuie confundate cu normele morale ale vieţii în societate. Machiavelli pledează pentru o delimitare netă a politicii de imperativele morale convenţionale. Atât timp cât o faptă este utilă binelui public şi serveşte interesului naţional, aceasta nu poate fi evaluată conform regulilor conduitei acceptate în societate, într-o epocă dată.
Faimosul dicton „scopul scuză mijloacele”, al cărui sens este mai curând peiorativ, a fost atribuit incorect lui Niccolo Machiavelli. Această formulă devenită proverb nu este prezentă efectiv în niciuna dintre scrierile lui Machiavelli, aşadar nici în Principele. Realismul utilitarist al florentinului, care considera morala convenţională doar un instrument pentru atingerea binelui suprem (dezvoltarea statului), a fost răstălmăcit şi a dat naştere unei etichete la fel de celebre şi cu un înţeles la fel de depreciativ – „machiavellismul”.
În mentalul colectiv, „scopul scuză mijloacele” şi „machiavellismul” au devenit cvasi-sinonime. Aproape orice acţiune a politicienilor lipsiţi de scrupule, corupţi şi ahtiaţi după putere este identificată drept machiavellism. Niccolo Machiavelli şi Principele au beneficiat de o popularitate inegalabilă în aria vastă a teoriei şi practicii politice, pe fondul denaturării şi al unei explorări trunchiate a operei sale. Păcatul de care se face „vinovat” întemeietorul teoriei politice moderne este, paradoxal, tocmai stilul franc şi direct cu care descrie comportamentul unui principe sau al altuia, precum şi ansamblul de învăţături privind o guvernare eficientă, în slujba colectivităţii.
Întregul tratat despre arta cârmuirii este pledoaria unui erudit care îşi iubea pământul natal şi care aspira la unificarea cetăţilor italiene într-un stat puternic şi centralizat. Ceea ce defăimătorii şi ignoranţii consideră machiavellism este, de fapt, un realism nu de puţine ori cinic şi feroce, însă, categoric, însufleţit de patriotism.
În ultimul capitol al Principelui, este sintetizat preceptul dominant al cărţii. Intitulat evocator „Îndemn spre a uni şi a elibera Italia din mâinile barbarilor”, Machiavelli afirmă că au fost create condiţiile necesare apariţiei principelui unificator. Apelul către Casa de Medici, de a înfăptui acest înalt deziderat, este grăitor. Identificarea acestui prilej favorabil este în sine o chemare la acţiune, condiţionată, însă, de cunoaşterea şi imitarea exemplelor din trecutul recent (Cesare Borgia) şi Antichitate. Rolul familiei stăpânitoare la Florenţa şi Roma era astfel de importanţă istorică. Teza armatei proprii este inseparabilă de persoana „izbăvitorului”, cel care va dezrobi Italia şi va acţiona virtuos, având fortuna de partea sa, pentru înălţarea patriei.
Dacă pragmatismul şi sinceritatea sa brutală au fost sluţite şi interpretate eronat, dragostea lui Niccolo Machiavelli faţă de o Italie unificată este învederată şi nu poate fi supusă unor tălmăciri defăimătoare. Acest spirit renascentist chinuit de năzuinţa naţională impune solemnitate şi preţuire.

Autor: Dragoş MOLDOVEANU

* Acesta este titlul iniţial al Principelui. Cartea a fost publicată pentru prima dată în 1532, la cinci ani după moartea lui Machiavelli.

Dan Tănasa. Institutul pentru Politici Publice, portavocea propagandei separatiste maghiare la București

$
0
0

Institutul pentru Politici Publice, portavocea propagandei separatiste maghiare la București

antal arpad elena tudose IPP targul secuilor mai 2016
May 9, 2016 • extremism maghiar• Views: 722

Institutul pentru Politici Publice a organizat un târg al secuilor la București. O idee bună în principiu a fost de fapt un nou prilej de promovare a ideologiei separatiste maghiare a așa-zisul ținut secuiesc.

Aflu din presa locală din Covasna faptul că Institutul pentru Politici Publice din București alături de Primăria Sfântu Gheorghe a organizat sâmbătă şi duminică, 7 și 8 mai a.c., la Complexul Expoziţional Romexpo, Târgul secuilor la Bucureşti. În cadrul acestui eveniment, la care s-au prezentat tradiţiile secuilor din judeţele Covasna şi Harghita, a avut loc și dezbaterea „Promovarea diversităţii/identităţii culturale a minorităţilor din România”. La dezbatere au participat Elena Tudose, directorul IPP, Antal Árpád, primarul municipiului Sfântu Gheorghe, Sorin Chelmu, secretarul general al guvernului, Amet Aledin, secretar de stat, Departamentul de Relaţii Interetnice, cadre universitare şi ambasadorii Franţei şi Ungariei.
O idee foarte bună, în principiu. O manifestare culturală menită să promoveze obiceiurile culturale și culinare ale secuilor din județele Covasna și Harghita. Guvernul României implicat direct. Doar că în fapt a fost vorba de o manifestare de propagandă a autonomiei teritoriale pe criterii etnice a maghiarilor din Covasna, Harghita și Mureș. Atât și nimic mai mult. Organizatorii pur și simplu nu s-au putut opri la a prezenta tradițiile culturale și culinare ale secuilor, amestecând ceva frumos și bun cu propaganda extremistă și revizionistă maghiară.

Câți secui trăiesc în România?

În primul rând, IPP ar fi trebuit să știe (sigur știe) faptul că potrivit datelor oficiale în România nu locuiește niciun secui (vezi detalii aici). În România trăiesc în jur de 1500 de ceangăi, etnie inventată tot de propaganda revizionistă maghiară, dar nu trăiește niciun secui. Atât de mândrii sunt secuii de obiceiurile și tradițiile lor încât nu au curajul să se declare secui ci se declară maghiari. La fel, IPP ar fi trebuit să știe (sunt convins din nou că știe) faptul că etnia secuilor este invocată de propaganda extremistă și revizionistă maghiară doar pentru a justifica bătălia pentru autonomia teritorială a unei zone locuite chipurile de secui, în fapt locuită de maghiari și români. Secuii lipsesc cu desăvârșire din așa-zisul ținut secuiesc dar se invocă o autonomie teritorială a acestui spațiu în numele acestora pentru simplul fapt că o bătălie pentru un ținut autonom maghiar ar fi pe față împotriva României. Revizionism cu mască de protecție culturală a cuiva care nu există oficial.

IPP, partenera ultra-naționaliștilor maghiari

IPP a reacționat extrem de rapid în cazul lui Marian Munteanu, propus de PNL pentru funcția de primarul al Bucureștiului, pe care l-a acuzat că promovează „un discurs bazat pe elemente ortodox-fundamentaliste incompatibil cu valori democratice si chiar Constituționale” (detalii aici). În schimb IPP nu are nicio problemă să fie portavocea propagandei extremiste maghiare în favoarea așa-zisului ținut secuiesc. IPP nu are absolut nicio problemă să stea la aceeași masă cu ultra-șovinul și ultra-naționalistul Antal Árpád, primarul UDMR al municipiului Sfântu Gheorghe.

Vezi și XENOFOB ȘI ȘOVIN. Primarul din Sfântu Gheorghe: ”NU vreau deputat ROMÂN în orașul meu!”

Despre cine este Antal Árpád și despre declarațiile sale incompatibile cu bunul simț și valorile europene am tot scris. Antal Árpád este personajul care i-a amenințat pe românii din Covasna și Harghita cu soarta sârbilor din Kosovo, masacrați de albanezi (audio aici). Antal Árpád este personajul care a amenințat public guvernul condus de Victor Ponta cu un conflict interetnic (detalii aici). Antal Árpád este personajul sancționat contravențional de două ori pentru refuzul de a purta eșarfa tricoloră conform legii (detalii aici). Antal Árpád este personajul care a fost amendat penal pentru ofensă adusă simbolurilor naționale (detalii aici). Antal Árpád este personajul care a dat ordin ca un român să fie amendat pentru că a fluturat drapelul României de ziua națională a României (detalii aici). Antal Árpád este personajul care m-a amenințat în casa părinților mei (detalii aici). Și aș putea continua cu nenumărate alte exemple.

Vezi și EXCLUSIV. Președintele UDMR Sfântu Gheorghe vorbește de război între maghiarime și România: ”România nu este stat de drept”

Dacă îl asculți pe Antal Árpád la masă cu Elena Tudose, directorul IPP, vorbind despre secuii din România ai impresia că stai de vorbă cu o persoană responsabilă, cu un partener de dialog credibil. Din păcate însă, Antal Árpád este un promotor al urii interetnice și al șovinismului maghiar, nicidecum al multiculturalității și al valorilor europene. Toate cazurile enumerate mai sus ar fi trebuit să fie suficiente pentru ca IPP să înțeleagă că nu poate sta la aceeași masă cu un ultra-naționalist ca Antal. Dacă IPP era într-adevăr de bună credință în acest caz ar fi trebuit să stea la aceeași masă, spre exemplu, cu primarul UDMR din Vâlcele, un etnic maghiar cu bun simț (detalii aici).

Evident, a fost vorba despre așa-zisul ținut secuiesc

Antal Árpád nu putea rata ocazia de a face propagandă în favoarea proiectului separatist al așa-zisului ținut secuiesc. Deși e primarul unui municipiu în care mai locuiesc încă mii de români și deși în această manifestare a implicat și instituția publică pe care o conduce, Antal Árpád a promovat exclusiv cultura și tradițiile secuiești. Sigur, unii vor spune că a fost un târg al secuilor și că de aceea s-au promovat doar tradițiile secuilor. Doar că Antal Árpád nu a promovat și nu va promova niciodată tradițiile românilor din orașul pe care, din păcate, îl conduce de 8 ani. Ca atare nu-l bănuiesc absolut deloc pe Antal Árpád de multiculturalism și respect față de celelalte etnii din orașul pe care îl conduce, așa cum a făcut IPP.
IPP nu a realizat (de fapt a realizat dar nu a interesat-o) că Antal Árpád este primarul unui oraș în care trăiește și o puternică comunitate de români și că românii lipsesc complet din discursul său. Cum poate Antal Árpád invoca la București înțelegere, sprijin și colaborare cu românii din capitală când el manifestă doar ură și dispreț față de românii din Sfântu Gheorghe? IPP s-a făcut că nu a remarcat ridicolul situației.
În aparență, la Târgul secuilor a fost vorba despre costume populare secuiești, turtă dulce și kürtőskalács. În realitate însă propaganda revizionistă maghiară a mai punctat o manifestare de promovare a ideologiei așa-zisului ținut secuiesc, de această dată chiar la București și chiar pe banii românilor.
Proiectul a fost finanțat și din fondurile EEA Grants, aceleași din care trăiesc și cei de la Societatea Academică Română sau ActiveWatch, adică tot felul de ONG-uri finanțate din fonduri străine care promovează foarte agresiv orice atâta timp cât nu este românesc. În acest caz, practic avem de-a face cu state străine care finanțează asociații din România care fac propagandă revizionistă împotriva României. Iar toate aceste ONG-uri își arogă titlul de „societate civilă” în România și sunt parteneri de discuții cu instituțiile publice ale statului român.
FOTO: Antal Árpád, primarul municipiului Sfântu Gheorghe, și Elena Tudose, directorul IPP, facebook.com

Ion COJA de vorbă cu Nicolae Balint

$
0
0
Suflet generos, deschis și sincer. Crescut în spiritul unor valori de excepție: dragoste de neam și țară. A adunat la un loc, într-o viață de om, speranțe dar și deziluzii. A înțeles însă că procesele istorice, indiferent unde se petrec ele, sunt influențate. De cele mai multe ori, de factori externi care acționează direct sau indirect. Are curajul și răspunderea să spună întotdeauna lucrurilor pe nume. Chiar și atunci când este vorba despre subiecte delicate. Brutal de sincer și dureros de adevărat. Cadru didactic universitar și om cu o bogată experiență de viață, profesorul Ion Coja a aceptat să acorde un interviu, în exclusivitate, pentru cotidianul mureșean «Zi de Zi».


Reporter: De ani buni, trăim o criză materială evidentă, dar de ceea ce este și mai grav, trăim o criză morală fără precedent. Societate românească este bulversată de falsele modele care i se oferă suspect de generos, mai ales prin mass-media. Dilentantismul și impostura au invadat întreaga viață publică. Este oare o consecință inevitabilă a societății de consum, a globalizării și aplatizării conștiințelor sau un proces indus, cu scopuri bine definite, atât pe termen scurt, cât mai ales pe termen lung. Dumneavoastră ce părere aveți domnule profesor?

Ion Coja: Nu poate fi vorba de ceva spontan, necontrolat, nedirijat! Când Petre Roman a desființat Comitetul de stat pentru planificare, celebrul CSP, spunând că planificarea este un atribut al societății totalitare, comuniste, i-am transmis, prin mai multe declarații publice, că în felul acesta, renunțând la propria noastră planificare, nu facem decât să intrăm sub efectul planificării făcute de alții, în alte cancelarii ale lumii! Căci orice om serios și orice țară serioasă elaborează proiecte pentru viitorul său apropiat sau mai îndepărtat. Planificarea este apanajul inalienabil al suveranității! Ca stăpân, numai ca stăpân îți faci planuri, proiecte. Iar ca slugă pui în practică planurile altora. Cum a făcut Petre Roman, punând în practică planuri de transformare a noastră în slugi! Petre Roman a lucrat în interiorul planului de pierdere a suveranității noastre naționale. Din această perspectivă, într-adevăr nu mai aveam nevoie de niciun CSP. Însăși prestația lamentabilă, propriu-zis criminală, a lui Petre Roman s-a defășurat după un plan, un proiect elaborat cu mult înainte de decembrie 1989. Vă dau un singur exemplu: în ultimele minute ale guvernării sale, când minerii îl fugăreau prin București, Petre Roman a mai avut timp, pentru ce credeți? Să semneze destituirea directorului de la Arhivele Naționale!… De ce a făcut-o? Pentru că o avea în caietul de sarcini primit la investitura de prim ministru, iar respectivul director era un naționalist, un istoric patriot care nu ar fi permis jaful din arhive care s-a dezlănțuit ceva mai târziu, când au început să fie căutate dovezi ale Holocaustului… Alt exemplu: eu am fost senator PDAR, partidul agrarienilor. Eram convins că acest partid a fost înființat de Victor Surdu, după ideea sa, ori a altui agronom din România. Abia după vreo trei ani am aflat că în toate țările fost socialiste se înființase un partid pereche al PDAR!… Evident, după un proiect, după o planificare. A cui? Nu mai are importanță! În niciun caz nu era un proiect românesc sau polonez!… Iar procesul de decădere morală la care vă referiți este un obiectiv extrem de important în strategiile și proiectele care ne vizează fără ca noi să știm de ele, cine sunt autorii, ce intenții au… Putem, în cel mai bun caz, să ne dăm seama că nu poate fi vorba de întâmplare, de coincidențe, ci de lucruri care se leagă logic între ele. Firește, este vorba de logica răului, a destructurării, a disoluției!… Acest răspuns la întrebarea dumneavoastră nu eludează faptul că un rol important l-au jucat și trădătorii, cozile de topor! Dar eu pe aceștia nu-i am în vedere atunci când mă gândesc la popor, la neam!
– Știu că i-ați evocat cu multă căldură și în mai multe ocazii, pe Alexandru Graur și pe Petre Țuțea, oameni pe care îi considerați părinți spirituali, adevărate modele pentru dumneavoastră, dar și pentru generațiile trecute. în treacăt fie spus, generația mea încă își mai amintește cu mare plăcere de „tabletele” de gramatică românească pe care ni le oferea Al. Graur, la radio, într-un mod cât se poate de acccesibil și util. Puteți să-i evocați pe scurt și mai ales în ce a constat influența acestor oameni asupra domniei voastre?
– Al. Graur a fost fiul unui „evreu pământean”. Și-au dat acest nume evreii din România care, pe la sfârșitul veacului al 19-lea, au ales să fie cetățeni loiali ai statului român, să se stabilească definitiv în România, să se asimileze în măsura în care acest proces era spontan și natural. Despre acești evrei ne-a vorbit însuși Graur la curs, la cursul dedicat numelor de persoane, pornind de la detaliul onomastic caracteristic pentru acești evrei: ei au dat copiilor nume românești care nu proveneau din fondul de nume de origine iudaică, gen Gabriel sau Daniel, ci nume ca Nicolae, Constantin, Ștefan, Alexandru, Aurel etc. Din asta se înțelege cât de liber gândea Graur, liber de orice prejudecată. Avea o singură grijă: adevărul. Fusese comunist încă din 1938. Poziția sa de om corect, dedicat adevărului, i-a adus multe necazuri din partea comuniștilor habotnici, intriganți, ahtiați după putere, de teapa unui Leonte Răutu. Pe vremea aceea, lunar, profesorii participau obligatoriu la ore de așa-zis „învățământ politic”. Uneori, aceste lecții erau conduse de Graur și se transformau imediat în dezbateri de idei științifice. De la Graur, la aceste ore de învățământ așa-zis politic, am deprins argumentele cele mai solide împotriva formalizării și matematizării domeniului lingvistic. Am adăugat și eu alte argumente…Nu mi-l puteam închipui pe Graur susținând idei sau teze în care să nu creadă. La un astfel de învățământ politic l-am auzit spunând, de la catedră, că „de-aia mi-e frică mie când aud la radio că se vor face îmbunătățiri!” După 1990, am aflat că Al. Graur, când a văzut că mi se pun piedici la angajarea ca asistent universitar deoarece nu aveam dosar politic bun, a amenințat că-și dă demisia din învățământ dacă nu se ia în considerație voința sa de a mă angaja ca asistent… Viața mea ar fi fost cu totul alta! Mă bucur să mă simt dator la un astfel de om! Ca și în cazul lui Petre Țuțea… Cred că l-am cunoscut prin 1970… Îl știam din vedere și mi-era antipatic. L-am ocolit o vreme. Mi s-a părut prea gălăgios. Era mereu înconjurat de tineri de vârsta mea, dintre care câțiva mi-erau bine cunoscuți câte parale făceau!… După o vreme, Țuțea a rămas singur în holul de la Athenee Pallace unde își bea zilnic cafeaua. I-o oferea gratis nea Nicolae, un chelner bătrân care știa cu cine are de-a face… Într-o zi ne-am nimerit la aceeași masă, numitorul comun fiind Florin Pucă, adică prietenul comun. Am stat de vorbă până ne-au dat afară din restaurant, trecut de miezul nopții… Țuțea mi-a dat argumentele cele mai convingătoare pentru sentimentul în care am fost crescut de părinții mei, oameni simpli, veniți de la țară: mulțumirea, satisfacția de a mă ști român… Țuțea a teoretizat acest sentiment, l-a transformat în idee, judicios argumentată. Așa am ajuns la descoperirea că prin legionari, noi, românii, am dat umanității câteva modele sublime de comportament civic. În primul rând Căpitanul!… Moța și Marin… Nicadorii… Decemvirii… O justă înțelegere a epocii respective se poate face împărțind lumea românească după acest criteriu: capacitatea de a înțelege rostul înalt al Mișcării Legionare. Unii au avut organ pentru a pricepe noutatea și profunzimea (sau înălțimea!) gândirii și acțiunii legionare, alții n-au avut această capacitate. Pe aceștia trebuie să-i privești ca pe niște persoane cu handicap! Nu ca pe niște adversari de idei!
– Karl Marx – filosof studiat și azi în universitățile care se respectă, studiat nu numai din perspectiva istoriei filosofiei, dar mai ales ca și conținut al doctrinei pe care a întemeiat-o alături de Engels – considera că, citez „acumulările cantitative pregătesc saltul calitativ”. Privit din perspectivă istorică, „saltul” este un proces ciclic inevitabil. Temporal vorbind, nu cred că mai este mult până la acel moment. Istoria, privită din perspectivă filosofică, este un continuu proces de „negare a negației”. Văzând și trăind în mod direct ceea ce se întâmplă acum și aici, știind și care ne sunt „acumulările cantitative” din ultimii 20 de ani, care credeți că vor fi consecințele pentru statul român, după acel moment inevitabil al „saltului”?
– Momentul 1989 o fi fost un salt, dar a fost un salt în gol!… Nu știu dacă este adevărată teza marxistă, cu acumulările cantitative, teză preluată, dacă nu mă înșel, de la Hegel… Oricum, după 1990 nu prea văd ce acumulări cantitative s-au produs. Dimpotrivă, pierderi în toate planurile s-au produs!… O adevărată hemoragie! Suntem, mai mult ca oricând în ultimii 200 de ani, în cumpănă cu pieirea! Nu sunt de acord cu fonfăiții care fac pe moraliștii și consideră că noi, românii, suntem principalii vinovați!… Un asemenea diagnostic ne îndepărtează de identificarea cauzei și deci ne îndepărtează de găsirea remediului! Or, în realitate noi suntem un popor și un stat agresat! Nu de ieri, de alaltăieri, ci de câteva decenii bune, ca să nu zic secole!… Am fost foarte conștient de asta atunci când am înființat Liga pentru Combaterea Anti-Românismului, LICAR. Cei care ne agresează azi nu vor să ne ocupe și să ne pună la muncă pentru ei, așa cum, bunăoară, a fost modelul clasic de agresiune, bunăoară cea otomană. Sau modelul rusesc, care a avut țintă sufletul nostru românesc, să-l părăsim, să ne facem ruși! De data asta ni se vrea capul! Vor să dispărem fizic de pe aceste meleaguri! În cazul cel mai bun, să părăsim Țara, cum ne îndeamnă însuși președintele Țării… Ne vor căzuți în fundul prăpastiei! În aceste condiții, una din două: primejdia de moarte se va împlini până la capăt sau poate să genereze reacția de apărare, acea reacție firească la orice ființă căreia i se ia viața. Potrivit vorbei românești „mor cu el de gât”! Trebuie deci să ne pregătim pentru această reacție, să ne organizăm viața în acest sens, astfel încât rău-voitorii noștri să ia aminte și să bată în retragere! Inimicii noștri care, împing prea departe ura și antipatia lor, e timpul să priceapă că începe să fie riscantă meseria de dușman al neamului românesc!
– Despre rolul elitelor în evoluția societății au scris în special Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca, iar la noi, Tudor Vianu. Dumneavoastră sunteți o prezență activă în viața științifică și academică, iar din această perspectivă, v-aș ruga să ne indicați câteva repere din rândul elitelor de azi, de aici, de pe mioriticul plai și mai ales ce ne oferă ele nouă, vulgului, „stupid people” cum ne definea cineva, mai puțin inspirat – eu i-aș zice chiar cu intenție peiorativă – în urmă cu mai bine de un deceniu.
– Modele?… Eu am avut și alte modele, puțin sau deloc cunoscute publicului. Cum ar fi Constantin Boceanu… Fost director al închisorii Văcărești!… Când m-am arătat mirat că un om ca el a putut fi director de închisoare, mi-a deschis ochii: pe vremea aceea, erai director de închisoare numai după câțiva ani de magistratură ireproșabilă. Prin el am cunoscut elita românească de odinioară, consistența aristocrației românești, a boierimii, pe care unii politruci nefericiți ca Paul Georgescu sau Petru Dumitriu nu au înțeles-o sau nu au cunoscut-o! Dar a existat o aristocrație autentică românească, ar trebui recuperată, cu grija de a o distinge de venituri (plural de la venitură!, nu de la venit…), de ciocoi, de venetici… Chiar și azi am modele, persoane la a căror ținută morală aspir sau regret că nu mai am vreme să ajung… Să dau și câteva nume? Doctorul Tiberiu Turculeț… Dintre persoanele cunoscute, aș numi modele pe generalul Ioan Costaș, din Basarabia, pe istoricii Gheorghe Buzatu și Ioan Scurtu. Nu e deloc întâmplător că cei doi istorici nu au încăput sub bolta Academiei Române… Istoricii ajunși academicieni excelează prin grija de a ocoli subiectele riscante pentru cariera unui autor, cum ar fi legionarii, Antonescu, așa-zisul Holocaust, Ceaușescu… Dintre tinerii pe care îi cunosc, Marian Munteanu sau Dan Dungaciu… L-aș numi și pe Miron Scorobete, autorul clujean al volumului Dacia Edenică, o carte care va intra în definiția neamului românesc, alături de alte câteva, nu foarte multe… Sper să capete circulația și notorietatea pe care o merită câtă vreme autorul mai este în viață! Doctorii Pesamosca sau Dănilă… Și, de ce nu?, doctorul Aurel Coja, fratele meu mai mare, care mi-a fost model de când mă știu!… La multe prostii m-a învățat! Când am intrat la facultate, mi-a trimis o scrisoare în care mă atenționa că numai în anii următori, de studenție, mi se îngăduie să fac ceea ce nu voi mai putea face niciodată după aceea! Dacă-ți vine cheful să te urci în vârful unui stâlp, numai acum, câtă vreme ești student, o poți face!… I-am urmat sfatul de câteva ori, sfatul și pilda! Nu știu dacă eu însumi sunt un model pentru alții… Am avut în vedere această postură, măcar ca părinte să contez, pentru copiii mei! Drept care m-am ferit în mod programatic să cad în păcat. Am greșit deseori, dar nu sunt greșeli de care să-mi roșească obrazul! Nici al meu, nici al copiilor sau al eventualilor simpatizanți… În oarecare măsură mi-am planificat viața… Cu o singură excepție: nu-mi vine să-mi planific moartea. Nu mă pot gândi la cumătra cu toată seriozitatea, măcar că am trecut de mult de vârsta la care s-a prăpădit bietul tata…
– Petre Țuțea, pe care eu l-am auzit vorbind pentru prima dată în primii ani după decembrie 1989 și care m-a cucerit prin harul și vivacitatea sa, considera că un om de dreapta este un „român absolut”. De fapt, ce ar trebui să înțelegem prin această dreaptă națională, pentru că la noi – s-ar putea să greșesc – dar am impresia că nu există o graniță, o delimitare între dreapta, stânga, centru… Nu mai vorbesc de ușurința cu care unii politicieni, trec de la stânga la dreapta și viceversa. Dar asta este în primul rând o problemă de caracter, de conștiință și nu de convingeri politice. Percepția mea asupra doctrinelor românești de azi, este aceea că ele nu sunt încă nici conceptual bine definite. Domnule profesor, dumneavoastră vă considerați un om de dreapta? De ce?
– Expresia „român absolut” Petre Țuțea a folosit-o referindu-se la aromâni, la macedo-românii din Mișcarea legionară, la comportamentul lor în detenția comunistă. Eu nu mă consider mai mult de dreapta decât de stânga. Încă nu m-am hotărât. Mă consider și aspir să fiu naționalist! Și nu mi-aș permite să spun că naționalismul este o caracteristică exclusiv a dreptei! Dimpotrivă, insist și subliniez de câte ori se ivește prilejul: naționalismul nu respinge politica de stânga în mod obligatoriu, încă din teorie. Nu este monopolul unui partid anume, al unei ideologii anumite! Luați exemplul unor naționaliști de stânga din America Latină. Eu unul nu practic distincția aceasta. Aș merge încă o dată pe mâna lui Țuțea: un om normal este de stânga la tinerețe, iar când se maturizează devine de dreapta. Cu mențiunea că la mine, probabil, ordinea s-a inversat: am început prin a fi de dreapta și așa am rămas până în decembrie 1989. Adică, pe vremea comuniștilor m-am simțit în opoziție și, deci, de dreapta. După 1990, când am văzut câte haimanale se dau de dreapta, când am asistat la atacul acestora la adresa statului, la adresa interesului național, m-am manifestat deseori ca și când aș fi fost de stânga. Repet: opoziția corectă este între naționaliști și anti-naționaliști. Între patrioți și trădători. Între profesioniști autentici și impostori.
– În altă ordine de idei, știu că ați fost acuzat de anti-semitism, că aveați chiar un proces intentat prin 2009 și care se baza pe acuzația că ați fi negat Holocaustul. În opinia mea, un om care îl consideră ca unul dintre părinții săi spirituali pe un evreu – Alexandru Graur a fost evreu – nu cred că poate fi considerat un anti-semit. Este o chestiune de logică elementară. Ce ne puteți spune însă despre acel proces? S-a încheiat? Cum anume?
– Sunt mai multe procese. Cele împotriva mea s-au încheiat fără a ajunge în instanță, acuzațiile respective dovedindu-se a fi neîntemeiate. Dar am deschis și eu proces împotriva unor așa ziși lideri evrei. I-am acuzat de calomnie. Cu dovezi mult mai serioase. Am făcut câteva greșeli de strategie, căci l-am dat în judecată și pe Aurel Vainer, președintele comunității evreiești. Or, acesta, ca parlamentar, are imunitate. Pregătesc alt proces, împotriva comunității evreiești, dacă aceasta va continua să blocheze accesul la arhivele sale. Arhivele noastre sunt la dispoziția oricărui cercetător evreu. Arhivele evreiești sunt ținute sub șapte lacăte!
– Dumneavoastră ați invocat la un moment dat, pentru elucidarea unor importante aspecte privind Holocaustul, «Memoriile» scrise de Wilhelm Filderman, fost lider al comunității evreiești din România, în perioada interbelică și apoi antonesciană, un om care a dispus prin testament, ca acele «Memorii» să fie donate după moartea sa Academiei Române. Se pare că – spuneați dumneavoastră – acele scrieri au luat alt drum. Agenți ai Mossad-ului le-ar fi ridicat și dus în Israel. De ce atâta interes din partea unui serviciu secret pentru acele scrieri?
– Pentru că autorul acestor memorii este martorul cel mai important al celor petrecute în România, în mod special în Transnistria. Din alte documente rămase de la Wilhelm Filderman, liderul evreimii românești, rezultă clar părerea și mărturia sa: în România nu a fost Holocaust și nici prigoană anti-evreiască, iar Ion Antonescu a fost un protector al evreilor!
– La final domnule profesor, v-aș ruga să-mi spuneți dacă mai credeți sincer că acest popor se va mai ridica la acea statură morală și acel respect de care se bucura cândva? Ne pleacă copiii prin cele străinătăți, mamele își abandonează pruncii proaspăt născuți, oamenii mor cu zile prin spitale, rata abandonului școlar crește alarmant și în aceeași proporție și analfabetismul, prăpastia între cei bogați și săraci se adâncește tot mai mult și pe zi ce trece, revizionismul și iredentismul maghiar găsesc acum cel mai propice câmp de manifestare… Mai avem vreo șansă? Care este calea?
– Cunoașteți vorba cum că în tot răul e și un bine! Traversăm o perioadă foarte grea. Ea ne ajută însă să distingem grâul de neghină. Este o perioadă în care fiecare arată măsura consistenței sale morale, civice. Iar în privința românilor care au plecat să muncească sau să trăiască în Occident, partea bună este că în felul acesta, prin contact direct cu lumea civilizată, românii vor descoperi că sunt cel puțin egalii celorlalți. Se vor vindeca de complexul de inferioritate pe care l-au avut și pe care o bună parte din mass-media îl cultivă pur și simplu printre noi, în mentalul românesc colectiv. Nu avem niciun motiv temeinic să stăm timorați și sfiiți dinaintea altor culturi și civilizații. Iar ca persoane, ca indivizi, aproape întotdeauna românii sunt remarcabili, sunt plăcuți și interesanți. Străinii ne descoperă cu uimire. Deci am o părere optimistă cu privire la viitorul nostru. Cu condiția ca românii să priceapă că trăim într-o lume anormală, că trebuie să ne organizăm, să elaborăm o strategie națională de supraviețuire, să reacționăm în maniera lui Avram Iancu față de cei ce ne vor capul! Toleranța este o atitudine potrivită față de persoane slabe, care au nevoie de un ajutor. Dar față de cel care te atacă, față de cel care vrea să te scoată din casa și din propria ta istorie, nici vorbă nu mai poate fi de toleranță. Mâna pe par! Sau, în termeni mai poetici, aux armes, citoyens!
Interviu cu Prof. Dr. Ion Coja / Autor: Nicolae Balint

Paul Ghțiu. Apocalipsa Europei?

$
0
0
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.
Preluare: evz.ro / Autor: Paul Ghiţiu

Apocalipsa Europei? (I)

Autor: Paul Ghiţiu | miercuri, 16 decembrie 2015 | 62 Comentarii | 6031 Vizualizari
 Sursa secundară http://anonimus.ro/2016/02/apocalipsa-europei/

Europa de Vest e kaput. E dusă. E terminată. Ar mai avea o şansă mică, o şansă infimă, dar oare va ştii, va putea, va mai avea răgazul să o valorifice?


Ce părere aveţi? Par nişte afirmaţii gratuite? Sunteţi în stare să le priviţi în faţă şi să daţi un răspuns?

Sau: Aţi văzut Parisul? Dar Veneţia? Poate Roma? Londra? Grecia?  ...? ...? ...?
Dacă nu, ar fi bine să vă grăbiţi cât mai aveţi ce vedea. Şi cât le puteţi vizita într-o oarecare linişte. Sau poate nu. Mai bine să nu aveţi termen de comparaţie pentru viitoare aglomerări de ruine, părăsite în mare parte. Ca să nu ajungeţi să trăiţi într-o nesfârşită mare de regrete după imaginea bogăţiei, designului, artei, tehnicii, confortului etc. ce nu se vor mai întoarce curând, sau, poate, nicicând.
Ar fi bine să începem să ne obişnuim cu varianta minimalistă, de supravieţuire.  Varianta de anduranţă în condiţii vitrege: lipsuri, frig, întuneric, foame, suferinţă, moarte. Multă, multă moarte. Multă, multă suferinţă. Să încetăm a mai fi copiii răsfăţaţi şi iresponsabili care suntem astăzi. Cel puţin în orizontul de timp la care ne putem gândi.


Şi poate nu ar fi bine să văduceţi şi pentru că, începând cu anul viitor, turismul în Vest va deveni – a fost deja chiar şi anul acesta la Paris – o chestie de ruletă rusească. Sau de joc de calculator: nu ştii de unde şi când apare teroristul cu automat, cu bombă, cu centura, cu maşina capcană, unde explodează coşul de gunoi, geanta, cutia, punga, rucsacul, trotineta, sticla de cola, lămâia, tortul, pixul, plicul, pasta de dinţi şi orice altceva poate să poarte o încărcătură explozivă.

Multe întrebări, puţine răspunsuri

Am citit şi auzit în ultimele săptămâni o mulţime de întrebări pe posturi media, pe net, prin ziare:
Ce e în capul acestor politicieni? Cum nu-şi dau seama ce fac? Cum nu înţeleg? De ce nu iau urma banilor ca să stârpească terorismul? De ce mint cu războiul contra teroriştilor când ei îi aduc pe aceştia în Europa? De ce au provocat lumea arabă? De ce sprijină războiul din Siria? De ce primesc atâţia refugiaţi? Mai ales că nu i-au integrat nici pe cei vechi? Ce e cu discriminarea în defavoarea europenilor? A creştinilor? A familiei? Ce nebunie este chestia asta, islamofobia? Ca şi homofobia? Am ajuns în dictatura „hate speech-ului” (discurs al urii)?
Cum, adică, eu nu îmi pot exprima ideile, nu pot face un comentariu, iar ei pot îndemna deschis la distrugerea, subjugarea, extincţia creştinilor şi evreilor şi budiştilor şi a tuturor celor care nu sunt ca ei?
De ce este distrus obsesiv şi înverşunat orice ţine de indentitatea europenilor? Este creştinismul o ţintă a unei campanii de decredibilizare şi reducerea la o prezenţă de operetă? Face parte, campania împotriva Bisericii Ortodoxe Române din această campanie mondială, masiv şi complex finanţată şi orchestrată? Poate fi o religie a păcii, cea în care clericii îndeamnă la război, la ucidere, la viol, la sclavie? Mai este loc pentru discuţii, negociere, colaborare, integrare? Şi integrare, în ce sens? Aşa cum se întâmplă deja, a europenilor în islam?  Mai e loc pentru încredere?
Sunt întrebări adresate guvernelor europene, organismelor europene, şi, în mare parte,  la actualului guvern american.

Răspunsul: tăcerea sau limbajul din plastic corect politic

Războiul interior

Europa e atacată. În primul rând din interior. De sute de ani se lucrează cu zel, cu perseverenţă şi cu resurse uriaşe la demolarea ei. Vom încerca să vedem cine sunt duşmanii ei. Vom încerca să-i descoperim, să-i cunoaştem şi să-i prezentăm. Vom încerca să vedem ce îi poartă pe ei în luptă. Ce s-a întâmplat de s-a ajuns în situaţia, aproape, fără ieşire de astăzi. Vom vorbi despre cea mai recentă ameninţare: Islamul. Ajuns în situaţia asta nu pentru că nişte strategi ai lumii musulmane şi-au pus acest lucru în gând, ci pentru că nişte arhistrategi ai lumii creştine au decis să o schimbe pe aceasta distrugând-o.  

Politicienii şi mass-media au anunţat, cu morga aferentă importanţei mesajului, că Europa, europenii se găsesc în stare de război. Evident era vorba despre terorism, mai precis despre teroriştii islamici, adică despre un duşman extern.

Ceea ce ei nu spun este că europenii se găsesc în război pe două fronturi: unul care stă să pornească, pe faţă, cu radicalii musulmani şi un altul, mult mai perfid, mai malefic, mai pervers, cu guvernele lor, care îi atacă din spate. Un război nedeclarat, ascuns, mascat, murdar, în care politicienii şi elitele europene (şi cele americane în mare parte) nu numai că s-au predat, dar au şi îmbrăţişat cu căldură teze şi ideologii, personaje, organizaţii şi mişcări contrare firescului existenţei umane, care pun în pericol de distrugere civilizaţia şi popoarele europene. Chiar mai mult: întreaga civilizaţie occidentală.

Să căutăm răspunsurile împreună

Europa e în război. Un război care se desfăşoară în interiorul limitelor ei geografice. Probabil singurul război religios din istorie şi asta nu din cauza înfruntării creştinismului cu islamismul, ci a atacului propriilor sale elite politice-economice-culturale-universitare. Vom vedea care este ţinta acestui război. Care sunt perspectivele lui. Cine poate fi învingătorul vremelnic şi cine cel pe termen lung. Vom vedea cum se duce acest război, pe câte fronturi, care sunt combatanţii, care sunt  estimările pierderilor. Vom ajunge la discuţia despre un război civil pustiitor. Ce forţe vor fi implicate. Cum va evolua numărul celor implicaţi. Care sunt posibilele şi probabilele pierderi umane şi materiale. Vom estima direcţiile pe care se va dezvolta, care ar fi forţele armate necesare pentru a interveni între combatanţii civili. Sau pentru a înfrânge o rebeliune musulmană generalizată. Cum s-ar putea termina şi când.

Vom vedea cum a fost ţesut planul distrugerii civilizaţiei europene timp de peste 200 de ani: de unde au pornit toate şi care au fost ţintele acestui plan. Veţi recunoaşte în cele pe care le vom descoperi lucrurile care se întâmplă în realitatea imediată, care s-au întâmplat, care sunt pe cale să se întâmple.

Vom căuta să vedem încotro s-ar putea duce în viitorul apropiat, mediu şi îndepărtat politica europeană. Va rămâne ea pe acelaşi făgaş? Va continua să fie un factor de destabilizare, de amorţire şi de distrugere, sau vor veni alţi oameni politici, care vor da un cu totul alt curs continentului. Şi, de fapt nu numai lui. Pentru că, vom descoperi, după cum am mai spus, ţinta conspiraţiei nu este numai Europa, este Occidentul. Şi, de fapt, nu întreg Occidentul, nu tot ceea ce ne oferă, propune şi impune acesta, ci acea parte esenţială a lui, partea bună, luminoasă a civilizaţiei occidentale: creştinismul. Şi vom înţelege şi cum a ajuns Occidentul în această prăpastie prin lucrarea jumătăţii sale întunecate.
În fine, vom încerca să vedem care şi cum ar putea fi realizată în practică acea mică şansă de salvare şi de renaştere, despre care vorbeam la început.

Apoi să vedem ce se va întâmpla aici, în Europa de Est şi Centrală, în România. Cum modifică probabila desfăşurare de evenimente din Vest, situaţia din zonă. Care este perspectiva în cazul învecinării cu o Europă de Vest islamizată. Ce se poate întâmpla între minorităţi şi majorităţi şi chiar între state din zonă în momentul când Vestul va fi ocupat cu războiul propriu. Ce va face Rusia în această situaţia, cum contribuie Rusia la evenimentele descrise în cele de faţă, care sunt mişcările anticipate din partea ei. Ne vom întreba şi vom încerca să răspundem, dacă România este în pericol de sfâşiere din partea vecinilor, care ar putea deveni, de la sine putere, sau la comanda/sub inspiraţia şi ajutorul Moscovei, pretendenţi ai unei bucăţi din ea.

Am ales numele aceste analize, pe care vă propun să o facem împreună în mai multe episoade, nu atât pentru rezonanţa sa, care ar atrage cititorii însetaţi de senzaţional, cât pentru a marca legătura cu esenţa scrierii lui Ioan: lupta împotriva creştinismului, pe care o duc, în primul rând, de mulţi ani, astăzi mai înverşunaţi decât niciodată, chiar  unii ridicaţi dintre creştini.

Nu sunt cuvinte umflate. În scurt timp nu vom mai fi copiii răsfăţaţi ai istoriei, trăitori în cea mai echilibrată şi plină de bunăstare, la nivel de mase, epocă a istoriei. Epocă care, în schimbul bunăstării, ne-a adus boli grave ale spiritului. Bunăstare care este pe cale să se evapore. Răsfăţ, care s-a cam terminat.

Nu are rost să ne ascundem. Nu mai are rost să ne lăsăm minţiţi. Occidentul pe care îl ştim a ajuns, ca un FNI uriaş, la faliment. L-au adus proprii acţionari, propriul consiliu director, staful executiv. Din cauza părţii sale întunecate, este în pericol partea sa luminoasă. Din cauza răilor, sunt în pericol cei buni.

Această analiză nu este o bombă fumigenă. Este un apel lucid la regăsirea adevăratei raţiunii – în lipsa căreia, o ştim, se nasc monştrii –, este un apel, un îndemn la regăsirea noastră ca fiinţă umană alcătuită din materie şi spirit. Sau, mai corect, din spirit şi materie. De regăsire a identităţii noastre de esenţă divină.

Nu vom începe, aşa cum ar fi fost de aşteptat, cu investigaţia istorică a cauzelor, evenimentelor şi personajelor, care ne-au adus în această situaţie aproape imposibilă, ci cu teribila tornadă a războiului din teren, a războiului fizic, care pare a se fi coborât brusc peste noi din înălţimi pentru a ne purta în realitatea altei lumi decât cea care ne-a fost „vândută” pe toate canalele în ultima sută de ani, cel puţin. (Va urma).

Continuarea serialului în peste opt episoade se poate citi pe blogul
http://paulghitiu2009.blogspot.fr/

Comentariu : Războaiele din Orientul Apropiat și Mijlociu sunt războaie economice pentru controlul materiilor prime și pentru protejarea statului Israel contestat. Aceste răzbaie au provocat migrații de mare amploare, refugiați de război. Războaiele ia fost provocate de guvernele succesive ale  Statelor Unite, care și-au obligat partenerii din NATO să participe, cu promisiunea de a le da și lor o parte din prada de război, controlul și exploatarea surselor petroliere. Primirea globală a refugiaților echivalează cu introducerea în Europa a unor «cai troieni» care nici măcar nu sunt prezentați ca daruri ci ca victime. Sunt victime, desigur, ale agresivității occidentale. Primirea refugiaților nu este însă decât o obligație aparent morală. Singura obligație morală a statelor din NATO este să înceteze agresiunea și manipularea în Orient. Mișcările pan-arabice și islamiste sunt provocate de eforturile occidentale de a controla exploatarea petrolului, de a controla prețurile acestuia. Încercare nereușită care a dus la îmbogățirea excesivă a unor mici potentați din Zona Golfului, contra cărora se lansează acum o nouă agresiunea occidentală, prin intermediar, pentru a corija efectele neprevăzute ale primei serii de agresiuni. Războaiele sunt cauza destabilizării zonei, care redevenise, după haosul decolonizării de după 1945,  relativ stabilă, chiar dacă nu democratică, acum patru decenii. Instalarea democrației în aceste zone a fost pretextul lansării războaielor. Un prtexte, ca atâtea altele în istorie pentru a acapara bunurile altora. Te fură în casa ta și mai vor să le și mulțumești.
Dan Culcer

Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru

$
0
0
Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru
 prezentare de Maria Diana Popescu   
Duminică, 09 Iunie 2013 14:47

Născut la data de 25 decembrie 1937 în comuna Curtişoara (azi Dobreţu), Judeţul Olt (fostul judeţ Romanaţi). Naşterea a fost declarată la starea civilă a primăriei comunei Curtişoara (actualmente Dobreţu), în data de 01 ianuarie 1938, motiv pentru care în toate documentele de stare civilă şi nu numai, data naşterii este cea declarată în registrul stării civile şi anume 01 ianuarie 1938.
- Urmează şcoala primară (clasele I-IV) în comuna natală, Dobreţu-Olt, apoi gimnaziul (clasele V-VII), în comunele Iancu Jianu şi Vulpeni.
- Cursul secundar la Liceul „Fraţii Buzeşti" din Craiova (clasele VIII-X), pe care l-a absolvit în 1955. A frecventat cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti pe care le-a absolvit în 1963 ca şef de promoţie.
- Tot din acelaşi an, 1963, a fost reţinut ca preparator în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost promovat asistent în 1969, apoi lector universitar în 1978, grad didactic pe care-l va deţine până în 1990, în cadrul aceleaşi instituţii de învăţământ de unde va fi nevoit să plece, un an mai târziu, în 1991, fiind catalogat „naţionalist"şi „terorist" de către studenţii „revoluţionari" manipulaţi de noua „democraţie" proaspăt instalată după evenimentele din 1989. Activitatea didactică i-a fost boicotată. Un mare rol în acest demers l-au avut studenţii din anul I, în primul rând, care, de fapt, nu-l cunoşteau, dar urmau, se înţelege, un „cuvânt de ordine" de la „altcineva". A ajuns cap de „listă neagră" a cadrelor didactice care „trebuiau" să fie îndepărate din facultate.
- Obţine titlul de doctor în istorie în 1972.
- Din 1991, se angajază prin concurs, la Academia Tehnică Militară din Bucureşti, unde obţine titlul de conferenţiar universitar şi funcţionează aci până în anul 2000, când se pensionează.
- Din anul 2000 este cadru didactic asociat al Universităţii „Dimitrie Cantemir" din Bucureşti, Facultatea de istorie, iar din 2001, titular la această Facultate.
- În septembrie 2009 demisionează din Facultatea de Istorie a Universităţii „Dimitrie Cantemir", datorită unor nedreptăţi ce i s-au făcut şi pe care nu le-a mai putut suporta.



Cercetare ştiinţifică


În principal, preocupări pentru istoria modernă a României, cu momentele ei de vârf, revoluţia din 1821 şi revoluţia din 1848, renaşterea naţiunii române. Studii aprofundate privind istoria unor structuri ale învăţământului, rolul armatei române în războaiele pentru obţinerea independenţei de Stat şi pentru desăvârşirea Unităţii Naţionale a României la 1 decembrie 1918.
Un interes deosebit l-a acordat, mai ales după 1990, istoriei vechi şi străvechi a Spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic, strămoşilor noştri reali, traco-geto-dacii şi formării naţiunii române.

Cărţi de autor

- Contribuţii privind învăţământul la sate în Ţara Românească până la jumătatea secolului al XIX-lea, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975, 243 de pagini; Lucrarea a fost premiată de Academia Republicii Socialiste România, în 29 noiembrie 1977, cu premiul „Nicolae Iorga";
- Revoluţia română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1982, 285 de pagini; ediţia a II-a, editura „Nicolae Bălcescu", Bucureşti, 1996, 384 de pagini; ediţia a III-a, idem, 2000, 384 de pagini;
- Introducere în studiul istoriei moderne a României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, 314 pagini;
- Revoluţia română din 1848-1849, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, 262 de pagini; ediţia a II-a, Editura „Nicolae Bălcescu", Bucureşti, 1998, 255 de pagini;
- Formarea naţiunii române, Editura „Nicolae Bălcescu", Bucureşti, 1995, 127 de pagini;
- Traco-geto-dacii, naţiunea matcă din Spaţiul carpato-danubiano-balcanic, 1995, 195 de pagini; ediţia a II-a, idem, 1998, 208 pagini; ediţia a III-a, idem, 2003, 308 pagini, ediţia a IV-a, idem, 2005, 304 pagini; Strămoşii noştrii reali, Geţii-Dacii-Tracii-Ilirii, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe", ediţia a V-a, Editura „Nicolae Bălcescu", Bucureşti, 2010, 336 de pagini; în pregătire ediţia a VI-a;
- Istoria modernă a României, vol. I, Editura „Nicolae Bălcescu", Bucureşti, 1997, 240 de pagini; vol. II, 1998, 352 pagini.
- Istoria medie a României. vol. II. Începutul renaşterii naţionale moderne, Editura „Nicolae Bălcescu", Bucureşti, 1998, 144 de pagini;
- Naţiune-naţionalism-românism, Editura „Nicolae Bălcescu", Bucureşti, 1997, 175 de pagini;
- Armata română modernă. Renaşterea ei şi participarea la războaiele pentru Independenţă (1877-1878) şi Întregire (1916-1919), Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 2001, 170 pagini.
- O nouă introducere în epoca modernă. Cu privire specială la istoria naţională, Editura Proema, Baia Mare, 2010, 511 pagini.
-Tudor Vladimirescu, contemporanul nostru, Editura „Nicolae Bălcescu", 2009, 134 de pagini;
- „Monstruoasa coaliţie"şi Detronarea Domnului Unirii Românilor, Alexandru Ioan Cuza, Editura „Nicolae Bălcescu", 2008, 112 pagini.
- Curs practic de paleografie română (scrierea „chirilică"), Universitatea „Dimitrie Cantemir", Facultatea de Istorie, 2005, 146 pagini, format A4 cu planşe.

Colaborări

- Izvoare narative interne privind revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu (coordonare şi colaborare), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987, 218 pagini;
- Tudor Vladimirescu în memoria poporului român (în colaborare), Editura „Nicolae Bălcescu", Bucureşri, 1996, 304 pagini;
- Tricolorul României - simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale (în colaborare), Editura Sigma, Bucureşti, 1995, 160 de pagini;
- Introducere în Ştiinţa Istorică şi în Ştiinţele Auxiliare ale Istoriei. (Omagiu profesorului universitar Aurelian Sacerdoţeanu – 1904-1976), Editura Universităţii din Bucureşti, 2005, 271 pagini.

Îngrijitor de ediţii

- Strămoşii noştri reali - Nemuritorii - Geţii, Dacii, Tracii, Illirii - Carte de istorie pentru mintea şi inima copiilor, dar şi pentru educatorii lor, autor, prof. Petru Demetru Popescu, Editura „Nicolae Bălcescu", 2010, 239 pagini;
- Mihai Viteazul, Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti, (Recunoştinţă Marelui Voievod şi Domn, Mihai Viteazul, la 410 ani de la trecerea sa în nemurire); autor, prof. dr. Marin A. Cristian, Editura „Nicolae Bălcescu", 2011, 368 de pagini.

Circa 60 de studii publicate în reviste de specialitate. Mai multe recenzii la lucrări de profil.
Numeroase comunicări ştiinţifice la diferite simpozioane şi sesiuni. Conferinţe ştiinţifice în domeniu, intervenţii Radio-TV, pe teme de specialitate, precum şi în presa scrisă.
Colaborator apropiat al emisiunii Radio, „Memoria Pământului Românesc", redactor, regretatul Ioan Ion Diaconu.
Colaborări la publicaţii cunoscute cum ar fi Revista „Atitudini", „Studii Slătinene", „Dacia Magazin", „Biserica Ortodoxă Română - Buletin Oficial al Patriarhiei Române", „Art-Emis", „Agero-Stuttgart", (ambele publicaţii electronice), „România Mare".
Coordonator al Colegiului Ştiinţific al Asociaţiei „Geto-Dacii".
Consilier Ştiinţific al Casei de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu".


În prezent face parte din mişcarea Dacologică, fiind unul din coordonatorii acesteia în România. Mişcarea Dacologică are ca obiectiv principal recuperarea identităţii noastre naţionale reale, falsificată sub presiunea tezei false şi absurde a romanizării Daciei, alături de recuperarea Suveranităţii naţionale precum şi promovarea şi apărarea adevărului istoric în orice împrejurare.

Preocupat, azi, de faptul că Societatea modernă, la nivel planetar, a fost deturnată de la evoluţia ei firească de către o Conspiraţie mondială împotriva naţiunilor lumii care urmăreşte constituirea unui himeric „imperiu global" condus de un Guvern mondial, deturnare cu implicaţii majore, drept consecinţă, în plan naţional, ajungându-se, astfel, la o situaţie limită care nu poate fi depăşită decât printr-un efort uriaş, concertat planetar, de renaştere naţională. Este teza de bază a cărţii sale din 2010: O nouă introducere în epoca modernă. Cu privire specială la istoria naţională, Editura Proema, 2010, Baia Mare, 511 pagini. Drept urmare, cu posibilităţi limitate, în presă şi în conferinţe publice avertizează asupra acestei situaţii limită.

Sursa http://www.art-emis.ro/personalitati/1632-personalitati-romanesti-conf-univ-dr-gheorghe-d-iscru.html

Călin Kasper. Pe mine nu ma intereseaza cine e cea mai grozava tara din lume

$
0
0


Pe mine nu ma intereseaza cine (sic!)) e cea mai grozava tara din lume. Am alte lucruri cu care sa imi bat capul:
1) De ce au construit americanii scutul acela la Deveselu, daca nu e eficient contra Rusiei, el fiind de fapt, zic americanii, construit ca sa contracareze rachete iraniene? La ce mamica lor nu l-au construit atunci in Turcia?
2) Daca declara singuri ca nu sunt in stare sa faca fata Rusiei, la ce mamica lor se mai lauda ca o sa apere Romania?
3) Daca Kenedy a fost foarte ingrijorat cand rusii au dus in 1964 rachetele lor in Cuba, la ce mamica lor nu pot intelege ca si Rusia are dreptul, exact din motivele lui Kenedy, ca sa fie ingrijorata?
4) Daca suntem cu fundul gol in fata Rusiei, de ce mamica noastra nu suntem capabili sa avem relatii de buna vecinatate cu Rusia si i-am lasat pe americani sa ne monteze la Deveselu un scut care ne va apara contra rachetelor iraniene? Ce interes ar fi avut Iranul, inainte de existenta acestui scut, ca sa atace Romania? Fiindca acum, au motive serioase sa ne atace!!! Si de ce trebuie sa acceptam noi ca americanii sa construiasca pe teritoriul nostru un scut contra Iranului? Doar pentru ca Iranul este dusmanul SUA? Sau al Israelului?
Se spune, desi nu stiu cat de adevarat este, ca atunci cand americanii au bombardat Ploiestiul, in 1944, romanii au construit un oras de carton in apropierea Ploiestiului, ca sa-i deruteze pe americani. Povestea spune ca americanii au bombardat acel oras tot cu bombe de carton, iar peste Ploiesti, cu bombe adevarate.. Poate ca mai au inca rezerve din acele bombe de hartie, i-am ruga sa le aduca si pe ele la Deveselu, ca sa faca casa buna cu scutul acela ce nu-i bun de nimic.
Si ce e si mai ingrijorator, este declaratia americanilor ca Romania este cel mai bun partener al Americii. Asta inseamna sau ca avem strategie de aparare identica cu SUA, sau, cum e cel mai probabil, au reinstalat la noi telefonul acela direct ce lega odata Kremlinul de Bucuresti. Acel telefon, zice anecdota, avea doar receptor, fara microfon.
Asa că, concluzia este una singura: vai de noi si de mamicile noastre, daca nu ne trezim.

Document lămuritor pentru un proces penal în curs. Cazul Alexandru Florian contra Vasle I. Zărnescu

$
0
0

 În numele dreptului la informație și la opinie (într-un domeniu sensibil și controversat al istoriografiei), asigurat de Constituția României și de dreptul internațional, în spiritul activității noastre de cercetare a practicii cenzoriale în comunismul real și în post-comunism (sau Restaurație), publicăm un document (note scrise) referitor la Ordonanța nr. 171/C2/01.03.2016 emisă de Dimitrie Bogdan LICU, Prim Adjunct al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de reîncepere a urmării penale în dosarul plângerii penale a numitului Alexandru Florian, director al „Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România – Elie Wiesel“ (I.N.S.H.R.-E.W.), împotriva lui Vasile I. Zărnescu, colonel în retragere, autorul unor articole despre manipularea frauduloasă a istoriografiei, în slujba unor demersuri financiarizate abuzive.

Această plângere penală a fost inițial soluționată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 cu „N.U.P.Articolele incriminate de către Alexandru Florian sunt trei: 1) Iosif Toma Popescu denunță campania holocaustică contra României“, pe care îl publicaseră multe site-uri, dar pe care d-l colonel (rtg.) Vasile Zărnescu l-a republicat în revista Națiunea, adăugându-i, în interiorul textului, trimiteri bibliografice necesare unei mai bune înțelegeri a pledoariei marelui patriot Iosif Toma Popescu și o ADDENDA, în care și-a expus concluzii bazate pe cercetările anterioare ale lui și ale altor autori; 2) «Falsitatea noţiunii „holocaustolog“» pe (http://www.altermedia.info/romania/2013/04/28/falsitatea-notiunii-holocaustolog/) și 3) introducerea la cartea lui Arthur Butz, „The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry“ (pe http://www.altermedia.info/romania/2014/02/11/inselatoria-secolului-xx-1/). Ultimele două articole nu mai pot fi accesate pe AlterMedia– de unde au fost copiate de Alexandru Florian și puse ca anexe la plângerea sa –, fiindcă portalul a fost închis de la 1 martie a.c., dar pot fi citite aici: http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/05/01/falsitatea-notiunii-holocaustolog/și aici: http://www.nationalisti.ro/2014/03/colonel-r-vasile-zarnescu-sri-prezinta-inselatoria-secolului-xx/. Menționăm că o parte din cartea lui Artur Butz poate fi citită în românește aici: http://documents.tips/documents/inselatoria-secolului-xx-arthur-robert-butz.html. Textul este accesibil integral și liber în alte limbi.
Terminologia și opiniile lui Vasile I. Zărnescu îi aparțin. Publicarea acestui text nu implică acordul nostru ca editor cu argumentația autorului, care folosește expresii cu caracter pamfletar.

Dan Culcer, editorul blogului Arhiva Românilor

DOCUMENT 

JUDECĂTORIA SECTORUUI 2 Termen: 13 mai 2016
DOSAR nr. 6822/300/2016
Secția comună
Camera 108

NOTE SCRISE
depuse de intimatul Vasile I. ZĂRNESCU

DOMNULE PREȘEDINTE,
Subsemnatul Vasile I. ZĂRNESCU, intimat în dosarul nr. 6822/300/2016, pe rol la Judecătoria Sectorului 2, cu termen pentru depunerea NOTELOR SCRISEla 13 mai 2016, prin prezenta vă solicit
RESPINGEREA
Ordonanței nr. 171/C2/01.03.2016 emisă de numitul Dimitrie Bogdan LICU, Prim Adjunct al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de reîncepere a urmării penale deoarece este total neîntemeiatăși, pe cale de consecință juridică, vă solicit
MENȚINEREA
Ordonanței de clasare nr. 4126/P/2014, din 08.01.2016, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, semnată de procurorii Adriana PAU și Ana MUREȘAN, întrucât este temeinică și legală.
ÎN FAPT.
A. Aspecte juridice de principiu.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 31 din 13 martie 2002 (O.U.G. nr. 31/2002) privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omeniriieste ilegală, ilegitimă, imorală, antiromânească și esențialmente anticonstituțională.
A1.Este ilegalădeoarece a fost emisă în timpul sesiunii parlamentare, iar guvernul nu are voie să emită ordonanțe în acest timp, ci doar în intervalul vacanțelor parlamentare.
A2.Este ilegitimădeoarece nu a fost supusă aprobării Parlamentului, aflat în sesiune în acea vreme.
A3.Este imoralădeoarece nu a existat nici o urgență de instabilitate politică, etnică, socială, religioasă etc. menită să justifice urgența emiterii ei.
A4.Este antiromâneascădeoarece compromite România prin faptul că induce în gândirea străinătății ideea că România ar fi o țară barbară, necivilizată, în care minoritățile cultice, etnice – îndeosebi jidanii – etc. ar fi vexate de români pentru concepțiile sau rasa lor și, de aceea, ar fi fost nevoie, de urgență, de această reglementare. În ce a constat urgența? În nimic. În acești 14 ani scurși de la emiterea ei, nu s-a întâmplat nimic din ceea ce „reglementa“. Prin aceasta O.U.G. nr. 31/2002 deteriorează imaginea României în lume și de aceea constituie un atentat la siguranța națională a țării.
A5.Este esențialmenteanticonstituționalădeoarece încalcă articolul nr. 30 din Constituția României privind libertatea cuvântului.
A6. În esență, O.U.G. nr. 31/2002, prin incriminarea unor fapte sociale inexistente, nu face decât să provoace apariția lor ca reacție de apărare a românilor față de acuzele neîntemeiate de „antisemitism“, de comiterea „holocaustului în România“ etc. De aceea O.U.G. nr. 31/2002 și cele două legi de fățuire a ei constituie, realmente, un pericol public și trebuie abrogate de urgență, până nu apar, spontan sau organizat, respectivele reacții.

DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI SECTORULUI 2, BUCUREȘTI
Obiectivul principal al O.U.G. nr. 31/2002 este promovarea pretinsului holocaust al jidanilor. Când a fost să se voteze în Parlament, senatorul liberal Mircea Ionescu-Quintus s-a opus obiectând că noțiunea „holocaust“ nu are o definiție clară din punct de vedere semantic și juridic. Parlamentului i-au trebuit 4 (patru!) ani ca să „lămurească“ această problemă și a emis Legea nr. 107/2006, dar și această lege a fost emisă pe „șest“, adică în baza articolului 75 din Constituție privind aprobarea tacită. În acești patru ani, O.U.G. nr. 31/2002 a fost aplicată ilegal și, astfel, s-a schimbat denumirea străzilor care purtau numele mareșalului Ion Antonescu și au fost demolate statuile sale, la presiunea expresă a organizațiilor jidănești, în primul rând a Federației Asociațiilor Comunităților Evreiești din România (F.A.C.E.R.), condusă, atunci, de Nicolae Cajal, iar acum de deputatul Aurel Vainer.
Consider că promulgarea mizerabilei Ordonanțe de Urgență Guvernamentală nr. 31/2002 este o rușine, un anacronism și o insultă pentru sistemul normativ-juridic românesc, o palmă pe obrazul prea tolerantului popor român: „un popor ridicol și criminal de tolerant“, cum îl caracteriza marele istoric Nicolae Iorga, în 1910, tocmai pentru că accepta cu ușurință invazia jidanilor.
La emiterea O.U.G. nr. 31/2002, în calitatea mea de Director al Biroului de Presă și de Relații cu Publicul al Partidului Unității Națiunii Române (P.U.N.R.) am emis un Comunicat de presă în care am contestat respectiva ordonanță și am cerut, în numele P.U.N.R., organizarea unui referendum național pentru a respinge respectiva reglementare. Comunicatul a fost preluat, în rezumat, de câteva ziare, precum Curentul, Gardianulși Independent.
Între timp, au fost numeroși publiciștii, oamenii politici, istoricii care au denunțat O.U.G. nr. 31/2002 și au cerut abrogarea ei și, implicit, a celor două legi care au fățuit-o și au întărit-o: Legea nr. 107/2006 și Legea nr. 217/2015. După promulgarea Legii nr. 217/2015, mulți publiciști, oameni de cultură i-au relevat caracterul pernicios. Am sintetizat această poziție a lor în studiul „Reacția bumerang a unor intelectuali români contra Legii nr. 217/2015“ (pe http://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/46746-reactia-bumerang-negarea-holocaustului.html, precum și în anexa 1; cf. și Șerban Cionoff, „Miklos Horthy și regimul său intră sau nu sub incidența Legii 217/2015?“, pehttp://jurnalul.ro/editorial/miklos-horthy-si-regimul-sau-intra-sau-nu-sub-incidenta-legii-217-2015-694539.html).
În august 2015, deputatul Bogdan Diaconu a propus un proiect de lege pentru abrogarea O.U.G. nr. 31/2002, iar conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie a publicat articolul „Dogma holocaustului și delictul negării sale“ (cf. Lumea, nr. 1/2016, pag. 39-44), în care condamnă în modul cel mai radical Legea nr. 217/2015 (v. coperta în anexa 9, pag. 56). Printre altele, Alexandru Amititeloaie scrie: „Din data de 30 iulie 2015, această lege a intrat în vigoare, devenind, prin modificările pe care le aduce O.U.G. 31/2002, un instrument juridic extrem de brutal împotriva libertății de exprimare, fiind vizate de această dată, într-o manieră și mai clară, temele considerate tabu în spațiul public. De la forma inițială a ordonanței și până la cea dobândită prin Legea 217 s-a parcurs un traseu de înăsprire, în mai multe etape, a conținutului ei, de nuanțare a textelor incriminatoare, de extindere a domeniului de aplicare și, ceea ce este foarte important, de accentuare a vinovăției statului român“ (s.n., V.I.Z.; vezi aici anexa 8 și pe: http://www.art-emis.ro/analize/3468-dogma-holocaustului-si-delictul-negarii-sale-1.html).

Un holocaustist consecvent, Petru Clej, se vaită de ineficiența aplicării O.U.G. nr. 31/2002: „Negarea Holocaustului și activități fasciste – 16 inculpați în 14 ani“. Dar recunoaște și el: „OUG 31/2002 a fost adoptată cu câteva luni înaintea deciziei NATO de primire a României ca membră a Pactului Nord Atlantic, actul juridic incriminând și cultul unor persoane condamnate pentru crime împotriva omenirii, cum ar fi de pildă Ion Antonescu“ (cf. http://www.rfi.ro/societate-86399-negarea-holocaustului-si-activitati-fasciste-16-inculpati-14-aniși anexa 2). Recent, sociologul Mircea Stănescu a publicat articolul «Inculpările și condamnările pe baza „legii holocaustului“», în care analizează articolul lui Petru Clej și subliniază: «Articolul ne reamintește că „OUG 31/2002 a fost adoptată cu câteva luni înaintea deciziei NATO de primire a României ca membră a Pactului Nord Atlantic“, adică, pe scurt, că „legea holocaustului“ a fost o condiție neoficială de aderare, plus sugestia că americanii se vor supăra pe noi dacă situația de fapt nu se va schimba» (cf. http://www.rostonline.ro/2016/05/inculparile-si-condamnarile-pe-baza-legii-holocaustului/și în anexa 3). Este de notorietate că premierul de atunci, Adrian Năstase, a emis O.U.G. nr. 31/2002 la presiunea senatorilor americani sioniști Christopher Smith, Alfonso d’Amato și Tom Lantos, și că a fost copiată după scelerata lege franceză Fabius-Gayssot(cf. https://deveghepatriei.wordpress.com/2014/04/15/colonel-r-vasile-zarnescu-sri-holocaustul-gogorita-diabolica/).
B.Numitul Alexandru Florian este un escroc și un impostor atât ca persoană individuală, cât și ca director al așa-numitului „Institut Național pentru Studierea Holocaustului din România – Elie Wiesel“ (I.N.S.H.R.-E.W.).
B1) Astfel, este escroc deoarece, deși este director al I.N.S.H.R.-E.W. și, deci, are un contract de muncă de 8 ore pe zi, 25 de zile pe lună, conform Codului Muncii nu mai poate lucra cu normă întreagă în alte instituții și să și ia bani pentru prestația sa, așa cum o face el. Într-adevăr, el mai activează la încă alte 5 (cinci!) universități și ia salarii grase de acolo, deși, pe de o parte, nu mai are nici timpul fizic necesar să le frecventeze și, pe de altă parte, nu are nici competența profesională să o facă, întrucât, prin studiile sale, el se specializase în predarea „socialismului științific“ (cf. http://www.cotidianul.ro/alexandru-florian-are-un-salariu-de-81614-ron-pe-an-de-la-guvernul-ponta-266933/). Astfel că jefuiește statul de 81.614 lei anual (cf. anexa 4), iar A.N.A.F. nu se sesizează din oficiu, deși acest fapt a fost dezvăluit de ziarul Cotidianulîncă din 24 august 2015! Iar Parchetul General nici atât nu s-a sesizat din oficiu, fiindcă Dimitrie Bogdan LICU era ocupat să-și plagieze lucrarea de doctorat.
B2) Apoi, este impostor deoarece, deși la concursul pentru ocuparea postului de director al I.N.S.H.R.-E.W. s-a pus condiția ca pretendentul să aibă studii istorice, Alexandru FLORIAN nu le are, el fiind activist stalinist al P.C.R., dar a fost proțăpit de oculta jidănească pe această funcție (cf. Ion Coja, „Caut un ad-vocat care să mă susțină în justiție. Cauza: demiterea numitului Alexandru Florian din funcția de sculă mare la institutul Elie Wiesel“, 1 martie 2016, pehttp://ioncoja.ro/caut-un-ad-vocat-care-sa-ma-sustina-in-justitie-cauza-demiterea-numitului-alexandru-florian-din-functia-de-scula-mare-la-institutul-elie-wiesel/).
Onorată instanță!
B3) În plângerea sa, Alexandru FLORIAN scrie cu alineate, de exemplu:
«a) „[…] conceptul „holocaust“ și cifra de „șase milioane“ nu sunt „simple presupuneri“, ci veritabile escrocherii intens propagate de jidani“» (fila 18, pag. 1, dosar fond nr. 4126/P/2014).
Trebuie să precizez, din nou, că Alexandru FLORIAN, cât este el de ticălos (cf. http://ioncoja.ro/efectul-de-bumerang/sau aici, în anexa nr. 1), s-a dovedit a fi, în plus, și tupeist, conform tupeului nației sale descrise chiar de Norman Finkelstein, căci el a dat, în anexele sale, textul integral al ADDENDEI mele (în treacăt fie zis, cuvântul ADDENDAnu este sinonim cu post scriptum, cum crede „doctorul“ D. B. LICU), în care puteți citi, în alineatul anterior din articolul „Iosif Toma Popescu denunță campania holocaustică contra României“: „De altfel, scîrba de Hannah Arendt (…) afirmă cu nonșalanță (…): «Astfel, numărul total al victimelor Soluției Finale este o simplă presupunere – între patru și șase milioane – și nu a fost niciodată confirmat, la fel și numărul total al victimelor din fiecare dintre țările implicate (Hannah Arendt, op. cit., pag. 5)». Aici, „op. cit.“ înseamnă cartea individei, EICHMAN LA IERUSALIM, Banalitatea răului, ediția Humanitas, București 2005, dar această notă bibliografică nu mai apare în revista Națiunea(cf. http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/02/27/iosif-toma-popescu-denunta-campania-holocaustica-contra-romaniei/). După cum vedeți, nu eu minimalizez, ci Hannah Arendt minimalizează, ba chiar ia în derâdere „holocaustul“. De ce impetuosul sionist Alexandru FLORIAN și licheaua de serviciu Dimitrie Bogdan LICU, Prim Adjunct al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu o acuză și pe Hannah Arendt în baza art. 6 al O.U.G. nr. 31/2002 pentru „negarea Holocaustului“?!
B4) Mai mult. Hannah Arendt a avut și ea curajul să releve că între conducerea Germaniei naziste, conducerea sioniștilor din Germania și conducerea jidanilor din Palestina a existat o deplină colaborare, reglementată prin Înțelegerea de transfer – The Transfer Agreement(vedeți coperta cărții despre acest aranjament politic esențial în anexa 8)–, prin care jidanii din Germania (Das Jüden– adică, pe românește, jidanii) erau transferați în Palestina, luându-și averea mobilă cu ei (cf. Hannah Arendt, op. cit., pag. 153)!
B5) Și mai mult. Hannah Arendt demonstrează că liderii Youchuv (adică ai jidanilor stabiliți, deja, în Palestina până în 1939) veneau și tratau cu liderii naziști și cu liderii sioniști din Germania nu pentru salvarea tuturor jidanilor din Germania și din teritoriile cucerite de aceasta, ci voiau doar jidani tineri și, în genere, indivizi sănătoși, robuști, de preferință bogați și cât mai instruiți, eventual meseriași, ca să reprezinte un „material uman bun pentru a construi viitorul Eretz Israel“! Adică liderii Youchuv „nu erau interesați de operațiunile de salvare“ a tuturor jidanilor din teritoriile europene ocupate de Germania și, de aceea, s-a ajuns „în situația în care majoritatea neselecționată a evreilor s-a văzut confruntată în mod inevitabil cu doi inamici – autoritățile naziste și autoritățile evreiești“ (H. Arendt, op. cit., pag. 78-80, s.n., V.I.Z.). La fel dezvăluie și cealaltă denigratoare a României și apologetă holocaustistă cam tâmpițică fiindcă nu-și dă seama când își dă cu stângu-n-dreptul, Lucy Dawidowicz: „Emigration to Palestine too was tightly controlled. (…) …a Central Bureau for the Settlement of German Jews, which, to begin with, excludes anti-Zionists as applicants for certificates. Young people in goog health, with some training for agricultural work or manual trades, and persons with capital were the preferred candidates for aliya, in a process where the needs and interests of Palestine took precedence over the strategy of rescue“ (Lucy Dawidowicz, The War against the Jews. 1933-1945. Bantam Books, New York, Toronto, London, Sydney, Auckland,1976, pag. 189-191). Adică: „Emigrarea spre Palestina era și ea strict controlată. (…) …un Birou central pentru colonizarea evreilor germani îi excludea, din start, de la autorizare pe antisioniști. Tinerii sănătoși, cu ceva pregătire ca agricultori sau meseriași, precum și posesorii de capital financiar erau candidații preferați într-un proces în care nevoile și interesele Palestinei erau prioritare față de strategia de salvare a evreilor“ (Lucy Dawidowicz, Războiul împotriva evreilor, Editura Hasefer, București, 1999, pag. 184 – s.n., V.I.Z.).
B6) Vedeți cine organiza selecția pentru emigrare și pentru trimiterea în lagărele de muncă? Liderii naziști în colaborare cu liderii jidani-așkenazi, adică sioniști: cine era sionist, „mumos“ ca Bubico, forțos ca Tarzan, cu bani la teșcherea, cu meserie la mână, cu „rude la Ierusalim“ – cum se zice – mergea în Palestina ca să întemeieze viitorul Eretz Israel „proorocit“ în Vechiul TestamentTestamentfalsificat continuu în Antichitate de către leviți, care erau „învățătorii și făcătorii Legii“, cum sunt acum alde Alexandru Florian, Aurel Vainer, Radu Ioanid, Michael Shafir, Niels Schnecker, secondați de niște demagogi ca Crin Antonescu, George Scutaru etc., care au impus Legea nr. 217/2015 –, dar antisioniștii, săracii, bolnavii, slăbănogii, boschetarii, hoții, prostituatele, handicapații ș.a. – adică scursurile comunităților jidănești, unele cu tare genetice, provenite din căsătorii între rude foarte apropiate sau chiar incestuoase, ca să-și păstreze averea în familie – erau trimiși cu trenul sau în coloană, pe jos, în lagărele de muncă, unde munceau până se epuizau sau se îmbolnăveau mai tare și crăpau! Dar nu au crăpat toți, căci fiecare lagăr de muncă avea spitalul propriu: au existat supraviețuitori! Un mare istoric jidan, Nahum Goldman, relevă, în celebra sa carte The Jewish Paradox, că au scăpat 600.000 de jidani. Și că din lagărele de „exterminare“ despre care latră de șase decenii apologeții „Holocaustului“ au venit câteva mii de copii care se născuseră acolo, în lagăre! Adică nu a existat nici o „Soluție Finală“ de exterminare a jidanilor pentru că erau jidani. Unde este aici holocaustul?! Nu e nicăieri: totul se făcea organizat, nemțește, dar sub auspiciile selecționerilor sioniști, adică a șefilor Judenratelor, care trimiteau „material uman bun“ în Palestina, iar ciurucurile comunităților jidănești în lagăre, la muncă, să nu se vază că „poporul ales“ are stârpituri, ci numai oameni superiori, dintre care să se selecteze viitorii deținători ai Premiului Nobel, ca Elie Wiesel! Și, culmea paradoxului, în ultimele decenii în Germania se fac demersuri pentru reabilitarea criminalului doctor jidan Josef Mengele, să fie declarat cel mai mare genetician german al secolului XX.
Dar, dacă, între timp, Hannah Arendt a murit, de ce nu este acuzat, în special, Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas, fiindcă îi reeditează cartea EICHMAN LA IERUSALIM, în care Hannah Arendt vorbește atât de urât de liderii sioniști, conducătorii Judenratelor, care se comportau ca niște „regi“ din speța „satrap“?! Un exemplu de acest tip era „regele Chaim Rumkowsky, care, în ghetto-ul pe care-l conducea, din orașul Łodz, tipărea timbre și bancnote cu portretul lui pe ele“ (cf. H. Arendt, op. cit., pag. 146)! Impostorul Alexandru Florian se face că nu există cărți scrise chiar de jidani-așkenazi, ca sionistele Hannah Arendt și Lucy Dawidowicz, care au denigrat copios România, și de toți ceilalți jidani cinstiți enumerați de mine – Norman Finkelstein, Israel Shahak, Benjamin Freedman, Isaac Asimov, Noam Chomsky și alții, ca să nu mai amintesc de autori goyimi, ca Arthur Robert Butz, Don Heddesheimer, Jürgen Graf, David Irving, Ernst Zündel, Robert Faurisson, Paul Rassinier, Germar Rudolf și mulți alții –, în articolele care l-au ofuscat pe el, motiv pentru care Dimitrie Bogdan LICU îi ține isonul.
B7) De ce nu este acuzat de „minimalizarea, negarea“ holocaustului și președintele Israelului, Shimon Peres, care, în timpul vizitei făcute în țara noastră în august 2010, „a mulțumit României pentru că a salvat 400.000 de evrei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial“ (vezi: http://www.expunere.com/shimon-peres-presedintele-israel-romania-a-salvat-400-000-de-evrei-multumesc-poporului-roman.html; similar aici: http://www.rostonline.ro/2015/08/shimon-peres-presedintele-israel-romania-a-salvat-400-000-de-evrei-multumesc-poporului-roman/; etc.)?! Vorba celor de la portalul ziaristionline: „Să fie arestat!“ (cf. http://www.ziaristionline.ro/2015/08/06/shimon-peres-romanii-au-salvat-vietile-a-400-000-de-evrei-sa-fie-arestat-video/). În schimb, apologeții holocaustiști de la centrul care poartă numele escrocului internațional Simon Wiesenthal zic invers: Centrul "Simon Wiesenthal" l-a criticat dur, vineri, pe președintele izraelian Shimon Peres, care a mulțumit public poporului român pentru salvarea a sute de mii de evrei în trecut, susținând că liderul izraelian ar fi trebuit, de fapt, să condamne statul român pentru celelalte zeci de mii de evrei care au murit în România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, relatează Associated Press“ (cf. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7691004-centrul-wiesenthal-critica-shimon-peres-fiindca-multumit-romaniei-pentru-ajutorul-acordat-evreilor.htm). Adică holocaustiștii vorbesc la unison, indiferent de meridianul pe care se află.
Shimon Peres „a mulțumit în mod public României pentru că a ajutat aproximativ 400.000 de evrei români să emigreze în Israel, în vremea regimului comunist“, iar Alexandru FLORIAN, Efraim ZUROFF, Radu IOANID et comp. ne acuză că am ucis 400.000 de jidani: în total 800.000 de jidani. Holocaustistul Paul Johnson, istoric-mercenar britanic, ne acuză, în cartea sa O istorie a evreilor, că „România a ucis, în Al Doilea Război Mondial, 750.000 de jidani, dintre cei 757.000 care existaseră înainte de 1939“. Câți jidani fuseseră în România înainte de 1939?! Probabil două milioane, dintre care circa un milion intraseră ilegal în țară, motiv pentru care premierul Octavian Goga se străduia să îi expulzeze. Câți jidani sunt acum în țară?! Cam tot două milioane și tot veniți pe „șest“! De ce mai vin dacă au fost holocaustați în România?!
Despre toate acestea Alexandru FLORIAN și ciracii săi nu vorbesc: fiindcă ar fi doar 7.000 de jidani și ar fi maltratați, discriminați, loviți cu pietre pe stradă, aici, în România ca, acum, în Palestina. Dar nu s-a adeverit nimic. În schimb, premierul Adrian Năstase dăduse Ordonanța de Urgență nr. 31/2002, deși nu era nici o urgență– de aceea ex-premierul Adrian Năstase merită să stea în pușcărie toată viața! Dar erau bani de umflat de la români de către jidani: circa 20 de miliarde de euroi, pentru cei 400.000 de jidani „uciși, uciși, uciși“, cum perora impostorul Elie Wiesel. Conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie atrage atenția: „Încă din 1993, la Ministerul Afacerilor Externe s-a depus o cerere de către unele organizații evreiești, pretinzându-se plata unei despăgubiri de 1,5 miliarde de dolari pentru Holocaust [15]. Nu se știe dacă i s-a dat sau nu vreo rezolvare. Ceea ce se știe este că s-au intensificat continuu presiunile asupra guvernului, ajungându-se ca astăzi culpa României pentru holocaust să fie legiferată, iar orice alt punct de vedere să devină un delict. În acest timp, activele țării au ajuns în mâna străinilor“ (cf. http://www.art-emis.ro/analize/3477-dogma-holocaustului-si-delictul-negarii-sale-2.html; vezi și aici pag. 49). Dar după 1993 pretențiile au crescut la cele 20 de miliarde de euroi, iarrezolvarea s-a făcut: guvernele postdecembriste plătesc în secret miliarde de euro ca „despăgubiri de holocaust“, deși statul Israel ar trebui să-i plătească României daune pentru elita conducătoare a României exterminată la Canal și în închisorile jidano-staliniste, pentru enormele pagube materiale și umane produse de jidanii care au condus și conduc România între 1945-1965 și 1990-2016!
B8) Alexandru FLORIAN și ciracii săi trebuie să publice lista celor 400.000 de jidani „uciși de fasciștii germani, români și maghiari“ – din cadrul celor 6.000.000 de jidani uciși, dar care nu fuseseră șase milioane – căci numărul ăsta „este o simplă presupunere“, cum scrie Hannah Arendt –, ci câteva sute de mii, și care nu fuseseră uciși decât câțiva, ceilalți muriseră de „moarte bună“. Abia apoi, să pretindă „bani de holocaust“. Altfel, cum am spus în articolele mele invocate de el, precum și în altele, trebuie să dea banii înapoi, fiindcă, în realitate, au comis și comit un fals intelectual, uz de fals și înșelătorie în formă continuată, ceea ce constituie o escrocherie, adică o faptă penală foarte gravă și care trebuie pedepsită exemplar.
Falsitatea integrală a propagandei holocaustice este demonstrată inclusiv de alegerea termenului – holocaust – care este termen grecesc și, deci, jidanii nici nu aveau un termen propriu care să definească situația pe care o clamau ca fiind a lor proprie și exclusiv a lor: „Holocaustul unic“! Norman Finkelstein, jidan cu părinți supraviețuitori ai lagărelor de concentrare, în faimoasa lui carte INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, chiar îi ia în bășcălie pe jidanii holocaustiști spunând că „tot ce aparține jidanilor este unic: holocaustul, suferințele, istoria etc.“ Abia când s-au dumirit de prostia pe care o făcuseră timp de circa 170 de ani de propagandă holocaustistă au apelat la alt cuvânt: nu este holocaust, ci este „shoah“, fiindcă ar fi mai „ebraic“. Dar nu a existat o limbă numită „ebraică“, nu a existat un popor numit „ebreu“!
B9) Alexandru FLORIAN se împiedică, în plângerea sa, și de faptul că eu folosesc cuvântul „jidan“, deși arătasem, în introducerea la episodul 1 din cartea lui Arthur Butz ÎNȘELĂTORIA SECOLULI XX(prezentat de el ca anexa 3 în plângerea sa), că „este forma fonetică, istorică, științifică provenită din germanicul Das Jüden“ (fila 28, dosar 4126/P/2014) și trebuia să se fi lămurit. De fapt, el este lămurit de mult timp, dar asta este „educația“ sa talmudistă, funciar fariseică, ipocrită și cu tupeu de falsificator, moștenită de la leviți. Alexandru FLORIAN și ai lui s-au răstit și la Academia Română fiindcă nu a scos cuvântul „jidan“ din dicționar, așa cum fusese scos în epoca stalinistă, dintre anii 1945-1970. Acum vrea să reinstaureze acea etapă și se servește de O.U.G. nr. 31/2002 ca de o lance pentru a o realiza, ordonanță impusă, cum am arătat, de câțiva senatori jidani din S.U.A. Academia Română a menținut cuvântul în dicționar, dar, la presiunea teroristă a acestor jidani nemernici, a adăugat precizarea că „este nerecomandabil, fiind peiorativ“. NU este deloc peiorativ, ci este istoric, științific și singurul care trebuie folosit.
Dar această precizare a Academiei Române este doar o recomandare, nu o directivă cu putere de lege. O.U.G. nr. 31/2002 nu îmi interzice să folosesc noțiunea „jidan“, dar tradiția, cultura, limba română și pregătirea mea profesională mă obligă să utilizez exclusiv cuvântul „jidan“ și nu „evreu“, cum vor Alexandru FLORIAN et comp., deoarece cuvântul „evreu“ trebuie scos din uz, fiindcă este neștiințific, incorect și nu indică nici o entitate cu această denominație. În toată Europa și, de aici, mai departe, în toate limbile se folosește cuvântul „jidan“ – evident, în forma fonetică și grafică adoptată de fiecare popor: jew/jewsîn engleză, juif/juifsîn franceză, judío/judíosîn spaniolă și portugheză, giudeo/giudeiîn italiană, Die Jude/Das Jüdenîn germană și jidan/jidaniîn română; jidîn maghiară, jidovîn rusă. Toate aceste forme provin din forma latină, inițială: judaeus/judaei; cele mai apropiate fonetic și grafic de originalul latinesc sunt forma din limba germană și din limba română, care derivă, în mod evident, din cea germană. Este esențial de menționat un fapt care nu a putut fi ascuns nici de mincinoasa Lucy Dawidowicz: în Polonia și în Slovacia se folosește cuvântul Źydowski/Źydowska, pronunțat „jidovschi/jidovsca (cf. Lucy Dawidowicz,The War against the Jews. 1933-1945, pag. 315; idem, Războiul împotriva evreilor, pag. 287); și jidanii de acolo nu se mai supără că sunt jidăniți și chiar se autojidănesc. În literatura holocaustică și anti-holocaustică cuvintele hébreu/hébreux(în franceză) și hebrew/hebrews(în engleză) aproape că nu există, așa de rar apar; în limba germană nu există nici un cuvânt care să fie echivalentul, cât de cât, al cuvântului hebrew/hebrewsdin engleză.
Așadar, în toată lumea se folosește cuvântul „jidan“ – în formele lingvistice autohtone –, dar numai în România suntem obligați de oculta jidănească să folosim cuvântul neutilizat de nimeni alții „evreu“. De aceea am recomandat tuturor redactorilor să elimine cuvântul „evreu“ și să-l folosească exclusiv pe cel de „jidan“. Dar le este frică!!! Acesta este efectul terorismului psihologic exercitat de jidani prin O.U.G. nr. 21/2002! Am ajuns ca în Țara Românească să nu mai putem folosi limba română fiindcă îi deranjăm pe jidanii-așkenazi. Vedeți, pe larg, aici în anexa 5, articolul meu «Cuvântul „jidani“: concept geopolitic şi istoric» sau pe: http://www.justitiarul.ro/cuvantul-jidani-concept-geopolitic-si-istoric/; https://reflectorargesean.wordpress.com/2015/08/08/cuvantul-jidani-concept-geopolitic-si-istoric/; http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/08/17/un-punct-de-vedere-a-fi-sau-a-nu-fi-peiorativ/.
B10) Etimologic, cuvântul „holocaust“provine, cum am spus, din grecescul holos(„întreg“, „tot“) asociat cu kaeiein(„a arde“), desemnând, la origine, jertfa adusă zeilor sau divinității, care consta în arderea în întregime, pe altar, a animalelor sacrificate – ritual păgân existent nu numai la vechii iudei, ci și la greci și la alte popoare antice. Termenul de „holocaust“ folosit acum ca o nouă religie sionistă-ateistă de jidani este, deci, un cuvânt împrumutat. Și este împrumutat fiindcă jidanii-așkenazi vorbesc și acum limba idiș, a strămoșilor lor, (k)hazarii, și nu aveau, la 1869 și după, un termen propriu, în limba idiș (yiddish), pentru a defini acest fenomen și anume „holocaustul prezis“, despre care a scris Don Heddesheimer, în cartea citată mai jos. Acest împrumut atestă, o dată în plus, că propaganda holocaustică este o veritabilă escrocherie.
Fiindcă termenul de „holocaust“ a fost compromis, în ultimele decenii, de cercetările științifice întreprinse de mișcarea „revizionistă“, acum jidanii vor să elimine, treptat, acest termen și să-l înlocuiască, discret, cu termenul „shoah“, fiindcă termenul șoah ar fi un cuvânt „ebraic“. Deci, nu a fost „holocaust“, ci a fost shoah. Păi, dacă nu a fost holocaust, ci șoah, înseamnă că au mințit și trebuie să dea banii înapoi! De aceea, așa cum am mai scris și în articolele invocate de Alexandru FLORIAN în plângerea sa, în acest caz trebuie să dea înapoi „banii de holocaust“, fiindcă, evident, a fost o escrocherie: dacă după 150 de ani de propagandă holocaustistă s-au trezit că nu a fost „Holocaust“, ci a fost „Șoah“, înseamnă că nu a fost „Holocaust“: Quod erat demonstrandum!
B11) Mai precizez că în proporție de 95 la sută jidanii care există în lume sunt jidani-așkenazi, proveniți din (k)hazari, iar restul de 5% sunt jidani-sefarzi: adică, în totalitatea lor, jidanii-așkenazi nu sunt semiți, nu se trag din biblicul Sem, ci sunt de neam turco-mongol, căci provin din poporul (k)hazar, care a adoptat, la comanda regelui lor, unul Bulan, cultul talmudic (iudaic). Jidanii-așkenazi-(k)hazari sunt impostori care nu au nici o legătură genetică, de sânge, cu iudeii biblici, care se trag din Iuda – unul dintre cei 12 fii ai lui Iacob, redenumit Israel de către Iehova. De aceea așkenazii vor să se dea drept „iudei“. Încă savantul jidan-așkenaz Arthur Koestler a atras atenția că folosirea cuvântului „semit“ aplicat jidanilor-khazari este un nonsens! Jidanii-sefarzi, cu ponderea lor insignifiantă de 5 la sută, nu mai au nici o importanță politică și socială nici în Israel, darămite în alte părți ale lumii. Practic, jidanii-așkenazi-khazari au cucerit Palestina, actualul Israel (fără Fâșia Gaza și Teritoriile din Est). De aceea David Ben-Gurion și Mossadul începuseră să îi elimine pe jidanii-sefarzi, ca să nu mai existe dovada că jidanii-așkenazi-khazari nu sunt adevărații jidani „biblici“, adică iudeii descendenți din Iuda (vedeți BEN-GURION SCANDAL’S. How The Hagana hand The Mossad Eliminated Jewsaici http://www.amazon.com/Ben-Gurions-Scandals-Haganah-Mossad-Eliminated/dp/1893302407și aici coperta, în pag. 54). De aceea jidanii-sefarzi sunt și acum persecutați de jidanii-așkenazi-(k)hazari și de autoritățile statului Israel. Așadar, jidanii-așkenazi-(k)hazari nu au cum să fie „poporul ales“, fiindcă nu se trag din triburile „biblice“, din Sem, din Levi, Benjamin și Iuda: jidanii-așkenazi-khazari sunt doar niște impostori ai istoriei deoarece și-au apropriat cultul talmudic, fost iudaic! Ca atare, însuși numele statului Israel este incorect, ilegitim: trebuie să se numească Judenistan, pe românește Jidănia!
B12) Toate exemplificările lui Alexandru FLORIAN, jidan-așkenaz-khazar, din plângerea sa sunt pe același calapod: false, neîntemeiate, tendențioase, trunchiate și, evident, rău-intenționate; de aceea nu le mai reiau, fiindcă sunt la dosar. Intenția lui și a suporterilor săi este că vrea să rescrie Istoria Românilor: http://www.rostonline.ro/2015/08/alexandru-florian-recunoaste-ca-vrea-sa-rescrie-istoria-romanilor/; dar și rescrie istoria literaturii române, vrea să ne interzică portul popular, să ne interzică limba română autentică și colindele, să nu tipărim monede-efigii cu patriarhii noștri; o să ajungă să ne impună și să mâncăm kusher! De aceea nu vrea să se împiedice de autori ca subsemnatul, care aduc adevărul la cunoștința românilor pentru a nu se mai lăsa buzunăriți de către jidanii holocaustiști hrăpăreți, prin O.U.G. nr. 31/2002.

B13) Reacția „revizionistă“, numită incorect și insultător de jidani cu termenul „negaționistă“, a apărut ca reacție de apărare a goiym-ilorîncă din 1946. Goiym-i înseamnă „ceilalți“, ne-jidanii, care în Talmudsunt caracterizați ca „animale“ bune de povară și chiar de ucis de către jidani, care se consideră „poporul ales“. De atunci s-au publicat sute de cărți și mii de articole contra propagandei holocaustice, demonstrându-se că întreaga propagandă a avut exclusiv un scop mercantil: de a strânge bani pentru a-i ajuta pe cei „șase milioane de jidanii înfometați, persecutați, schingiuiți și care, în final, vor fi uciși“, escrocând sentimentele de milă, de compasiune ale oamenilor după același model ca al țiganilor care-și trimit copiii la cerșit, uneori chiar mutilându-i.
Din 1869 – de când a fost semnalată prima apariție în presa jidanilor din S.U.A. a sintagmei „șase milioane de jidani“ – și din 1899 – de când a fost semnalată prima apariție în presa jidănească din S.U.A. a cuvântului „holocaust“ – până în ianuarie 1945, aceasta a fost premisa propagandei holocaustice: că „6.000.000 de jidani vor fiînfometați, persecutați, batjocoriți, schingiuiți și, în final, vor fi uciși“. În ediția din 1902 a faimoasei Enciclopedii Britanicefigura un articol care pretindea că „din 1890, Rusia și România au un plan de exterminare a 6.000.000 de jidani“ (!); articolul s-a menținut și în anii următori; înainte, în timpul și după Primul Război Mondial s-au dus campanii furibunde de strângere de fonduri pentru salvarea jidanilor europeni, maltratați, chipurile, de autoritățile din Rusia, România, Muntenegru etc. Ofițerii și diplomații trimiși de S.U.A. în aceste zone au infirmat asemenea alegații. Despre această situație scrie Don Heddesheimer în cartea sa celebră The First Holocaust: Jewish Fund Raising Campagns with Holocaust During and After World War I, cu mai multe ediţii (vezi http://zioncrimefactory.com/wp-content/uploads/2011/09/The-First-Holocaust.pdf). Acribia ştiinţifică a unor cercetători dedicaţi adevărului a produs şi lucrarea „140 Occurrences Of The Word Holocaust & The Number 6,000,000 Before The Nuremberg Trials Began140 de apariţii ale cuvântului Holocaust şi ale numărului 6.000.000 înainte ca Procesul de la Nürmberg să înceapă“ (cf. http://balder.org/judea/Six-Million-140-Occurrences-Of-The-Word-Holocaust-And-The-Number-6,000,000-Before-The-Nuremberg-Trials-Began.php).
Dar, începând din ianuarie 1945, deși nu se încheiase Al Doilea Război Mondial și nu se făcuse nici o statistică a morților din lagăre – și nici nu avea să se facă vreodată, de aceea Hannah Arendt scria îndreptățită că cele „6.000.000 de jidani sunt simple presupuneri“! –, au schimbat timpul verbalși au zis: „6.000.000 de jidani au fostuciși de Germania și aliații săi“ și au cerut despăgubiri de holocaust; inclusiv de la România, ca aliată a Germaniei.
B14) Aceasta este, în esență, schema perfidei propagande holocaustice, pe care am descoperit-o în cercetarea mea, ca noutate pe plan mondial, și de aceea i-am înfuriat la culme de apologeții holocaustului, fiindcă le-am demascat escrocheria: atât înainte de 1945, când au pretins că strâng bani pentru a-i salva pe amărâții de jidani, cât și după 1945, când au pretins că strâng bani pentru a le alina suferințele „supraviețuitorilor holocaustului și ale moștenitorilor lor – fii, nepoți, rude colaterale, căci și aceștia suferă, și acum, pentru suferințele îndurate, atunci, de bunicii lor –“, totuși nu le-au dat nici un ban acestor eventuali năpăstuiți de soartă din diverse motive – în nici un caz rasiale, rasiste, cultice etc. –, ci au dirijat toate imensele sume strânse exclusiv pentru a se întări organizațiile sioniste, pentru a se cumpăra pământ în Palestina și, nu în ultimul rând, pentru a-și dezvolta armata și un serviciu de spionaj – după modelul lui Ghedeon din Vechiul Testament– în vederea instituirii unui stat, conform doctrinei sioniste și a promisiunii din Declarația Balfour(cf. Gordon Thomas, Istoria secretă a Mossad-ului. Spionii lui Ghedeon. Editura Allfa, București, 2003, pag. 28). Doctrina sionistă a fost respinsă, de la început, de cvasitotalitatea rabinilor – adică a fost acceptată doar de o infimă minoritate de rabini capacitați de teoria sionistă. Această respingere a „statului Israel și a Sionismului“ o manifestă virulent și acum jidanii-sefarzi din organizația Neturei Karta (cf. www.netureikarta.org). Unul dintre acești rabini antisioniști a fost Moshe Menuhin, care, în cartea sa The Decadence of Judaism in our time(accesibilă aici: http://www.amazon.com/The-Decadence-Judaism-Time-Parts/dp/B000PFF3NY), îi descrie pe conducătorii Israelului ca „barbari tribali, primitivi, criminali“ (cf. op. cit., pag. 491), care „aplică în Palestina politica napalmului“; aproape tot tirajul a fost cumpărat de jidanii-așkenazi din S.U.A. și distrus.
B15) Sionismul a fost declarat de către O.N.U. ca fiind ideologie rasistă și eminamente teroristă, întrucât susține dogma „poporului ales“ de Iehova să conducă celelalte popoare: să le „conducă“, adică să le supună, să le asuprească, să le facă slugi, să le ia averile, bogățiile – la nevoie să le ucidă. De aceea Israelul este considerat ca fiind primul stat terorist din Istorie.
Alexandru Florian, Aurel Vainer, Marco Maximilian Katz, Radu Ioanid și ceilalți apologeți ai holocash-ului profită de faptul că poporul român nu cunoaște nimic din literatura zisă revizionistă și, de aceea, opinia publică românească nu a avut o reacție de respingere categorică a propagandei holocaustice și a emiterii O.U.G. nr. 31/2002, cu legile sale conexe, și, în plus, nici nu cunoaște că guvernele postdecembriste au acceptat să plătească pretinsele „despăgubiri de holocaust“. Până acum s-au plătit, conform unor informații, circa două miliarde de euro, din cele 20 de miliarde pretinse pentru cele 400.000 de jidani care ar fi fost uciși, după cum scrie pe menora de la sinagoga Coral din București; aceste două miliarde de euro erau suficiente pentru plata salariilor și pensiilor tăiate de guvernul Boc.
B16) Articolele mele invocate și trunchiate, răstălmăcite tendențios de numitul Alexandru FLORIAN, directorul institutului „elie wiesel“, sunt studii premergătoare realizării cercetării extinse, intitulate HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ. Extorcarea de „bani de holocaust“, apărută în prima ediție în 2014 și care, până în 4 aprilie 2016, era accesibilă la adresa: http://www.librariaeminescu.ro/ro/isbn/606-601-061-1/Vasile-I-Zarnescu__Holocaustul-Gogorita-diabolica.html.
În această carte eu nu neg holocaustul– căci nu poți nega ceva ce nu a existat –, ci am studiat propaganda holocaustică și afirm că această propagandă, începută în 1869 și continuată și acum, este, într-adevăr, cea mai mare escrocherie din toate timpurile. Între timp, concluziile mele, expuse în ediția din 2014 a cărții, au fost confirmate și de Gerhard MENUHIN, nepotul rabinului Moshe MENUHIN, în cartea sa TELL THE TRUTH AND SAME THE DEVIL(accesibilă aici: http://www.amazon.com/Tell-Truth-Shame-Devil-2015/dp/193778729X) – carte pe care „doctorul“ Dimitrie Bogdan LICU nu o cunoaște și pe care impostorul Alexandru FLORIAN se preface că nu o cunoaște.
B18) Fraza de încheiere a plângerii sale: „Precizăm că aceste afirmații au un impact cu atât mai mare pe spațiul public cu cât au fost preluate și diseminate deja de diverse site-uri xenofobe și ultranaționaliste precum deveghepatriei.wordpress.com, nationalisti.ro, basarabialiterară.com, art-emis.ro“ (fila 11, dosar fond) arată nu nocivitatea afirmațiilor și, în genere, a scrierilor mele, ci, dimpotrivă, demonstrează validitatea argumentelor și raționamentelor mele, care i-au convins și i-au informat corect pe directorii și redactorii respectivelor reviste electronice despre înșelătoria perfidă, persistentă, incontinentă, extrem de abilă și vastă în timp și spațiu pe care o reprezintă propaganda holocaustică.
B19) Articolele invocate de Alexandru FLORIAN în plângerea penală comisă contra mea au fost incluse, și ele, în cercetarea politologică HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ,Extorcarea de „bani de holocaust“, pe care am publicat-o în scopul educării contrainformative și a creșterii culturii de intelligencea poporului în vederea apărării securității naționale, periclitate tocmai de asemenea indivizi ca Alexandru FLORIAN-Impostoru’, Marco Maximilian KATZ-Vameșu’, Aurel VAINER, Radu IOANID-Sperjuru’ ș.a., care, prin activitatea lor, prin acuza de antisemitism și de holocaust de care ar fi vinovată România contravin atât art. 30, alin. (7) al Constituției privind „defăimarea ţării şi a naţiunii“, cât și Legii nr. 51/1999 privind siguranța națională (cf. http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_51_1991_securitatea_nationala_romaniei_republicata.php).

C. Numitul Dimitrie Bogdan LICU, Prim Adjunct al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin ordonanța încropită de el, atestă că este manipulat și, fără îndoială, a fost șantajat cu dosarul său penal de doctorat plagiat (cf. Emilia Șercan, „Al treilea plagiat coordonat de Gabriel Oprea: Bogdan Licu, prim-adjunct al procurorului general al României, 31 august 2015, pe http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20390210-exclusiv-treilea-plagiat-coordonat-gabriel-oprea-bogdan-licu-prim-adjunct-procurorului-general-romaniei.htm; *** „EXPLOZIV/Procurorul general interimar Bogdan Licu cere să i se RETRAGĂ titlul de doctor!“, 29 martie 2016, pe http://www.comisarul.ro/articol/exploziv/procurorul-general-interimar-bogdan-licu-_729798.html; Ion Spânu,Procurorul general interimar Licu – prea bogat și plagiator“, Cotidianul, 3 februarie 2016, pe http://www.cotidianul.ro/procurorul-general-interimar-licu-prea-bogat-si-plagiator-275608/; vezi și în anexa 6). De aceea, este tendențios și rău-intenționat: el nu face decât să repete, preluând ad litteram, și chiar cu grafia respectivă, ideile emise de impostorul neocominternist Alexandru FLORIAN.
C1) Astfel, încă de la început el scrie: „Examinând din oficiu soluția adoptată în cauza ce formează…“ etc. Pe cine vrea să prostească el că a „examinat din oficiu“? Adică, dintre miile de dosare existente la Parchetul General și dintre miile de situații de fraudare a economiei naționale reclamate de presă, mintea lui de „doctor“-plagiator s-a oprit, acum, în ianuarie 2016, tocmai la plângerea din 3 aprilie 2014 a impostorului Alexandru FLORIAN, deja trecut prin „furcile caudine“ de presă în ultimul an, apropo de Legea nr. 217/2015, manevrată de el și clica lui?! Vedeți, pe larg, aici http://www.cotidianul.ro/alexandru-florian-are-un-salariu-de-81614-ron-pe-an-de-la-guvernul-ponta-266933/și în anexa 4.
C2) În pagina nr. 2 a însăilării numitului Dimitrie Bogdan LICU, el scrie: «În addenda (post scriptum), Zărnescu Vasile face următoarele afirmații personale: „Mai trebuie să fac precizarea suplimentară și necesară că însuși conceptul ‘holocaust’ și cifra de ‘șase milioane’ nu sunt ‘simple presupuneri’, ci veritabile escrocherii intens propagate de jidani: laconic zis, constituie, cum demonstrează imbatabil inclusiv Arthur Butz…“». Sublinierea cu bold îi aparține lui Alexandru Florian și este reprodusă slugarnic de către „doctorul“-plagiator.
Dar are și unele „contribuții“ originale.
C3)Astfel, procurorul general interimar Dimitrie Bogdan LICU scrie: „Iosif Toma Popescu încearcă să aducă argumenteîn sprijinul tezei conform căreia autoritățile române din perioada celui de-al doilea război mondial (sic) nu au participat la actele de prigonire și anihilare a evreilor, iar pe teritoriul controlat de acestea nu a avut loc un genocid al populației evreiești“ (fila 4, verso, dosar nr. 6822/300/2016 – s.n., V.I.Z.). Adică el minimalizează în mod inadmisibil contribuția patriotului Iosif Toma Popescu la clarificarea problemei acesteia atât de controversate scriind că doar „încearcă să aducă argumente“, deși din articolul său reiese clar că documentarea făcută și argumentele sale reprezentaseră – cum apreciase savantul polonez Janusz Groszkowski – o „bombă politică“ și fuseseră atât de convingătoare încât, pe de o parte, sioniștii din Franța au fost siliți să-i publice articolele în revistele lor, iar, pe de altă parte, fuseseră atât de periculoase pentru jidani încât oculta sionistă holocaustistă a organizat asasinarea lui, accidentându-i autoturismul și nu a murit în accident doar fiindcă a avut norocul că un echipaj al poliției polone, care trecea întâmplător pe acolo, l-a salvat! Dar pentru procurorul-plagiator Dimitrie Bogdan LICU aceste aspecte nu au relevanță: el susține teza jidanilor că „autoritățile române au participat la actele de prigonire și anihilare a evreilor“.
Cum de i-au „anihilat pe evrei“ dacă, după Al Doilea Război Mondial, românii spuneau că „jidanii au venit mai mulți decât au plecat“? Iar acum au venit și mai mulți, deși fuseseră „anihilați“?! Nu le este frică acestor jidani că vor fi anihilați din nou, definitiv, de data aceasta? Căci Ordonanța nr. 171/C2/01.03.2016 emisă de „doctorul“-plagiator Dimitrie Bogdan LICU exhală această frică, dată fiind și autoritatea lui de procuror general interimar, ascuns și sub pulpana criminalei O.U.G. nr. 31/2002! Totuși, ex-ambasadorul Israelului la București Sandu Mazor s-a reîntors în România, ca să facă afaceri; ex-ambasadorul S.U.A. Mark Gittenstein, jidan și el, a revenit și el în România, pentru un salariu de 100.000 de dolari/lunar (cf. http://www.stiripesurse.ro/senator-fostul-ambasador-sua-mark-gitenstein-cercetat-de-procurorii-romani_966261.html)! Ex-comandantul trupelor N.A.T.O. în Europa, generalul (r.) Wesley Clark, supranumit „măcelarul de la Waco“ – fiindcă a tras cu proiectile cu napalm cu tunurile în sediul sectei „davidienilor“ – a venit „consilier pe probleme strategice“ al premierului Victor Ponta (cf. http://www.hotnews.ro/stiri-esential-12713168-victor-ponta-avea-consilier-probleme-strategice-securitate-generalul-american-wesley-clark.htm).
Dacă ar fi fost o situație de urgență ca să fie nevoie să fie promulgată O.U.G. nr. 31/2002, cum de toți acești jidani au avut și mai au curajul să revină în România?
C4) „Doctorul“-plagiator Dimitrie Bogdan LICU execrează, firește, aceeași atitudine și față de subsemnatul: „Sus-numitul face afirmații neinterpretabile și care nu pot avea natura unei recenzii cu privire la inexistența Holocaustului în Europa, pornind de la pretextul oferit de lucrările altor persoane“ (fila 4, verso, dosar nr. 6822). Eu nu am spus că fac recenzii, ca „pretexte“, ca să mă aflu-n-treabă, ci studii, cercetări pe baza lucrărilor unor autori serioși, consacrați, nu niște „persoane“ oarecare, ca lucrarea persoanei Cristi Dănileț, pe care a plagiat-o el, iar persoana procurorului Cristi Dănileț a protestat de formă. Lucrările folosite de mine nu au fost ascunse, ci indicate cu dezinvoltură, căci erau lucrări celebre, cu care-mi împăunam lucrările mele, ca să-mi dau și eu un doctorat.
C5) Nu au apărut elemente noifață de plângerea penală a numitului Alexandru FLORIAN pentru a fi, în vreun fel, întemeiată ordonanța de reluare a urmării mele penale, emisă de procurorul general interimar Dimitrie Bogdan LICU. În sfârșit, este o rușine națională faptul că Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție încă este condus de numitul Dimitrie Bogdan LICU, care, pentru fapta penală constituită de plagiatul comis – și încă în domeniul Magistraturii, care trebuie să fie de o moralitate impecabilă! – nu este decât un pușcăriabil.

ÎN DREPT.
D.Îmi întemeiez cererea mea pe art. 30 al Constituției României privind libertatea cuvântului:
D1)„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege“.
D2) Apoi, chiar dacă această O.U.G. este anticonstituțională, în baza aliniatului (3) al art. 4 al O.U.G. nr. 31/2002: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei“.
D3) În fond, directorul Alexandru FLORIAN este chiar cel care trebuie condamnat pentru activitatea sa și a pretinsului institut „național“ pe care-l conduce, iar I.N.S.H.R.-E.W., tocmai pentru că este plătit din bugetul statului, trebuie desființat deoarece este antinațional, eminamente antiromânesc, antistatal și subminează securitatea națională! De asemenea, procurorul general interimar Dimitrie Bogdan LICU trebuie demis și dat afară din Magistratură.
Pentru toate aceste motive, vă solicit respingerea Ordonanței nr. 171/C2/01.03.2016 emisă de numitul Dimitrie Bogdan LICU, deoarece este total neîntemeiată.
Anexez prezentelor NOTE SCRISEprincipalele articole de presă citate pe parcurs, referitoare la plângerile penale pendinte de O.U.G. nr. 31/2002, la imaginea din presă a lui Alexandru FLORIAN și a „doctorului“ în drept Dimitrie Bogdan LICU, precum și coperțile unor lucrări invocate aici sau necesare clarificării cazului (total 30 file).
Intimat,
Colonel (rtg.) Vasile I. ZĂRNESCU

Dan Drugă și Larisa Demeter. Dimensiunea constituțională a delictelor de presă Incompatibilitatea între dreptul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei

$
0
0
Dimensiunea constituțională a delictelor de presă.Incompatibilitatea între dreptul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei 
Sursa : http://www.sferapoliticii.ro/sfera/155/art11-Druga.php
 
DAN DRUGĂ
[„Petre Andrei” University of Iaşi]

LARISA DEMETER
[„Petre Andrei” University of Iaşi]
Abstract:
The influence of the liberty of the press does not affect political opinions alone, but extends to all the opinions of men and modifies customs as well as laws. We shall attempt to determine the degree of influence that the incrimination of slander and insult have exercised upon the right of freedom of opinion and expression in Romania and to point out the direction which it has been given to the relation between dignity and freedom of speech by The Romanian Constitutional Court.
Keywords: freedom of opinion, freedom of expression, incrimination of press offences, slander, insult, constitutional justice, human dignity
Introducere
Justiţia constituţională este considerată o dimensiune imanentă a statului de drept sau chiar cea mai importantă consecinţă a statului de drept, în cadrul căreia controlul de constituţionalitate „se valorizează ca principiu structural”1. Supremaţia normelor constituţionale şi existenţa controlului constituţionalităţii actelor normative, realizat de o autoritate jurisdicţională, au ca efect constituţionalizarea dreptului. Constituţionalizarea legii „nu înseamnă altceva decât cerinţa de legalitate a legii, în sensul ca legea să se adopte cu respectarea normelor constituţionale, atât în spiritul, cât şi în litera lor2.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 20073, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile de abrogare ale normelor de incriminare a principalelor delicte realizabile prin presă – insulta şi calomnia – a readus în discuţie în mediile jurnalistice, politice şi juridice un conflict clasic între două libertăţi: libertatea de exprimare şi demnitate, înţeleasă ca element al vieţii private. Întrucât Constituţia nu stabileşte mijloacele juridice care să asigure ocrotirea adecvată, eficientă şi efectivă a acestor valori, controversa nu vizează atât existenţa unei optici diferite în legătură cu valoarea relaţiilor sociale privitoare la apărarea demnităţii umane şi a drepturilor fundamentale ale omului, la libertatea de exprimare, la viaţa intimă, privată şi familială, la onoare sau la propria-i imagine, cât aprecierea diferită a mijloacelor potrivite pentru apărarea acestor valori şi asigurarea exercitării efective a acestor drepturi şi libertăţi.

Examinând constituţionalitatea abrogării art. 205, art. 206 şi 207 C. pen.4 prin prisma reglementărilor libertăţii de exprimare în dreptul intern şi european, instanţa de contencios constituţional concluzionează că nu există nici o incompatibilitate între principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei care să impună dezincriminarea acestor infracţiuni.

1. Considerentele deciziei Curţii şi contraargumente
Curtea motivează necesitatea declarării neconstituţionale a normelor care dezincriminau insulta şi calomnia cu argumentul existenţei, în lipsa acestor mijloace penale de ocrotire a demnităţii, a unui inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiilor constituţionale. Adăugând la obiectul juridic special al infracţiunilor de insultă şi calomnie, pe lângă noţiunile prevăzute expres de textul de lege – onoare şi reputaţie – şi noţiunea de demnitate (opinie, de altfel, larg răspândită în doctrina penală), Curtea încearcă o concretizare, din punct de vedere juridic, a demnităţii. Demnitatea căpătă astfel un aspect concret, definit şi limitat, de aceeaşi natură cu onoarea şi reputaţia, conţinut ce ar trebui protejat de o manieră generală prin mijloace de drept penal. Subiectul activ al infracţiunilor este necircumstanţiat, iar săvârşirea lor se poate produce direct, prin viu grai, prin texte publicate în presa scrisă sau prin mijloacele de comunicare audio-vizuale, însă indiferent de modul în care sunt comise şi de calitatea persoanelor care le comit, faptele care formează conţinutul acestor infracţiuni lezează grav personalitatea umană, demnitatea, onoarea şi reputaţia celor astfel agresaţi. În opinia Curţii, valorile menţionate, ocrotite de Codul penal, au statut constituţional5, iar înlăturarea mijloacelor dreptului penal ca instrumente de descurajare a săvârşirii acestor fapte ar conduce la reacţia de facto a celor ofensaţi şi la conflicte permanente, de natură să facă imposibilă convieţuirea socială care presupune respect faţă de fiecare membru al colectivităţii şi preţuirea în justă măsură a reputaţiei fiecăruia. Se motivează, de asemenea, că recurgerea la procesul civil, întemeiată pe dispoziţiile 998 C. civ6 care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite, nu constituie o protecţie juridică adecvată, deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale.

După aproape 20 de ani de democraţie postdecembristă, decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 octombrie 2007 a stârnit reacţii dure din partea presei, ridicând o serie de probleme fundamentale privind raporturile dintre libertatea de exprimare şi demnitatea persoanei. Analizând esenţa argumentaţiei Curţii, constatăm că este inadmisibil ca instanţa constituţională să confere prioritate demnităţii ca valoare supremă fără să o raporteze la celelalte valori supreme din art. 1 alin. (3) din Constituţie7. Observăm o inversare a raporturilor fireşti dintre libertatea de exprimare, care este regula, şi limitele acesteia, care constituie excepţia, în condiţiile în care conţinutul demnităţii nu poate fi determinat a priori. Curtea ignoră dificultăţiile de apărare în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie săvârşite prin presă, susţinând în mod eronat că delictele de presă ar trebui incriminate obligatoriu Şi ignorând astfel jurisprudenţa pertinentă în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Invocând art. 30 alin. (8) din Constituţie, care dispune, în teza finală, că „delictele de presă se stabilesc prin lege”, Curtea deduce că legiuitorul nu ar putea elimina din legislaţie aceste delicte, confundând astfel sensul dispoziţiei amintite, de determinare a competenţei exclusive a legiuitorului de a stabili delictele de presă, cu obligaţia legiuitorului de a le reglementa expres prin faptul de a oferi o protecţie penală acestor valori.8
1.1 Raportul dintre demnitatea omului şi libertatea de exprimare

În mod cu totul inadmisibil, Curtea utilizează în mod exclusiv valoarea supremă a demnităţii în vederea limitării libertăţii de exprimare. Este cel puţin surprizătoare importanţa particulară acordată demnităţii, ca element al vieţii private, în detrimentul celorlalte valori supreme, precum drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii, dreptatea sau pluralismul politic, deşi Constituţia nu stabileşte o ierarhie a acestora. În acest plan al valorilor supreme, preponderenţa acordată demnităţii poate duce la desconsiderarea altora la fel de importante şi, implicit, a conceptului de dreptate care impune existenţa unui echilibru, a unui liant între toate aceste valori supreme, iar reactivarea normelor penale abrogate poate constitui o vătămare a drepturilor şi cetăţenilor în sensul de valori supreme. Este de neconceput libera dezvoltare a personalităţii umane în lipsa garantării libertăţii de exprimare şi de comunicare a opiniilor şi informaţiilor.

Se observă o tendinţă de definire generală, globală a demnităţii, conferindu-i-se un conţinut mai puţin conjunctural, şi mai mult dominat de o viziune individualistă, ca punct de plecare în argumentarea necesităţii de protecţie penală a acestei valori sociale. Sintagmele folosite de Curte – „respectul faţă de fiecare membru al colectivităţii”, „pacea socială”, „evitarea conflictelor permanente” – conturează de o manieră generală conţinutul conceptului de demnitate, transformându-l, astfel încât acesta nu mai este o valoare supremă, un obiectiv costituţional în funcţie de care sunt interpretate toate celelalte drepturi fundamentale, ci devine un concept juridic cu un conţinut precis, ba chiar, am putea spune, un „drept la demnitate”9 necesar a fi protejat prin mijloacele drastice ale dreptului penal. Această viziune personală a judecătorului ar putea legitima implicit soluţia limitării oricărui drept fundamental în cazul unui conflict între demnitate, astfel înţeleasă, şi dreptul respectiv.

Evident că o astfel de viziune nu rezultă din textul Constituţiei, care nu impune nici un fel de ierarhie, nici la nivelul valorilor supreme prevăzute de art. 1 alin. (3), nici la nivelul drepturilor fundamentale. Justificarea neconstituţionalităţii normelor de abrogare prin referire exclusivă la demnitate ca valoare supremă, aşa cum o face Curtea în decizia analizată, pare astfel cel puţin curioasă.
1.2. Limitarea libertăţii de exprimare. Controlul de proporţionalitate.

Dreptul fundamental ce include demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanei este consacrat în art. 26 din Constituţie, însă instanţa nu invocă în mod direct acest drept ca limitare a libertăţii de exprimare, ci face trimitere direct la art. 30 şi la limitele prevăzute de acesta10. Astfel, posibilul conflict între două libertăţi teoretic egale se transformă automat într-un raport ierarhic între un principiu general, libertatea de exprimare, proclamat de art. 30 alin (1), şi o excepţie de la acest principiu, o limitare, prevăzută de art. 30 alin (6). Ca orice excepţie de la regulă, această limitare nu poate avea loc ori de câte ori libertatea de exprimare duce la atingerea libertăţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei sau a dreptului acesteia la propria imagine, ci numai cu respectarea regulilor generale impuse de art. 53 din Constituţie11, în primul rând cu respectarea regulii proporţionalităţii. Evident că pot exista derogări de la principiul libertăţii de exprimare, acesta nefiind un drept absolut, însă aceste derogări trebuie să fie de strictă interpretare şi aplicare, în caz contrar excepţia convertindu-se în regulă. Dacă nu s-ar realiza un control de proporţionalitate impus de art 53, principiul libertăţii de exprimare ar fi golit de conţinut, acesta fiind limitat ori de câte ori ar exista formal o atingere adusă vreuneia dintre valorile menţionate la art. 30 alin. (6). Acest control de proporţionlitate ar fi cu atât mai necesar în cazurile când limitarea prevede sancţiuni drastice, aşa cum sunt cele de natură penală.

Or, în considerentele deciziei analizate, Curtea nu face nici o referire la acest mecanism de reglare a relaţiei dintre dreptul fundamental şi excepţiile de la acesta. Se limitează doar să afirme că protecţia demnităţii este una dintre limitele prevăzute de Constituţie la libertatea de exprimare şi, ca atare, orice normă legală, chiar penală, care tinde să apere această valoare este constituţională şi poate limita libertatea de exprimare.

În acestă accepţiune, libertatea de exprimare devine un drept golit de conţinut, susceptibil să fie limitat în nenumărate cazuri, întrucât art. 30 prevede, formal, o multitudine de limitări. Într-o altă ordine de idei, deşi instanţa de contencios constituţional face trimitere la art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului12, interpretează acest text într-o manieră originală, convertind simpla prevedere din textul Convenţiei a faptului că libertatea de exprimare poate fi limitată pentru protecţia „reputaţiei sau drepturilor altora” într-o justificare suficientă pentru aplicarea oricărei măsuri limitative. Or, Curtea Europeană reafirmă principiul liberei exprimări şi importanţa acestuia într-o societate democratică ori de câte ori se află în prezenţa unei pretinse limitări a acestui drept, făcând totodată posibilă aplicarea regulii proporţionalităţii.

Fără îndoială, interpretarea Convenţiei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului este obligatorie pentru toate instanţele interne, deci implicit pentru Curtea Constituţională, iar ignorarea referinţelor Curţii şi neaplicarea regulii proporţionalităţii într-un domeniu atât de delicat cum este limitarea prin norme de drept penal a libertăţii de exprimare creează premisele apariţiei pe viitor a unor cazuri de încălcare a Convenţiei. Dovadă în acest sens o constituie numeroasele condamnări recente ale statului român existente în jurisprudenţa CEDO, tocmai pentru existenţa unor incompatibilităţi similare celei dintre principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei.

2. Specificul infracţiunilor de insultă şi calomnie prin presă
În mod eronat, Curtea, interpretând dispoziţiile art. 30 alin. (8), potrivit căruia „delictele de presă se stabilesc prin lege”, trage concluzia că stabilirea delictelor de presă ar constitui o normă constituţională şi că pedepsirea lor ar fi obligatorie, ceea ce face imposibilă eliminarea lor din Constituţie. Această interpretare este în mod vădit greşită, fiind ruptă din contextul general al art. 30 care, fiind o normă represivă (întrucât se referă la limitarea unui drept fundamental) trebuie interpretată în sens strict şi în mod sistematic. Or, conform ultimei reguli de interpretare menţionată, sensul alin. (8) este acela că eventualele delicte de presă nu pot fi stabilite decât prin lege, nu prin act normativ infralegislativ, tocmai pentru a proteja mai bine libertatea de exprimare împotriva tendinţelor autoritare ale puterii executive sau judecătoreşti, iar nu pentru a limita această libertate.

Plecând de la ipoteza că delictele de presă ar fi menite să pedepsească excesele exprimării prin mass media în general, apreciem că referirea pe care o face Curtea Constituţională la textul de lege evocat mai sus vizează expres nu libertatea de exprimare în general, ci libertatea presei. Un alt argument în sprijinul interpretării eronate a art. 30 alin (8) este şi acela al inexistenţei unei legi a presei, care să sancţioneze expres delictele de presă.

Este necesar, de asemenea, a fi subliniată o trăsătură esenţială a acestor norme de incriminare: art. 205-207 C. pen. sunt mai restrictive deoarece pot determina încălcarea dreptului la liberă exprimare nu numai prin faptul că atrag răspunderea penală, ci şi prin faptul că apărarea ziariştilor acuzaţi de săvârşirea infracţiunii de insultă sau calomnie este foarte dificilă. Dificultatea apărării în materie face ca normele respective să constituie o puternică limitare a libertăţii presei. De altfel, condamnările României de până acum de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea art. 10 din Convenţie privesc în principal libertatea presei.

Specificul activităţii presei determină ca faptele imputate în cazul acestor infracţiuni să poată fi foarte uşor dovedite de partea vătămată, prin simpla depunere a articolului incriminat sau a înregistrării emisiunii respective. În principiu, în măsura în care era dovedită existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii şi nu exista nici una dintre cauzele prevăzute de lege pentru înlăturarea răspunderii penale, inculpatul nu se putea apăra decât făcând proba verităţii celor afirmate sau imputate, în condiţiile art. 207 C. pen., care constituie o „cauză de înlăturare a infracţiunii”. Este cu atât mai dificil de realizat o apărare în cazul acestor infracţiuni cu cât este dominantă regula că sarcina probei este „răsturnată” în aceste cauze, inculpatul fiind cel care – în lipsa beneficiului prezumţiei de nevinovăţie – are obligaţia de a-şi demonstra nevinovăţia făcând proba verităţii. Având în vedere că proba verităţii nu era admisă decât în condiţii particulare, pentru apărarea unui interes legitim, era dificilă construirea unei apărări eficiente de către inculpat în condiţiile în care probarea unor astfel de infracţiuni nu punea probleme deosebite, mai ales când era vorba de presă. În consecinţă, existenţa normelor penale menţionate, dublată de prevederea unor pedepse cu închisoarea pentru infracţiunea de calomnie, era de natură să aducă o limitare puternică libertăţii de exprimare, existând posibilitatea ca ea să fie transformată din principiu în excepţie.

Există şi alte elemente care îngreunează şi fac chiar imposibilă utilizarea acestui mijloc de apărare care îl constituie proba verităţii13. În primul rând, mai ales în cazul presei, este dificil pentru jurnalist să stabilească veridicitatea absolută a informaţiilor care îi parvin, el neputând fi absolut sigur de de adevărul lor, chiar în condiţiile verificării lor din mai multe surse. În plus, în condiţiile de existenţă a mijloacelor de informare de azi, când circulaţia informaţiei este extrem de rapidă şi valoarea ei depinde de rapiditatea cu care este adusă la cunoştinţa publicului, de multe ori nu există timpul necesar pentru ca jurnalistul să realizeze verificări detaliate înainte de publicare. Cum art. 207 C. pen. impune inculpatului ca de fiecare dată să dovedească în mod indubitabil că cele afirmate sau imputate sunt adevărate, proba verităţii devenea o adevărată probatio diabolica.

În concluzie, considerăm că o soluţie a problemei ar putea consta într-o interpretare mai suplă a acestei norme penale de către instanţele de judecată atunci când este vorba de mijloacele de informare în masă, datorită condiţiilor specifice de activitate a acestora şi rolului lor într-o societate democratică. Din această perspectivă ar trebui considerată ca suficientă dovedirea de către inculpat a faptului că, la data publicării, toate indiciile de care dispunea, potrivit deontologiei profesionale, conduceau la concluzia că faptele afirmate erau adevărate.

Din perspectiva metodelor generale de interpretare a dreptului, o astfel de interpretare este nu numai necesară, dar şi posibilă, mai ales că libertatea de exprimare presupune nu numai comunicarea unor fapte, a unor informaţii, ci şi formularea unor opinii, a unor judecăţi de valoare. Pentru acestea din urmă, este inaplicabilă proba verităţii, întrucât nu poţi demonstra judiciar adevărul unei opinii, ci numai adevărul unei fapte afirmate14.

Unul dintre argumentele Curţii în favoarea neconstituţionalităţii normelor de abrogare este acela că incriminări asemănătoare, chiar mai severe, se întâlnesc şi în alte ţări europene. Este adevărat că, spre exemplu, în Franţa, insulta şi calomnia sunt prevăzute ca infracţiuni într-o lege a presei din 1881, iar mijlocul de apărare este tot proba verităţii. Însă jurisprudenţa liberală a instanţelor franceze, în considerarea rolului fundamental pe care îl are libertatea de exprimare, a creat şi un mijloc alternativ de apărare pentru ziarist, bazat pe buna-credinţă a acestuia. Această doctrină a bunei-credinţe este în întregime o creaţie a judecătorului, în lipsa unui alt mijloc de apărare în afară de proba verităţii care să fie conţinut de normele penale referitoare la insultă şi calomnie.

În România însă, nu au fost create astfel de mijloace alternative de apărare, aşa încât reincriminarea insultei şi calomniei, în condiţiile restrictive ale art. 205-207 C. pen., ar putea genera alte violări ale dreptului la liberă exprimare15.

Bibliografie
DĂNIŞOR, Dan Claudiu, RĂDULEŢU, Sebastian, „Competenţa Curţii Constituţionale. Insulta. Calomnia. Controlul normelor de abrogare...”, în Curierul Judiciar, Nr. 3/2007, Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2007.
LEŞ, Ioan, Justiţia constituţională, Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1995.
LOGHIN, Octavian, TOADER, Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Bucureşti: Editura Şansa, 2001.
MURARU, Ioan, TĂNĂSESCU, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Bucureşti:, Editura All Beck, 2003.
http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339
http://www.coe.ro/

NOTE
1 Ioan Leş, Justiţia constituţională (Bucureşti: Lumina Lex, 1995), 95.
2 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II(Bucureşti: All Beck, 2003), 67.
3 Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.601 din 12 iulie 2006, având următorul cuprins „Articolele 205, 206, 207 şi 236¹ se abrogă”.
4 Dispoziţiile abrogate nu pot fi repuse în vigoare prin declararea neconstituţională a normei de abrogare a acestor dispoziţii, fără ca Parlamentul sau Guvernul, după caz, să adopte o nouă reglementare care să vizeze domeniul respectiv. În acelaşi sens s-a pronunţat recent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 ca urmare a admiterii recursului în interesul legii promovat cu privire la consecinţele Deciziei CCR nr. 62/2007 de Procurorul General al României.
5Având în vedere importanţa deosebită a valorilor ocrotite prin dispoziţiile art. 205, art. 206 şi art. 207 C. pen., Curtea Constituţională constată că abrogarea acestor texte şi dezincriminarea, pe această cale, a infracţiunilor de insultă şi calomnie contravine prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României.
6 Dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil prezintă cadrul general al răspunderii civile pentru daune materiale şi morale. Potrivit art. 998 C. civ „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeaşă s-a ocazionat, a-l repara”. Nereglementarea explicită a răspunderii civile şi a sancţiunilor de această natură, aplicabile în cazul faptelor de insultă şi calomnie nu înseamnă vid legislativ.
7 Art. 1 alin. (3) din Constituţia României: „România este un stat de drept, democratic şi social, în care libertatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurile Revoluţiei din Decembrie 1989 şi sunt garantate”.
8 Politica statului poate avea diferite imperative şi priorităţi, în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele anumitor fapte anti sociale. În raport cu acestea, legiuitorul stabileşte mijloacele juridice prin care se poate realiza protecţia diferitelor relaţii sociale, inclusiv aprecierea gradului de pericol social al anumitor fapte, care trebuie combătute prin aplicarea unor sancţiuni penale.
9 Dan Claudiu Dănişor, Sebastian Răduleţu, „Competenţa Curţii Constituţionale. Insulta. Calomnia. Controlul normelor de abrogare...”, Curierul Judiciar, Nr. 3/2007, (Bucureşti: All Beck, 2007), 14.
10 Articolul 30, alin. (1) prevede că „Libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”; alin. (2) „Cenzura de orice fel este interzisă”, alin. (3) „Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii”; alin. (4) „Nici o publicaţie nu poate fi suprimată”.
11 Articolul 53 din Constituţie dispune că: (1) „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale...” (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura tebuie să fie proporţională (subl.n.) cu situaţia care a determinat-o...”.
13„Dacă proba verităţii a fost admisă şi făptuitorul a reuşit să dovedească că cele afirmate sau imputate corespund realităţii, fapta pe care a săvârşit-o nu constituie infracţiune” (Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială (Bucureşti:Şansa, 2001), 248.
14 Curtea Europeană a Drepturilor Omului face în mod constant această distincţie. De exemplu, în hotărârea din 8 iulie 1986 pronunţată în cauza Lingens c. Austriei, Curtea statuează: „Trebuie distins cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor (...)”.
15 Dănişor, Răduleţu, Curierul judiciar, 21.

DAN DRUGĂ -Lect. Univ. drd. în cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, Facultatea de Drept.
LARISA DEMETER -Lect. Univ. drd., în cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, Facultatea de Drept.

AVOCAT DE PRESA – Maestrul George Papu despre noul Cod civil

$
0
0

Documentar despre libertatea presei

Sursă : http://www.luju.ro/avocati/cazul-avocatului/avocat-de-presa-maestrul-george-papu-despre-noul-cod-civil-viata-privata-si-libertatea-de-exprimare-instantele-trebuie-sa-se-raporteze-la-stabilirea-cuantumului-daunelor-morale-la-nivelul-acordat-de-cedo?print=1

AVOCAT DE PRESA – Maestrul George Papu despre noul Cod civil, viata privata si libertatea de exprimare: „Instantele trebuie sa se raporteze la stabilirea cuantumului daunelor morale, la nivelul acordat de CEDO”

Duminică, 9 octombrie 2011 14:20 | Scris de Adina A. STANCU - Razvan SAVALIUC | pdf | print | email
Avocatul George Papu (foto) din Baroul Bucuresti este unul dintre putinii avocati specializati pe procese de presa. In cei 12 ani si jumatate de profesie, George Papu a fost aparator al jurnalistilor de la ZIUA, Adevarul, Gardianul, Click, precum si a revistelor Star si Hustler. Nu a aparat doar jurnalisti de investigatii, ci si de monden, dar in acelasi timp a aparat si interesele unor persoane publice care au actionat gazetari in judecata, considerandu-se lezati de anumite afirmatii la adresa lor. Intrucat libertatea de exprimare este reglementata in noul Cod civil intr-o maniera cu totul noua, mult mai restrictiva, am solicitat un interviu cu avocatului George Papu, pentru a comenta impactul noilor reglementari in raport cu notiunea de viata privata si dreptul publicului de a avea acces la informatii de interes general.
Domnule avocat, aveti o bogata experienta pe litigiile de presa si sunteti totodata si aparatorul unor jurnalisti din presa mondena. Vor avea de suferit jurnalistii de monden din cauza noului Cod civil care a introdus reglementari foarte stricte in privinta vietii private? Cum vedeti viitorul in aceasta privinta?
Vor fi probleme fara indoiala. Viitorul va arata cat de grave vor fi aceste probleme in functie cuantumul despagubirilor cu titlu de daune morale care vor fi acordate de instanta in cazul in care se va retine indeplinirea conditiilor raspunderii civile delictuale. Oricum, de ceva vreme, instantele au facut distinctie intre limitele in care poti face dezvaluiri despre persoane publice – demnitari, politicieni – si persoane cunoscute publicului, cum ar fi artisti, vedete etc. Instantele s-au raliat practicii Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care a facut aceasta delimitare. In general, in cazul persoanelor publice, politicieni, demnitari, putea sa faci referiri la viata privata numai atunci cand aceasta avea stransa legatura cu activitatea politico-profesionala a acestora, Curtea a dand dovada de toleranta fata de libertatea de exprimare si statuand dreptul jurnalistului de a aduce la cunostinta publicului chestiuni de interes general. In cazul persoanelor cunoscute publicului, Curtea chiar a sanctionat statele semnatare ale Conventiei pentru lipsa de reactie, in sensul protejarii vietii private. Cat priveste partea a doua a intrebarii voastre pot spune ca si pana acum presa mondena a avut si succese si esecuri in fata instantelor. Cred totusi ca aceste repercursiuni vor trebui sa fie avute in vedere ca nivel al daunelor morale in cazul unei fapte ilicite, nivel care nu trebuie niciodata transformat intr-o metoda de imbogatire nejustificata sau de sanctionare excesiva a autorului faptei, ori a editorului. In esenta, trebuie sa existe o proportionalitate intre fapta si cuantumul despagubirilor. Si evident, numai atunci cand avem de-a face cu un delict grav.
Noul Cod civil vi se pare prea restrictiv fata de presa? Multi jurnalisti se tem ca li se va pune pumnul in gura. Cum vedeti problema?
In esenta, noul Cod civil nu face altceva decat sa detalieze anumite chestiuni care s-au desprins pe cale de interpretare jurisprudentiala, atat de catre instantele nationale, cat si de CEDO de la Strasbourg. Nu sunt reglementari cu caracter de noutate absoluta, ci aspecte mai bine reglementate, care sa ordoneze intr-o anumita masura domeniul libertatii de exprimare si al vietii private. Abordarea vietii private trebuie sa fie mai atenta, astfel incat in locul goanei dupa senzational, sa primeze interesul publicului pentru informatii care intereseaza cu adevarat viata comunitatii.
Sa zicem ca X fotbalist iese cu o pipita si amandoi au un troc cu jurnalistul sa-si faca reclama, dar apoi, dupa publicare se razgandesc si-l cheama in judecata, cerandu-i daune morale ca sa se imbogateasca. Ce mesaj dati jurnalistilor care practica astfel de misiuni de paparazzi aranjate?
Sa aiba grija sa-si preconstituie probe, pentru a dovedi consimtamantul celor vizati. Articolul 76 din noul Cod civil instituie prezumtia de consimtamant atunci cand cel vizat de informatie sau materialul de presa pune la dispozitia jurnalistului informatiile respective. Noua reglementare arata ca nu este necesar un acord scris, acesta putand fi acoperit cu orice mijloace de proba, cum ar fi declaratiile de martori, inscrisurile, etc.
Totusi, nu exista o limita, un mercurial al daunelor morale. Am putea asista pe viitor la un trend al instantelor de a acorda daune prin care sa ruineze, sa falimenteze un ziar sau patrimoniul unui jurnalist?
Este deja un trend de a se acorda daune la un nivel ridicat, desi in alte domenii se acorda daune la un nivel mai mic pentru fapte mult mai grave, cum ar fi arestarea si condamnarea nelegala, violul, accidente rutiere soldate cu infirmitati sau decese, agresiuni fizice cu efecte grave asupra sanatatii persoanei etc. Curtea Europeana nu acorda despagubiri cu titlu de daune morale petentilor decat de cateva mii de euro, in majoritatea cazurilor statuand ca simpla hotarare prin care se recunoaste dreptul incalcat constituie o satisfactie morala suficienta. In opinia mea, cuantumul acestor daune trebuie sa se raporteze la venitul jurnalistului sau la salariul mediu pe economie si nu la sume exorbitante, speculative. Opinez ca asa cum statuarile din deciziile Curtii sunt obligatorii pentru instantele nationale, primand in fata dreptului intern, tot asa, instantele ar trebui sa se raporteze si la stabilirea cuantumului daunelor morale tot prin raportare la nivelul stabilit de judecatorii europeni. Potrivit jurisprudentei CEDO, trebuie sa existe o proportionalitate intre fapta si sanctiune astfel incat libertatea de exprimare sa fie doar sanctionata si nu ingradita sau suprimata. Si asta pentru ca jurnalistului i se va inocula o teama de a-si mai exercita profesia, fapt ce ar intra in contradictie cu rolul presei de caine de paza al unei societati democratice.
Domnule avocat, sa zicem ca, ipotetic, un magistrat se duce intr-o carciuma si se deda la tot felul de atitudini, neprincipiale si neconforme cu statutul sau. Jurnalistul publica inclusiv poze, iar magistratul se plange ca i-a fost atacata viata privata. Este carciuma un loc privat?
Carciuma nu e loc privat, cu exceptia cazului in care acolo se organizeaza un eveniment strict privat, dar cu toate acestea, atat magistratii, cat si avocatii sunt supusi unor rigori mai stricte ale comportamentului privat, incalcarea acestor restrictii constituind abateri disciplinare. Or, avem cazuri in care pentru abateri evidente s-au pronuntat sanctiuni aspre asupra magistratilor chiar daca abaterile s-au savarsit in locuri private, cum ar fi cazul judecatorului in fundul gol in fata vecinilor, care se afla in propria curte, sau cazul unei judecatoare ajunsa actrita de filme interzise minorilor.
Preventia este cea mai buna arma de aparare. Ca atare, tinand cont de prevederile noului Cod civil si de judecatile ce vor urma in presa mondena, credeti ca este necesar ca fiecare redactie sa aiba un jurist specializat care sa dea ok-ul pe anumite bombe de presa tip paparazzi?
Da, si nu numai. Si jurnalistii, la randul lor, trebuie sa cunoasca limitele libertatii de exprimare si in ce masura pot interfera in viata privata a vedetelor. Cele care isi impun limite mai largi si ele insele povestesc despre viata lor fara nici o pudoare, motiveaza jurnalistul sa-si permita sa faca orice fel de discutii in limitele impuse de vedete. Pe de alta parte, jurnalistii din presa mondena ar trebui, in opinia mea, sa aiba in vedere si roul educativ al presei si sa se gandeasca la faptul ca accesul la articolul sau sau pozele publicate pot fi vazute si de minori, inclusiv de copii lor.
In ultima vreme asistam la o avalansa de non-valori pe care presa mondena le-a ridicat la rang de vedete. Cat bine face societatii acest gen de jurnalism aservit banului in detrimentul valorilor reale ale societatii?
Din punctul meu de vedere, un astfel de jurnalist abdica de la principiile deontologice ale acestei nobile profesii. As putea sa va raspund asupra acestui aspect si prin parerea pe care o am cu privire la dreptul de a critica aceste non-valori promovate ca modele, desi cu sugestia pentru jurnalisti de a respecta aspectele importante legate de viata privata acestor personaje.
Conceptul de viata privata are o alta conotatie la oamenii obisnuiti si alta la politicieni. Nu cumva prevederile noului Cod civil vor determina jurnalistii sa nu mai scrie de viata amoroasa a unui politican, care de exemplu isi pune amantele in functii publice sau se afiseaza cu ele?
A scrie despre viata amoroasa a unor politicieni reprezinta o intruziune in viata privata a acestora, viata privata care se bucura de aceeasi protectie in cazul oricui. Atata timp cat accentul este pus numai pe viata privata, fara a avea legatura cu functia publica, orice reglementare mai veche sau mai noua nu-l protejeaza pe jurnallist. Atunci cand accentul e pus pe accesul in functia publica, pe cheltuirea banului public si pe conduita politicianului, referirile tangentiale la viata privata sunt permise tocmai pentru ca publicul sa cunoasca aspectele de reala importanta asupra comportamentului persoanelor platite din bani publici. Mai precis, e evident ca e de real interes ca alegatorul sau contribuabilul sa cunoasca modalitatea in care persoana publica amesteca demnitarea publica cu interesele personale, private. De fapt, in cazul in care un politician isi propulseaza iubita intr-un post cheie pe alte criterii decat competenta profesionala, acesta e un comportamnet nedemn pentru un demnitar si jurnalistul are datoria de a-l aduce la cunostinta publicului.
De ce v-ati specializat pe delicte de presa? Nu e un domeniu din care sa curga onorarii mari, iar jurnalistii sunt persoane incapatanate, greu de potolit, cu gura mare... Cum lucrati cu ei?
Pentru ca la inceputul carierei mele, in 1999, aveam deja concluzia formata ca singurul mare castig concret al Revolutiei a fost libertatea de exprimare. Desi s-au castigat si alte libertati palpabile, sper ca libertatea de exprimare sa ramana in continuare una dintre valorile efective ale unei democratii reale. Colaborarea cu adevaratii jurnalisti a fost si este una benefica, reciproc avantajoasa. Am invatat de la ei si cred ca i-am invatat multe, am invatat ca trebuie sa ai curajul de a spune lucrurilor pe nume, sa crezi in ideea de dreptate, sa lupti si sa nu capitulezi, chiar daca in anumite faze ale proceselor nu reusesti sa-ti fie impartasite opiniile. Am invatat ca intr-o democratie veritabila nu conteaza decat forta argumentelor, nu pozitia politica, sociala sau financiara a celuilalt. Cunosc simpli jurnalisti care, prin dezvaluirile despre un demnitar sau politician au reusit sa inlature acea persoana din pozitia pe care o detinea, luptand pentru subiectul lor, cum un avocat isi apara clientul, cauza acestuia in care crede pana in ultima instanta, cu aceeasi convingere si forta, obtinand in cele din urma castig de cauza.

Drept civil. Daune morale din delicte de presă. Aplicarea dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 Cod civil coroborat cu art. 8 şi art. 10 din cedo Decizie 637/R din 27.10.2015

$
0
0
Documentar Libertatea opiniei și delictele de presă
Drept civil. Daune morale din delicte de presă. Aplicarea dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 Cod civil coroborat cu art. 8 şi art. 10 din cedo
Decizie 637/R din 27.10.2015

Modul de aplicare a art. 10 din CEDO impune luarea în considerare a criteriilor referitoare la limitele dreptului la liberă exprimare în raport cu dreptul la respectarea vieţii private. În asigurarea echilibrului dintre libertatea de exprimare şi dreptul la protecţia reputaţiei unei persoane, ca parte a dreptului la respectarea vieţii private protejat de art. 8 din Convenţie, trebuie avut în vedere întregul conţinut al noţiunii de „viaţă privată” şi care acoperă integritatea fizică şi psihică a unei persoane. Pentru a fi aplicabil art. 8 din Convenţie sub acest aspect, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului ei la respectul vieţii private.

Prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamantul B.F. împotriva pârâtului F.C. pentru acordarea daunelor morale faţă de publicarea articolului referitor la adăpostul de câini din S. Instanţa de apel a admis apelul şi acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 5000 euro daune morale.

Modul de aplicare a art. 10 din CEDO impune luarea în considerare a criteriilor referitoare la limitele dreptului la liberă exprimare în raport cu dreptul la respectarea vieţii private. În sensul jurisprudenţei CEDO se au în vedere mai multe elemente legate de calitatea specifică pe care o avea autorul discursului (reprezentant al unei asociaţii de protecţie a animalelor), tipul discursului (vizând domeniul social), persoana lezată (funcţionar public), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul şi impactul acestuia (mediul online), publicul, ingerinţa într-un act şi proporţionalitatea ingerinţei cu scopul legitim, veridicitatea informaţiilor, consecinţele publicării şi gravitatea sancţiunii impuse.

Fără a proceda la o reinterpretare şi analizare a probelor, întrucât prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu permit, se reţine că în asigurarea echilibrului dintre libertatea de exprimare şi dreptul la protecţia reputaţiei unei persoane, ca parte a dreptului la respectarea vieţii private protejat de art. 8 din Convenţie, trebuie avut în vedere întregul conţinut al noţiunii de „viaţă privată” şi care acoperă integritatea fizică şi psihică a unei persoane. Este dificil a aprecia asupra limitelor protecţiei reputaţiei unei persoane în condiţiile în care un discurs public poate fi considerat insultător în special de persoana expusă, fiind o chestiune subiectivă ce ţine de impactul generat de publicaţie cât şi de normele de conduită dintr-o societate. Pentru a fi aplicabil art. 8 din Convenţie sub acest aspect, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului ei la respectul vieţii private. (cauza A. c. Norvegiei, nr. 28070/06, hotărârea din 9 aprilie 2009, paragraf 64). De asemenea, reţinem că potrivit art. 10 din Convenţie libertatea de exprimare presupune libertatea de opinie şi libertatea de a primi şi comunica informaţii ori idei, fără a exista limite impuse de autorităţile publice, restrângerile fiind admisibile doar în măsura în care, printre altele, este necesară protecţia reputaţiei sau a altor drepturi ale persoanei vizate. (paragraful 2 art.10 Convenţie)

Instanţa de apel nu a contestat libertatea de exprimare şi dreptul la informare al publicului, nici interesul public al discursului, calitatea reclamantului de funcţionar public sau activitatea extra-jurnalistică a pârâtului, deşi acesta a redactat, analizat şi prezentat evenimentele exprimându-şi într-o manieră personală poziţia de principiu a publicaţiei respective. De asemenea, instanţa de apel nu a contestat legitimitatea scopului urmărit de pârât prin publicarea articolului, însă a apreciat că mijloacele folosite au depăşit limitele dreptului la libera exprimare. Asupra aspectelor legate de dreptul de petiţionare şi a probei verităţii în apel s-a constatat că nu s-au invocat motive concrete de critică în apel, astfel că nici în prezentul recurs nu se mai pot analiza aceste împrejurări, nefiind formulate motive de recurs de către reclamant.

Uzând de marja de apreciere recunoscută instanţelor de judecată, reţinem că în speţă trebuie să se pună în balanţă dreptul la liberă exprimare ce include dreptul de a informa publicul, cu dreptul la protecţia reputaţiei unei persoane şi dreptul la imagine, prin luarea în considerare a interesului pentru problemele de interes general, dar şi a circumstanţelor concrete în care a fost publicat articolul şi a urmărilor generate de aceste fapte pentru persoana respectivă.

Instanţa de apel a reţinut natura ilicită a faptei întrucât expresiile din discursul public au avut caracter insultător, jignitor, denigrator şi au instigat la acte de violenţă împotriva reclamantului. În jurisprudenţa CEDO se admite că în materia dreptului la liberă exprimare sunt admisibile expresii care ofensează, lovesc, şochează, deranjează sau neliniştesc (cauza Thoma c. Luxemburg, cauza Brasilier c. Frantei; Handyside c. Regatului Unit; Lingens c. Austriei; Jersild c. Danemarcei; Piermont c. Frantei) cât şi cele care cuprind exagerări şi chiar provocări (cauza Bergens Tidende c. Norvegia), iar instanţelor interne nu le revine sarcina de a se substitui presei în alegerea modului de relatare pe care trebuie să îl adopte într-un anumit caz.

S-a mai reţinut şi faptul că discutarea informaţiilor de interes public se bucură de o protecţie sporită în cazul în care subiectele au o bază factuală, iar afirmaţiile sunt făcute cu bună credinţă, astfel că ingerinţa trebuie să corespundă unor nevoi sociale. Expresiile reţinute de instanţa de apel ca insultătoare sunt formulările „hingheroid”, „parazit bătrân şi lacom” „spectaculoasa şarlatanie a hingheroidului-şef”, care „a omorât, a înfometat şi a chinuit peste 3000 de animale”, „i-au plăcut întotdeauna coţcăriile multiple”, „mârlănie” şi „potlogărie”, personalitatea acestuia fiind „îmbătrânită în ticăloşii”. S-a mai stabilit cu caracter instigator expresia „să îi gonească pe hingheri cu şuturi în spate”, în acelaşi context în care reclamantul era numit în repetate rânduri „hingher”.

Prin raportare la întregul discurs public şi la impactul produs asupra reclamantului, se constată că expresiile incriminate reprezintă opinii, respectiv judecăţi de valoare cu privire la realităţile faptice reţinute prin proba verităţii şi care nu au fost contestate de reclamant, astfel că aceste formulări sunt protejate de dreptul la opinie pentru că fac referiri la subiectul de interes public, acela de a supune atenţiei redeschiderea adăpostului de câini de la S. şi activitatea SPGA desfăşurată în anii anteriori. De asemenea, formulările vizează exclusiv activitatea desfăşurată de reclamant în timpul serviciului şi nu aspecte referitoare la viaţa privată, de familie, ori la afecţiuni fizice. Susţinerile intimatului reclamant cu privire la publicarea pozei de familie nu au legătură cu articolul publicat de recurentul pârât, poza respectivă fiind postată pe un alt site, nu pe cel al asociaţiei reprezentate de pârât.

Explicaţiile oferite de recurentul pârât în legătură cu aceste expresii s-au corelat cu unele aspecte invocate la proba verităţii, respectiv că la adăpostul de câini de la S. a fost adus un număr mare de câini şi din alte localităţi, că au fost angajaţi unii membrii ai familiei reclamantului, că au existat suspiciuni legate de modul de gestionare a fondurilor primite de serviciul respectiv şi de condiţiile de euthanasiere a unui număr mare de câini potrivit situaţiei de la dosar, respectiv în anul 2008, un număr de 7174 de câini din 7353 capturaţi şi în anul 2009, un număr de 1268 de câini din 1714 capturaţi. Indiferent dacă discursul public a reprezentat imputări de fapte sau judecăţi de valoare se constată că în cauză el avea un temei faptic. Investigaţia efectuată de pârât la adăpostul de câini, demersurile realizate la organele judiciare şi la cele administrative au fost de natură să îl convingă de veridicitatea acestor fapte, motiv pentru care se poate reţine că scopul articolului publicat a fost acela de a readuce în atenţia cititorilor faptele respective şi de a sancţiona prin critică aspectele surprinse.

În jurisprudenţa europeană s-a reţinut că atunci când este vorba despre alegaţii cu privire la comportamentul unui terţ, poate fi uneori dificil să se distingă între imputarea unor fapte şi judecăţi de valoare întrucât chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de bază factuală (cauza Jerusalem c. Austriei; Cumpăna şi Mazăre c. României). În cauza Brasilier c. Frantei, Curtea a considerat ca există o bază factuală care să justifice o judecată de valoare în situaţia în care existau cercetări penale împotriva unei persoane, chiar dacă acestea nu s-au concretizat într-o condamnare penala. Este şi cazul în speţă întrucât împotriva reclamantului au fost formulate numeroase plângeri penale cu privire la activitatea desfăşurată la adăpostul de câini de la S. potrivit situaţiei de la dosar, plângeri care până în prezent nu au atras condamnarea reclamantului. Nu lipsite de relevanţă sunt şi plângerile penale formulate de reclamant împotriva recurentului pârât pentru denunţare calomnioasă potrivit situaţiei de la dosar şi care nu au dus la condamnarea acestuia.

Curtea europeană a mai reţinut că o distorsionare a realităţii, operată cu rea-credinţă, poate uneori să depăşească limitele criticii acceptabile pentru că o afirmaţie veridică poate fi dublată de remarci suplimentare, de judecăţi de valoare, de supoziţii, ori de insinuări susceptibile să creeze o imagine eronată în ochii publicului (cauza Vides Aizsardzbas Klubs c. Letoniei). În prezenta cauză se constată că articolul incriminat face referire la activitatea serviciului de gestionare a animalelor, fără a distorsiona fundamental realitatea şi fără a crea o imagine eronată în ochii cititorilor. Faptul că reacţiile şi comentariile altor persoane au depăşit limitele toleranţei nu sunt de natură a antrena răspunderea pârâtului decât în măsura în care prin articolul publicat acesta a instigat la violenţă pentru că doar în această situaţie autorităţile naţionale se bucură de o marjă de apreciere mai largă în examinarea necesităţii unei ingerinţe în exerciţiul libertăţii de exprimare (cauza Ceylan c. Turciei).

Instanţa de apel a reţinut cu caracter instigator expresia „să îi gonească pe hingheri cu şuturi în spate”, această formulare vizându-l şi pe reclamant întrucât şi el a fost catalogat drept hingher de către pârât şi nu cum greşit apreciază recurentul că expresia se referă doar la angajaţii serviciului SPGA. În mod corect s-a arătat de instanţa de apel că articolul publicat de recurentul pârât a suscitat un interes ridicat din partea cititorilor, fiind postate un număr mare de comentarii în secţiunea dedicată a web site-ului, printre care şi comentarii defăimătoare şi ameninţătoare la adresa reclamantului. În privinţa contextului comentariilor, reţinem că articolul în legătură cu care acestea au fost postate a avut un conţinut mai echilibrat, însă nu rezultă în ce măsură deţinătorul web site-ului putea să anticipeze interesul public ridicat, reacţiile negative pe care articolul le putea suscita sau riscul ca prin comentariile negative să fie depăşite graniţele criticii acceptabile, atingându-se nivelul insultei gratuite şi al discursului urii. În speţă nu s-a discutat calitatea deţinătorului web site-ului de furnizor de conţinut sau de intermediar al informaţiei întrucât nu s-a invocat răspunderea acestuia (asociaţia reprezentată de pârât nefiind parte în cauză), astfel că nici în recurs nu poate fi analizat acest aspect cu atât mai mult cu cât nu constituie motive de recurs nici pretenţiile reclamantului legate de îndepărtarea articolelor şi a imaginilor postate pe site.

În consecinţă, în aprecierea limitelor criticii admisibile se va lua în considerare gradul de expunere inevitabilă a reclamantului în calitatea sa de funcţionar public, impactul articolului asupra persoanei reclamantului cât şi interesul liberei discutări a chestiunilor sociale invocate de pârât. Faţă de aceste limite, se constată că limbajul şi modul cum au fost exprimate aceste informaţii în articolul publicat, nu au adus o atingere suficient de gravă prestigiului sau imaginii

reclamantului, pentru a putea califica afirmaţiile incriminate drept un delict civil, respectiv o faptă ilicită din perspectiva art. 10 CEDO, chiar dacă pârâtul a făcut afirmaţii pe care reclamantul le consideră denigratoare, iar sub acest aspect criticile recurentului pârât urmează a fi admise.

Prin urmare, reţinând greşita aplicare a art. 998-998 Cod civil prin raportare la art. 8 şi art. 10 din CEDO cu privire la caracterul ilicit al faptei, nu se mai impune analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale referitoare la prejudiciu, legătură de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţie, astfel că se va admite recursul cu consecinţa respingerii apelului şi menţinerii hotărârii instanţei de fond.
Domenii speta



© 2016 - Jurisprudenta.com - Cautare - Termeni si conditii

Scrisoarea lui Alex Ştefănescu în apărarea lui Marian Munteanu

$
0
0
Scrisoarea lui Alex Ştefănescu în apărarea lui Marian Munteanu

Minerii s-au deghizat în intelectuali, la apelul GDS, noul FSN 

Alex. Ştefănescu la New York

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile în țara mea m-a uimit și m-a descurajat. Reacția a numeroși intelectuali la apariția lui Marian Munteanu pe scena vieții politice mi s-a părut rușinoasă și, în același timp, înfricoșătoare. Regret că am asistat la ceva atât de murdar. Îmi plăcea să-i admir și să-i respect pe contemporanii mei. N-am s-o mai pot face de acum înainte.
Practic, a avut loc o nouă mineriadă, de data aceasta nu cu topoare și răngi, ci cu fraze învârtite amenințător deasupra capului. Cuvântul ‘legionarism’, luat din gura spurcată de bolșevism a lui Ion Iliescu, a fost folosit de multe alte guri, pentru culpabilizarea lui Marian Munteanu. Dar Marian Munteanu nu a fost, nu este și nu va fi niciodată legionar. Unele ziare au publicat, ca pe o mare descoperire, o scrisoare a sa către legionari. Dar tocmai acea scrisoare – pe care diverși intelectuali doar o văd, nu o și citesc – dovedește că liderul studenților din 1990 se disociază de legionari, explicându-le că a trecut vremea lor.
Formula consolatoare „suntem unde ale aceluiaiși râu” se referă numai și numai la faptul că dragostea de țară și idealul renașterii României îi unește în continuare pe români. Mijloacele pentru afirmarea acestor valori sunt însă, în viziunea lui Marian Munteanu, cu totul altele. Dragostea de țară și idealul renașterii României – adaug eu − ar trebui promovate de toate partidele și instituțiile din România. Cu alte cuvinte „unde ale aceluiași râu” ar trebui să fie și PNL, și PSD, și Parlamentul, și Guvernul și chiar Institutul „Elie Wiesel”. Aparțin aceste unde unor râuri diferite? Ar fi grav să fie așa.
Într-o asemenea situație ar trebui sesizat SRI-ul.
Marian Munteanu a jucat un rol de neuitat în revoluția care a dus la căderea comunismului, în 1989, și în demonstrația anticomunistă din Piața Universității din 1990, înăbușită în sânge de Ion Iliescu și oamenii lui. Degeaba se prăbușise comunismul dacă se reconstituia vertiginos, astfel încât a fost necesară o a doua revoltă, de data aceasta împotriva restaurării unui regim ‘ilegitim și criminal’. Marian Munteanu a fost protagonistul acestei mișcări de salvare a democrației recent instaurate. El și-a asumat mai inspirat decât oricine misiunea, a dat dovadă de clarviziune și spirit de sacrificiu, a fost bătut cumplit și n-a lipsit mult să fie decapitat de hoardele de mineri și falși mineri cărora la sfârșit Ion Iliescu le-a mulțumit.
Până și pe targa cu care a fost dus la spital, liderul studenților a fost lovit de fesenistele isterizate de discursurile lui Ion Iliescu, în care demonstranții din Piața Universității erau calificați drept ‘legionari, drogați și golani’. Iar toate aceste fapte îngrozitoare s-au repetat acum, sub ochii noștri, după mai bine de un sfert de secol de la demonstrația din Piața Universității. Grupul de Dialog Social, care ar trebui să se numească Grupul de Monolog Social, pentru că nu mai dialoghează de mult cu societatea românească, a chemat de urgență o mică armată de intelectuali să planteze panseluțe în fața Teatrului Național. Iar ei, fără ezitare, au răspuns chemării.
Diverse ziare și posturi de televiziune au atacat cu o vehemență suspectă, disproporționată ideea candidaturii lui Marian Munteanu din partea PNL la Primăria Capitalei. Candidați ca Olguța Vasilescu sau Marian Vanghelie care prin calitatea lor culturală și morală ar trebui să ne îngrozească și să ne indigneze – cum își închipuie că pot să ne reprezinte? Atât de rău am ajuns? – nu îi oripilează pe analiștii noștri politici. În schimb, Marian Munteanu a stârnit o furie distructivă vecină cu demența. Postul B1 TV (care era cândva pentru mine o lumină) s-a comportat exact ca TVR în timpul lui Răzvan Theodorescu. Până și limfaticul (la figurat vorbind) Toader Paleologu – care nu s-a remarcat până acum în politica românească decât prin câteva jocuri de cuvinte – a început să se agite plin de mânie proletară (uitând că tatăl său, căruia îi parazitează prestigiul, a fost în 1990, plin de curaj, de partea Pieței Universității). Rolul de feseniste isterizate l-au jucat distinse doamne teatral-europeniste ca Monica Macovei și Rodica Culcer.
Ar trebui scrisă cândva o carte despre acest fenomen care nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum în exotica și tragica noastră istorie recentă. Cum se explică această formidabilă mobilizare de forțe? De ce au tăcut și tac în continuare intelectuali de elită care de obicei se pronunță cu gravitate în tot felul de probleme, ca niște sfincși ai României?
Gabriel Liiceanu este angajat în momentul de față, cu toată elocvența limbajului său sumbru-heidegerian, într-un război meschin împotriva Legii Timbrului Literar (deci împotriva Uniunii Scriitorilor),dar rămâne mut în ceea ce privește recenta mineriadă.
Din punctul meu de vedere, există două explicații ale actului de barbarie politică la care am asistat. 1.În România, de multă vreme, cei care își iubesc țara sunt pedepsiți. Sunt pedepsiți și post-mortem (ca Eminescu). Dar sunt pedepsiți mai ales cei aflați în viață, dacă prin forța lor morală îi pot face și pe alții să-și iubească țara.
2. Ne-am degradat moral, nu mai suportăm măreția. Marian Munteanu ne îngrijorează (verbul a fost frecvent folosit) pentru că prin modul lui de a fi ne amintește de puritatea morală și de dorința de ceva înalt care ne erau proprii în anii adolescenței și de care ne-am înstrăinat.
De ce să existe un termen de comparație? Mai bine să avem cu toții vieți cu o miză mică și să ne scăldăm fără griji în lașitatea noastră zilnică. Omul politic cel mai curat și mai devotat țării lui, din câți avem în momentul de față, Marian Munteanu, a fost supus oprobriului public, iar noi l-am abandonat. Ce rușine! Ar trebui ca un timp să nu ne mai uităm în oglindă.

Alex Ştefănescu
– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2016/04/25/senzationala-scrisoare-a-lui-alex-stefanescu-in-apararea-lui-marian-munteanu/#sthash.wmYqpYOO.dpuf
Viewing all 1237 articles
Browse latest View live


<script src="https://jsc.adskeeper.com/r/s/rssing.com.1596347.js" async> </script>